Impactul Primului Război Mondial asupra lumii arabe moderne

                                       Orientul Mijlociu

de K.P. Fabian

O parte a lumii unde impactul Primului Război Mondial (1914-1918) se resimte încă deosebit de puternic este Asia de Vest. Campaniile militare purtate în timpul războiului și aranjamentele politice de după acesta au dus la apariția Irakului, Siriei, Iordaniei, Israelului și Libanului ca state independente precum și la nașterea avortată a statului Palestinei. Arabia Saudită și-a obținut și ea granițele actuale în urma aceluiași proces.

Când Turcia a intrat în război de partea Germaniei pe 30 octombrie 1914, Londra era îngrijorată că un război împotriva Califului i-ar putea îndepărta pe musulmanii de pe subcontinentul indian și din alte părți. Se impunea strângerea de informații și inițierea muncii de propagandă. Sir Mark Sykes, consilier pe probleme legate de Orientul Mijlociu al Secretarului de Stat pe timp de război Lordul Kitchner, a propus stabilirea unui cabinet arab la Cairo. Așa încât acesta a fost întocmit în 1916. Înaltul Comisar al Marii Britanii în Cairo era Sir Henry McMahon. Atât Kitchener cât și McMahon aveau o relație strânsă cu India. Primul fusese comandant general în India (1902-09) și neînțelegerile acestuia cu Viceroy Curzon au scurtat durata deținerii postului pentru cel din urmă. McMahon a fost secretar de Externe în timpul Conferinței Shimla din 1914 când a fost stabilită linia de graniță cu Tibetul, cunoscută și ca linia McMahon.

Pentru a grăbi căderea Imperiului Otoman, Londra a decis să instige statele arabe să se revolte împotriva Sublimei Porți, așa cum era cunoscut Imperiul Otoman în Europa. Otomanii nu erau nepopulari în Asia de Vest. Dar Hussein bin Ali, Șariful Meccăi, ezita în loialitatea sa, deoarece aflase că Istanbulul plănuia să îl înlocuiască. Șarif fiind, avea ceva influență. Kitchener l-a îndemnat pe Hussein să profite de ocazie și să se revolte. Hussein a început o corespondență cu McMahon și cei doi s-au înțeles ca, în cazul în care arabii s-ar fi revoltat împotriva otomanilor, la sfârșitul războiului Marea Britanie va sprijini stabilirea unui Califat Arab independent sub Hussein. Cât despre suprafața Califatului, Siria, care reprezenta un interes pentru Franța, era exclusă.  Palestina era inclusă în descrierea propusului Califat Arab făcută de Hussein. A avut loc un schimb de zece scrisori între iulie 1915 și martie 1916 și McMahon nu a menționat niciodată că Palestina ar trebui exclusă din propusul Califat Arab. McMahon a trimis bani și arme și revolta arabă a început în iunie 1916. T.E. Lawrence, un tânăr ofițer al serviciilor secrete, numit mai târziu „Lawrence al Arabiei” în filmul din 1962 despre „isprăvile” acestuia, a jucat un rol mult exagerat în instigarea revoltei arabe.

Problema Palestinei ne duce la Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917. Era sub forma unei scrisori din partea Secretarului de Stat pe probleme externe Arthur Balfour către Walter Rothschild, un lider al comunității evreiești. Scrisoarea spunea după cum urmează:

„Guvernul Majestății Sale privește cu ochi buni stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va face toate eforturile pentru a facilita atingerea acestui obiectiv, înțelegându-se de la sine că nu se va întreprinde nimic ce va prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina, nici drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară.”

Se impune un comentariu în legătură cu expresia nesinceră „comunități non-evreiești”. La vremea respectivă, în Palestina se aflau 670.000 de arabi și 80.000 de evrei. Cu alte cuvinte, arabii erau de 8 ori mai mulți decât evreii. Cu toate acestea Declarația face referire la ei ca la niște „comunități non-evreiești”. Mai mult, li s-au refuzat drepturile politice, asemenea drepturi fiind rezervate numai pentru minoritarii evrei.

În mod evident, Marea Britanie i-a tras în piept pe arabi prin formularea Declarației Balfour. Îi mai trăsese o dată pe sfoară prin acordul Sykes-Picot din mai 1916 pentru a împărți Asia de Vest între Marea Britanie și Franța. Sykes a fost instruit de Kitchener, deși McMahon coresponda în continuare cu Hussein, pentru a negocia cu francezii împărțirea teritoriilor. Georges-François Picot era interlocutorul ce reprezenta Franța la negocierile ce au început în noiembrie 1915. Practic, Franța și Marea Britanie au împărțit zona între ele pentru a exercita controlul direct sau de orice alt fel. Coasta siriană și mare parte din Libanul de astăzi au revenit Franței. Marea Britanie a preluat controlul direct asupra Mesopotamiei centrale și de sud, în jurul Baghdadului și al provinciilor Basra. Palestina urma să aibă o administrație internațională, întrucât și alte puteri creștine, mai precis Rusia, aveau interese în zonă. Și restul regiunii, inclusiv Siria, Mosul și Iordania urmau să aibă conducători locali, supervizați de către francezi în nord și de către britanici în sud. Franța și Marea Britanie împărțeau între ele pielea ursului cât acesta era încă în viață. Rusia a fost consultată mai târziu și s-a căzut de acord ca aceasta să preia Istanbulul și să controleze Strâmtoarea Dardanele. Japonia, singura mare putere asiatică, a fost informată și ea.

Însă Londra și Parisul nu au prevăzut Revoluția Rusească. Acordul secret a fost dezvăluit de către ziarele rusești Izvestia și Pradva pe data de 23 noiembrie 1917, urmate de The Manchester Guardian trei zile mai târziu.  Ministerul britanic de Externe se făcuse de râs. McMahon și-a dat demisia cu dezgust. De remarcat că atât Declarația Balfour cât și publicarea acordului Sykes-Picot au avut loc în noiembrie 1917.

Încă un eveniment important a avut loc în noiembrie 1917. Lenin a emis Decretul său de pace solicitând sfârșirea războiului fără anexări și compensații. În curând, președintele Woodrow Wilson al Statelor Unite, care intraseră în război în aprilie 1917, avea să proclame cele 14 puncte ale sale în ianuarie 1918. Primul punct prevedea că în viitor „nu vor mai exista acorduri internaționale private de niciun fel, ci doar convenții de pace publice, încheiate deschis”.

Când învingătorii Primului Război Mondial s-au întâlnit la Paris, Marea Britanie a luat inițiativa, cu sprijinul Franței și al Italiei, și a lansat ideea unui „mandat”. Aveau nevoie de un nou termen pentru a da o alura nobilă furtului de teritorii în cadrul a ceea ce afirmaseră Lenin și Wilson. Teritoriilor deținute de  Germania și Turcia nu aveau să beneficieze de independență imediată întrucât populațiile lor nu erau corespunzătoare pentru a primi independența imediată. Aveau nevoie să se afle în grija unui custode pentru o vreme. Dar nici teritoriile, nici puterile mandatare nu erau trecute în articolul 22 al tratatului de pace ce aducea conceptul de „mandat”.

În Siria, în septembrie 1918, arabii au promulgat un guvern loial Șarifului Hussein. În iulie 1919, parlamentul Marii Sirii a respins orice pretenție a Franței. Franța a ales să nu trimită o armată, ci să-i păcălească pe arabi. În ianuarie 1920, Faisal, fiul lui Hussein și prim-ministrul Clemenceau au semnat un acord prin care Franța recunoștea independența siriană.

Franța și Marea Britanie simțeau nevoia pecetluirii sorții teritoriilor otomane din Asia de Vest. Au convocat, în oarecare grabă, Conferința de la San Remo (aprilie 1920). Au participat Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Belgia și Grecia. Marea Britanie a primit mandat pentru Irak și Palestina și Franța pentru Siria. Declarația Balfour a fost reafirmată la San Remo. Teoretic, puterile mandatare ar fi trebuit să aștepte o decizie oficială din partea Ligii Națiunilor pentru acordarea mandatelor. Acestea nu au așteptat și au acționat imediat.

Declarația de la San Remo s-a resimțit în Irak, unde șiiții și sunniții s-au revoltat în iunie 1920. Churchill a ordonat întăriri din partea Indiei și a Iranului. Gandhi a făcut apel la indieni să nu se ofere să se înroleze pentru a lupta în Irak. A fost prima dată când India a vorbit cu convingere împotriva folosirii efectivelor indiene pentru proiectele imperiale ale Marii Britanii. Churchill, în calitate de Secretar de Stat pe timp de război a scris pe 12 mai 1919 că „este în mod cert în favoarea folosirii de gaz otrăvitor împotriva triburilor necivilizate”. Se pare că gazul otrăvitor nu a fost folosit în Irak deoarece nu era disponibil. Revolta s-a potolit în octombrie 1920.

După San Remo, fără a aștepta aprobarea acordării mandatului de către Liga Națiunilor, Franța și-a trimis armata în Siria și Faisal a zburat din țară. Churchill a decis să-l pună pe Faisal rege al Irakului. După ce francezii l-au făcut pe Faisal să zboare din Damasc, fratele său Abdullah și-a deplasat forțele armate de la Hejaz la Damasc pentru a lupta cu francezii. Churchill l-a invitat la un ceai și l-a convins să-și schimbe planurile iar ca răsplată l-a numit Emir al Transiordaniei în 1921. A devenit rege al Iordaniei când țara și-a obținut independența în 1946.

Când Califatul a fost abolit în 1924, Șariful Hussein s-a declarat noul Calif, dar nu mulți l-au luat în serios. Când Ibn Saud a atacat Hejazul, Hussein a zburat deoarece nu a primit niciun ajutor din partea Marii Britanii. Ibn Saud a capturat Hezaj, inclusiv Mecca, Medina și Jeddah. În 1932 Ibn Saud a proclamat Regatul Arabiei Saudite.

Marea Britanie a muncit cu asiduitate pentru a stabili un stat independent pentru evrei în Palestina. Balfour însuși era Zionist. Acesta a susținut că deși evreii erau o minoritate în Palestina, din moment ce trebuia să fie un cămin pentru evrei, populația evreiască din lume ar trebui comparată cu populația arabă din Palestina. Marea Britanie a facilitat intrarea și mai multor evrei în Palestina. În 1939, o comisie desemnată de guvernul britanic a recomandat două state, unul pentru evrei și altul pentru arabi. Evreii erau îngrijorați că Declarația Balfour se atenuase. Au recurs la terorism pentru a-i convinge pe britanici să părăsească Palestina. Pe 5 noiembrie 1944, Lordul Moyne, ministrul britanic pentru Orientul Mijlociu și un prieten apropiat de-al lui Churchill a fost asasinat. Pe 22 iulie 1945, hotelul King David a fost aruncat în aer de un grup condus de Menachem Begin, un viitor prim-ministru al Israelului. Într-un final, David Ben Gurion a proclamat Statul Israel pe 15 mai 1948, cu mult înainte de data stabilită de Rezoluția 181 a Consiliului General al UN pentru întemeierea a două state în Palestina, nu mai târziu de 1 octombrie 1948.

Armenia a fost absorbită de Imperiul Otoman în secolul al 15-lea. Deoarece armenii erau creștini, loialitatea lor era pusă la îndoială; iar ei, pe de altă parte, tindeau să-i privească pe ruși ca pe protectorii lor. Când Turcia a intrat în Marele Război, unii armeni au ajutat Rusia. Pe 25 aprilie a început genocidul.  A durat până în 1922. Deși numărul exact nu este cunoscut, 1,5 milioane de victime este o estimare rezonabilă. Raphael Lemkin (1900-1959), un avocat polonez de origine evreiască, a inventat termenul genocid având în minte genocidul armean și holocaustul. Lemkin a conceput textul Convenției pentru Prevenirea și Reprimarea crimei de genocid în 1948. După ce parlamentul german a emis o rezoluție pe data de 2 iunie 2016 în care recunoștea că uciderea armenilor începând cu 1915 a fost genocid, președintele Erdogan și-a retras ambasadorul din Germania.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.eurasiareview.com/18062016-the-impact-of-world-war-i-on-the-arab-world-today-analysis/

Orientalism, Palestina și imaginea distorsionată a Islamului

 

de Hatem Bazian

Trei dintre cărțile lui Edward Said sunt la fel de actuale astăzi ca atunci când au fost publicate, acum patruzeci de ani : „Orientalism” (1978), „The Question of Palestine”(1979) și „Covering Islam. How Media and Experts Determine How We see the Rest of the World” (1981). (În limba română a fost tradusă numai lucrarea „Orientalism”, Editura Amarcord, Timișoara, 2001 – nota traducătorului). Cele trei cărți constituie trilogia lui Said ce se concentrează pe rolul reprezentării literare și artistice ca discurs în serviciul imperialismului și al exproprierii colonialiste, precum și asupra felului în care mass-media se folosește de manipularea unor figuri de stil, a unei imagistici și a unui vocabular pentru a portretiza o realitate complexă și profundă schematizând-o, stereotipizând-o, uniformizând-o, aplicându-i eticheta de „Orient”, ca revers cultural al colonialismului, sub pretextul superiorității intelectuale a Vestului asupra restului lumii. Aceste cărți sunt o sursă inestimabilă pentru oricine încearcă să deslușească fluxurile și refluxurile acțiunilor și evenimentelor din lumile arabe și musulmane. În același timp, cele trei volume oferă o critică notabilă a politicilor vestice și a discursului public menit să trateze „Estul” ca pe un univers izolat și misterios, plin de iraționalitate.

Încercând să observe evenimentele zilnice din lumea arabă și cea musulmană, oamenii nu reușesc să înțeleagă decimarea veritabilă cu care se confruntă o mulțime de oameni – mai precis, aproximativ 1,4 miliarde. Scrierile lui Said demontează în mod instinctiv lentilele rasiste folosite de presa, politicienii și academicienii vestici pentru a justifica ignorarea constantă a nevoilor și a binelui lumilor arabe și musulmane.

În mod critic, munca lui Said a reglat și a furnizat o privire mai profundă asupra istoriei conflictelor actuale din zonă, inclusiv punând accentul corespunzător pe rolul jucat de colonialism în configurarea regiunii. Desfășurarea curentă a evenimentelor face oportună aducerea în prim-plan a viziunilor lui Said pentru a înțelege mai bine adâncirea crizei din lumile arabe și musulmane. Care ar fi răspunsul și comentariul lui Said la ceea ce se întâmpla astăzi, cum ar decurge analiza acestuia? Este important să ne amintim că volumele „Orientalism”, „Covering islam” și „The Question of Palestine” au apărut în jurul și după războiul arabo-israelian din 1973, războiul civil libanez și revoluția iraniană.

La vremea respectivă, presa și academicienii vestici se concentrau numai asupra prezentului, așa cum fac acum orientaliștii contemporani care tratează evenimentele și distrugerea Afghanistanului, a Siriei, Iraqului, Libiei și Yemenului fără a examina lungul drum ce a dus la situația de față. Aceștia scriu și informează asupra subiectului ca și când s-ar afla în laborator și ar observa la microscop un fenomen încercând să-i descrie fluctuațiile fără a se întreba cum, de ce și care sunt stimulii interni și externi care cauzează mișcările cu pricina.

Ce ar spune Said despre carnagiul permanent, despre desfigurarea atât fizică dar mai ales mentală, camuflată drept cercetare academică temeinică și îndeletnicire intelectuală? Deși au trecut aproape 40 de ani de la publicarea lucrărilor monumentale ale lui Said și în ciuda sutelor, dacă nu miilor de cărți, articole, editoriale, conferințe și rapoarte speciale despre ceea ce numim, în linii mari, lumile arabe și musulmane, elita politică a învățat prea puțin și a aplicat și mai puțin din ce se presupune că a studiat.

Distorsionarea se regăsește la nivel de formatori de opinie, academicieni imperialiști și elite politice care dezlănțuie zilnic puhoaie de jigniri,  deformări și tabloidizări ale lumilor arabe și musulmane. Filmele actuale, cărțile, discursul public încorporează fiecare stereotip existent, dând naștere unei industrii de divertisment rasiste și islamofobe care se hrănește din personaje arabe și musulmane întruchipând răul absolut de pe această planetă, amenințând însăși ideea de viață.

Vechii și noii formați academicieni, uniți cu o pletoră de intelectuali încastrați în sistem au contribuit la producerea și rafinarea unei culturi de orientaliști dispuși la a se documenta despre lumile arabe și musulmane cel mult în limita imaginației proprii și apoi la a-și construi un destin din aducerea civilizației presupușilor suboameni. Importanța pe care Said o acordă rolului intelectualului este pertinentă, din  moment ce astăzi, academicienii ciugulesc firimiturile din palma imperialiștilor laolaltă cu tot felul de burse și proiecte menite a studia „arabul” și „musulmanul” pentru a le descifra înclinația spre rezistență. Într-adevăr, rolul intelectualului a fost pervertit din cauza puterii uzurpatoare, a capitalismului și a intereselor înguste ce trec astăzi drept academice, fiind de fapt doar o formă rafinată de sofisticărie și grijă pentru accederea în cercurile de putere și pentru ascensiunea ierarhică.

Imagistica orientalistă încă prinde în capcană mințile multor adoratori ai grandorii vestice visând campanii de descoperire, documentare și civilizare a Estului și a nevoilor subumane ale acestuia și intervenții ce nu se mai sfârșesc. Orientalistul lui Said a progresat, devenind reprezentantul unei culturi ce folosește o perspectivă epistemologică a „uimirii și temerii” pentru a civiliza „barbarii”. Acest dualism încropit în mod grotesc pe baza unui conflict al civilizațiilor a găsit o modalitate nouă și mai îndrăzneață de a exista, cu ajutorul unor bărbați și femei elegante care îi dau glas pe diverse frecvențe radio, de la  pupitrul știrilor, la mitinguri politice, cu scopul de a otrăvi opinia publică. Said a scris despre ciocnirea unor inculturi ca răspuns la disertația lui Samuel Huntington și a lui Bernard Lewis, dar astăzi ideile acestora sunt motorul elitelor politice și infectează sentimentele maselor. Retorica lui Donald Trump este versiunea necizelată a sofisticăriilor academicienilor și experților orientaliști , provocatoare de același reflex vomitiv precum distorsionările din trecut.

Un parfum orientalist toxic este puternic legat de o adâncă și neînfrânată ostilitate și stigmatizare direcționată spre tot și orice are legătura cu islamul sau cu musulmanii. În plus, Palestina și palestinienii sunt tratați cu o animozitate necruțătoare cuplată cu o lipsă totală de nepăsare față de binele și viețile lor, lucru ce face trilogia lui Said trist de actuală. În mod uimitor, un președinte al SUA susținut de parteneri ai coaliției europene și despoți arabi au invadat Iraqul provocând moartea a milioane de oameni și distrugeri dincolo de orice imaginație, dar tot musulmanul este văzut ca cel violent și o cauză a războiului. Israelul bombardează palestinienii din Gaza în neștire, țintind fără discernământ civili și infrastructuri, dar lumea tace și Benjamin Netanyahu este primit cu covorul roșu!

Cine ar trebui să răspundă pentru haosul creat și pentru apariția Daesh după colapsul unui stat suveran, Iraqul? Cine ar trebui să răspundă pentru asediul permanent al Gazei? Dacă democrația este sistemul politic ideal, dorit și trâmbițat de orientaliști, Zioniști și intelectualii ce pupă mâna sistemului, atunci de ce să ne opunem acesteia în Egip și Tunisia și de ce să-i ajutăm pe cei din zonă care au intenția de a întrerupe acest marș spre libertate, demnitate și justiție?

Said ar suferi văzând cum a ajuns Palestina și cât de oprimați sunt palestinienii din Gaza și Cisiordania. Ar denunța impotența flagrantă a Autorității Palestiniene și complicitatea acesteia. Situația de astăzi a Palestinei este rezultatul direct al mașinațiilor orientaliștilor și stă sub spectrul veșnic al Acordului Sykes-Picot care a sculptat Imperiul Otoman sub forma actualei fantasme a unor state independente conduse de lideri jalnici. Elitele conducătorilor arabi și musulmani crescuți de colonialiști încă sug la sânul metaforic al acestora, își pedepsesc propriile popoare și instigă războaie împotriva statelor vecine pentru a menține funcționarea motorului global al industriei militare.  Said ar deplânge lașitatea intelectualilor, vanitatea elitelor politice și aroganța celor puternici care dau foc lumii ăsteia căutând să o domine și să se îmbogățească.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160530-orientalism-palestine-and-covering-islam/