Palestina: sfârșitul beduinilor?

Abu Rasmi Ayyub printre ruinele cătunului său al-Hammeh, demolat de armata israeliană pe 27 septembrie 2016. Foto: Giy Hircefeld

de David Shulman

O modalitate de a spune povestea Orientului Mijlociu ca întreg este de a descrie lupta endemică dintre nomazi și țăranii și fermierii statorniciți într-un loc – o luptă atestată chiar de documentele mesopotamiene. Vreme de secole, toate regimurile politice ale regiunii au încercat, cu diferite grade de succes, să determine beduinii să se stabilească într-un loc. Dar în Israel și în teritoriile palestiniene ocupate observăm, pe lângă această politică familiară, tentative persistente de a dezrădăcina populațiile beduine care deja s-au stabilit pe pământ, uneori în urmă cu multe generații și care de obicei au dovezi clare de proprietate asupra acestor locuri.

Astăzi, majoritatea văii Iordanului, fără îndoială unul dintre cele mai seducătoare peisaje de pe planetă, este situată în ceea ce este cunoscută drept Zona C a teritoriului palestinian ocupat. Acest lucru înseamnă că, în afara vechiului oraș Ierihon și a împrejurimilor acestuia (Zona A, sub guvernare palestiniană), valea se află sub control militar, juridic și politic israelian, direct și exclusiv, și de asemenea mai înseamnă că părți mari ale sale sunt confiscate pentru construirea coloniilor israeliene sau sunt rezervate pentru viitoarele colonii israeliene. Mai înseamnă și că o populație palestiniană de aproximativ 15.000 de beduini care sunt stabiliți în vale este ținta expulzării.

Potrivit Acordurilor Oslo, divizarea Cisiordaniei în trei zone diferite a fost intenționată ca o fază premergătoare care, în cele din urmă, ar fi trebuit să ducă la terminarea ocupației israeliene și la obținerea autodeterminării palestiniene. Politica actualului guvern israelian pare să aibă ca țintă anexarea întregii Zone C la Israel; acest scop a fost declarat în mod explicit și repetat de ministrul educației, Naftali Bennett, președintele partidului ultra-naționalist Jewish Home și o forță majoră în guvernul de coaliție al prim-ministrului Benjamin Netanyahu. În consecință, ceea ce se întâmplă în valea Iordanului este un proces accelerat de – mi-e teamă că trebuie s-o spun – epurare etnică. Nu e un termen pe care îl folosesc cu una, cu două.

Haideți să vă explic ce înseamnă asta în termeni umani. Abu Rasmi Ayyub este un păstor care trăiește împreună cu trei generații din familia sa extinsă într-un cătun mic, de fapt o adunătură de corturi și țarcuri de oi, numită al-Hammeh, spre marginea nordică a văii, la numai câțiva kilometri de punctul de trecere israelian către orașul Beit Shean. Are în jur de 60 de ani și un chip demn și senin. Familia Ayyub își poate repera strămoșii pe acest pământ până în perioada otomană, cel puțin până pe la mijlocul secolului al 19-lea. Acum pășunile lor istorice de lângă al-Hammeh le devin inaccesibile din cauza expansiunii coloniei israeliene Givat Sal’it.

Până acum câteva săptămâni, al-Hammeh, cu cele câteva corturi și țarcuri ale sale, era un mic punct în deșert, luptând să supraviețuiască fără niciun fel de utilități, nici măcar cu apă curentă. Pe 27 septembrie, Administrația Civilă – adică autoritatea israeliană de ocupație, o unitate a armatei – a demolat întreg cătunul, lăsând familia Ayyub fără acoperiș deasupra capului în arșița cumplită a zilei și în nopțile din ce în ce mai reci. Octombrie este și luna în care nasc turmele, așa că erau mulți miei nou născuți expuși arșiței și frigului; au început să moară. Există toate motivele din lume pentru a crede că armata și-a ales acest moment în mod intenționat. Demolările sunt un instrument principal de expropriere în Cisiordania ocupată.

Pe 3 noiembrie, al-Hammeh a fost reconstruit și pentru câteva zile, viața a părut, dacă nu normală, măcar acceptabilă. Patru zile mai târziu armata s-a întors și a demolat iarăși totul și de data aceasta a confiscat și corturile și orice lucru de valoare sau care ar fi putut fi de folos. Între timp, vecinii israelieni din Givat Sal’it au întemeiat un nou avanpost – ilegal chiar și sub legea israeliană – situat cu atenție pentru a bloca singurul drum viabil al beduinilor către pășunile lor. Voluntarii de la Ta’ayush, un grup de activiști arabi și evrei din care fac parte de 16 ani – au văzut avanpostul când abia începuseră să îl construiască, doar bucăți de lemn și o baracă mică pentru o singură familie. Am anunțat poliția și Administrația Civilă care a trimis polițiști să vadă ce se întâmplă. Polițiștii au ajuns, au făcut fotografii. Erau pregătiți să declare că avanpostul este ilegal. Între timp, Givat Sal’it 2 a continuat să crească. În mai puțin de o lună au putut fi văzute patru clădiri permanente, câțiva rezidenți și o conexiune la rețeaua israeliană de apă și curent, toate acestea cu acceptul tacit al autorităților. În curând va avea soldați care vor sta de pază.

Ce s-a întâmplat este emblematic pentru felul în care acționează ocupația în Cisiordania. Pe 17 noiembrie, beduinii Ayyub, cu casele și țarcurile distruse pentru a doua oară, au decis să instaleze un cort în semn de protest nu departe de noul avanpost. Soarta unui cort palestinian, vechi sau nou, este diferită de cea a unui avanpost israelian ilegal. În câteva ore au sosit soldații și au început cu repertoriul standard – grenade de fum, gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc, spray cu piper (din propria-mi experiență pot să vă spun că spray-ul cu piper este cel mai nasol dacă îți intră în ochi). Interesant, toți martorii au căzut de acord că dintre soldați, femeile erau de departe cele mai sălbatice. Gazul lacrimogen și grenadele de fum erau trimise direct către activiști, o practică potențial letală, în mod oficial interzisă de armată. Șase palestinieni au fost spitalizați și doi activiști israelieni au fost arestați, unul dintre ei bătut serios de poliție cât s-a aflat în custodia acesteia.

Coloniștii israelieni au undă verde să fure și mai mult, și mai mult pământ, dar proprietarii de drept ai acestor pământuri sunt alungați cu brutalitate. Procesul este descris în detaliu de un raport recent al organizației israeliene pentru drepturile omului B'tselem:

„Așa cum stau mărturie anii întregi de când B'tselem și alte organizații monitorizează situația din teritoriile palestiniene ocupate, forțele israeliene de securitate permit cu regularitate coloniștilor să atace palestinienii și să le distrugă proprietățile. De fapt, uneori soldații păzesc coloniștii în asemenea situații, susținându-i și chiar participând la atacuri. Toate acestea sunt facilitate de un sistem ineficient de aplicare a legii care nu ia măsuri împotriva celor care o încalcă și nu asigură dreptatea pentru victime. Potrivit cifrelor adunate de organizația israeliană pentru drepturile omului Yesh Din, aproximativ 85% din investigațiile atacurilor asupra palestinienilor (atacuri fizice, incendieri, distrugeri ale proprietăților, vandalizarea copacilor și confiscarea pământului) sunt închise din cauza erorilor procedurale. Există o șansă de numai 1,9% ca o plângere înaintată poliției de un palestinian să condamne un cetățean israelian.”

Cât va reuși al-Hammeh să continue să reziste? Cine poate spune? Ta'ayush face tot ce îi stă în puteri să îi ajute. Demolarea caselor e doar una dintre cele patru metode principale de a-l distruge. Expansiunea continuă a coloniei evreiești este cea de-a doua. Mai puțin de 6% din valea Iordanului este disponibilă acum pentru palestinieni (această mică suprafață rămasă este în Zona A și B, zone foarte aglomerate, unde a mai rămas foarte puțin loc, dacă a rămas, pentru construcție). Și este practic imposibil ca palestinienii să obțină permise de construcție oriunde în Zona C.

A treia metodă este confiscarea mijloacelor vitale pentru supraviețuire – tractoarele, de exemplu. La Ra's al-Ahmar, nu departe de al-Hammeh, cinci tractoare au fost sechestrate de armată la începutul lui noiembrie, în ziua dinainte ca rezidenții palestinieni să fie evacuați din case din cauza exercițiilor militare ale armatei. Scuza, potrivit notificării oficiale înmânate proprietarilor: „suspiciunea încălcării legii în interiorul Zonei de Tragere.” Ar trebui să explic că 56% din valea Iordanului a fost declarată de armată interzisă palestinienilor, dar încă mai sunt câteva familii care supraviețuiesc acolo, la limita subzistenței, la graniță cu zonele acestea înconjurate de gardurile armatei. Ra’s al-Ahmar este unul dintre acești palestinieni. Stă într-o wadi (vale seacă) verde, înconjurată de straturi de ceapă; aici palestinienii sunt și păstori și cultivatori, ambele la scară redusă. Fără un tractor cu care să aducă apă, nutreț pentru oi și capre și pentru nenumăratele treburi zilnice, nu poți trăi în Ra’s al-Ahmar. Dar simpla existență a unui tractor în Ra’s al-Ahmar se pare că este ilegală după definiția armatei, chiar dacă nu se mișcă niciodată din locul în care e parcat. Hărțuire în toată regula. Pentru a-l lua înapoi e un proces birocratic lung și chinuitor, care, chiar dacă are succes, presupune ca proprietarul să plătească o amendă de până la 7000 de șecheli (aproape 2000 $).

                           Al-Hammeh după demolare, 2016. Foto: David Shulman

Într-un final, și poate cea mai devastatoare pe termen lung, este privarea de apă. E foarte cald în valea Iordanului în cea mai mare parte a timpului. Vara, temperaturile cresc în timpul zilei mult peste 38 de grade. Dacă palestinienii care trăiesc în micile cătune precum al-Hammeh îndrăznesc să se conecteze la țevile de apă ale Autorității Palestiniene care vin din orașul Tubbas din Zona A, vine armata și sparge țevile. I-am văzut cu ochii mei făcând asta la al-Hadidiya în vara trecută. Viața în vale fiind insuportabilă fără apă, palestinienii trebuie să cumpere și să importe rezervoare de apă la niște prețuri foarte ridicate. Nu uitați că vorbim de niște păstori care trăiesc la limita subzistenței, pentru care costul unui singur rezervor de apă este imens – cu ușurință reprezintă jumătate din cheltuielile unei familii pe timpul verii. Simplu spus, ideea este de a-i „usca” pe beduini până când setea îi forțează să dispară, poate să migreze undeva în Zona A sau poate chiar în afara Israelului-Palestinei.

Luați în considerare vorbele lui Abd al-Rahim Bsharat (cunoscut ca Abu Saqer) din cătunul al-Hadidiya:

„Coloniștii și statul israelian au comis multe crime și vor comite și mai multe, dar crima cea mai cumplită, o monstruozitate morală, este să ne lipsească de apă. Ne-au poluat puțurile, le-au umplut cu pietre și gunoaie, le-au secat cu forajele lor în adâncime și au secat izvoarele naturale. Eu însumi am avut între 60 și 90 de puțuri pe dealurile de acolo și toate au fost distruse. S-a întâmplat în anii 70. Și, în același timp, sute de metri cubi de apă sunt risipite de coloniști, pe peluzele și piscinele lor. Comunități întregi au fost devastate, oamenii au fost alungați, strămutați de zonele militare și de colonii. Odată trăiau aici în al-Hadidiya o sută de familii; au mai rămas doar 14...Într-un război unul ucide și celălalt este ucis, dar apa, ce are de-a face apa cu asta?”

Într-o zi bună, mă gândesc uneori că vom reuși până la urmă sa determinăm o schimbare a balanței puterii în valea Iordanului. Situația de acolo seamănă cu viața sub teroare de pe dealurile sudice ale Hebronului, unde am început să lucrăm prima oară, în 2000, la începutul primei Intifada. Astăzi, sudul Hebronului deși încă sub regimul terorii, s-a stabilizat, și fermierii și păstorii palestinieni au parte, în mod miraculos, de pace. Există o oarecare speranță că ei și stilul lor de viață vor supraviețui. Poate același lucru se poate contura în valea Iordanului. Într-o zi proastă (adică în majoritatea timpului), mă gândesc că suntem martorii exterminării fără niciun fel de regret a societății și culturii palestiniene din această vale.

Ne-am putea întreba, presupun, de ce sunt atât de hotărâți israelienii să scape de 15.000 de păstori palestinieni nevinovați din această parte a Cisiordaniei. Dar în lumina ultra-naționalismului frenetic, probabil că nu este o întrebare utilă. Numai anul acesta demolările s-au dublat față de 2015. Până la mijlocul lui octombrie armata distrusese 242 de clădiri palestiniene din vale, lăsând mulți palestinieni fără case, mulți dintre ei copii. În jur de două mii dintre ei au suferit pierderi semnificative, inclusiv țarcuri de oi și rezervoare de apă, după cum am văzut.

Așa cum continuă Abu Saqer:

„Suntem oameni simpli. Vrem să ne paștem oile, să ne hrănim familiile, să ne educăm copiii. Atât. La sfârșitul anilor 80, la vremea Acordurilor Oslo, exista speranță, dar la sfârșit dezastrul a fost și mai mare. Fac tot ce pot ca să ne gonească de aici. Curtea Supremă israeliană a hotărât să nu mai aibă loc demolări dar pe soldați nu-i interesează. Când un soldat îmi dărâmă casa unde e judecătorul? Anul trecut au demolat și mereu amenință cu și mai multe demolări. Fiica mea a fost rănită în fața ochilor mei de o fată israeliancă (soldat). Cum ar trebui să mă simt? Cum ar trebui să trăiesc cu israelienii în ceea ce susțin ei că este singura democrație din Orientul Mijlociu?”

Un proiect de lege susținut de toate partidele de dreapta care a trecut deja de primul vot (din trei) din parlament, are ca scop legalizarea multora dintre avanposturile ilegale împrăștiate de-a lungul întregii Cisiordanii precum și a unor mii de blocuri de locuințe construite în coloniile israeliene ce stau pe pământ palestinian privat. Proiectul de lege este o încercare transparentă de a autoriza ceea ce nu poate fi numit decât furt guvernamental la scară largă. Și chiar dacă nu va primi aprobarea finală, spune multe despre intențiile guvernului. Dacă din întâmplare ești un beduin palestinian chinuindu-te să supraviețuiești în bucățica de teritoriu din valea Iordanului rămasă palestinienilor, viața îți atârnă de un fir de păr.

http://www.nybooks.com/daily/2016/12/07/israel-palestine-the-end-of-the-bedouins/

Da, mamă israeliană, fiul tău este complice la o crimă din Cisiordania

de Amira Hass

Ca răspuns la un articol despre rutina soldaților israelieni din Cisiordania ocupată scris de mine acum două luni, o mamă care trăiește în chibuțul Lohamei Hageta’ot mi-a scris o scrisoare.

„Da, Amira, minunea minunilor, copilul meu este scumpul mamei lui. N-o să-ți vină să crezi ce băiat minunat și virtuos este. Sunt mândră de el și sunt îngrijorată pentru el, nu în ultimul rând din cauza serviciului pe care îl are în Cisiordania”, a scris ea.

„Și nu mă îndoiesc absolut deloc că acest serviciu îl amenință în multe feluri, nu doar fizic. Și de ce ar trebui să-mi fie rușine pentru asta? Copiii din Cisiordania, cei care sunt ai mamelor lor sunt scumpii lor copii și ele sunt mândre de ei, adesea, chiar și atunci când aceștia scot cuțitele la noi. Așa stau lucrurile între mame și copii.

Și cum sugerați ca soldații și armata să înfrunte toată nebunia care se întâmplă aici? Și ce vreți de la copiii care servesc aici în armată – au ales-o ei? Ar putea să o aleagă?

De ce ar trebui, în opinia ta, să-mi fie rușine cu băiatul meu? El este copilul meu iubit și sunt mândră de el. Este un băiat cu așa o înaltă ținută morală, că nici nu ți-ar veni să crezi. A crescut într-o casă din Galileea care există, nu coexistă. Care reprezintă mai mult decât „pergamentul” ziarului Haaretz. Este un lucru complex, este pergamentul realității din țara asta. Simplificarea creează distanță, inclusiv față de oamenii care cred, așa ca tine, că toți merităm o viață bună.”

Urlând spre ceruri

Și aici, uitați un raport al activistei Daphne Banai de la Machsom Watch:

„Ali Odeh era turbat de furie. Stătea lângă casa sa din Ras al-Ahmar (din nordul văii Iordanului) și urla cât îl țineau plămânii, cu mâinile fluturând în toate direcțiile, cu fața înroșită, cu ochii ieșindu-i din orbite. Ne-am dat înapoi. Aveam senzația că dacă ar fi avut niște explozibil la el, ne-ar fi aruncat pe toți în aer. Întreaga vale îl putea auzi urlând.

Nu am mai văzut asemenea furie. Am început să înțelegem treptat din țipetele lui care era povestea. În urmă cu trei săptămâni, către seară, au sosit niște soldați și au trecut cu buldozere peste întreaga sa proprietate, făcând-o una cu pământul – casa, țarcul, hambarul, chiar și toaleta, distrugând totul. Timp de mai multe zile, el și cei 9 copii ai săi au dormit sub stele. În timpul zilei stăteau și adunau de prin dărâmături resturile lucrurilor.

Organizațiile umanitare au donat un cort după o săptămână și Ali a investit ce-i mai rămăsese din economiile sale în niște prelate impermeabile pentru a-și adăposti turma de oi, mai ales mielul nou-născut. Multe oi au rămas neprotejate de soarele necruțător al zilei și frigul teribil al nopții.

Apoi, luni, la ora 5 dimineața, în vreme ce el și copiii lui dormeau, a venit din nou armata cu jeep-urile sale și soldații înarmați. De data aceasta i-au confiscat tractorul.

‘Intrare într-o zonă de tragere’, citesc de pe o hârtie mototolită pe care o ținea în mâinile ce-i tremurau incontrolabil. ‘Intrare? Ce intrare?’ striga el. ‘Dormeam cu toții! Și tractorul dormea! Aici trăiesc eu, aici m-am născut, tatăl meu s-a născut aici, bunicul meu s-a născut aici! Asta e casa mea! Sunt un piron înfipt adânc în pământul ăsta!’ a urlat el.

‘De ce tractorul acum? Ce-au avut cu tractorul? Tractorul înseamnă mâinile și picioarele mele! Nu am apă. Israelul nu mă lasă să trag apă din pământ. Cum o să fac rost de apă pentru copiii mei acum? Pentru oile mele? Ar trebui să moară pur și simplu? Cum le hrănesc? Un fermier fără tractor nu poate supraviețui!’

De parcă situația nu ar fi fost suficient de gravă, din cauza unui exercițiu militar, marți, armata l-a alungat pe Ali și pe copiii săi din casa lor reconstruită. L-am întrebat pe băiatul de 12 ani unde a dormit. ‘În vale, sub stele’, a zis el, arătându-mi cu mâna.

Acum Ali nu mai are ‘mâini și picioare’. Armata le va păstra pentru 40 de zile, când Ali și cei patru vecini ai săi care au rămas și ei fără tractoare vor trebui să plătească o amendă de mii de șecheli și o taxă de depozitare pentru a-și primi utilajul înapoi. Dar nimeni nu le garantează că armata nu va confisca din nou tractoarele peste o săptămână.

Din toate locurile posibile, exact aici, în zona asta dens populată din Ras al-Ahmar, se găsește armata să se joace de-a războiul, deoarece, așa cum a spus un ofițer al armatei într-o ședință (a subcomitetului Knessetului afacerilor externe și a comitetului de apărare), nicio iarbă nu crește acolo unde pun soldații piciorul. Scopul este să le facă viața atât de grea încât să scape de Ali și de vecinii săi din valea Iordanului.”

O crimă împotriva umanității

Deci, pe scurt, pe 9 octombrie, Administrația Civilă susținută de soldați, a distrus 10 clădiri de locuințe și 17 țarcuri de animale și cotețe pentru păsări aparținând a 9 familii. Pe 1 noiembrie, locuitorii din Ras al-Ahmar au fost expulzați din locurile în care trăiesc pentru ca armata să se poată antrena. Mai spre începutul acestui an, în mai și ianuarie, au fost mutați de câteva ori pe zi, din același motiv. Anul trecut armata i-a dat afară din casă de 8 ori pentru a-și efectua exercițiile militare.

Da, mamă de soldat – este firesc să îți fie rușine că fiul tău ajută la confiscarea tractorului unei familii de fermieri și impune taxe pentru returnarea acestuia, taxe care costă cât mâncarea pentru un an. Și asta doar ca să-i gonească din locurile alea.

Da, ar trebui să le explici copiilor tăi cu înaltă ținută morală că a expulza un popor de pe pământul lui pe care l-ai ocupat prin forță militară este o crimă de război și o crimă împotriva umanității. Și ai obligația să-i înveți să refuze să fie complici la o crimă și să-i sprijini în refuzul lor de a fi criminali.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.751398

UN: Circa 2000 de palestinieni au avut de suferit din cauza demolărilor israeliene din valea Iordanului anul acesta

Încercând să salveze porumbei după demolările din Khirbet Makhoul în valea Iordanului. Foto: Alex Levac

de Amira Hass

Astăzi, rezidenții comunității palestiniene Khirbet Ras al-Ahmar din districtul Tubas în nordul văii Iordanului vor trebui să-și adune copiii, oile și caprele, mâncarea, containerele cu apă și celelalte bunuri și să evacueze locurile în care trăiesc pentru ca Forțele Israeliene de Apărare să poată efectua exerciții militare în zona respectivă. Au primit ordinul de evacuare acum câteva zile. Ultima oara când li s-a cerut membrilor acestei comunități de ciobani să evacueze locul din cauza exercițiilor IDF-ului a fost acum aproape cinci luni. Atunci, au fost obligați să plece trei zile la rând.

Comunitatea a existat cu mult înainte ca IDF să declare regiunea zonă de tragere. Dar în 2015, armata a evacuat-o temporar de 8 ori pentru a-și desfășura acolo antrenamentele militare. În total, potrivit organizatiei B’Tselem, de la începutul acestui an, IDF-ul a forțat 67 de familii palestiniene din valea Iordanului să-și părăsească locuințele din cauza exercițiilor militare efectuate pe pământul lor – fie că a fost vorba de câteva ore pe zi sau de mare parte a zilei în mai multe zile la rând.

Pe 9 octombrie nu a avut loc nicio evacuare, ci o demolare masivă pe care Administrația Civilă, însoțită de o puternică escortă militară, a efectuat-o la Khirbet Ras al-Ahmar: buldozerele au demolat 10 clădiri de locuințe precum și 17 țarcuri de oi și cotețe pentru păsări aparținând a 9 familii. Șapte dintre clădiri erau locuite la vremea demolării și 24 de oameni și-au pierdut casele în câteva minute.

Săptămâna trecută, întinsa câmpie încă era plină de tablă ondulată strivită, bucăți de pânză sfâșiată, stâlpi de fier, bucăți de copaci și containere. Mulți membri ai comunității au fost siliți să plece din cauza demolării. Câțiva au rămas să mâne cirezile și să le ducă la păscut.

Echipament lăsat în urma exercițiilor militare ale IDF-ului în satul Akraba din Cisiordania, octombrie 2016. Foto: Amira Hass

Acela n-a fost sfârșitul. Pe 27 septembrie, forțele israeliene au năvălit în tabăra de corturi a familiei de ciobani Ayoub din Tel al Hema în nordul văii Iordanului. Circa 18 structuri au fost demolate, inclusiv șase barăci de locuit, șase țarcuri de oi și un panou solar – și cei 25 de membri ai familiei și-au pierdut acoperișul de deasupra capului.

Demolarea a avut loc la câteva zile după ce un grup de israelieni a construit un avanpost ilegal și neautorizat în apropiere și au început să-i împiedice pe membrii familiei Ayoub să înainteze cu oile și caprele pe un deal mai în sus de tabără – zona lor obișnuită de păscut. Recent, aceeași israelieni s-au ocupat cu a muta clădirile avanpostului de la baza dealului în vârful acestuia.

De la începutul anului, IDF și Administrația Civilă au efectuat 35 de incursiuni distructive în valea Iordanului. Motivul: construirea fără un permis eliberat de Administrația Civilă (care în niciun caz nu dă permise de construcție palestinienilor din zona C, fie pentru că nu i-a inclus în proiectul pregătit pentru colonii, fie din cauză că zona în care locuiau a fost declarată zonă pentru antrenament militar).

În întreaga zonă C, administrația a distrus 780 de structuri palestiniene de la începutul anului – comparativ cu 453 în 2015 – susținând că au fost construite fără permisiune. Numărul oamenilor care și-au pierdut locuințele în urma demolărilor s-a ridicat la 1.129 comparativ cu 580 anul trecut.

Și în Ierusalimul de Est s-au înmulțit distrugerile: 125 de structuri palestiniene au fost dărâmate de municipalitate și de ministerul de interne de la începutul anului, comparativ cu 78 anul trecut. Ca rezultat, 164 de palestinieni au rămas fără acoperiș deasupra capului, comparativ cu 108 în 2015.

De la începutul anului până pe 9 octombrie, în jur de 2000 de oameni din valea Iordanului au fost afectați de demolări, potrivit cifrelor estimate de Biroul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare. Această cifră este ridicată în special din cauză că trei ținte ale operațiunilor IDF-ului au inclus rețelele de apă ale câtorva comunități din vale.

Coloniști israelieni construind un nou avanpost ilegal în Ain al-Baida, 25 octombrie 2016. Foto: Jaafar Ashtiyeh, AFP

Pe 14 ianuarie, forțele israeliene au distrus un rezervor de apă de 200 de metri cubi din Khirbet Yinon. Rezervorul ar fi asigurat apa pentru gospodării și agricultură pentru 500 de persoane.

Pe 8 octombrie, ținta a fost o rețea de conducte de apă de 3.500 metri cubi din Khirbet Yarza. Forțele au confiscat aproximativ 1000 de metri de țevi și le-au demontat pe celelalte. Rețeaua furniza apă pentru 900 de oameni din cel puțin cinci comunități agricole.

Pe 10 octombrie, într-o descindere în comunitatea agricolă Jiftlik, ținta a fost o conductă de apă ce lega trei comunități agricole. În jur de 500 de metri au fost distruși în timpul acțiunii și 250 de oameni au fost afectați.

În alte razii, echipamente de furnizare a apei de dimensiuni mai mici au fost distruse sau stricate. 

Două rezervoare de apă din Beit Dajan au fost deteriorate într-o operațiune pe 4 februarie; un rezervor de apă de 5 metri cubi a fost distrus de forțele israeliene și un tanc de plastic pentru aprovizionare cu apă a fost stricat în al-Farsiyeh pe 11 februarie; patru tancuri de apă au fost distruse într-o razie în comunitatea beduină Ma’arajat (la nord-vest de Ierihon) pe 4 august; un puț a fost distrus în timpul demolării unei case din satul Duma pe 17 august și un rezervor de apă din Ras al-Ahmar a fost stricat pe 9 octombrie.

Pe 13 octombrie, în timpul unei operațiuni de antrenament militar al IDF-ului pe pășunea aparținând locuitorilor din satul Akraba, două rezervoare de apă mobile și trei tancuri de plastic au fost găurite de gloanțe.

Nici IDF-ul și nici Administrația Civilă nu au scutit de distrugeri toaletele mobile. În timpul a 35 de raiduri, au confiscat sau au distrus 19 structuri de toalete. Trei dintre cele distruse aparțineau familiei Ayoub din comunitatea de păstori Khalet Hamed.

Niciun pic de intimitate

„Mai ales femeile vor înțelege măsura în care distrugerile fac viața dificilă”, spune Dafna Banai, membră a organizației pentru drepturile omului Machsom Watch care activează în valea Iordanului de peste 10 ani.

Când spațiul în care locuiești se îngustează tot mai mult din cauza expansiunii coloniilor și a exercițiilor militare, nu mai există intimitatea care odată permitea menținerea igienei în condiții de câmp, explică ea. Alternativa necesară ar fi fost construirea de cabine de toaletă la o distanță de câțiva zeci de metri de tabără – iar acum și acelea au fost distruse.

Banai s-a adresat unui grup de 20 de femei și bărbați israelieni din diferite organizații care au vizitat zona marțea trecută. Intenția nu este de a stabili o nouă organizație, spune Udi Gur de la Combatants for Peace, ci să ne coordonam activitățile.

Făcând apel ca oamenii să li se alăture, Banai, Gur și Guy Hirschfeld de la Ta’ayush au scris: „În lumina valului de demolări fără precedent și a presiunii tot mai puternice exercitate asupra populației palestiniene din valea Iordanului, am decis să ne unim forțele și să acționăm împreună împotriva politicii guvernului de a epura zona C de populația palestiniană.”

Imediat ce au ajuns la locul demolării din Khalet Hamed, activiștii au urcat dealul care până recent era pășune pentru turmele familiei Ayoub și care este pe cale de a deveni avanpost. Acolo, au găsit 15 israelieni tineri, inclusiv copii, un rezervor de apă, o baracă mare de lemn (care a fost mutată din locul inițial al avanpostului de la baza dealului), o conductă de apă care coboară din vârful dealului, un tractor, un țarc acoperit, scaune de plastic și canapele (care inițial fuseseră tot în locul de la baza dealului).

Mai devreme, fuseseră acolo funcționarii administrației de legătură și coordonare și inspectori ai Administrației Civile.

„Le-am dat ordine să se oprească din lucru” a declarat pentru Haaretz șeful Administrației Civile, dar a adăugat că statusul locului trebuie verificat. Cu alte cuvinte, până când este determinat că zona este clasificată ca „teren de stat”, autoritățile israeliene nici măcar nu se vor preface că scapă de invadatori.

Și, așa cum s-a și întâmplat, tinerii au continuat să organizeze avanpostul ca pe o casă din Israel în minutul în care funcționarii au plecat.

Mai jos de un paravan ridicat între rămășițele taberei familiei Ayoub stau veteranii activiști de stânga Amos Gvirtz, Arik Ascherman, Yaakov Manor și Banai, care le explică tinerilor tacticile Israelului de expulzare: zonele de tragere, blocarea accesului la sursele de apă, interzicerea construcțiilor, demolările.

„Întregul discurs al Israelului în legătură cu ce are loc în vale și în zona C este o minciună”, spune Gvirtz. „Ei o prezintă ca pe o aplicare a legii. Ei prezintă crimele de război ca și când ar fi aplicări ale legii.”

Sunt oameni tineri cu un grad ridicat de conștiență privind problemele mediului înconjurător și cu credință că prin dialog direct cu coloniștii, aceștia ar putea fi convinși să nu facă rău ciobanilor palestinieni. Unul dintre acești tineri i-a auzit pe coloniști spunând că în momentul de față este foarte dificil de găsit pământ pe care să construiască așezări și admițând că nu au permisiunea de a construi, „dar că e pe cale de rezolvare”.

Mustafa Fukaha, șeful consiliului din satul vecin Ein al-Brida, care deține și el pământ în Khalet Hamed, i-a întâmpinat pe vizitatorii israelieni și le-a descris cum toate acțiunile opresive ale Israelului împuținează populația locală. Nu toți pot suporta permanenta insuficiență a apei, micșorarea zonelor de păscut, exproprierile, evacuările pentru exercițiile militare și șomajul.

Un reprezentant al districtului Tubas, Ma’ataz Bisharat, a vorbit și el. „Fiecare copil palestinian crede că toți israelienii le vor face rău lor și tuturor palestinienilor, că ei sunt dușmanii”, a spus acesta. „Și uite, voi sunteți dovada că mai există și alți israelieni care sprijină dreptatea.”

Au fost și alți palestinieni din zonă care au suferit din cauza multiplelor demolări. Au fost și oameni de la organizația israeliană Peace Now care plănuiesc să folosească informațiile pentru a face oamenii conștienți în legătură cu ceea ce se întâmplă, precum și membri ai grupului evreiesc-american All That’s Left, care au de gând să implice și grupuri evreiești din SUA și să scoată valea Iordanului din invizibilitate. Au fost și membre ale organizației de femei împotriva ocupației Machsom Watch și de la Ta’ayush pentru a culege informații de la fața locului.

La un moment dat, în timpul discuției, a trecut în viteză un jeep din colonia Mehola în zona taberei distruse, ceva ce se întâmplă des. În nopțile trecute, vehicule de teren au venit în locul cu pricina în drum spre deal. Și cu câteva zile înainte, un jeep, poate același, a intrat în viteză în mijlocul unei cirezi.

Zâmbetul sfios și chipul întunecat al gazdei, Abu Rasmi Ayoub, nu ascundeau teama că autoritățile și coloniștii se vor răzbuna pe el pentru că i-a găzduit pe activiștii israelieni. Unul dintre coloniști, zice el, a spus deja că vor permite unei familii de ciobani din vecini să aibă acces la turma sa, dar nu la cea a familiei Ayoub.

Demolarea completă a taberei de corturi de către Administrația Civilă a avut loc imediat după ce membri ai organizației evreiești-arabe Ta’ayush au început să însoțească familia Ayoub la pășune. Fiii săi i-au spus că au început să-i hărțuiască înainte ca activiștii israelieni să sosească. Abu Rasmi a dat din cap, dar ochii săi îi trădau îngrijorarea în legătură cu viitorul.

De fapt, ulterior, a apărut un soldat cu un jeep, a spus Abu Rasmi, și l-a informat că familia avea două ore la dispoziție să dea jos corturile improvizate pe care le ridicaseră după demolarea taberei.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.749977

Graniţele Statului palestinian văzute de către Israel, conform unui negociator (de Benjamin Barthe)

Aşezat pa biroul său situat pe înălţimile oraşului Ramallah, Muhammad Ştayyeh, unul dintre membrii echipei de negociatori palestinieni pilotată de către fostul prim-ministru Ahmed Qorei, pune mâna pe stilou şi schiţează pe o foaie de hârtie harta Cisiordaniei aşa cum şi-o imaginează omologii săi israelieni la finalul acordului de pace în curs de negociere.

Traseul stiloului său reproduce la început contururile zidului de separaţie care înglobează principalele blocuri de colonii şi anexează de facto 8% din pământurile palestiniene. Apoi delimitează o largă fâşie haşurată, de-a lungul văii Iordanului, considerată drept « zonă de securitate ». Şi, în cele din urmă, exclude regiunea Ierusalimului, în privinţa căreia negociatorii israelieni, conduşi de ministrul afacerilor externe, Ţipi Livni, refuză pentru moment să vorbească. « Vedeţi că propunerea israeliană nu este serioasă », exclamă Muhammad Ştayyeh, director al Consiliului palestinian penru reconstrucţie şi dezvoltare şi, cu acest titlu, responsabil cu dosarul infrastructurilor în negocierile cu Statul evreu.

Le Monde nu a fost în măsure să verifice afirmaţiile lui Ştayyeh pe baza surselor israeliene. « Nu divulgăm detaliile negocierilor. Discuţiile sunt dificile, dar progresăm », se mulţumeşte să declare Aryeh Mekel, purtătorul de cuvânt al ministerului afacerilor externe.

Totuşi, cele câteva scurgeri apărute în presă, precum şi alte convorbiri avute sub acoperirea anonimatului cu un diplomat străin şi cu doi alţi negociatori palestinieni tind să verifice cuvintele lui Ştayyeh. Precizia lor face notă discordantă cu cvasi-mutismul adoptat de negociatorii palestinieni de la reluarea convorbirilor pentru pace, în noiembrie 2007, în timpul conferinţei de la Annapolis din Statele Unite.

Exprimându-şi scepticismul în privinţa posibilităţii de a se ajunge la un acord de pace până la sfârşitul anului, aşa cum doreşte preşedintele american George Bush, aceştia au evitat întotdeauna să intre în detaliile hărţii.

La şapte luni de la marea-liturghie de la Annapolis, în vreme ce secretarul de Stat american Condoleezza Rice efectua în această duminică a n-a navetă în regiune, revelaţiile lui Ştayyeh trădează deci profunda dezamăgire, ca să nu spunem sentimentul de copleşire care animă delegaţia palestiniană. « Premisele noastre sunt complet antitetice, explică un negociator palestinian. Punctul nostru de plecare este dreptul internaţional şi frontierele din 1967, pe baza cărora putem negocia câteva aranjamente. Cel al israelienilor constă în situaţia de pe teren. Ei spun că dreptul internaţional n-are nimic în comun cu conflictul nostru. Afirmă că au un titlu de proprietate asupra Ereţ Israel, că nu este cazul să ne înapoieze teritorii, ci să ni le dea. »

În linii mari, schiţa lui Ştayyeh revelează două elemente importante ale acestor negocieri. Primul este acela să Statul evreu înţelege să facă din zidul de separaţie frontiera sa orientală cu palestinienii, contrariu declaraţiilor sale oficiale şi în ciuda faptului că această lucrare a fost considerată ilegală de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Prezenţa în sânul echipei de negociere israeliană a colonelului în rezervă Dany Tirza, omul care a desenat traseul barierei sub dictarea primului-ministru Ariel Şaron, este din acest punct de vedere revelatorie.

Al doilea element important este că Israelul, conform poziţiilor adoptate în trecut, se ambiţionează să conserve o formă de control asupra văii Iordanului, o zonă pe care palestinienii o revendică drept frontiera lor cu regatul iordanian. « Omologii noştri refuză să abordeze acest dosar înainte de a fi negociat aranjamentele securitare », asigură un membru al delegaţiei palestiniene.

Ce-a mai rămas din schimbul de teritorii, principiul elaborat în 2000, la sfârşitul procesului de la Oslo, prin care Israelul ar impune anexarea anumitor colonii prin cedarea unora dintre pământurile sale palestinienilor ? Conform unui diplomat străin familiar cu dosarul, « harta israeliană nu menţionează » un asemenea mecanism. « Ideea israelienilor este că coridorul prevăzut între Gaza şi Cisiordania valorează mai mult decât suprafaţa exactă pe care este stabilit, zice el. Ei doresc de asemenea să le dea palestinienilor un acces la portul Aşdod. »

Confruntaţi cu această hartă, care este concomitent lacunară (în privinţa statutului Ierusalimului), neclară (asupra problemei văii Iordanului) şi expansionistă (de-a lungul zidului de separaţie), adjuncţii lui Ahmed Qorei se chinuie să progreseze, chiar şi în cazul dosarelor mai puţin sensibile. « Cum să tratezi problema infrastructurilor dacă nu este posibil să vorbim despre aerportul Qalandiya (inclus în frontierele municipale ale Ierusalimului, deci exclus de la negocieri ? », se întreabă Muhammad Ştayyeh. « Cum să faci să avanseze tratative economice, dacă nu se ştie unde sunt situate posturile de frontieră şi deci vămile ? », adaugă el.

Harta palestiniană pare mult mai detaliată. Conform unui diplomat străin care a putut s-o examineze, ea presupune că Israelul nu obţine decât 2% din Cisiordania şi prevede un schimb de teritorii de talie şi calitate similare. « Convorbirile avansează foarte încet, spune el. La acest stadiu, este normal ca negociatorii să fie tentaţi să-şi solidifice propunerile pentru a-şi maximiza câştigurile. Totuşi, oricine ar compara aceste două hărţi, cea israeliană şi cea palestiniană, şi-ar da seama că între cele două tabere este o adevărată prăpastie. »

Articol apărut în Le Monde, numărul din 18 iunie 2008.