Sângele lui Khaled Bahar strigă, dar nimeni din Israel nu-l aude

de Gideon Levy

Sângele lui Khaled Bahar strigă. Aproape că îi auzi strigătul cum se înalță din pământul pe care a căzut el, la umbra caișilor, acolo unde acum a rămas o pată întunecată de sânge închegat, lângă niște pietre și o sticlă de apă, puse acolo întru aducere aminte.

Sângele lui strigă din clasa numărul 1207 a liceului de băieți din Beit Ummar, între Betleem și Hebron – clasa a zecea, care săptămâna aceasta a rămas acasă, îndoliată. Protestul a fost o decizie spontană a elevilor. Au împrăștiat petale colorate pe fiecare bancă, au agățat pe pereți flori de plastic comemorative și pe banca celui decedat i-au pus ultima fotografie, înconjurată de coroane. Khaled a stat în banca aceea joi, cu câteva ore înainte ca un soldat israelian să îl ucidă.

Sângele lui Khaled țipă din tăcerea mormântală care învelește ca un lințoliu clasa goală și din steagul coborât în bernă. Sângele său țipă din împrejurările care au dus la moartea sa; un băiat de 15 ani pe care soldații l-au urmărit cu un jeep pentru că l-au bănuit de a fi aruncat cu pietre în vehiculul lor blindat, până când unul dintre ei l-a împușcat în spate de la 20 de metri, omorându-l în timp ce alerga cu disperare să-și salveze viața.

Sângele său se aude strigând din nepăsarea totală pe care a generat-o uciderea sa în Israel, la fel ca în cazul uciderii fiecărui palestinian. Sângele său strigă din felul în care acest adolescent, care a participat la un proiect de fotbal arabo-evreiesc, a fost portretizat ca „terorist”. Sângele său se aude strigând din răspunsul automat, lipsit de orice sentiment, oferit de purtătorul de cuvânt al Forțelor Israeliene de Apărare, îmbibat de termeni ca „investigația poliției militare” și „concluzii operaționale” și „aruncare de pietre” și „constatările vor fi prezentate procuraturii”. Toate acestea sunt acoperiri ale crimei din partea fabricii de scuze a IDF-ului; nu există un singur cuvânt care să reflecte adevărul sau un strop de umanitate. Cât despre a cere iertare sau a formula vreo părere de rău – nicio șansă, nici măcar după ce propria anchetă a armatei a ajuns la concluzia că soldații nu se aflau în niciun fel de pericol.

Sângele lui Khaled strigă pentru că soldații i-au luat trupul, după ce l-au omorât, și Israelul, cu o neobrăzare incredibilă, nu l-a înapoiat familiei deși a trecut o săptămână – mai întâi „din cauza sărbătorilor” și acum din motive care nu sunt clare. Familia n-are decât să aștepte, cui naibii îi pasă de ea? Nouă în niciun caz.

Sângele lui Khaled strigă pentru că este atât de limpede că nimeni nu va fi pedepsit pentru această crimă. Strigă pentru că soldatul care l-a ucis habar n-are pe cine a ucis și e foarte puțin probabil să-l intereseze sau să-l tulbure; e foarte puțin probabil să înțeleagă ce a făcut și ce este rău în a ucide un adolescent palestinian. Și, mai mult, nimeni nu se va deranja să-i explice.

Sângele lui Khaled strigă. Am fost în locul unde s-a petrecut crima și în locurile unde i se jelește moartea, acasă și la școala din Beit Ummar, și vineri voi reveni cu detalii. Am fost acolo și mi-e foarte greu să rămân tăcut. Mi-e greu să rămân tăcut în legătură cu un act atât de abject și laș, atât de mizerabil și înnebunitor – să împuști în spate un adolescent care fuge, la modul cel mai iresponsabil, fără niciun sentiment de vină și cu impunitate absolută.

E greu să taci din gură atunci când soldaților li se spune să continue în felul acesta. Felicitări IDF-ului. Până la urmă, comandantul brigăzii, col. Yisrael Shomer, a făcut exact același lucru și nu a pățit nimic. Ba va fi și promovat. E greu să-ți înghiți vorbele și lacrimile atunci când te întâlnești cu rudele decedatului, o familie iubitoare de pace în capul căreia se află un bărbat care muncește în Israel; după ce primul lor născut a fost ucis, el și soția sa au rămas cu două fete și cu un fiu cu dizabilități.

E greu să rămâi indiferent când îi vezi cum au păstrat singurul permis de intrare în Israel emis pe numele lui Khaled în scurta sa viață, un permis de o zi, pentru un meci de fotbal arabo-evreiesc, ca parte a unui proiect de pace din regiunea de lângă granița cu Fâșia Gaza.

Sângele lui Khaled Bahar strigă, dar nimeni din Israel nu-l aude; este strigătul unui adolescent a cărui moarte a fost o crimă – nici prima, nici ultima.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.749392

Palestina: spre o nouă eră!

 

de Hatem Bazian

Situația actuală din Palestina nu poate continua pentru palestinieni în felul acesta, dinamicile interne semnalizând o criză viitoare inevitabilă. În primul rând, haideți să ne lipsim de noțiuni sau comentarii de tipul „proces de pace” din moment ce nu a existat niciunul din 2000 încoace, dacă nu chiar de mai multă vreme. Ceea ce se petrece acum este o mascaradă care a favorizat sprijinul internațional pentru ocupație prin negocieri nesfârșite și care n-au dus nicăieri. În acest context, am avut guverne israeliene succesive care au continuat să întrețină o conducere globală care a părut mai dornică să acumuleze mile de călătorie către și dinspre regiune decât rezultate concrete și verificabile care să pună capăt ocupației.

A venit timpul pentru o eră politică nouă care să re-centreze Palestina și speranțele, dorințele și aspirațiile palestinienilor de libertate, demnitate și preocupare pentru viitor. Palestinienii speră la o nouă eră care să pună capăt sistemelor multiple și stratificate ale ocupației, ca punct de plecare, și apoi, să se îmbarce pe o traiectorie a libertății care să se manifeste în viața de zi cu zi a oamenilor. Însă, punctul de plecare trebuie să țină cont de situația actuală și de actorii internaționali care reprezintă un obstacol la fel de mare ca însăși ocupația israeliană.

Cvartetul – SUA, Rusia, Uniunea Europeană și Națiunile Unite – gașca internațională a celor patru care și-au asumat rolul de custode al negocierilor palestiniano-israeliene a demonstrat prin vorbe și fapte că funcția sa primară este aceea de a „apăra” Israelul de legea internațională și de comunitatea globală. Cvartetul nu poate arăta nici măcar o singură realizare sau un cât de mic progres în mai mult de 20 de ani de custodie a „procesului păcii” și nu a indicat că ar fi capabil să ia în serios ocupația și coloniile. Orice temelie a avut acest cvartet, întotdeauna a exercitat presiuni asupra poporului palestinian pentru a ceda în fața cerințelor ocupatorilor săi. Palestinienii au fost și sunt constrânși să se poarte adecvat și frumos, ca nu cumva să creeze disconfort celor peste 600.000 de coloniști israelieni, să nu distrugă drumurile de ocolire, să nu protesteze împotriva Zidului Apartheidului și, în mod categoric, să nu afecteze alegerile din capitalele importante în care diplomații sunt aleși cu grijă pentru rolurile lor zadarnice sau, adesea, pentru un ultim turneu înainte de pensionare.

Apoi, actuala conducere a Autorității Palestiniene și-a bătut joc de semnificația termenului a guverna. Dacă a guverna înseamnă cel puțin a adopta  niște tactici economice, politice și sociale pentru a ridica și îmbunătăți condițiile de trai ale oamenilor, atunci, eșecul Autorității Palestiniene este atât de evident că nici măcar nu se califică pentru o evaluare. Actuala conducere a Autorității Palestiniene este îndatorată cvartetului și răspunde în fața acestuia și operează pentru a proteja, extinde și promova interesele Israelului cu prețul suferinței palestinienilor ce trăiesc sub ocupație.

Gama de servicii executate pentru protejarea intereselor Israelului este atât de largă încât enumerarea acestora ar ocupa pagini întregi, dar ajunge să spunem că cel mai important rol al său a fost și este acela de a proteja ocupația. În mod constant, Autoritatea Palestiniană adaugă insulte la nedreptățile suferite de populația sa, arestând și vânând pe oricine îndrăznește să conteste ocupația și să organizeze acțiuni care să o destabilizeze. În plus, inclusiv pe plan internațional, Autoritatea Palestiniană a cedat presiunilor exercitate de cvartet și a sfârșit prin a-și retrage o plângere înaintată Curții Internaționale de Justiție legată de crimele israeliene de război din Gaza. Autoritatea Palestiniană se folosește de puterile și privilegiile sale pentru a împiedica și preveni mobilizarea în masă a palestinienilor în interiorul și din afara Palestinei ocupate, pentru a nu stânjeni Israelul și cvartetul și a-și pune în pericol sursele de finanțare.

O altă dimensiune dăunătoare este facilitarea și fuzionarea cu dominarea și controlul pieței palestiniene prin investiții comune care adâncesc ocupația propriu-zisă în timp ce creează o „colivie de aur” pentru cei câțiva care beneficiază de pe urma lor. O „colivie de aur” este tot o colivie indiferent cât e de frumoasă sau oricât ar fi de luxuriant peisajul care o înconjoară. Progresul și dezvoltarea economică sunt fără sens dacă sunt înrădăcinate în adâncirea ocupației. Da, beneficiile economice s-au materializat pentru câțiva și cadrul procesului Oslo a oferit toate capcanele unui stat, dar fără libertate, demnitate sau suveranitate pentru cei care trăiesc zilnic sub ocupație.

O altă consecință dezastruoasă a cadrului Oslo a fost distrugerea structurală a PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei). Transformarea unui organ politic palestinian existent într-o forță de poliție și o unealtă eficientă pentru a proteja ocupația este o adevărată batjocură. Orice ați putea crede sau spune despre PLO ca organizație, trebuie să recunoașteți un fapt elementar – la apogeul său a furnizat o umbrelă internațională coezivă pentru palestinieni, lucru care lipsește în momentul de față. Procesul Oslo a dus la decapitarea corpului politic palestinian care a fost înlocuit de o marionetă a Israelului care se mișcă și acționează conform rolurilor atribuite de acesta.

În mod cert, nașterea unei noi ere în Palestina este împiedicată de condițiile curente din regiunea arabă, dar acestea nu sunt separate și constituie o continuare a crizei generale. Preocuparea Israelului pentru interese și alianțe mai ample este direcționată către fragmentarea lumii arabe pentru a duce la canalizarea greșită a puterilor economice, politice, militare și sociale din regiune. Strategiile Israelului sunt operabile de-a lungul lumii arabe prin mai mult de un actor regional dispus să facă o alianță în speranța unei percepții de moment a succesului împotriva unui stat perceput ca inamic.

În contextul aparentei fragmentări și al conflictelor din zonă, palestinienii au de jucat un rol esențial și este nevoie urgentă de o strategie care să înfrunte abordarea Israelului la niveluri regionale și globale. Ce este necesar în această nouă eră este un front palestinian unit, în interiorul și în afara Palestinei, pentru a contracara strategia de fragmentare continuă. În realitate, Israelul este cel care are cel mai mult de câștigat de pe urma fragmentării palestiniene. Este greu de dezvoltat o strategie de lungă durată dacă structura politică palestiniană nu este pusă la punct și procesul decizional este ostaticul cvartetului și cerințelor Israelului. A venit vremea pentru ca ansamblul politic palestinian să își anunțe intențiile de a dizolva actuala Autoritate Palestiniană și de a-i reconfigura instituțiile departe de rolul de furnizor pentru permanenta ocupație israeliană.

Eu și ceilalți palestinieni din diaspora cerem un parlament palestinian în exil, împuternicit, mobilizat general și constituit în mod democratic, lucru care ar trebui să fie prioritatea numărul unu dacă visul nostru este eliberarea Palestinei. Toți palestinienii trebuie să aibă un rol și un cuvânt de spus în proiectare și organizare pentru a construi noua eră și fiecare instituție trebuie să fie adusă în acest proiect, cu cât mai repede cu atât mai bine. Organizarea și caracterul acestuia pot fi revizuite, dar principiul întocmirii unui corp reprezentativ extins este un pas către materializarea libertății și dreptății pentru palestinieni.

http://www.dailysabah.com/columns/hatem-bazian/2016/10/20/palestine-toward-a-new-era

Israelul și presa care îi cântă în strună mint în legătură cu rezoluția UNESCO privind Ierusalimul

de Richard Silverstein

S-a declanșat aproape o isterie universală în mass-media israeliană față de o rezoluție adoptată de comitetul Patrimoniului Mondial al UNESCO în legătură cu repetatele violări israeliene ale statusului locului sfânt Haram al-Sharif. Titlurile ziarelor au numit rezoluția ca fiind „anti-Israel”. Haaretz susține că „anulează pretențiile evreiești legate de Muntele Templului”. I24 News pretinde că „neagă legăturile evreiești cu locurile sfinte ale Ierusalimului”. Netanyahu a numit-o „absurdă” și „o farsă morală”.

Prin comparație, media internațională a fost mai moderată în exprimare. Wall Street Journal nu a menționat vreo negare a drepturilor evreiești. În schimb, a vorbit despre „stârnirea mâniei israeliene”. The Guardian s-a referit la „furia Israelului”. Și, interesant, ediția ziarului Haaretz în limba ebraică a fost mai ponderată în titlu decât cea în limba engleză.

Bibi Netanyahu a făcut o declarație tipic imbecilă, menită să comunice străinilor absurditatea rezoluției, dar nu a reușit decât să sublinieze incapacitatea prim ministrului de a face analogii: „Ce urmează? O decizie UNESCO care să nege legătura dintre untul de arahide și jeleu? Dintre Batman și Robin? Dintre rock și roll?”

Liderul opoziției, Isaac Herzog, a descris și el complet eronat textul: „...Inventează o fantezie potrivit căreia Zidul Vestic și Muntele Templului nu au vreo legătură cu poporul evreu.”

Spre deosebire de toți jurnaliștii, redactorii-șefi și politicienii care au scris aceste prostii ieftine, eu chiar am găsit textul rezoluției și l-am citit. http://unesdoc.unesco.org/images/0024/002462/246215e.pdf

Este suficient să spun că nu menționează niciunul dintre lucrurile pretinse de toți cei de mai sus. Ceea ce face textul, este să „afirme importanța Orașului Vechi al Ierusalimului și a zidurilor sale” pentru credințele evreiești, creștine și musulmane. Nicăieri în text nu se găsește vreo denigrare a legăturii evreiești cu ceea ce Israelul numește Muntele Templului. Pur și simplu nu se adresează acestei chestiuni. Și nici nu ar avea de ce să o facă.

Comitetul este însărcinat cu ocrotirea ariilor ce aparțin Patrimoniului Mondial. În consecință, el raportează amenințările la adresa locurilor care au primit denumirea de arii protejate. Dacă Israelul ar fi înaintat o plângere susținând că Zidul Vestic (al Plângerii) se află în pericol ca loc sacru al evreilor, UNESCO ar fi investigat problema și ar fi tras o concluzie. Adevărul este că Israelul refuză să se implice cu UNESCO. Deci, a cui este vina? Motivul pentru care rezoluția pare unilaterală suporterilor Israelului este acela că partea israeliană alege să boicoteze tot ce are legătură cu acest proces.

Rezoluția menționează o listă lungă a violărilor israeliene a suveranității Haram al-Sharif-ului, inclusiv atacuri ale poliției asupra moscheei al-Aqsa și distrugerea locurilor sfinte de către forțele israeliene și coloniștii evrei; incursiuni ale coloniștilor activiști ce militează pentru distrugerea moscheei și înlocuirea acesteia cu un templu evreiesc; restricții ale accesului musulmanilor în locul lor sfânt, restricții care anul trecut au dus la Intifada cuțitelor, cauzând moartea a peste 200 de palestinieni și 40 de israelieni.

Rezoluția cere reîntoarcerea la statu-quo-ul de dinainte de 2000 (înainte de ultrajul lui Ariel Sharon care a provocat izbucnirea Intifadei al-Aqsa) în care Waqf-ul iordanian administra Haram-ul. Cere ca Israelul să înceteze excavările arheologice care au ca scop încurajarea pretențiilor evreiești asupra Haram al-Sharif-ului și acapararea graduală a locurilor sfinte musulmane.

Adevărul absolut este că nicio autoritate musulmană nu încearcă să interzică accesul evreilor la Zidul Vestic, locul tradițional în care evreii s-au adunat și s-au rugat începând cu 1967. Însă guvernul israelian provoacă neîncetat violențe impunând restricții musulmanilor și permite năvălirea grupurilor extremiste ale coloniștilor conduse de incitatori precum Yehuda Glick. Există un puternic curent în rândul coloniștilor evrei de a distruge aceste locuri sfinte musulmane. Ceea ce înseamnă că atât musulmanii cât și UNESCO au motive întemeiate pentru a fi cu ochii în patru și a alerta lumea în legătură cu violările siturilor.

Când am fost ultima oară în Israel, în 1980, am vizitat Haram și era un loc de rugăciune liniștit pentru toți cei care îl vizitau, inclusiv pentru evrei. În 1969, un creștin evanghelic australian a încercat să aducă A Doua Venire a lui Mesia dând foc moscheii al-Aqsa. Israelul a acționat cu promptitudine, l-a arestat și a calmat tensiunile care se născuseră. Astăzi, guvernul israelian i-ar pune o medalie în piept și l-ar face ministrul Afacerilor Religioase. Deci, cât de aproape ne aflăm de viziunea acestui creștin lunatic față de cum ne aflam în 1969??

Materialele actuale din presa israeliană perpetuează atacurile hasbarei asupra organelor internaționale care se dovedesc a fi insuficient de supuse Israelului. Le caracterizează eronat munca, în mod intenționat, pentru a submina orice supraveghere independentă a acestor probleme. Trebuie să respingem asemenea imposturi jurnalistice, fie că vin din paginile presupusului ziar liberal Haaretz, fie din paginile ziarelor de dreapta precum Ynet, Jerusalem Post sau Arutz 7.

http://www.richardsilverstein.com/2016/10/14/israel-media-enablers-deliberately-lie-unesco-resolution-haram-al-sharif/

Israelul răstălmăcește votul UNESCO în legătură cu Ierusalimul

de Charlotte Silver

Israelul și-a suspendat cooperarea cu UNESCO după ce organizația culturală și științifică a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție prin care condamna cu vehemență acțiunile agresive ale Israelului în interiorul și în jurul moscheei al-Aqsa din Ierusalimul de Est ocupat.

În ciuda puternicului lobby împotriva moțiunii făcut de ambasadorii israelieni din toată lumea, rezoluția a fost votată cu 24 de voturi „pentru” și 6 voturi „contra”.

SUA, Germania, Lituania, Estonia și Olanda au votat împotriva rezoluției, în vreme ce Rusia și China, printre alte țări, au sprijinit-o.

Oficialii din guvernul israelian susțin că moțiunea neagă o legătură evreiască cu locul istoric, care include Zidul Vestic (al Plângerii), deși nimic din limbajul folosit în moțiunea cu pricina nu sugerează așa ceva.

Planul Israelului pare a fi dobândirea suveranității asupra locului.

În mod semnificativ, efortul Israelului de a obține confirmare simbolică și poate legală asupra locului prin rezoluții UN vine în contextul în care solicitările anumitor grupuri pentru distrugerea moscheei al-Aqsa și înlocuirea acesteia cu un templu evreiesc se intensifică, adesea cu sprijin și finanțare din partea guvernului israelian.

Criticii au punctat referirea exclusivă a moțiunii față de locul respectiv prin denumirea „moscheea al-Aqsa/al-Haram al-Sharif” ca dovadă a faptului că rezoluția neagă orice legătură evreiască sau reverență a locului pe care evreii îl numesc Muntele Templului.

În aprilie, UNESCO a adoptat o rezoluție similară care a stârnit o critică aproape identică.

Franța a votat în favoarea rezoluției, dar și-a retras imediat sprijinul față de aceasta după ce prim ministrul israelian Benjamin Netanyahu i-a scris o scrisoare de protest președintelui francez François Hollande.

Denunțând acțiunile ilegale, nu negând legăturile

De fapt, rezoluția adoptată de UNESCO afirmă „importanța Orașului Vechi al Ierusalimului și a zidurilor sale pentru cele trei religii monoteiste”, în timp ce solicită Israelului redarea statu-quo-ului istoric al complexului ce include moscheea al-Aqsa prin returnarea întregii autorități Waqf-ului iordanian – instituția care s-a ocupat de administrarea acestuia.

Până la izbucnirea celei de-a doua Intifade în anul 2000, Waqf-ul iordanian administra și controla locul sfânt.

Deși complexul propriu-zis încă se află sub autoritatea Waqf-ului, perimetrul său este controlat de Israel și forțele israeliene fac incursiuni dese în interiorul său.

Israelul a inițiat și continuă să inițieze proiecte arheologice și de dezvoltare în jurul său, proiecte care pun în pericol fundația al-Aqsei și restricționează cu severitate accesul palestinian și musulman în locul sfânt.

Rezoluția condamnă „accentuarea agresiunilor israeliene și măsurile ilegale împotriva [Waqf-ului] și a personalului său și împotriva libertății de închinare în locul sfânt și restricționarea accesului musulmanilor în moscheea al-Aqsa/al-Haram al-Sharif și cere Israelului, puterea ocupatoare, să respecte statu-quo-ul istoric și să oprească imediat aceste măsuri.”

De asemenea, denunță și excavările și demolările structurilor antice din și în jurul Orașului Vechi întreprinse de Israel, vandalizarea complexului de către coloniștii de extremă dreapta și de forțele armate, distrugerea clădirilor de către forțele israeliene precum și obstrucționarea renovărilor necesare.

Rezoluția critică planurile Israelului de a construi un sistem de telecabine în Ierusalimul de Est și așa numitul Kedem Center în cartierul palestinian Silwan.

Votul UNESCO vine într-o vreme în care Israelul a sprijinit accentuarea activității private de construire a coloniilor în inima Ierusalimului de Est ocupat.

Noile date sugerează că numărul coloniștilor evrei în zona ce înconjoară complexul al-Aqsa a crescut cu 70 de procente din 2009 încoace. În timpul aceleiași perioade, 60 de familii palestiniene au fost evacuate cu forța, 55 dintre ele numai în ultimii doi ani, potrivit organizației non-guvernamentale israeliene Ir Amim.

Gargara israeliană

Netanyahu este dirijorul corului care condamnă rezoluția.

„A spune că Israelul nu are nicio legătură cu Muntele Templului și cu Zidul Vestic este ca și când ai spune că China nu are vreo legătură cu Marele Zid Chinezesc sau că Egiptul nu are vreo legătură cu piramidele”, a afirmat acesta.

Felul în care Netanyahu și-a ales cuvintele este semnificativ: el afirmă ca statul israelian, nu religia iudaică are o „legătură” cu aceste locuri care se află în Cisiordania ocupată.

Atestarea unei asemenea „conexiuni” de rezoluțiile UN, în scris, ar reprezenta pentru Israel un pas înainte către dobândirea suveranității asupra acestor locuri.

Isaac Herzog, liderul opoziției israeliene a declarat: „Oricine vrea să rescrie istoria, să distorsioneze faptele și să inventeze fantezia că Zidul Vestic și Muntele Templului nu au legătură cu poporul evreiesc, spune o minciună teribilă care servește doar la sporirea urii.”

Luându-și ca reper gargara guvernamentală, Israelul susține ideea perpetuată că moțiunea era un atac la adresa venerației evreilor față de locul respectiv.

Ziarul Haaretz, din Tel Aviv, a publicat un articol cu un titlu înșelător la modul cel mai grosolan: „UNESCO susține moțiunea care anulează legăturile evreiești cu Muntele Templului.”

Yair Rosenberg de la Tablet Magazine descrie decizia UNESCO drept o „rezoluție fățiș antisemitică ce șterge legăturile evreiești cu Muntele Templului, cel mai sfânt loc al iudaismului.”

„A șterge conexiunea evreiască cu Ierusalimul este a nega însăși moștenirea culturală a Ierusalimului” spune Liga Împotriva Defăimării din SUA.

Până și directorul general al UNESCO, Irina Bokova, s-a alăturat criticilor: „Diferite popoare venerează aceleași locuri, uneori sub nume diferite. Recunoașterea, folosirea și respectarea acestor nume este extrem de importantă.”

Furia în legătură cu rezoluția a atins și campania prezidențială a Statelor Unite, atât Donald Trump cât și Hillary Clinton emițând critici aspre.

Autoritatea Palestiniană a dat o declarație salutând rezoluția susținută de Algeria, Egipt, Liban, Maroc, Oman, Qatar și Sudan, spunând că decizia adoptată reflectă „angajamentul permanent al majorității statelor membre de a confrunta impunitatea și de a confirma principiile în baza cărora s-a întemeiat UNESCO.”

https://electronicintifada.net/blogs/charlotte-silver/israels-false-spin-unesco-jerusalem-vote

Intifada al-Aqsa: concluzia inevitabilă a procesului Oslo

La sfârșitul lunii septembrie 2000, exista un consens general că Israelul și palestinienii se aflau în pragul unei înțelegeri – dacă nu înainte de alegerile prezidențiale americane de pe 6 noiembrie, atunci cu siguranță până la retragerea finală a lui Bill Clinton de la Casa Albă pe 20 ianuarie. Israelul și palestinienii reluaseră rapid negocierile după eșecul summit-ului de la Camp David în iulie, și până în septembrie se întâlniseră atât în SUA cât și în Orientul Mijlociu. Relatările sugerând că discrepanțele se îngustau au fost consolidate de o cină găzduită de prim ministrul israelian Ehud Barak pe 25 septembrie la reședința sa privată în onoarea președintelui palestinian Yasser Arafat. Patru zile mai târziu, lumea a fost uluită când intruziunea provocatoare a lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a declanșat o rebeliune palestiniană care în primele sale cinci luni a făcut tot atâtea victime cât întâia Intifadă în primul său an.

La vremea respectivă, în ciuda semnelor tot mai accentuate ale unei neliniști populare, păreau să existe motive întemeiate pentru negarea posibilității unei revolte susținute, asemănătoare celei dintre anii 1987-1993. Cel mai important motiv era acela că un conflict prelungit nu era dorit de conducerea palestiniană, deoarece ar fi contestat și poate chiar ar fi distrus bazele cooperării israeliano-palestiniene stabilite la Oslo. În plus, forțele politice despre care se credea că ar avea cel mai mare interes în a ațâța o revoltă, stângiștii palestinieni și opozițiile islamiste, au fost neutralizate de PA după procesul Oslo, în primul rând printr-un proces de marginalizare politică și fragmentare care efectiv le-a făcut irelevante și, în al doilea rând, printr-o campanie de represiune a Israelului în colaborare cu CIA, care le-a paralizat la nivel organizațional și militar. Principala mișcare, Fatah, condusă de Arafat, ce jucase un rol central în prima Intifadă, în această perioadă nu a reprezentat mai mult decât un apendice al PA.

La fel ca în cazul primei Intifade, un eveniment dramatic în contextul unui impas diplomatic a aprins scânteia unei reacții pe un teren deja minat. În 1987, elementul declanșator a fost uciderea unei eleve de către un colonist și moartea a șapte muncitori palestinieni într-un accident din Gaza, pe fondul unui summit arab dezamăgitor; în 2000 a fost vizita lui Ariel Sharon la Haram al-Sharif pe 28 septembrie și împușcarea mortală a șase palestinieni dintre cei care demonstrau la fața locului împotriva eșecului summit-ului de la Camp David (II) din iulie. Însă, în ambele cazuri trebuie să privim, dincolo de scântei, la factorii mai profunzi ce au determinat tranziția bruscă de la ceea ce părea un sistem de control rutinat, la violența răspândită ce implica tineri bărbați și femei gata să-și dea viețile pentru sfârșirea statu-quo-ului.

Afrontul adus sensibilităților naționale și religioase de intrarea lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a fost suficient pentru a cauza proteste în masă, dar, chiar în combinație cu uciderea acelor palestinieni a doua zi, nu sugera izbucnirea unei revolte de o asemenea intensitate și durată. În condiții similare, ca de exemplu masacrul de la al-Aqsa din 1990 când 14 palestinieni au fost uciși, masacrul din 1994 a 29 de musulmani care se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron în luna sfântă a Ramadanului sau săparea în 1996 a unui tunel israelian de-a lungul Haram al-Sharifului sub guvernul Netanyahu, nu s-a produs o reacție comparabilă.

Deși contextul imediat al revoltei explică într-o mare măsură originile sale, trebuie luat în calcul și fundalul relațiilor israeliano-palestiniene negociate în cadrul procesului Oslo din 1993. Deosebit de important a fost impactul implementării procesului asupra vieților palestinienilor din Cisiordania și Gaza care, în marea lor majoritate, sprijiniseră acordurile de la Oslo. După demararea așa-zisului proces de pace, ocupația militară, colonizarea de tip settler și subdezvoltarea economică s-au accentuat, când lumea se aștepta ca acestea să dispară. Dezamăgirea și frustrările cauzate de aceste speranțe și așteptări înșelate au deținut un rol central în declanșarea celei de-a doua Intifade.

Nu există nicio îndoială că Israelul a refuzat să implementeze acordurile semnate și că și-a încălcat angajamentul. O simplă comparație între Declarația Principiilor din septembrie 1993 („Oslo”), acordurile interimare din septembrie 1995 („Oslo II”), protocolul Hebron din ianuarie 1997, memorandumul Wye din octombrie 1998 și acordurile de la Sharm al-Shaykh din septembrie 1999 dezvăluie un tipar clar al refuzului Israelului de a pune în practică propriile angajamente, după care caută și obține dizolvarea acestora prin noi acorduri, apoi se angajează într-o nerespectare sistematică a obligațiilor și în final solicită noi negocieri care vor duce la niște viitoare acorduri care, la rândul lor, vor fi dizolvate.

Acest tipar se evidențiase cel mai puternic atunci când a venit vorba de retragerea forțelor militare israeliene din Cisiordania și Fâșia Gaza. În afara retragerii inițiale a Israelului din Ierihon și Gaza în 1994, trei retrageri de trupe israeliene din Cisiordania urmau să se petreacă în timpul unei faze tranzitorii de cinci ani. Deși variatele acorduri nu menționau în mod explicit suprafața de pământ cisiordanian care urma să fie returnat ca rezultat al celor trei retrageri de trupe, PA și suporterii palestinieni ai procesului Oslo au presupus (și în mod cert așa i-a făcut să creadă guvernul Rabin) că suprafața respectivă va cuprinde toate teritoriile ocupate în 1967.

Această interpretare optimistă a perioadei de tranziție avea să sufere odată cu cea de-a doua, zgârcită, retragere de trupe sub Netanyahu. Însă, în ton cu gândirea administrației americane, optimiștii încă puteau crede că o revenire a partidului laburist va marca o reîntoarcere la „spiritul inițial” al acordurilor. Așa încât, alegerea lui Ehud Barak în funcția de prim ministru în 1999 a fost bine primită. Dar optimiștii, printre alte aspecte, nu au luat în considerare faptul că Barak, din funcția de ministru de interne în guvernul Rabin, votase împotriva acordurilor de la Oslo, într-o vreme în care încrederea în procesul respectiv se afla în punctul său culminant.

Barak a refuzat a treia retragere de trupe pe care el însuși o renegociase în cadrul acordurilor de la Sharm al-Shaykh în septembrie 1999, insistând să se treacă direct la discuțiile despre statusul final. Asta a însemnat că, atunci când a avut loc summit-ul de la Camp David între 11 și 25 iulie, PA a fost forțată să negocieze problemele legate de statusul permanent având doar 42% din teritoriu sub controlul său întreg sau parțial (control întreg asupra 18% – centrele urbane din zona A; control comun a 24% – satele și alte suprafețe din zona B). Înțelegerea inițială ca retragerea din marea majoritate a teritoriilor ocupate să fie încheiată în timpul perioadei de tranziție ca precondiție a statusului final, era transformată acum într-o retragere condiționată de concesiile palestiniene în legătură cu problemele legate de statusul final. Această mutație a reprezentat consecința inevitabilă a masivului dezechilibru de putere dintre cele doua părți, dezechilibru care a definit logica Oslo pe întregul parcurs al procesului.

Aici ar trebui să menționăm că liderul palestinian Yasser Arafat a făcut, încă de la început, în discursul său politic, o distincție clară între concesiile pe care au fost siliți să le facă în timpul fazei de tranziție a procesului Oslo (privind libertatea internă de mișcare, drumurile de ocolire, aranjamentele economice, împărțirea apei, ș.a.m.d.) și „punctele fierbinți” ale principalelor probleme odată ce au început discuțiile despre statusul final. Așadar, conducerea palestiniană a prezentat dezamăgirile inițiale legate de Oslo ca întâmplări neprevăzute, impuse de nevoia de a aduce acasă Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) din exil și de a consolida o entitate palestiniană autonomă, după care ar fi putut să pornească la lupta extinsă pentru statalitate de la noua sa bază de acasă. Pe măsură ce concesiile și eșecurile perioadei tranziționale au început să se acumuleze, era logic ca palestinienii să fie forțați să apere cu și mai multă intensitate aceste puncte fierbinți în cadrul discuțiilor despre statusul final. La un anumit nivel, eșecul negocierilor de la Camp David a fost rezultatul unei confruntări între două logici rivale: așteptările israeliene în legătură cu concesiile palestiniene privind problemele legate de statusul final în schimbul unei bucăți mai mari de pământ versus imposibilitatea conducerii palestiniene de a mai face concesii în legătură cu statusul final deoarece se făcuseră deja foarte multe concesii în timpul perioadei de tranziție.

O altă teorie este aceea că Ehud Barak s-a dus la Camp David cu intenția clară de a provoca eșecul negocierilor. Nedorind să facă niciun fel de concesii palestinienilor, acesta a optat să îi lase pe ei să-i ofere o cale de ieșire din aceste negocieri. Acesta este scenariul în care cred majoritatea negociatorilor palestinieni, dar are aderenți și în rândul israelienilor. Adevăratul scop al participării Israelului la Camp David ar fi fost crearea unei crize care să submineze rezultatele invitând respingerea palestiniană. Iată ce scria Dan Margalit, un jurnalist apropiat de conducerea israeliană, cu o săptămână înainte de începerea negocierilor de la Camp David:

„Cam asta ar trebui să se întâmple cu palestinienii: Barak le va prezenta niște propuneri care să sugereze că este dispus să facă niște concesii foarte dificile pentru Israel. Dacă sunt respinse, atât lumea arabă cât și cea vestică va înțelege că Arafat nu este diferit de Asad, din moment ce, în clipa decisivă, el a preferat comoditatea rutinei conflictului decât îndrăzneala de a face pace.”

Contextul mai profund al celei de-a doua Intifade este experiența propriu-zisă a procesului Oslo suferită de populația din Cisiordania și Gaza. Principalele caracteristici ale fazei interimare extinse au dat naștere unei situații de neconceput pentru majoritatea oamenilor și greu de suportat pentru sute de mii. Situația nu s-a îmbunătățit sub mandatul lui Ehud Barak ci s-a simțit ca o adâncire a unor procese negative accelerate sub mandatul lui Netanyahu. Care sunt aceste procese?

Primul a fost continuarea separării Cisiordaniei de Gaza, în ciuda faptului că acordurile de la Oslo stipulau nevoia de „menținere a integrității teritoriale...ca singură unitate teritorială.” Circulația între cele două zone a rămas aproape complet restricționată, cu excepția câtorva mici sectoare ale elitelor politice și, într-o măsură mai mică, a marilor comercianți. În vreme ce în jur de 100.000 de muncitori care făceau naveta (mai puțin de 5% din populație) primeau permise de muncă în Israel, restului populației i se refuzau aceste permise de a călători în cealaltă parte a teritoriilor ocupate.

În Cisiordania și Gaza (mai ales în cea din urmă), zonele construite au devenit izolate unele de celelalte și de pământul care le înconjura. Aceste așa-numite zone autonome erau marcate de drumuri israeliene de ocolire (pe care aveau voie să circule doar coloniștii) și de zone de securitate controlate de armata israeliană (zona C), permițând ca fiecare dintre aceste zone să poată fi blocată după placul inimii Israelului. Numai între granițele municipale ale orașelor, populația nu trăia sub control militar israelian direct. Pentru cei din satele din afara granițelor municipale (zona B) și pentru cei și mai ghinioniști care trăiau cu totul în afara granițelor municipale (zona C), ocupația militară israeliană directă continua.

Această întreagă configurație a expansiunii strategice a coloniilor și drumurile de ocolire au fragmentat Cisiordania. Rezultatul a fost efectiva înlăturare a Ierusalimului de pe harta palestiniană prin refuzul de a permite palestinienilor să intre în oraș și prin împrejmuirea acestuia cu vaste colonii fortificate care nu doar că separă Ierusalimul de hinterlandul suburban al Cisiordaniei, ci separă și Cisiordania în două zone majore, nordică și sudică. Pe lângă toate acestea a urmat iudaizarea intensivă a Ierusalimului extins, prin importarea a zeci de mii de coloniști din interiorul Ierusalimului (și din rândul noilor imigranți evrei) și campania birocratică ce avea ca scop transferarea rezidenților palestinieni în afara orașului prin revocarea permiselor de rezidență.

În perioada 1998-2000, această fragmentare internă a Cisiordaniei și Gazei s-a accentuat odată cu expansiunea coloniilor și lupta pentru consolidarea acestora în blocuri masive pentru a le asigura supraviețuirea dincolo de statusul final. Cel mai vătămător a fost felul în care zona C, cea mai puțin populată, constituită din majoritatea pământului agricol palestinian, a devenit pur și simplu o zonă acaparată de coloniști. Confiscarea de pământ pentru extinderea coloniilor în zona C a mers mână în mână cu acceleratele demolări de case pentru a încuraja și mai mult depopularea zonelor, în timp ce atacurile coloniștilor asupra fermierilor palestinieni au devenit acte zilnice.

Cei care s-au opus procesului Oslo considerau că însăși structura acordurilor era cea care a determinat maniera implementării acestora. Edward Said susținea că defectul fatal al procesului Oslo era acela că nu reprezenta nici un instrument de decolonizare, nici un mecanism de implementare a rezoluțiilor UN relevante pentru conflictul israeliano-palestinian. Așa încât, procesul fiind structural incapabil să producă un acord viabil, avea să ducă, în mod inevitabil, la un conflict viitor. Pentru a-și argumenta poziția, Said și ceilalți critici susțineau că relația dintre Israel și PLO consolidată prin procesul Oslo, nu era bazată pe o recunoaștere reciprocă a unor drepturi egale (sau măcar comparabile). Așa încât, dezechilibrul puterii a determinat rezultatul distorsionat al procesului. Prin intermediul acestuia, un Israel dominant căutând să pună capăt poverii tactice a unei ocupații militare directe, a construit un parteneriat cu o PLO slăbită și epuizată, în cadrul căruia, cel dintâi poseda bunurile strategice din Cisiordania și Gaza (pământ, apă, granițe, Ierusalim) și cel din urmă își asuma responsabilitatea formală față de populația indigenă în cadrul unei entități palestiniene recunoscute. Era un proces întemeiat pe interpretarea Israelului privind interesele sale de securitate, cărora li se supuneau toate celelalte aspecte, inclusiv drepturile palestiniene individuale și colective. Era un proces care în mod necesar ducea la separare în cadrul teritoriilor ocupate sub hegemonie israeliană continuă, opusă partajării Palestinei printr-o retragere israeliană multilaterală din Cisiordania și Gaza. Făcând asta, procesul formaliza aranjamente echivalente cu apartheidul.

Din această perspectivă, accelerarea masivă a colonizării israeliene începând cu 1993 și construcția paralelă a unei rețele de drumuri care să lege coloniile între ele și de Israel într-o manieră care să ocolească și să împrejmuiască centrele palestiniene, fragmentarea deliberată a zonelor PA în enclave etnice izolate, controlul israelian strict al circulației palestiniene în, în afara și între aceste enclave și efortul susținut de împiedicare a apariției unei economii palestiniene independente, reflectau adevăratul „spirit al procesului Oslo”.

Mai mult, din perspectiva caracterului bilateral al acordurilor (a căror implementare nu a fost niciodată garantată de comunitatea internațională ci, mai degrabă, sponsorizată de aliatul strategic al Israelului, SUA) devenea inevitabil ca dinamica relației israeliano-palestiniană să fie guvernată de un dezechilibru uriaș al puterii. Deoarece această dinamică făcea practic imposibilă corectarea neglijării studiate a cerințelor de pace sau a distorsionărilor israeliene ulterioare, pur și simplu a pavat drumul către un viitor conflict.

Între septembrie 1993 și 2000, totalul coloniștilor (excluzând Ierusalimul și împrejurimile) a crescut de la 110.000 la 195.000. Rata anuală a implantării coloniștilor evrei în coloniile ilegale din Cisiordania și Gaza era undeva la 4.200 între 1967 și 1993, 9.600 între 1986 și 1996 și peste 12.000 între 1994 și 2000. Exproprierile de pământ au crescut și ele, ajungând la 40.178 de dunami (1 dunam = 0,25 acri) numai în 1999. Atât de insațiabilă a fost pofta Israelului de pământ palestinian, încât e greu să nu remarci că realizarea propriu-zisă a procesului Oslo a fost intermedierea ocupării israeliene a Iudeei și Samariei. Statisticile dezvăluie și că Barak a fost un colonist mai lacom decât Netanyahu. În primul an, „cabinetul păcii” a autorizat construirea a 1.924 de așezări de-a lungul Liniei Verzi, spre deosebire de cabinetul lui Netanyahu care autorizase 1.1960 în 1997.

Iar pentru a integra aceste noi așezăminte și avanposturi din Israel, în 2000 s-au investit 198 de milioane de dolari în rețele de drumuri de-a lungul Liniei Verzi. Deoarece pentru fiecare 100 de kilometri de drum colonial era nevoie de 10.000 de dunami de pământ, mai mult de 40% din pământurile expropriate în 1999 au fost dedicate acestui scop, cauzând smulgerea a 15.000 de copaci. Aceste drumuri aveau ca scop suplimentar și consolidarea și perpetuarea încercuirii enclavelor palestiniene izolate. Și, împreună cu segmentarea pământului, devenise imposibil să mergi mai mult de câțiva kilometri fără să intri pe un teritoriu controlat de Israel și în acel univers unic al punctelor de control militare unde se află soldați dedicați brutalizării sistematice și umilirii a tot ce este arab.

Între timp, în sfera economică, controlul permanent al Israelului asupra granițelor interne și externe ale teritoriilor ocupate și blocada nesfârșită, instituționalizată instaurată asupra Cisiordaniei și a Gazei mai ales, au taxat aspru populația. Reclama făcută procesului Oslo în 1993 și 1994 promitea publicului palestinian prosperitate economică. Însă, șapte ani mai târziu, tot mai mulți palestinieni se zbăteau în sărăcie cruntă.

Pe acest fundal și-a etalat Ehud Barak propunerile în cadrul summit-ului de la Camp David. Este clar că în cadrul acestor negocieri, Israelul dorea, printre alte obiective, anexarea permanentă a drumurilor și blocurilor de colonii localizate strategic (fragmentând statul palestinian propus într-o serie de enclave); menținerea autorității supreme asupra granițelor gazano-egiptene și cisiordaniano-iordaniene; păstrarea controlului general asupra unui Ierusalim extins în mod substanțial; și obținerea drepturilor oficiale și disproporționate asupra apei. Cu alte cuvinte, entitatea palestiniană – ca aranjament asemănător cu sistemul mandatului interbelic stabilit de Liga Națiunilor – avea să fie redusă la un protectorat arab sub dominare și supraveghere israeliană. Între aceste limite înguste, așa cum liderii israelieni nu au obosit să sublinieze, palestinienii erau liberi să-și definească entitatea ca stat, imperiu sau orice alt termen și-ar fi dorit.

Deși Intifada al-Aqsa nu a debutat ca o revoltă împotriva procesului Oslo, un refuz de reîntoarcere la statu-quo-ul de dinainte a reprezentat forța mobilizatoare și principalul factor ce a unit toate nivelurile politicilor și societății palestiniene. În faza sa inițială, cea de-a doua Intifadă a semănat mult cu prima: demonstrații în masă soldându-se cu ciocniri între soldații israelieni înarmați și tinerii palestinieni aruncători de pietre; greve generale; formarea unei coaliții largi a facțiunilor palestiniene (Forțele Naționale și Islamice sau NIF) pentru a da direcție revoltei; și expansiunea rapidă de la o regiune la alta. În câteva zile s-au înregistrat schimburi de focuri între israelieni și palestinieni; ofensive armate asupra avanposturilor israeliene din orașele palestiniene, inclusiv asupra mormântului din Nablus declarat de coloniști în anii 1970 ca fiind al lui Iosif; un număr mare de victime rezultate în urma deplasărilor masive de forțe israeliene; și eforturi frenetice americane și arabe pentru a repune procesul de pace pe drumul său.

Foarte repede, însă, lucrurile au început să devieze de la aceste tipare. În locul Intifadei armate care să o includă pe cea populară, ele s-au consolidat una pe cealaltă, escaladând tot mai mult cu fiecare crimă israeliană. În prima Intifadă ciocnirile fuseseră limitate la granițele dintre zona A și teritoriul sub control israelian, de data aceasta s-au răspândit de-a lungul Liniei Verzi, pe măsură ce cetățenii palestinieni ai Israelului ieșeau pe străzi să-și arate solidaritatea națională. Și poate cel mai important, în loc ca PA să îndeplinească funcțiunile armatei sud-libaneze, Fatah a început să acționeze ca Hizballah.

Militarizarea revoltei este o altă caracteristică esențială a Intifadei al-Aqsa. Majoritatea acțiunilor armate a fost condusă de Fatah tanzim, facțiunea militantă a organizației Fatah și de elemente ale forțelor de securitate preventivă a PA. Chiar dacă forțele palestiniene de securitate oficiale au fost rar implicate în lupte, acest aspect a permis o mai mare justificare din partea Israelului pentru folosirea forței militare. Fără îndoială, participarea activă a Fatah ca forță organizată acționând cu autonomie relativă a reprezentat cel mai important factor în transformarea ciocnirilor timpurii într-o rebeliune susținută.

O explicație a acestor factori o poate oferi relația complexă dintre Fatah și PA. Deși membrii Fatah formau temelia PA, mișcarea ca atare nu era partidul de guvernare. Structura organizațională pre-Oslo a Fatah din Cisiordania și Gaza, fusese în general mai sceptică față de procesul de pace și avea o viziune mai dezvoltată asupra societății palestiniene viitoare. Așa încât, Fatah rămăsese o mișcare politică autonomă care nu era nici subordonată, nici în opoziție cu PA. În schimb, țelul său era să rămână suficient de conectată la baza populară pentru a o putea mobiliza în scopul obiectivelor naționale și să conducă societatea palestiniană într-o nouă era, dar suficient de implicată în PA pentru a putea obține resursele necesare împlinirii acestei ambiții.

Numai Fatah, care avea legături cu serviciile de securitate și pe care conducerea PA ar fi confruntat-o doar în circumstanțe extreme, se afla în poziția de a relua lupta armată; dacă Hamas sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) ar fi inițiat revolta înfruntând PA, ar fi fost strivite imediat de serviciile de securitate. Deși exista o contradicție de bază între abordarea Intifadei al-Aqsa din partea PA și cea a Fatah, cele două puteau coexista atâta vreme cât revolta nu se dezvolta în moduri care puteau amenința însăși existența PA și câtă vreme cea din urmă nu era dispusă să pună capăt revoltei înainte de sfârșirea ocupației israeliene.

În principal, strategia Fatah era de a schimba infrastructura israeliană de control. Acolo unde Israelul a stabilit colonii izolate în interiorul sau la marginea orașelor palestiniene pentru a le strangula, precum și drumurile de ocolire care le aprovizionau au fost supuse atacurilor aproape zilnice, accentuându-le atât vulnerabilitatea cât și faptul că, în loc să contribuie la securitatea israeliană, erau de fapt călcâiul lui Ahile. Ca rezultat, pentru prima oară din 1967, mai mulți coloniști plecau decât se mutau în teritoriile ocupate. Dacă Israelul ar fi răspuns cu întăriri masive, doar ar fi crescut numărul potențialelor ținte. Dacă înăsprea blocada, ar fi crescut sprijinul pentru și participarea la actele de rezistență armată. Dacă recurgea la bombardamente aeriene și navale asupra orașelor palestiniene și la asasinarea militanților palestinieni de trupele de comando aeroportate ar fi fost intens criticat și izolat de comunitatea internațională. Și dacă ar fi decis să lichideze PA sau să-i slăbească serviciile de securitate, n-ar fi avut nevoie decât să-și reamintească ce a înlocuit PLO în Liban după ce Israelul a distrus-o în 1982.

Problema Israelului era că strategia sa Field of Thorns – o combinație intensă de arme și efective copleșitoare cu sancțiuni colective de mare amploare și operațiuni speciale culminând cu invazia militară a teritoriilor PA – era concepută în mod special pentru a păzi statu-quo-ul. Însă pentru PA și Fatah (ca să nu menționăm și forțele de opoziție) problema era tocmai statu-quo-ul și opoziția față de acesta era ceea ce le unea.

Într-adevăr, principalele solicitări politice ale Intifadei al-Aqsa reflectau frustrarea și furia acumulată în ultimii șapte ani: termenii de referință ai procesului Oslo trebuiau să fie înlocuiți cu rezoluțiile UN relevante; acestea trebuiau să fie implementate, nu negociate; iar procesul trebuia să fie garantat și acolo unde era necesar, impus de comunitatea internațională. Mai specific, Israelul trebuia să se retragă la granițele de dinainte de 1967 și să desființeze coloniile sale evreiești ilegale. Trebuia să aleagă între pământ și pace. Pentru a ajuta Israelul să se decidă, revolta îi amintea zilnic că nu poate să le aibă pe amândouă.

Era clar, însă, că Israelul nu avea să cedeze acestor solicitări. Pentru a clarifica acest lucru, a dezlănțuit un val de violență fără precedent în istoria ocupației și a impus o blocadă care a paralizat viața palestiniană și a omorât economia în fașă.

http://www.palestine-studies.org/resources/special-focus/second-intifada-then-and-now