Viața printre ruine: tragedia umană din Gaza

O familie palestiniană din tabăra de refugiați Khan Yunis din sudul Fâșiei Gaza. Foto: Said Khatib/AFP

de Antony Loewenstein

În timpul conflictului din 2014 dintre Israel și Hamas în Fâșia Gaza, Yosrah Kafarnah s-a temut pentru viața familiei sale. Locuind în Beit Hanoun, un oraș apropiat de granița israeliană care a fost locul unei lupte feroce pe parcursul războiului ce a durat șapte săptămâni, s-au adăpostit într-o școală din apropiere care funcționa sub auspiciile UNRWA (United Nations Relief and Works Agency). Kafarnah se afla împreună cu soțul său, Imad, și cu cei doi copii ai lor. Israelul a atacat școala așa că s-au mutat în alta. „Oamenii din Gaza credeau că spațiile UNRWA erau sigure”, îmi spune ea.

„Mi-a fost teamă când am văzut luptele dintre Israel și Hamas”, povestește Kafarnah, stând acum în baraca ei, o casă provizorie din tablă care a devenit semi-permanentă. O dronă de supraveghere israeliană plutește în aer în timp ce Imad îmi spune cum a cărat răniții la spital în timpul bombardamentelor. „Credeam că o să mor”.

Un raport al Națiunilor Unite din 2015 a descoperit că Israelul a lovit șapte locuri desemnate a fi adăposturi civile în războiul din Gaza în 2014, ucigând 44 de palestinieni și rănind 227. Niciun israelian nu a fost acuzat pentru aceste incidente, sau pentru vreunul din atacurile din timpul războiului.

Beit Hanoun a fost deosebit de lovit în timpul conflictului din 2014 și 70% din casele sale au devenit de nelocuit. Astăzi, zona este o amestecătură de nisip, gunoaie și zdrențe. Emiratele Arabe Unite, Qatarul și Maldivele au finanțat o oarecare reconstrucție. Familia lui Kafarnah, ca multe altele pe care le-am cunoscut, trăiește într-o baracă prăpădită în care iarna e cumplit de frig și vara mori de cald.

UN furnizează un minimum de ulei, lapte și făină de grâu o dată la trei luni, iar guvernul condus de Hamas împarte o mică sumă de bani pentru fiecare familie.

Este o existență disperată. Imad nu poate munci din cauza unei răni vechi și nu vrea ca soția sa să muncească din cauza potențialelor bârfe din comunitate dacă ea ar sta de vorbă cu bărbați care nu îi sunt rude. Este o regiune puternic religioasă și conservatoare, în care bărbații și femeile, dacă nu sunt înrudiți, rar se amestecă. Cuplul a decis să nu mai facă un alt copil din cauza situației financiare.

UN și Hamas le-au spus familiilor din Beit Hanoun, multe dintre ele cu până la 10 copii, că li se vor reface casele, dar blocada strivitoare impusă de Israel și Egipt asupra Gazei ce durează de aproape 10 ani le-a ruinat planurile. În plus, conflictul politic dintre Hamas și Autoritatea Palestiniană ce guvernează Cisiordania, corupția din cadrul structurilor politice palestiniene și al UN, au contribuit la situația dificilă de astăzi.

Gaza a trăit trei războaie în ultimul deceniu, fiecare mai devastator ca cel dinainte. Am vizitat Fâșia ultima oară în 2009, la 6 luni după operațiunea israeliană Cast Lead. Am găsit un teritoriu capsulat și o populație încercând să refacă ceea ce mai rămăsese din viețile distruse.

Conflictul din 2014, care a ucis peste 2.250 de palestinieni – printre ei sute de copii – și a lăsat alte mii de palestinieni schilodiți pe viață, încă răsună în Gaza; teama de un alt război există în permanență.

Potrivit UN, mai mult de 96.000 de blocuri de locuințe au fost distruse fie integral, fie parțial în timpul războiului din 2014. În timpul conflictului, 500.000 de oameni – un sfert din populație – au fost strămutați intern, neavând unde să meargă.

Într-un raport de anul trecut, UN își exprima teama că Gaza ar putea deveni „de nelocuit” în cinci ani dacă situația nu se schimbă (deși mulți gazani se tem că se va întâmpla mai devreme). Rata de șomaj este de cel puțin 44% și trei sferturi din populație sunt amenințate de foamete.

Această luptă pentru supraviețuire este omniprezentă de-a lungul Beit Hanoun-ului și al Fâșiei. Fermierii își îngrijesc micile câmpuri în timp ce se confruntă cu frecvente focuri de armă trase înspre ei de soldații israelieni. Boli de piele apar pe brațele și picioarele copiilor din cauza condițiilor insalubre. În interiorul barăcilor murdare, gândacii mișună în jurul cutiilor cu mâncare. Copiii infirmi abia dacă își părăsesc camerele din cauză că familiile nu își permit îngrijire. O mamă îmi spune că adesea refuză să-și trimită fiul la școală în timpul iernii din cauză că hainele lui sunt mereu ude. Văd o cicatrice oribilă pe fesa unui copil ca urmare a unui foc improvizat care a scăpat de sub control. Există multe cazuri de cancer și psiho-traumele îi fac pe copii să urineze în pat.

Fâșia Gaza este ca nicăieri altundeva în Palestina. Cele două milioane de locuitori ai săi sunt pedepsiți pentru că în 2006 au votat partidul „greșit”. Hamas a învins la alegeri Autoritatea Palestiniană susținută de americani și Israel și de atunci, de când Hamas a venit la putere, Egiptul și Israelul au impus o blocadă economică sufocantă, restricționând mărfurile și circulația oamenilor. Anul acesta s-a înregistrat un declin abrupt al permiselor de ieșire din Gaza acordate de Israel și granița cu Egiptul în punctul Rafah rar se deschide. Exporturile sunt minimale și importul materialelor esențiale de construcție este aproape zero. Activitatea economică este aproape moartă deoarece Israelul a anulat nenumărate permise de intrare și ieșire din Gaza pentru oamenii de afaceri.

Am întâlnit o mulțime de gazani care sunt literalmente blocați, închiși, ca prinși într-o capcană, refuzându-li-se în permanență permisiunea de a călători în străinătate sau în Israel pentru a studia, a trăi sau a beneficia de tratamente medicale. După ce a acuzat recent un palestinian din Gaza de la organizația caritabilă creștină World Vision că ar fi direcționat zeci de milioane către Hamas – acuzații contestate de angajatorul său și de alte ONG-uri – Israelul a înăsprit și mai mult restricțiile de călătorie pentru palestinienii din Gaza ce lucrează pentru ONG-uri. Rata nașterilor a scăzut în Gaza din cauza condițiilor aspre de viață.

După războiul din 2014, UN, Israelul și PA au stabilit Mecanismul de Reconstrucție al Gazei (GRM), pentru a facilita reconstrucția Fâșiei. Principalii donatori sunt Olanda, Canada, Norvegia, Marea Britanie și Coreea de Sud. ONG-ul Aid Watch Palestine, care solicită ca GRM să fie înlocuit de un sistem mai responsabil, a evaluat că „GRM copiază politicile Israelului, aplicându-le Națiunilor Unite și Autorității Palestiniene, făcându-le pe acestea implicate în violarea drepturilor umane ale palestinienilor, mai ales în blocada asupra Gazei, care este o formă ilegală de pedeapsă colectivă.”

Directorul adjunct al Aid Watch, Haneen Elsammak, îmi spune că grupul său s-a înființat în Gaza după războiul din 2014 pentru că întotdeauna erau ONG-uri străine dimpreună cu grupuri internaționale, dar nu palestiniene care să urmărească fluxul masiv de ajutor financiar care intră în Gaza. Palestinienilor foarte rar li s-a acordat controlul asupra vieților proprii.

Israelul a înăsprit chiar mai mult blocada și în ultimele luni abia dacă a permis intrarea vreunui material de construcție, inclusiv ciment sau infrastructură civilă. Mulți constructori mi-au spus că au concediat nenumărați muncitori anul acesta din cauză că nu există de lucru. Saadi As Salama spune că angajații au venit la el plângând pentru că aveau nevoie disperată de muncă pentru a-și întreține familiile. Constructorii privați au ieșit în stradă să protesteze din cauză că nu intră materie primă de peste graniță.

De ce a eșuat reconstrucția Gazei? Inginerul Ali Abu Shahla spune că după ce a petrecut decenii lucrând cu autoritățile palestiniene a ajuns la concluzia că „nici măcar azi nu există un plan pentru reconstrucția Gazei”. A participat la o ședință în Ierusalim după războiul din 2014 unde a fost discutat un proiect de reconstrucție a Gazei. Însă se propusese includerea a 6 oameni din Cisiordania și doar unul din Gaza.

„Am întrebat atunci de ce oamenii implicați nu erau din Gaza, de ce principalii membri nu aveau experiență în ceea ce privește Gaza.”

Israelul și PA nu sunt interesați să ajute oamenii din Gaza în speranța deșartă că o populație disperată ar da jos guvernul condus de Hamas.

Pentru a primi aprobare pentru o casă nouă, trebuie să treci printr-un proces chinuitor. Coordonatele noii proprietăți sunt trimise unui comitet și un grup de israelieni și palestinieni trebuie să aprobe. Potrivit lui Abu Shahla, „Israelul nu are niciun drept să se pronunțe cu veto asupra proprietăților dar păstrează proiectele neterminate vreme de luni și ani”.

Acest comitet îi permite Israelului să afle coordonatele GPS ale tuturor noilor structuri și mulți localnici spun că acestea ar putea fi folosite ca ținte în orice război viitor, dimpreună cu numele și adresa fiecărui antreprenor.

Această „listă cu dublă folosință” include mii de lucruri pe care Israelul pretinde că pot fi folosite în scopuri militare, dar ONG-ul israelian Gisha susține că „sunt incluse obiecte a căror utilitate este exclusiv civilă și este critică pentru viața civilă”. Israelul nu permite ca cimentul, oțelul și alte materiale esențiale de construcție să intre în Gaza doar dacă sunt produse de companiile israeliene. După ce că a distrus Gaza, Israelul mai scoate și profit de pe urma acestei tragedii și impune niște taxe colosale tuturor mărfurilor care au permisiunea de a intra în teritoriul ocupat.

Khalil Shaheen, directorul drepturilor economice și sociale din cadrul Centrului pentru Drepturile Omului din Gaza condamnă lista cu „dublă folosire” și spune că este inumană. „Poate că Hamas se folosește de materiale pentru a construi tuneluri subterane, dar eu ce pot să fac cu ele, ca civil gazan?” mă întreabă el. „Ar trebui să aștept 15 ani pentru o casă nouă? Israelul are responsabilitatea juridică de a proteja civilii.”

Un fost director al unui ONG din Gaza explică raționamentul Israelului: „Politica și tactica sa este de a înfometa Gaza și de a-i face viața mizerabilă, dar nu atât de mizerabilă încât să ducă la o revoluție sau la o schimbare a sprijinului internațional de care Israelul beneficiază.”

Ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman, a declarat recent pentru un ziar palestinian că Israelul este dispus să ridice blocada din Gaza „dacă Hamas încetează să mai construiască tuneluri, să se înarmeze și să trimită rachete înspre Israel”. El pretinde că Israelul ar construi un aeroport, port și zone industriale.

Viitorul Gazei rămâne fragil. Cu alegeri pentru conducerea Hamas la începutul anului viitor, cu președintele palestinian Mahmoud Abbas care face 82 de ani și cu ocupația israeliană a pământului palestinian aflată în al șaizeci și optulea an, autonomia palestiniană pare un vis îndepărtat. Criza umanitară din Gaza demonstrează că fără presiune internațională puternică, teritoriul își va găsi sfârșitul.

Adevărații stângiști nu vor merge la ceremonia pentru Ițac Rabin

Oameni ținând un porumbel al păcii din hârtie în Piața Rabin în timpul unui eveniment marcând 20 de ani de la asasinarea prim ministrului Ițac Rabin, Tel Aviv, 31 octombrie, 2015. Foto: AP 

de Gideon Levy

Nu există absolut niciun motiv pentru a merge sâmbătă în piața din Tel Aviv la comemorarea anuală a lui Ițac Rabin. Nu există niciun motiv pentru a participa la acest eveniment, sau la orice eveniment organizat de Partidul Laburist. Nu există niciun motiv pentru a merge în piața în care nu s-a mai protestat de decenii. Nu există niciun motiv pentru a participa la o adunare descrisă ca „nonpolitică” și pentru a te simți bine declarând „am fost acolo în piață”.

Sâmbătă, Piața Rabin va fi încă o dată piața fățărniciei, a ipocriziei și a catarsisului. Va fi un picuț de muzică, un picuț de „Oy, Netanyahu ăsta”, un picuț de tristețe colectivă față de situația nenorocită – și apoi acasă, obosiți dar fericiți. Nu există niciun motiv pentru a participa la așa ceva.

Ceremonia pentru prim ministrul care a fost omorât se poate ține în cimitir. Secțiunea Mari Conducători ai Națiunii de pe Muntele Herzl este vastă și suficient de oficială pentru a ține acolo o slujbă de comemorare. De 21 de ani ne întâlnim în această piață să cântăm melodiile lui Aviv Geffen, să-l vedem pe Yair Lapid și să pretindem că este un miting pentru pace.

E un act lipsit de valoare, găunos și fals.

Cu excepția unei singure ceremonii de comemorare, a unsprezecea aniversare din 2006 cu „discursul conducerii putrede” al lui David Grossman, aceste evenimente au fost nesincere și inutile. Așa cum au fost acei „copii cu lumânări” după moartea lui Rabin care au dat tonul acestui kitsch. De la protestul celor 400.000 de oameni în timpul primului război din Liban au trecut 34 de ani de când nu a mai fost un protest în această piață. Nu va fi unul nici în noaptea de sâmbătă.

Partidul Laburist și-a pierdut dreptul moral de a mai conduce orice acțiune de protest. Și are un președinte care a dat un sens nou cuvântului jalnic. „Astăzi am ținut un discurs important”, a scris Isaac Herzog săptămâna aceasta în jurnalul său de licean, pagina sa de Facebook.

Și mai sunt apoi și membrii Knessetului care au intrat în legislatură curajoși și impresionanți și s-au transformat în niște lași și în niște muți după ce au trecut prin experiența oportunismului de partid. Nimic important nu a rămas din poziția publică adoptată de laburiști. S-au autodeclarat non-stângiști și au renunțat la rolul lor de opoziție principală.

Trebuie să o recunoaștem: Israelul nu are opoziție, nu are alternativă, nu are o Stângă și nu are o tabără a păcii. Cu excepția partidelor arabe din coaliția Joint List, Meretz și vreo câteva ONG-uri curajoase, toată lumea este de dreapta. Toată lumea este Benjamin Netanyahu, toată lumea este Avigdor Lieberman, toată lumea este Naftali Bennett, toată lumea este un colonist, toată lumea este Amona. Și Partidul Laburist face și el parte din asta.

De aceea nu are nicio însemnătate ceremonia pe care o organizează laburiștii. Partidul care a tăcut din gură în timpul linșării organizației Breaking the Silence și a directorului B'Tselem Hagai El-Ad nu este un luptător pentru libertate sau un suporter al democrației. Un partid care încearcă să se târâie în guvern este parte a guvernului. Majoritatea oamenilor care își vor face apariția sâmbătă cu siguranță vor avea o părere fermă despre guvern. Ce are asta a face cu Uniunea Zionistă, a cărei partener principal este Partidul Laburist?

Trebuie să nu participăm la o ceremonie care colportează falsa imagine că există o importantă tabără anti-ocupație în Israel. Când aproape zilnic armata și Poliția de Frontieră execută tineri bărbați și femei cuprinși de disperare care poartă la ei cuțite și foarfeci, această piață rămâne goală. Când armata și serviciul de securitate Shin Bet răpesc zeci de palestinieni din paturile lor în miez de noapte, această piață rămâne tăcută.

Când sute de prizonieri stau în închisorile israeliene fără proces, piața aceasta este mută. Când Israelul păstrează zecile de trupuri moarte ale palestinienilor și nu le returnează familiilor, piața aceasta este goală. Și oamenii vor să vină în piață acum??

Pentru a-l comemora pe Rabin e suficient să aprinzi o lumânare. O adunare ai cărei organizatori o declară „nonpolitică” în condițiile în care totul este politic, este sortită eșecului. Este lașă și nenecesară.

Care va fi mesajul ceremoniei? Împotriva uciderii prim miniștrilor? Un apel la reconciliere? Sau poate, adio, prietene?

La 21 de ani de când a fost omorât Rabin, nu se mai poate să ne bălăcim în ideea smintită că această crimă „a ucis și pacea”. Pacea a fost ucisă cu sau fără Rabin, deoarece Israelul nu a vrut-o niciodată. 

Nu a vrut-o niciodată la modul serios, deoarece ar fi presupus sfârșitul ocupației, lucru cu care nu a fost niciodată de acord. Nicio ceremonie nu va schimba asta.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.750690

Israelul acționează pentru a diminua criticarea ocupației în vreme ce gheara acesteia se strânge tot mai tare

de Jonathan Cook

Israelul tocmai ce a ieșit din vacanța de trei săptămâni a sărbătorilor, perioadă care în ultimii ani a fost marcată de evreii religioși extremiști făcând vizite provocatoare în complexul sacru ce cuprinde moscheea Al-Aqsa din Ierusalimul de Est ocupat. Mulți se duc să se roage, violând obligațiile interne ale Israelului. Majoritatea dintre ei aparțin unor grupuri ce doresc demolarea moscheei, pentru a fi înlocuită cu un templu evreiesc. Acum, aceștia se bucură de un mai mare sprijin parlamentar, o parte din el venind dinspre partidul prim ministrului Benjamin Netanyahu.

O erupție a unor asemenea incursiuni i-a înfuriat pe palestinieni toamna trecută și a declanșat un val de atacuri individuale, așa-zisele „lone-wolf attacks”. Recent, atacurile s-au împuținat.

Profitând de liniștea restaurată, Israelul a permis unui număr record de ultranaționaliști să viziteze moscheea. Detașamente ale soldaților israelieni pătrund și ele în locurile sfinte. Poliția, al cărei șef nou numit este chiar el un membru al comunității coloniștilor extremiști, a recomandat ca legiuitorii evrei care cer suveranitatea Israelului asupra moscheei să pună capăt restricțiilor privind vizitele.

Pentru palestinieni, felul în care Israelul tratează acest loc sfânt extrem de important al islamului simbolizează lipsa lor de putere, opresiunea și umilința cotidiană.

Imensul dezechilibru al puterii a fost descris cu amănunte într-o manieră tulburătoare în cadrul unei audieri speciale a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Hagai El Ad, directorul organizației pentru drepturile omului B’tselem, care monitorizează ocupația, a numit abuzurile Israelului „violență zilnică, birocratică, invizibilă” împotriva palestinienilor, exercitată „din leagăn până în mormânt”.

El a făcut apel la comunitatea internațională să pună capăt inacțiunii sale ce durează de cinci decenii. „Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră...Ocupația trebuie să ia sfârșit. Consiliul de Securitate al UN trebuie să acționeze. Acum este momentul.”

Politicienii israelieni s-au înfuriat. Domnul El Ad a încălcat una din regulile cardinale ale Israelului: nu speli rufele murdare ale țării peste hotare. Majoritatea israelienilor consideră că ocupația și suferința palestinienilor sunt probleme interne, care trebuie să fie decise de ei și doar de ei.

David Bitan din partidul Likud a cerut să i se retragă cetățenia domnului El Ad și a propus o legislație care să interzică apelurile la forumurile globale pentru impunerea de sancțiuni Israelului. Deloc surprinzător, domnul El Ad a fost bombardat cu numeroase amenințări cu moartea.

Între timp, un alt forum al Națiunilor Unite a reflectat asupra ocupației israeliene. Corpul său educațional, științific și cultural, UNESCO, a adoptat luna trecută o rezoluție prin care condamna violările israeliene sistematice ale locurilor sfinte musulmane, mai ales moscheea Al-Aqsa.

Din nou, israelienii au turbat de furie din cauza acestei mici tulburări a mașinăriei bine unse a opresiunii. Abuzurile documentate de UNESCO au fost eclipsate de protestele israeliene din cauză că nu s-a pus accentul pe narativa Israelului.

În timp ce Israelul își exercită forța mai fizică decât oricând asupra palestinienilor, creditul său moral expiră în fața audiențelor străine, care au înțeles că ocupația nu este nici benignă, nici temporară. Amploarea luată de platformele de socializare a accelerat trezirea aceasta, care, la rândul ei, a generat reacții esențiale cum ar fi mișcarea de boicotare (BDS).

Conștient de pericole, Israelul a început să ia la țintă toate formele de activism popular. Facebook și Youtube sunt sub presiune neîncetată de a cenzura site-urile și postările care critică Israelul.

Guvernele vestice – care s-au alăturat corului de „Je suis Charlie” după atacul letal al celor de la ISIL asupra sediului revistei pariziene Charlie Hebdo anul trecut – au luat măsuri punitive împotriva mișcării de boicotare. În mod paradoxal, Franța se află în fruntea celor care interzic acest tip de activism, susținând aserțiunile Israelului că ar constitui o formă de „incitare”.

Și mișcările sociale de stânga ce apar în Europa se confruntă cu acuzații zgomotoase cum că orice critică adusă Israelului este echivalentă cu un atac la adresa tuturor evreilor. În mod special, un comitet al parlamentului britanic a caracterizat partidul laburist al opoziției, în frunte cu noul său lider Jeremy Corbyn – un campion al drepturilor palestiniene, ca fiind antisemit.

În aceste feluri, guvernele europene au încercat să țină în frâu mânia populară cauzată de un Israel beligerant și care nu regretă nimic.

Este elocvent în acest sens faptul că UNESCO a fost silit să voteze pentru a doua oară în legătură cu rezoluția sa, de data aceasta înlăturând cuvântul „ocupație” și, împotriva practicii normale, oferind status egal numelor pe care ocupatorul le dă locurilor sfinte aflate sub amenințare din cauza ocupației sale.

Chiar și cu rezoluția neutralizată, consensul uzual al celor de la UNESCO nu a putut fi atins. Rezoluția a fost adoptată de o majoritate la limită, cu guvernele europene și altele abținându-se de la vot.

Israelul și suporterii săi au reușit să facă din discursul oficial despre Israel unul fără valoare, pentru a înlătura și cea mai blândă critică la adresa sa. Treptat, puterile vestice adoptă premisele dublu ilogice ale lui Netanyahu: că a critica ocupația înseamnă a fi anti-Israel și că a critica Israelul înseamnă a fi antisemit.

Tot mai mult, liderii vestici încuviințează că orice critică adusă politicilor domnului Netanyahu – chiar dacă acestea încearcă să se asigure că ocupația devine permanentă – este interzisă. Domnul El Ad a cerut curaj din partea puterilor vestice care domină consiliul de securitate. Dar semnele arată că vorbele sale au pătruns în niște urechi surde.

http://www.thenational.ae/opinion/comment/israel-acts-to-blunt-criticism-of-the-occupation-as-its-grip-tightens

În Tel Rumeida poți fi arestat pentru că ai râs

                                       Hebron, Cisiordania

de Lori Rudolph

M-am întors astăzi la Tel Rumeida să-mi vizitez o prietenă și pe mama sa. În timp ce așteptam să trec prin punctul de control de pe strada Shuhada, m-am întâlnit cu un coleg care lucrează cu organizația Human Rights Defenders. L-am auzit pe un om care stătea lângă noi spunând wahed, wahed sau „unul câte unul”. Așa cum mi-a explicat colegul meu, au avut loc niște schimbări la punctul de control. „Acum este și mai greu să treci”. Omul care a spus wahed, wahed a mai menționat că „soldații lasă astăzi să intre la punctul de control doar câte o persoană, pe rând.”Așa că am așteptat răbdători în vreme ce coada se făcea tot mai lungă.

Intrarea în punctul de control evocă sunetele, mirosurile și imaginile unei închisori, cu turnichetele, camerele de supraveghere, luminile orbitoare, barele de metal și plasele metalice de sârmă buclată. Culoarul îngust de trecere prin punctul de control este păzit de soldați israelieni înarmați. Pentru a ieși din punctul de control trebuie să treci printr-un dispozitiv cu raze x ce se află într-o mică încăpere din dreapta culoarului. Soldații stau în spatele unui geam de sticlă pentru a privi oamenii care trec prin dispozitiv și apoi ies din încăpere (dacă li se acordă permisiunea). Când am ieșit și am trecut prin ultimul turnichet, am remarcat imediat cât de înfricoșător de goală și mută era strada Shuhada.

                                                Strada Shuhada, Hebron

După ce a ieșit și colegul meu, am urcat încet un deal abrupt sperând să-l vizităm pe Imad Abu Shamsiyeh, prietenul colegului meu. Imad este renumit pentru că l-a filmat pe un soldat executându-l pe Abid Al Fatah al-Sharif în Tel Rumeida. În timp ce colegul meu îmi arăta casa lui Imad, un soldat care stătea vizavi de casă a apărut și ne-a ordonat să plecam de-acolo.

Colegul meu mi-a spus că Imad suferă din cauza detenției la domiciliu și izolării nefondate și arbitrare, violenței coloniștilor și amenințărilor cu moartea, ca pedeapsă pentru că a făcut publică filmarea. Mi-a spus că adesea li se interzice oamenilor să-l viziteze pe Imad. „Se întâmplă adesea, deși eu l-am vizitat chiar seara trecută.”

Siguranța lui Imad se află în mare pericol deoarece a îndrăznit să sfideze autoritatea ocupatorului dezvăluind adevărul. Proprietatea sa este baricadată de blocuri înalte, groase, de ciment, cu o mică deschizătură care duce spre casa sa. Casa este acoperită cu plasă metalică de sârmă pentru a-i împiedica pe coloniști să o vandalizeze. „Vezi veranda aia?” m-a întrebat colegul meu. „Cu puțin timp în urmă canapeaua de pe verandă a fost incendiată. Coloniștii i-au dat foc.” După ce ne-a izgonit soldatul, ne-am continuat urcușul și am trecut printr-un alt punct de control. Rezidenții, dacă nu sunt înregistrați și nu li s-a alocat un număr, nu au voie să intre sau să iasă din cartier. Soldații care stau de pază la punctele de control interioare profită de asta pentru a hărțui și mai mult oamenii, interzicându-le unora să intre, la întâmplare, chiar dacă sunt înregistrați.

                                               Punct de control din Hebron

După ce am trecut prin al doilea punct de control, ne-am despărțit. Eu m-am dus către casa prietenei mele, Arwa Abu Haikal, care m-a dus apoi să o vizitez pe mama ei, Feryal. Feryal locuiește în vârful dealului, locul cel mai înalt al Tel Rumeidei și punctul principal al tensiunilor dintre coloniști, soldați și locuitorii palestinieni din Tel Rumeida. Vecinii săi sunt o bază militară și Admot Yishai, o colonie în care o moschee a fost transformată în sinagogă, o ilustrare elocventă a situației din Hebron. Curtea din spatele casei, ale cărei granițe sunt baza militară și colonia, este plină de măslini. Măslinele sunt coapte, gata de a fi culese. Arwa mi-a spus că întotdeauna coloniștii încearcă să se furișeze în curte să distrugă măslinii. Apoi Feryal ne-a povestit ceva despre istoria Tel Rumeidei, cartier al orașului Hebron.

„Israelienii susțin că tatăl regelui David, Ieseu sau Ișai, și mama acestuia sunt îngropați sub ceea ce era odată o moschee”, a început ea. Apoi a vorbit îndelung despre cum politizează israelienii arheologia pentru a le sprijini pretențiile istorice asupra pământului, folosind artefacte din perioada regelui David pentru a-și legitimiza și justifica prezența în Tel Rumeida. Ea crede că aceștia le fabrică atunci când nu reușesc să găsească unele autentice.

Feryal a descris apoi mulții ani de hărțuire din partea coloniștilor și a soldaților pe care i-a îndurat ea și mulți alții. „Coloniștii sunt răi și agresivi. Le fac probleme tuturor palestinienilor care trăiesc în Tel Rumeida”, spune ea. Copiii sunt agresați adesea de coloniști când merg și vin de la școală. „Fiii mei, când erau mici, 10, 12 și 14 ani, au fost reținuți și interogați de soldați și poliția militară israeliană. Un colonist l-a lovit pe unul din copii cu o piatră în nas, spărgându-i-l.” Violența coloniștilor este răspândită. „Afectează toți vecinii...Îi [coloniștii] învață pe copiii lor încă de mici care sunt arabii și care sunt evreii. Îi învață cum să arunce cu pietre în noi. Un colonist mi-a spus ‘cu o moarte toți suntem datori’, sugerând că într-o zi ne vor omorî pe toți.”

                                                    Colonist israelian

Tuturor le e frică de coloniști. „Coloniștii aruncă în noi cu roșii, ouă și uneori cu scutece murdare. Acum câțiva ani, soldații au stat pe acoperișul nostru vreme de două săptămâni pentru a supraveghea orașul și după ce au plecat au aruncat gunoaie în rezervoarele noastre cu apă.” Feryal spune că hărțuirile și atacurile se întâmplă în permanență și sunt adesea înfricoșătoare. „Pricipalul scop din spatele acestor agresiuni este să controleze Tel Rumeida și să ne alunge de aici.”

Istorisirile lui Feryal despre razii și intruziuni din partea soldaților și a coloniștilor m-au făcut să realizez că aceștia își exercită puterea nelimitată când vine vorba de tratamentul aplicat palestinienilor. Palestinienii din Tel Rumeida trăiesc într-un sistem totalitarist în care sunt supuși unei brutale politici a controlului. Fiecare aspect al vieții lor este supravegheat în permanență de privirea scrutătoare a ocupației. Povestirile lui Feryal au inclus teme repetate ale intruziunii și violării spațiului privat. „Soldații obișnuiau să vină la noi acasă în fiecare noapte, uneori de două-trei ori în cursul aceleiași nopți. În timpul Ramadanului, soldații apăreau exact când se făcea vremea de Iftar (momentul în care se dezleagă postul, seara, după o zi de nemâncat și nebăut nimic, nici măcar apă) și ne ordonau să ne ridicăm și să ne oprim din mâncat. Chiar ne-au spus să ne oprim din mâncat câtă vreme ne percheziționau casa. Eram slăbiți din cauză că nu mâncaserăm nimic toată ziua...Odată, chiar după ce făcusem niște ceai și pusesem paharele pe tavă, au venit soldații și ne-au spus să ieșim afară din casă. Am luat ceaiul și tava cu pahare cu noi dar un soldat ne-a oprit și ne-a zis că nu avem voie să bem ceai.” Absurditatea situației i-a făcut la un moment dat să izbucnească în râs. „Asta i-a înfuriat pe soldați. Ne-au spus că nu avem voie să râdem. Am fost reținută la poliție timp de cinci ore pentru că am râs.”

M-a uimit nestrămutarea și dârzenia lui Feryal în fața amenințărilor constante ale ocupației. Deși soldații și coloniștii îi pot distruge proprietatea și îi pot invada casa, mi-a spus ea, nu îi pot strivi spiritul sau voința. „În interiorul meu sunt liberă. Mă poți omorî, dar nu îmi poți opri râsul.” Întrebând-o în ce fel i-au afectat viața aceste incursiuni agresive, mai ales sentimentul de siguranță, mi-a răspuns că nimeni nu se simte în siguranță. „Dacă îți trimiți fiul la magazin, nu ești sigur că se va întoarce. Când auzi o împușcătură îți cauți copilul, întrebi peste tot unde este.”

                                 Pe strada Shuhada doar evreii au voie să circule

Acțiunile soldaților și ale coloniștilor le-au pus viețile în mare pericol și le-au periclitat drepturile, obstrucționându-le abilitatea de a-și proteja și a-și îngriji membrii familiei. Feryal, temându-se pentru viața copiilor ei, a vrut ca familia sa să plece din Tel Rumeida și să meargă să trăiască împreună cu verii lor în alt oraș. „Am încercat să-mi trimit fiii și fiicele să locuiască împreună cu verii lor pentru câțiva ani, dar numai o parte dintre ei au fost de acord.” Și deși câțiva dintre copii au ales să rămână cu ea, s-a consolat cu gândul că cei care au hotărât să plece i-au oferit garanția că moștenirea familială se va transmite mai departe. „Dacă ne-ar ucide, ceilalți copii ai mei s-ar reîntoarce să continue lupta.”

Acțiunile lui Feryal susțin viziunea psihologului palestinian Nadera Shaloub-Kevorkian care spune că femeile palestiniene creează strategii extraordinare de supraviețuire personală pentru a alina durerea continuă a vieții sub ocupație. La sfârșitul întâlnirii noastre, Feryal a spus: „Vrem să ne exercităm dreptul de a rămâne pe pământul nostru. Ne vom apăra, vom lupta cu ei cu mâinile goale dacă trebuie. Dar vrem să trăim în pace. Suntem aici pentru că suntem. Și speranța este cea care ne face să mergem mai departe.”

Locuitorii din Tel Rumeida trăiesc sub amenințarea permanentă a răului și a morții. Recentele împușcări fatale ale palestinienilor din acest cartier al Hebronului, blocadele militare intensificate și devastatoare și consecventele aruncări în închisoare au nevoie de atenția și acțiunea noastră imediată.

http://mondoweiss.net/2016/11/rumeida-arrested-laughing/

Povestea unui păstor: „Viața a devenit îngustă ca un inel

Qawawis Jibrin Moussa Haram în casa sa din Qawawis. EAPPI V. Steen 26.09.16

Jibrin stă jos cu demnitate și explică efectele ocupației: „Viața a devenit îngustă ca un inel”.

Jibrin s-a născut în Qawawis, o comunitate de ciobani de pe dealurile sudice ale Hebronului. Familia sa a avut lanuri de grâu și orz, oi și măslini. Apoi, la mijlocul anilor 80, colonia Susya, ilegală potrivit legii internaționale, a fost întemeiată de guvernul Israelului pe pământul palestinian de vizavi. Lucrurile au început să se schimbe. Coloniștii și-au lăsat animalele pe câmpurile palestiniene și au distrus recoltele. Au aruncat cu pietre în ciobani. Familia lui Jibrin s-a mutat mai aproape de sat pentru protecție.

Dar hărțuirea nu s-a oprit, s-a înrăutățit. Coloniștii au început să poarte arme. Ultimii douăzeci de ani au fost martorii deceselor și rănirilor grave în rândul ciobanilor. Doi au murit după ce au călcat pe o mină improvizată plasată pe o cărare de păstorit. Vecinul lui Jibrin are un stomac de plastic din cauză că a fost împușcat de un colonist. Un altul s-a ales cu laringele vătămat și vorbește cu dificultate după ce a fost împușcat în gât.

Acum nouă ani, coloniștii au tras în Jibrin și și-au pus oile pe câmpul său. Jibrin s-a mutat în alt alt, vreme de un an, continuând să-și cultive pământul din Qawawis chiar dacă recolta era mereu furată de coloniști. Dar a realizat că era în pericol să-și piardă cu totul mijloacele de trai și s-a întors în Qawawis.

Qawawis Jibrins își paște turmele pe câmpurile de lângă colonia israeliană ilegală Susya. EAPPI L. Hocking. 16.09.16

Apoi s-a întemeiat avanpostul ilegal Avigayil. Guvernul israelian a construit drumul către Avigayil pe pământul lui Jibrin și a pierdut 10 dunami (aproximativ un hectar). Alt pământ al său se afla în Zona de tragere 918, declarată zonă militară închisă pentru exerciții ale armatei. Jibrin riscă să fie împușcat sau băgat la închisoare dacă merge acolo. A mai pierdut astfel încă 500 de dunami (aproximativ 50 de hectare).

Confiscarea de pământ i-a redus turmele și profitul. Înainte de ocupație, Jibrin cumpăra 4 tone de mâncare de iarnă pentru cele 250 de oi ale sale. Acum sunt 9 tone pentru doar 50 de oi. „Mulți oameni au plecat din cauza problemelor de aici”, spune el. „Dacă toți s-ar întoarce, am avea 100 de familii noi pe lângă cele 24 care au rămas. Dacă ne-am putea lua pământul înapoi, am putea supraviețui cu toții și stilul nostru de viață ar supraviețui și el”.

Organizații internaționale precum Operazione Colomba (Operațiunea Porumbelul) și cele israeliene care se opun ocupației, precum Ta’ayush, Yesh Din și B’Tselem, au ajutat ciobanii. Pentru Jibrin, unele lucruri sunt mai bune. Avocații îl ajută să conteste confiscarea pământului dar este un proces lent și costisitor. Nu s-au mai tras focuri de armă în ciobani, dar încă se trage în oi, sunt călcate cu mașinile, sunt otrăvite și furate. Împrăștierea turmelor în mod deliberat se întâmplă tot timpul.

Qawawis Jibrin îi duce pe activiștii de la EAPPI în crângurile sale de măslini unde a fost hărțuit de coloniști. EAPPI L. Hocking 26.09.16

Plângerile adresate poliției nu dau niciun rezultat, chiar dacă infractorul a fost surprins de camera de filmat în flagrant delict și este cunoscut. „Și armata vede totul dar nu face nimic”, spune Jibrin. „Un colonist poate să intre cu ATV-ul în turmele care pasc și nimănui nu-i pasă”. Jibrin încă îi înfruntă pe intruși. „Ce căutați aici?” l-a întrebat pe unul dintre coloniștii care umblau pe pământul său. „Sunt aici pentru guvernul Israelului”, i-a răspuns colonistul. „Nu sunteți pentru niciun guvern, nu sunteți pentru nimeni.”

Coloniștii au tăiat anul trecut 45 dintre măslinii lui Jibrin, cauzându-i o pierdere de o tonă de ulei, o recoltă valoroasă, de care familia lui avea nevoie. Jibrin se bazează pe sprijinul agențiilor internaționale pentru a-și menține viața viabilă. Dar este hotărât să rămână aici, să-și continue o existență veche de mii de ani. „Ibrahim, tatăl evreilor și al palestinienilor a fost un păstor, așa ca noi”, spune el. „Viața mea și tovarășii mei sunt oile și plantele. Nu cunosc altă viață. Nu-mi doresc decât să trăiesc în pace.”

Potrivit Articolului 49 al celei de-a 4-a Convenții de la Geneva, unei puteri ocupatoare i se interzice să transfere părți ale populației sale pe pământul pe care îl ocupă. Toate coloniile israeliene sunt astfel ilegale sub legea internațională.

Jibrin este un cioban dintre mulți alții. Spuneți-i mai departe povestea pentru a ilustra felul în care coloniile îi strămută pe palestinieni de pe pământurile lor, îi împiedică să intre pe pământurile lor, le vatămă mijloacele de existență, distrug comunitățile palestiniene și modul lor de viață. Acestea sunt abuzuri ale drepturilor omului.

https://blog.eappi.org/2016/10/26/a-shepherds-story-life-has-become-as-small-as-a-ring/

Cealaltă fațetă a democrației evreiești este tirania evreiască

Soldați israelieni mergând pe lângă un punct de control temporar, iunie 2016. Foto: Hazem Bader AFP.

de Assia Ladizhinskaya

O linie directă leagă discursul lui Hagai El-Ad (directorul executiv al organizației pentru drepturile omului B'Tselem) în fața Consiliului de Securitate al UN de amenințarea cu retragerea cetățeniei sale și anularea unicei alocații a organizației sale pentru serviciul național de voluntariat, de răspândita folosire a termenului „trădător” în această țară, de atacul asupra jurnalistului Ammon Abramovich, desființarea transmisiilor radio-tv publice și ciuruirea cu zeci de gloanțe a oricărui palestinian ce poartă un cuțit.

Unii ar numi această linie „lupta pentru democrația evreiască”, lumina ochilor ministrului justiției Ayelet Shaked iar unii ar putea-o proiecta cu ajutorul teoriei poluării sociale, care distinge între ce este pur și impur într-o societate. Această teorie spune că societatea are o tendință de a-și conserva cultura și caracteristicile care sunt considerate a fi pozitive sau superioare, prin ostracizarea actorilor ce îi amenință omogenitatea și care sunt percepuți a fi poluanți și poluați.

Cel pur merită un loc de onoare, o poziție impunătoare în sfera publică, iar celui poluat i se cere să se elimine din peisaj, din casele noastre, din discursul nostru. Dacă refuză să facă asta, dacă amenință puritatea socială care a fost validată, dacă insistă asupra vocii sale și asupra drepturilor sale, va suferi pedepse dureroase.

Problema arzătoare a Israelului, potrivit aripii sale drepte, este existența printre noi a purtătorilor de impuritate: oamenii care se lovesc de mizerie, care ne avertizează în legătură cu mizeria și o aduc în interior, în casele noastre. Prin intermediul ecranelor tv, se scurge în camerele noastre curate în toată urâțenia ei și ne amintește că există o altă fațetă a democrației evreiești: tirania evreiască, cea impusă prin forță militară palestinienilor.

Încă de când a fost întemeiat și chiar cu puțin înainte de asta, statul Israelului s-a căznit să purifice tabăra, tribul. Israelul se vede pe sine ca pe o putere high-tech ce s-a ridicat din mijlocul a 2000 de ani de exil, în ciuda ne-evreilor, și a venit aici să deschidă o școală pentru înapoiații din Orientul Mijlociu.

Cetățenilor săi, chiar dacă sunt obosiți de politicile sale socioeconomice, le place să fie frumos și strălucitor. Sunt patrioți, plini de credință în viziunea care construiește zgârie-nori amețitori în fața ochilor lor. Vor să creadă că locul lor este printre cei buni și că cineva acolo sus are grijă de bunăstarea și fericirea lor și luptă pentru imaginea publică strălucitor de curată în arena internațională.

Chiar și stângiștii israelieni, și cu siguranță cei din centru, vor să creadă în această puritate. Adoră sentimentul mândriei naționale, curățenia și știu că publicul este dependent de mirosul înălbitorului. Așa încât au o problemă să funcționeze ca opoziție față de guvernul de dreapta: nu există toleranță pentru fleacurile murdare care se întâmplă la 15 minute de Kfar Sava.

Singurii care au rămas să înfrunte realitatea sunt cei care știu ce se întâmplă de cealaltă parte a democrației evreiești, cei care chiar sunt acolo: jurnaliștii care știu ce se petrece în teritoriile ocupate, cei care vorbesc cu palestinienii; organizațiile ca Breaking the Silence, B’Tselem, Yesh Din, Rabbis for Human Rights, Machsom Watch, Ta’ayush și Ir Amim; și ofițerii militari a căror dorință de puritate a tribului nu i-a făcut orbi la efectele stăpânirii militare asupra milioane de civili sau la ușurința cu care democrația dispare între granițele din 1967.

Și iată-ne ajunși la mica, isteața, morala armată care golește cartușe de muniție în tinerii care poartă la ei cuțite. Întrebați IDF-ul și Poliția Militară de ce era nevoie să tragă un cartuș întreg. Nu era posibil să-i apuce de încheietură și să-i pună la pământ? Răspunsul la această întrebare poate fi găsit în aceeași teorie a poluării sociale: noi nu-i atingem pe palestinieni. Îi ținem la distanță cu gloanțe – pe ei și pe gândurile lor poluate, și pe cuțitele lor ieftine.

Cântecul lui Vladimir Vysotsky, „The Old House”, o alegorie politică despre prețul pe care societatea îl plătește pentru că încearcă să țină poluarea la distanță, descrie o casă care a fost întunecată de ură și suspiciune. Imagini ale sfinților atârnă deformate pe pereți și păcatele îi umplu camerele. Un oaspete se holbează îngrozit la oamenii abjecți ale căror suflete au fermentat și se întreabă ce nu a mers bine. Locuitorii casei ridică din sprâncene și răspund: „Se pare că ai fost plecat la drum multă vreme și ai uitat ce sunt oamenii! Așa am trăit dintotdeauna.”

Dorința unei țări de a-și spăla mâinile o scoate din minți, și politicienii se întrec pentru a primi medalia de ofițer care s-a achitat de datorie într-un mod remarcabil: Benjamin Netanyahu atacă radioteleviziunea publică, Shaked dojenește Curtea Supremă și Avigdor Lieberman își suflecă mânecile și începe să măture drepturile omului, inclusiv pe cele ale evreilor.

Opoziția ideologică față de aceste manevre este compusă din oameni care insistă că sunt patrioți „în ciuda tuturor lucrurilor” și nu înțeleg de ce pereții s-au întunecat și sfinții atârnă deformați pe pereți. Dacă ar fi tras puternic aer în piept și ar fi înfruntat efectele cumulative ale urii și suspiciunii, ale degradării morale și ale izolaționismului ostil, dacă l-ar fi ascultat pe Hagai El-Ad sau ar fi vizitat pauperizatul oraș arab Jisr al-Zarqa sau o tabără de refugiați din Cisiordania, ar fi putut să discearnă matricea. Și ar fi înțeles că așa am trăit dintotdeauna.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.750192

UN: Circa 2000 de palestinieni au avut de suferit din cauza demolărilor israeliene din valea Iordanului anul acesta

Încercând să salveze porumbei după demolările din Khirbet Makhoul în valea Iordanului. Foto: Alex Levac

de Amira Hass

Astăzi, rezidenții comunității palestiniene Khirbet Ras al-Ahmar din districtul Tubas în nordul văii Iordanului vor trebui să-și adune copiii, oile și caprele, mâncarea, containerele cu apă și celelalte bunuri și să evacueze locurile în care trăiesc pentru ca Forțele Israeliene de Apărare să poată efectua exerciții militare în zona respectivă. Au primit ordinul de evacuare acum câteva zile. Ultima oara când li s-a cerut membrilor acestei comunități de ciobani să evacueze locul din cauza exercițiilor IDF-ului a fost acum aproape cinci luni. Atunci, au fost obligați să plece trei zile la rând.

Comunitatea a existat cu mult înainte ca IDF să declare regiunea zonă de tragere. Dar în 2015, armata a evacuat-o temporar de 8 ori pentru a-și desfășura acolo antrenamentele militare. În total, potrivit organizatiei B’Tselem, de la începutul acestui an, IDF-ul a forțat 67 de familii palestiniene din valea Iordanului să-și părăsească locuințele din cauza exercițiilor militare efectuate pe pământul lor – fie că a fost vorba de câteva ore pe zi sau de mare parte a zilei în mai multe zile la rând.

Pe 9 octombrie nu a avut loc nicio evacuare, ci o demolare masivă pe care Administrația Civilă, însoțită de o puternică escortă militară, a efectuat-o la Khirbet Ras al-Ahmar: buldozerele au demolat 10 clădiri de locuințe precum și 17 țarcuri de oi și cotețe pentru păsări aparținând a 9 familii. Șapte dintre clădiri erau locuite la vremea demolării și 24 de oameni și-au pierdut casele în câteva minute.

Săptămâna trecută, întinsa câmpie încă era plină de tablă ondulată strivită, bucăți de pânză sfâșiată, stâlpi de fier, bucăți de copaci și containere. Mulți membri ai comunității au fost siliți să plece din cauza demolării. Câțiva au rămas să mâne cirezile și să le ducă la păscut.

Echipament lăsat în urma exercițiilor militare ale IDF-ului în satul Akraba din Cisiordania, octombrie 2016. Foto: Amira Hass

Acela n-a fost sfârșitul. Pe 27 septembrie, forțele israeliene au năvălit în tabăra de corturi a familiei de ciobani Ayoub din Tel al Hema în nordul văii Iordanului. Circa 18 structuri au fost demolate, inclusiv șase barăci de locuit, șase țarcuri de oi și un panou solar – și cei 25 de membri ai familiei și-au pierdut acoperișul de deasupra capului.

Demolarea a avut loc la câteva zile după ce un grup de israelieni a construit un avanpost ilegal și neautorizat în apropiere și au început să-i împiedice pe membrii familiei Ayoub să înainteze cu oile și caprele pe un deal mai în sus de tabără – zona lor obișnuită de păscut. Recent, aceeași israelieni s-au ocupat cu a muta clădirile avanpostului de la baza dealului în vârful acestuia.

De la începutul anului, IDF și Administrația Civilă au efectuat 35 de incursiuni distructive în valea Iordanului. Motivul: construirea fără un permis eliberat de Administrația Civilă (care în niciun caz nu dă permise de construcție palestinienilor din zona C, fie pentru că nu i-a inclus în proiectul pregătit pentru colonii, fie din cauză că zona în care locuiau a fost declarată zonă pentru antrenament militar).

În întreaga zonă C, administrația a distrus 780 de structuri palestiniene de la începutul anului – comparativ cu 453 în 2015 – susținând că au fost construite fără permisiune. Numărul oamenilor care și-au pierdut locuințele în urma demolărilor s-a ridicat la 1.129 comparativ cu 580 anul trecut.

Și în Ierusalimul de Est s-au înmulțit distrugerile: 125 de structuri palestiniene au fost dărâmate de municipalitate și de ministerul de interne de la începutul anului, comparativ cu 78 anul trecut. Ca rezultat, 164 de palestinieni au rămas fără acoperiș deasupra capului, comparativ cu 108 în 2015.

De la începutul anului până pe 9 octombrie, în jur de 2000 de oameni din valea Iordanului au fost afectați de demolări, potrivit cifrelor estimate de Biroul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare. Această cifră este ridicată în special din cauză că trei ținte ale operațiunilor IDF-ului au inclus rețelele de apă ale câtorva comunități din vale.

Coloniști israelieni construind un nou avanpost ilegal în Ain al-Baida, 25 octombrie 2016. Foto: Jaafar Ashtiyeh, AFP

Pe 14 ianuarie, forțele israeliene au distrus un rezervor de apă de 200 de metri cubi din Khirbet Yinon. Rezervorul ar fi asigurat apa pentru gospodării și agricultură pentru 500 de persoane.

Pe 8 octombrie, ținta a fost o rețea de conducte de apă de 3.500 metri cubi din Khirbet Yarza. Forțele au confiscat aproximativ 1000 de metri de țevi și le-au demontat pe celelalte. Rețeaua furniza apă pentru 900 de oameni din cel puțin cinci comunități agricole.

Pe 10 octombrie, într-o descindere în comunitatea agricolă Jiftlik, ținta a fost o conductă de apă ce lega trei comunități agricole. În jur de 500 de metri au fost distruși în timpul acțiunii și 250 de oameni au fost afectați.

În alte razii, echipamente de furnizare a apei de dimensiuni mai mici au fost distruse sau stricate. 

Două rezervoare de apă din Beit Dajan au fost deteriorate într-o operațiune pe 4 februarie; un rezervor de apă de 5 metri cubi a fost distrus de forțele israeliene și un tanc de plastic pentru aprovizionare cu apă a fost stricat în al-Farsiyeh pe 11 februarie; patru tancuri de apă au fost distruse într-o razie în comunitatea beduină Ma’arajat (la nord-vest de Ierihon) pe 4 august; un puț a fost distrus în timpul demolării unei case din satul Duma pe 17 august și un rezervor de apă din Ras al-Ahmar a fost stricat pe 9 octombrie.

Pe 13 octombrie, în timpul unei operațiuni de antrenament militar al IDF-ului pe pășunea aparținând locuitorilor din satul Akraba, două rezervoare de apă mobile și trei tancuri de plastic au fost găurite de gloanțe.

Nici IDF-ul și nici Administrația Civilă nu au scutit de distrugeri toaletele mobile. În timpul a 35 de raiduri, au confiscat sau au distrus 19 structuri de toalete. Trei dintre cele distruse aparțineau familiei Ayoub din comunitatea de păstori Khalet Hamed.

Niciun pic de intimitate

„Mai ales femeile vor înțelege măsura în care distrugerile fac viața dificilă”, spune Dafna Banai, membră a organizației pentru drepturile omului Machsom Watch care activează în valea Iordanului de peste 10 ani.

Când spațiul în care locuiești se îngustează tot mai mult din cauza expansiunii coloniilor și a exercițiilor militare, nu mai există intimitatea care odată permitea menținerea igienei în condiții de câmp, explică ea. Alternativa necesară ar fi fost construirea de cabine de toaletă la o distanță de câțiva zeci de metri de tabără – iar acum și acelea au fost distruse.

Banai s-a adresat unui grup de 20 de femei și bărbați israelieni din diferite organizații care au vizitat zona marțea trecută. Intenția nu este de a stabili o nouă organizație, spune Udi Gur de la Combatants for Peace, ci să ne coordonam activitățile.

Făcând apel ca oamenii să li se alăture, Banai, Gur și Guy Hirschfeld de la Ta’ayush au scris: „În lumina valului de demolări fără precedent și a presiunii tot mai puternice exercitate asupra populației palestiniene din valea Iordanului, am decis să ne unim forțele și să acționăm împreună împotriva politicii guvernului de a epura zona C de populația palestiniană.”

Imediat ce au ajuns la locul demolării din Khalet Hamed, activiștii au urcat dealul care până recent era pășune pentru turmele familiei Ayoub și care este pe cale de a deveni avanpost. Acolo, au găsit 15 israelieni tineri, inclusiv copii, un rezervor de apă, o baracă mare de lemn (care a fost mutată din locul inițial al avanpostului de la baza dealului), o conductă de apă care coboară din vârful dealului, un tractor, un țarc acoperit, scaune de plastic și canapele (care inițial fuseseră tot în locul de la baza dealului).

Mai devreme, fuseseră acolo funcționarii administrației de legătură și coordonare și inspectori ai Administrației Civile.

„Le-am dat ordine să se oprească din lucru” a declarat pentru Haaretz șeful Administrației Civile, dar a adăugat că statusul locului trebuie verificat. Cu alte cuvinte, până când este determinat că zona este clasificată ca „teren de stat”, autoritățile israeliene nici măcar nu se vor preface că scapă de invadatori.

Și, așa cum s-a și întâmplat, tinerii au continuat să organizeze avanpostul ca pe o casă din Israel în minutul în care funcționarii au plecat.

Mai jos de un paravan ridicat între rămășițele taberei familiei Ayoub stau veteranii activiști de stânga Amos Gvirtz, Arik Ascherman, Yaakov Manor și Banai, care le explică tinerilor tacticile Israelului de expulzare: zonele de tragere, blocarea accesului la sursele de apă, interzicerea construcțiilor, demolările.

„Întregul discurs al Israelului în legătură cu ce are loc în vale și în zona C este o minciună”, spune Gvirtz. „Ei o prezintă ca pe o aplicare a legii. Ei prezintă crimele de război ca și când ar fi aplicări ale legii.”

Sunt oameni tineri cu un grad ridicat de conștiență privind problemele mediului înconjurător și cu credință că prin dialog direct cu coloniștii, aceștia ar putea fi convinși să nu facă rău ciobanilor palestinieni. Unul dintre acești tineri i-a auzit pe coloniști spunând că în momentul de față este foarte dificil de găsit pământ pe care să construiască așezări și admițând că nu au permisiunea de a construi, „dar că e pe cale de rezolvare”.

Mustafa Fukaha, șeful consiliului din satul vecin Ein al-Brida, care deține și el pământ în Khalet Hamed, i-a întâmpinat pe vizitatorii israelieni și le-a descris cum toate acțiunile opresive ale Israelului împuținează populația locală. Nu toți pot suporta permanenta insuficiență a apei, micșorarea zonelor de păscut, exproprierile, evacuările pentru exercițiile militare și șomajul.

Un reprezentant al districtului Tubas, Ma’ataz Bisharat, a vorbit și el. „Fiecare copil palestinian crede că toți israelienii le vor face rău lor și tuturor palestinienilor, că ei sunt dușmanii”, a spus acesta. „Și uite, voi sunteți dovada că mai există și alți israelieni care sprijină dreptatea.”

Au fost și alți palestinieni din zonă care au suferit din cauza multiplelor demolări. Au fost și oameni de la organizația israeliană Peace Now care plănuiesc să folosească informațiile pentru a face oamenii conștienți în legătură cu ceea ce se întâmplă, precum și membri ai grupului evreiesc-american All That’s Left, care au de gând să implice și grupuri evreiești din SUA și să scoată valea Iordanului din invizibilitate. Au fost și membre ale organizației de femei împotriva ocupației Machsom Watch și de la Ta’ayush pentru a culege informații de la fața locului.

La un moment dat, în timpul discuției, a trecut în viteză un jeep din colonia Mehola în zona taberei distruse, ceva ce se întâmplă des. În nopțile trecute, vehicule de teren au venit în locul cu pricina în drum spre deal. Și cu câteva zile înainte, un jeep, poate același, a intrat în viteză în mijlocul unei cirezi.

Zâmbetul sfios și chipul întunecat al gazdei, Abu Rasmi Ayoub, nu ascundeau teama că autoritățile și coloniștii se vor răzbuna pe el pentru că i-a găzduit pe activiștii israelieni. Unul dintre coloniști, zice el, a spus deja că vor permite unei familii de ciobani din vecini să aibă acces la turma sa, dar nu la cea a familiei Ayoub.

Demolarea completă a taberei de corturi de către Administrația Civilă a avut loc imediat după ce membri ai organizației evreiești-arabe Ta’ayush au început să însoțească familia Ayoub la pășune. Fiii săi i-au spus că au început să-i hărțuiască înainte ca activiștii israelieni să sosească. Abu Rasmi a dat din cap, dar ochii săi îi trădau îngrijorarea în legătură cu viitorul.

De fapt, ulterior, a apărut un soldat cu un jeep, a spus Abu Rasmi, și l-a informat că familia avea două ore la dispoziție să dea jos corturile improvizate pe care le ridicaseră după demolarea taberei.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.749977