joi, februarie 28, 2008
luni, februarie 25, 2008
Comment Israël expulsa les Palestiniens (1947 - 1949)
Extrait vidéo de la conférence de Dominique Vidal (journaliste au Monde Diplomatique) à l'UPJB (Union des Progresistes Juifs de Belgique) :
sâmbătă, februarie 23, 2008
Asupra utilizării termenului de “genocid” în conflictul israelo-palestinian (de Daniel Vanhove)
Această chestiune interesantă este deschisă şi pare să suscite dezbateri... Aş fi tentat să cred că tergiversările în privinţa faptului că termenul de “genocid” este sau nu potrivit ţin mai ales de alienarea noastră (conştientă sau inconştientă) în raport cu utilizarea autorizată sau nu a anumitor cuvinte în raport cu altele...
Inevitabil, anumite cuvinte sunt conotate şi par că trebuie să fie supuse unei grile de lectură foarte precisă, şi îndeosebi atunci când utilizarea lor aminteşte de aproape sau de departe genocidul evreiesc perpetrat sub regimul nazist. Pe care unii nu ezită să-l ridice la rangul de singurul genocid al Istoriei. Toate celelalte nu acced la această “etichetă”... Toate acestea nu traduc, fără ca noi să ne dăm seama prea bine fără îndoială, o anume culpabilitate, palpabilă până şi în utilizarea însăşi a unui cuvânt, ca şi cum acesta ar trebui să fie “meritat” de situaţia pe care o acoperă? Să fin prudenţi deci... în raport cu noi înşine, pentru început.
Renunţarea la definiţia pe care o dă Organizaţia Naţiunilor Unite în favoarea uneia pe care ar da-o cutare sau cutare intervenient (pe ce bază?... părerea sau sentimentul lui personal este un criteriu superior!?) nu mi se pare un demers potrivit. Pentru că el deschide uşa spre orice interpretare, în funcţie de “tabăra” în care este situată, din momentul în care părerea este emisă, şi spre o mulţime de criterii unul mai subiectiv decât celălalt. Dimpotrivă, cred că în acest caz (ca şi în altele), ar fi mai potrivit să ne ţinem cât de aproape se poate de ceea ce propune ONU, pentru a evita orice interpretare (şi concomitent, o justiţie) cu geometrie variabilă. Poate că este interesant să vorbim, ca Ilan Pappe, de “genocid lent”... ceea ce trimite la o altă terminologie a ONU privind conflictele de “intensitate joasă, medie sau înaltă”... Acest tip de nuanţă se poate dovedi util, cu condiţia să nu servească la camuflarea unei realităţi...
Cred deci că atunci când se examinează criteriile ONU de bază (punctele a, b, c, d, e de mai jos) [1] care permit sau nu utilizarea cuvântului “genocid”, mai multe dintre aceste criterii, dacă nu chiar toate, ne permit să folosim acest cuvânt în raport cu ceea ce se derulează în Palestina. Şi dacă suntem totuşi atât de reticenţi când s-o facem, nu este pentru că nu ne-am reglat încă noi înşine problemele de conştiinţă în raport cu genocidul evreiesc şi ne agăţăm automat de o noţiune cantitativă a victimelor? (Dar atunci de la ce număr în sus ar trebuie atribuit termenul?) Ceea ce traduce poate o formă de alienare...
De altfel, un singur termen ar trebuie să fie cu adevărat potrivit în raport cu drama palestiniană? Nu este aceasta o nouă formă de alienare? Cel mai obiectiv posibil, şi în cadrul definit de ONU, nu există în situaţia palestiniană, concomitent: o politică de apartheid, antrenând un transfer şi o epurare etnică ce de-a lungul timpului şi al evenimentelor care se înlănţuie într-o logică ucigaşă, ia aspecte de genocid... lent?
În ceea ce mă priveşte, şi în viitoarea mea carte, în aceşti termeni tratez problema. Nu mă cenzurez în privinţa terminologiei, pentru că sunt convins că o formă de genocid este efectiv pusă în aplicare prin strategiile israeliene care au arta de a “juca” în privinţa limitelor... până când ne închid în ele, prizonieri ai propriului nostru limbaj...
Notă:
[1] În Convenţia Naţiunilor Unite din 9 decembrie 1948 pentru Prevenirea şi represiunea Crimei de genocid, acesta este înţeles atunci când unul din actele ce vor fi enumerate imediat este comis cu intenţia de a distruge, complet sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
A – Uciderea membrilor grupului;
B – Atingere gravă la integritatea fizică sau mentală a membrilor grupului;
C – Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care ar putea antrena distrugerea sa fizică totală sau parţială;
D – Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
E – Transferul forţat al copiilor unui grup la un alt grup.
Articol publicat în Observateur civil, ediţia din 09.02.08. Cf. versiunea în limba franceză.
Inevitabil, anumite cuvinte sunt conotate şi par că trebuie să fie supuse unei grile de lectură foarte precisă, şi îndeosebi atunci când utilizarea lor aminteşte de aproape sau de departe genocidul evreiesc perpetrat sub regimul nazist. Pe care unii nu ezită să-l ridice la rangul de singurul genocid al Istoriei. Toate celelalte nu acced la această “etichetă”... Toate acestea nu traduc, fără ca noi să ne dăm seama prea bine fără îndoială, o anume culpabilitate, palpabilă până şi în utilizarea însăşi a unui cuvânt, ca şi cum acesta ar trebui să fie “meritat” de situaţia pe care o acoperă? Să fin prudenţi deci... în raport cu noi înşine, pentru început.
Renunţarea la definiţia pe care o dă Organizaţia Naţiunilor Unite în favoarea uneia pe care ar da-o cutare sau cutare intervenient (pe ce bază?... părerea sau sentimentul lui personal este un criteriu superior!?) nu mi se pare un demers potrivit. Pentru că el deschide uşa spre orice interpretare, în funcţie de “tabăra” în care este situată, din momentul în care părerea este emisă, şi spre o mulţime de criterii unul mai subiectiv decât celălalt. Dimpotrivă, cred că în acest caz (ca şi în altele), ar fi mai potrivit să ne ţinem cât de aproape se poate de ceea ce propune ONU, pentru a evita orice interpretare (şi concomitent, o justiţie) cu geometrie variabilă. Poate că este interesant să vorbim, ca Ilan Pappe, de “genocid lent”... ceea ce trimite la o altă terminologie a ONU privind conflictele de “intensitate joasă, medie sau înaltă”... Acest tip de nuanţă se poate dovedi util, cu condiţia să nu servească la camuflarea unei realităţi...
Cred deci că atunci când se examinează criteriile ONU de bază (punctele a, b, c, d, e de mai jos) [1] care permit sau nu utilizarea cuvântului “genocid”, mai multe dintre aceste criterii, dacă nu chiar toate, ne permit să folosim acest cuvânt în raport cu ceea ce se derulează în Palestina. Şi dacă suntem totuşi atât de reticenţi când s-o facem, nu este pentru că nu ne-am reglat încă noi înşine problemele de conştiinţă în raport cu genocidul evreiesc şi ne agăţăm automat de o noţiune cantitativă a victimelor? (Dar atunci de la ce număr în sus ar trebuie atribuit termenul?) Ceea ce traduce poate o formă de alienare...
De altfel, un singur termen ar trebuie să fie cu adevărat potrivit în raport cu drama palestiniană? Nu este aceasta o nouă formă de alienare? Cel mai obiectiv posibil, şi în cadrul definit de ONU, nu există în situaţia palestiniană, concomitent: o politică de apartheid, antrenând un transfer şi o epurare etnică ce de-a lungul timpului şi al evenimentelor care se înlănţuie într-o logică ucigaşă, ia aspecte de genocid... lent?
În ceea ce mă priveşte, şi în viitoarea mea carte, în aceşti termeni tratez problema. Nu mă cenzurez în privinţa terminologiei, pentru că sunt convins că o formă de genocid este efectiv pusă în aplicare prin strategiile israeliene care au arta de a “juca” în privinţa limitelor... până când ne închid în ele, prizonieri ai propriului nostru limbaj...
Notă:
[1] În Convenţia Naţiunilor Unite din 9 decembrie 1948 pentru Prevenirea şi represiunea Crimei de genocid, acesta este înţeles atunci când unul din actele ce vor fi enumerate imediat este comis cu intenţia de a distruge, complet sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
A – Uciderea membrilor grupului;
B – Atingere gravă la integritatea fizică sau mentală a membrilor grupului;
C – Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care ar putea antrena distrugerea sa fizică totală sau parţială;
D – Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
E – Transferul forţat al copiilor unui grup la un alt grup.
Articol publicat în Observateur civil, ediţia din 09.02.08. Cf. versiunea în limba franceză.
vineri, februarie 22, 2008
Confectionând realităti convenabile (de Ramzy Baroud)
În lumea competitivă a mass-mediei de azi, reportajele rapide şi selectate convenabil sunt de primă importanţă. Google News, de exemplu, pretinde că examinează 4 500 de surse de ştiri, dintre care doar câteva sunt puse în evidentă ca ştiri principale. Există mii de servicii asemănătoare, toate concurând să producă o ştire cât mai repede. Mai meticulos – şi astfel mai încet – reportajul este eliminat şi informaţiile cruciale apar adesea prea târziu şi prea puţine.
Povestea Irakului, care a ocupat o imensă proporţie a ştirilor de vârf ani întregi, este un bun exemplu.
Pe 1 februarie, la doar câteva minute distanţă, două femei irakiene s-au aruncat în aer în două pieţe de animale aglomerate din capital irakiană. Autorităţile au spus că 98 de oameni au fost raportaţi ca fiind morţi şi 200 au fost răniţi. Martorii oculari au descris scene macabre în care părţi din corpuri umane şi animale umpleau strada, la sute de metri de locurile exploziilor.
Orice analiză completă a evenimentului ar fi trebuit să examineze câţiva factori asociaţi acestuia. În primul rând, ar fi trebuit să se suprapună numărul de morţi pe rapoartele guvernelor Statelor Unite şi al Irakului despre “liniştea” din zona Bagdadului. Pretenţia unei “întoarceri la normal” în capitala irakiană era răspândită de luni întregi, ca o cale de a legitima cresterea efectivului de trupe a lui preşedintele Statelor Unite, Bush. Chiar dacă credem statisticile îndoielnice care ţintesc spre promovarea rezultatului pozitiv al cresterii efectivului de trupe – îndoielnice deoarece sunt avansate doar de către SUA şi de către sursele militare irakiene, cu interese clare în minimalizarea seriozităţii “insurgenţei” – violenţa pare să se fi mutat din capitală în zonele mai nordice, în special în Mosul.
În loc de a admite eşecul în oprirea violenţei care a contaminat Irakul de la ocupaţia americană din 2003, Statele Unite şi autorităţile irakiene recurg la un discurs violent şi continuu pentru a crea confuzie şi a distrage de la problemele adevărate.
Astfel şi-a început Alissa J. Rubin articolul său pentru New York Times (31 ianuarie): “Situaţia instabilă din Irakul de nord a continuat miercuri, când trupe irakiene au fost masate în Mosul pentru a lupta cu extremiştii sunniţi arabi." Este o modalitate genială de a deturna firul poveştii de la eşecul ofensivei prin manipularea altor valori, şi de a pune laolaltă aceste valori pentru a crea o asociere complet ilogică: “extremiştii sunniţi arabi”.
Mai departe, Rubin citează un purtător de cuvânt al ministrului irakian al apărării care pretinde că scopul operaţiunii militare este de a “da afară din oraş Al-Qaeda irakiană şi a preveni reîntoarcerea luptătorilor acesteia”.
Realtările introductive stabilesc o legătură primejdios de inexactă între arabi (o ameninţare crescândă în oraşul irakian) , sunniţi (“rămăşiţele regimului lui Saddam” cum este repetat papagalicesc şi prosteşte de către media), extremişti ai acestor două grupuri şi al-Qaeda.
Reportajul din New York Times – care adesea stabileşte standardele reportajului pentru alte publicaţii majore din Statele Unite – va fi aşezat o fundaţie perfectă pentru a justifica viitoarele epurări etnice ale arabilor sunniţi din oraş, în cazul ăn care “operaţiunea militară” va avea succes în “evacuarea” militanţilor al-Qaeda (al căror număr este umflat ori de câte ori o asemenea exagerare este necesară).
Reîntorcându-ne la atentatele cu bombe din pieţele Bagdadului, replica la acestă tragedie a fost o previzibilă inducere în eroare. Guvernul irakian a oferit declaraţiile obişnuite, chiar dacă, într-o anumită măsură, bizare, iar oficialităţile Statelor Unite, inclusiv secretarul de stat Condoleezza Rice, au lansat acuzaţii aprinse. În fiecare oră era adunat suficient material pentru a ne bombarda cu sute de ştiri “proaspete”, care erau în majoritate prelucrări ale declaraţiilor oficiale făcute în Zona Verde a Bagdadului sau în Washington.
CNN online şi-a deschis unul dintre articolele sale, disponibil curând după atentatele din pieţe, cu: “Două femei cu dizabilităţi mentale au fost împachetate cu explozibil vineri şi trimise în pieţe aglomerate ale Bagdadului, unde au fost aruncate în aer prin telecomandă."
Afirmaţia a fost atribuită unui oficial al guvernului irakian mai departe în acelasi articol.
Oficialul irakan spunea că “oamenii le-au numit pe femeile sinucigase cu bombe de la al-Ghazl, piaţa centrală a Bagdadului, "nebune" şi că femeia din a doua piaţă avea o invaliditate din naştere, nespecificată”.
Cine sunt aceşti “oameni”? A examinat reporterul CNN legitimitatea spuselor lor intervievând pe vreunul dintre ei?
Implicarea femeilor în acest gen de violenţă este adesea un adaos critic la poveste, în special pentru cititorii occidentali. Cititorii tind să se oprească mai mult asupra unei poveşti despre un sinucigaş cu bombă care era, de asemenea, mamă. S-ar putea simţi îndemnaţi să afle mai multe despre viaţa unei asemenea femei. A fost internată în Abu Ghraib? Torturată? Violată? Şi-a pierdut un membru al familiei în războiul cu Statele Unite sau cu brigăzile irakiene ale morţii
Ce ne spun aceste atentate despre securitatea situatiei din Bagdad, despre succesul sau eşecul cresterii efectivului de trupe sau despre războiul care conduce oamenii la sinucidere în cele mai brutale manifestări ale sale?
Aparent, nu ne spun nimic.
Dar locotenent-colonelul Steve Stover, purtător de cuvânt al Diviziei multi-naţionale din Bagdad are o explicaţie care pare, cel puţin din punctul de vedere al CNN-ului, mult mai relevantă decât întrebările de mai sus, aparent neimportante: “Ţintind în irakieni inocenţi, ei (cei care au dispus de femeile cu “dizabilităţi mentale”, sinucigase cu bombe) isi arată caracterul lor cu adevărat demonic”. Astfel, titlul CNN: “Militanţi demonici au trimis femei să săvârsească atentate cu bombe în pieţe din Irak”. În limbajul mass-mediei occidentale, femeile arabe sunt victime asuprite etern, şi ele trebuie să îşi menţină acest rol pentru ca povestea să fie citită corect. Astfel, femeile sinucigase nu pot fi văzute ele însele ca extremiste, ci ca victime în mâinile extremiştilor.
În câteva ore cuvintele cheie pe internet erau “cu dizabilităţi mentale” şi “demonic”.
Dar ce înseamnă exact “demonic”? Căror probleme adevărate li se adresează? Şi de ce ar trebui o asemenea izbucnire irelevantă să definească cele mai ucigătoare atentate cu bombe din Bagdad din ultimele luni?
Concentrarea asupra unor asemenea asocieri exterioare problemei – femei fără minte, nebune, demonice, posedate şi acţionând la ordinul bărboşilor şi viclenilor “extremisti sunniti arabi” din al-Qaeda – face mai mult decât să distragă pur si simplu de la eşecurile militare şi politice din Irak. Ajută la crearea unui univers paralel lumii adevărate, prezentând astfel o imagine înlocuitoare care formează şi re-formează percepţiile şi imaginaţia consumatorilor de ştiri din depărtare.
“Lumea adevărată” – fie ea a Irakului, Palestinei, Burmei, Kenyei sau oricare alta – este o lume care, deşi pare haotică, este destul de raţională. Se predică asupra valorii cauzei şi a efectului. Ceea ce poate părea “demonic” şi “nebunesc” unei persoane care nu face pare din mass-media nu ar trebui să apară la fel unui jurnalist. Responsabilitatea acestuia din urmă este să relateze, să contextualizeze şi să deconstruiască cu un ochi critic şi independent, nu să reproducă aproape exact ceea ce i s-a spus de către “sursele oficiale”.
Descrierea făcută de corporaţiile media întâmplărilor din Gaza, care se desfăşoară de luni de zile, poate fi rezumată într-un singur titlu dominant: “Hoarde de palestinieni rup graniţa Gazei cu Egiptul, Israelul îngrijorat pentru securitatea sa”.
Închiderea a 1,5 milioane de palestinieni în Gaza – unde sărăcia se ridică la 79 de procente şi şomajul bântuie într-un procent similar, şi unde majoritatea populaţiei este “nesigură în privinţa hranei” conform afirmaţiilor agenţiilor Naţiunilor Unite – ar fi trebuit să fie descrisă în primul rând, şi cel mai mult, ca un dezastru umanitar forţat de asediul Israelului. Datele legate de stadiile succesive ale asediului arată o linie de politică a Israelului "ilogică din punctul de vedere al securităţii". Orice cronologie raţională a evenimentelor recente ar putea dovedi asta (formarea guvernului Hamas în martie 2006, evacuarea aparatului palestinian de securitate pro-israelian în iunie 2007 şi aşa mai departe, fiind urmat de dramaticele mişcări israeliene pentru a strânge asediul Gazei, fortăreaţa Hamasului).
Dar puţine dintre acestea au părut importante pentru modul în care povestea Gazei a fost amplu relatată. La fel ca povestea Irakului, unde cele două surse principale de încredere sunt ocupaţia şi guvernul său marionetă irakian, orice reportaj relevant pentru Israel şi Palestina trebuie să fie validat de către surse oficiale israeliene şi, într-o măsură mai mică, dar în creştere, de către aliaţii lor dintre palestinieni. Restul sunt “extremişti”, radicali şi puşi pe distrugerea “statului evreiesc”. Observaţi cum evreitatea Israelului este adesea accentuată de fiecare dată când cuvântul distrugere, sau cuvinte asemănătoare, sunt sugerate.
Asta este ceea ce a scris Bridget Johnson în Seattle PI (29 ianuarie) pedepsind Consiliul Drepturilor Omului din cadrul Naţiunilor Unite pentru condamnarea asediului Israelului asupra Gazei: “Nu a existat nicio menţiune a atacurilor continue cu rachete alea Hamas asupra Israelului – care au precedat taierea proviziilor ce a cauzat aşa un vacarm – sau despre refuzul Hamas de a renunţa la violenţă şi la încercările de distrugere a statului evreiesc.”
Afirmaţiile erau ridicole – în special aceea despre „încercarea de distrugere” de către un mic grup a unei ţări pline de arme nucleare. Cuvintele „distrugere” şi „stat evreiesc” sunt pur şi simplu oferite drept o „opinie” inocentă, citită de mii de americani. De asemenea, există multe omisiuni notabile. Hamas a cerut în mod repetat un armistiţiu, ceea ce a fost, de asemenea, în mod repetat respins sau pur şi simplu ignorat de către Israel (sub pretextul „nu negociem cu teroriştii”). Asediul a urmat alegerilor democratice ale Hamas, nu atacurilor cu rachete a căror intensitate a corespuns numărului de palestinieni ucişi în Gaza. De asemenea, este omis în mod convenabil faptul că rachetele palestiniene au omorât 10 israelieni în câţiva ani. Uciderea unui civil, oriunde, este tragică, dar faptele sunt rar contextualizate de către mass-media. Numărul palestinienilor ucişi în Gaza ca rezultat al atacurilor armate iraelienede la conferinţa de „pace” de la Annapolis de acum două luni este estimat la 149. Mai multi raniti au fost omorâţi în Gaza de la începutul asediului, in primele luni ale anului 2006. Mai mult de 60 au murit din iunie 2007 ca rezultat fie al lipsei de medicamente, fie al refuzului Israelului de a le permite intrarea în nişte spitale mai bine echipate pe coasta de vest. Acesta este doar vârful aisbergului din moment ce suferinţa omenească nu poate fi măsurată numai prin cei ce mor, ci de asemenea şi prin cei ce continuă să trăiască într-o suferinţă perpetuă. Pentru Johnson, acest fapt este lipsit de importanţă, din moment ce nu este vorba despre bine şi rău, ci despre un război al limbajului. Pentru a-l câştiga, cineva trebuie să aibă puterea asupra limbajului – şi asupra modului în care acesta este manipulat – şi acces la platformele ce ajung la cel mai mare număr de cititori. O reţetă uşoară a victoriei este amestescul internaţional al unor cuvinte precum extremism islamic, al-Qaeda, Hamas, stat evreiesc, securitate, distrugere, drept de a exista, suprapuse cu imagini sau videoclipuri ale tinerilor palestinieni furioşi, arzând steagurile israeliene şi americane, „unul lângă altul”, şi astfel veţi avea un public şi un guvern american într-o veşnică solidaritate cu Israelul.
În timp ce majoritatea politicienilor Statelor Unite sunt egoişti, avizi de putere şi ar face orice e nevoie pentru a fi aleşi, americanul de rând, contrar aparenţelor, nu este născut „pro-Israel” şi „anti-palestinian”. Majoritatea americanilor sunt pro confecţionata, deşi eronata, imagine a Israelului care ajunge în casele lor prin intermediul televizorului, aşteaptă în faţa uşilor lor dimineaţa şi este le transmisă prin web. Israelul are stăpânirea asupra limbajului mediei occidentale, care, din nou, a ajutat la crearea unui univers paralel care are puţină legătură cu realitatea. Universul alternativ există doar în paginile New York Times-ului, în imaginile CNN-ului şi în bârfele „experţilor” Fox News. Conform acelei poveşti, palestinienii sunt, la fel ca femeile irakiene care s-au sinucis cu bombe, „demonici”, „nebuni”, „extremişti”, „iraţionali”, self-hating, si toate celelalte.
Pentru a cunoaşte realitatea aşa cum este ea, cineva trebuie să re-examineze limbajul. Chiar dacă un cititor critic este esenţial, sarcina începe în mâinile unui jurnalist, care trebuie să îşi înţeleagă subiectul nu numai bazându-se pe „fapte” simple şi percepţii. Faptele simple duc la concluzii simple: extremişti sunniţi, Mullah nebun, palestinieni rebeli, Israel asediat. Fiecare poveste poate fi spusă în trei moduri diferite: două ale principalelor două părţi din conflict şi al treilea al însuşi jurnalistului. Jurnalistul nu trebuie să facă un compromis în privinţa independenţei sale, nu trebuie să accepte jargoane, mantre şi să se transforme într-un alt purtător de cuvânt oficial. Pentru a exprima o versiune a poveştii cât mai apropiată de povestea adevărată o persoană din media trebuie să înţeleagă însuşi contextul, să analizeze motivele şi să urmărească linia logică: cauză şi efect, iar apoi să împărtăşească noile sale realizări, eliberate de auto-cenzură, coerciţie sau intimidare. Altfel, povestea adevărată va fi întotdeauna amânată în favoarea re-scrierii susţinerilor oficiale şi a recondiţionării declaraţiilor guvernamentale şi militare din presă, prezentate în mod fals ca „exacte”, „independente” şi „imparţiale”. A repeta prosteşte aceste discursuri oficiale poate fi mai uşor şi mai profitabil, dar nu va aduce nicio contribuţie utilă domeniului jurnalismului şi în al oricărei posibile justiţii sau adevăr.
Ramzy Baroud este un autor şi un editor al PalestineChronicle.com. Articolele sale au fost publicate în multe ziare şi jurnale din întreaga lume. Ultima sa carte este A doua Intifada palestiniană: o cronică a luptei unui popor (Pluto Press, Londra)
Traducere de Ioana.
Cf. sursa in limba engleza.
Povestea Irakului, care a ocupat o imensă proporţie a ştirilor de vârf ani întregi, este un bun exemplu.
Pe 1 februarie, la doar câteva minute distanţă, două femei irakiene s-au aruncat în aer în două pieţe de animale aglomerate din capital irakiană. Autorităţile au spus că 98 de oameni au fost raportaţi ca fiind morţi şi 200 au fost răniţi. Martorii oculari au descris scene macabre în care părţi din corpuri umane şi animale umpleau strada, la sute de metri de locurile exploziilor.
Orice analiză completă a evenimentului ar fi trebuit să examineze câţiva factori asociaţi acestuia. În primul rând, ar fi trebuit să se suprapună numărul de morţi pe rapoartele guvernelor Statelor Unite şi al Irakului despre “liniştea” din zona Bagdadului. Pretenţia unei “întoarceri la normal” în capitala irakiană era răspândită de luni întregi, ca o cale de a legitima cresterea efectivului de trupe a lui preşedintele Statelor Unite, Bush. Chiar dacă credem statisticile îndoielnice care ţintesc spre promovarea rezultatului pozitiv al cresterii efectivului de trupe – îndoielnice deoarece sunt avansate doar de către SUA şi de către sursele militare irakiene, cu interese clare în minimalizarea seriozităţii “insurgenţei” – violenţa pare să se fi mutat din capitală în zonele mai nordice, în special în Mosul.
În loc de a admite eşecul în oprirea violenţei care a contaminat Irakul de la ocupaţia americană din 2003, Statele Unite şi autorităţile irakiene recurg la un discurs violent şi continuu pentru a crea confuzie şi a distrage de la problemele adevărate.
Astfel şi-a început Alissa J. Rubin articolul său pentru New York Times (31 ianuarie): “Situaţia instabilă din Irakul de nord a continuat miercuri, când trupe irakiene au fost masate în Mosul pentru a lupta cu extremiştii sunniţi arabi." Este o modalitate genială de a deturna firul poveştii de la eşecul ofensivei prin manipularea altor valori, şi de a pune laolaltă aceste valori pentru a crea o asociere complet ilogică: “extremiştii sunniţi arabi”.
Mai departe, Rubin citează un purtător de cuvânt al ministrului irakian al apărării care pretinde că scopul operaţiunii militare este de a “da afară din oraş Al-Qaeda irakiană şi a preveni reîntoarcerea luptătorilor acesteia”.
Realtările introductive stabilesc o legătură primejdios de inexactă între arabi (o ameninţare crescândă în oraşul irakian) , sunniţi (“rămăşiţele regimului lui Saddam” cum este repetat papagalicesc şi prosteşte de către media), extremişti ai acestor două grupuri şi al-Qaeda.
Reportajul din New York Times – care adesea stabileşte standardele reportajului pentru alte publicaţii majore din Statele Unite – va fi aşezat o fundaţie perfectă pentru a justifica viitoarele epurări etnice ale arabilor sunniţi din oraş, în cazul ăn care “operaţiunea militară” va avea succes în “evacuarea” militanţilor al-Qaeda (al căror număr este umflat ori de câte ori o asemenea exagerare este necesară).
Reîntorcându-ne la atentatele cu bombe din pieţele Bagdadului, replica la acestă tragedie a fost o previzibilă inducere în eroare. Guvernul irakian a oferit declaraţiile obişnuite, chiar dacă, într-o anumită măsură, bizare, iar oficialităţile Statelor Unite, inclusiv secretarul de stat Condoleezza Rice, au lansat acuzaţii aprinse. În fiecare oră era adunat suficient material pentru a ne bombarda cu sute de ştiri “proaspete”, care erau în majoritate prelucrări ale declaraţiilor oficiale făcute în Zona Verde a Bagdadului sau în Washington.
CNN online şi-a deschis unul dintre articolele sale, disponibil curând după atentatele din pieţe, cu: “Două femei cu dizabilităţi mentale au fost împachetate cu explozibil vineri şi trimise în pieţe aglomerate ale Bagdadului, unde au fost aruncate în aer prin telecomandă."
Afirmaţia a fost atribuită unui oficial al guvernului irakian mai departe în acelasi articol.
Oficialul irakan spunea că “oamenii le-au numit pe femeile sinucigase cu bombe de la al-Ghazl, piaţa centrală a Bagdadului, "nebune" şi că femeia din a doua piaţă avea o invaliditate din naştere, nespecificată”.
Cine sunt aceşti “oameni”? A examinat reporterul CNN legitimitatea spuselor lor intervievând pe vreunul dintre ei?
Implicarea femeilor în acest gen de violenţă este adesea un adaos critic la poveste, în special pentru cititorii occidentali. Cititorii tind să se oprească mai mult asupra unei poveşti despre un sinucigaş cu bombă care era, de asemenea, mamă. S-ar putea simţi îndemnaţi să afle mai multe despre viaţa unei asemenea femei. A fost internată în Abu Ghraib? Torturată? Violată? Şi-a pierdut un membru al familiei în războiul cu Statele Unite sau cu brigăzile irakiene ale morţii
Ce ne spun aceste atentate despre securitatea situatiei din Bagdad, despre succesul sau eşecul cresterii efectivului de trupe sau despre războiul care conduce oamenii la sinucidere în cele mai brutale manifestări ale sale?
Aparent, nu ne spun nimic.
Dar locotenent-colonelul Steve Stover, purtător de cuvânt al Diviziei multi-naţionale din Bagdad are o explicaţie care pare, cel puţin din punctul de vedere al CNN-ului, mult mai relevantă decât întrebările de mai sus, aparent neimportante: “Ţintind în irakieni inocenţi, ei (cei care au dispus de femeile cu “dizabilităţi mentale”, sinucigase cu bombe) isi arată caracterul lor cu adevărat demonic”. Astfel, titlul CNN: “Militanţi demonici au trimis femei să săvârsească atentate cu bombe în pieţe din Irak”. În limbajul mass-mediei occidentale, femeile arabe sunt victime asuprite etern, şi ele trebuie să îşi menţină acest rol pentru ca povestea să fie citită corect. Astfel, femeile sinucigase nu pot fi văzute ele însele ca extremiste, ci ca victime în mâinile extremiştilor.
În câteva ore cuvintele cheie pe internet erau “cu dizabilităţi mentale” şi “demonic”.
Dar ce înseamnă exact “demonic”? Căror probleme adevărate li se adresează? Şi de ce ar trebui o asemenea izbucnire irelevantă să definească cele mai ucigătoare atentate cu bombe din Bagdad din ultimele luni?
Concentrarea asupra unor asemenea asocieri exterioare problemei – femei fără minte, nebune, demonice, posedate şi acţionând la ordinul bărboşilor şi viclenilor “extremisti sunniti arabi” din al-Qaeda – face mai mult decât să distragă pur si simplu de la eşecurile militare şi politice din Irak. Ajută la crearea unui univers paralel lumii adevărate, prezentând astfel o imagine înlocuitoare care formează şi re-formează percepţiile şi imaginaţia consumatorilor de ştiri din depărtare.
“Lumea adevărată” – fie ea a Irakului, Palestinei, Burmei, Kenyei sau oricare alta – este o lume care, deşi pare haotică, este destul de raţională. Se predică asupra valorii cauzei şi a efectului. Ceea ce poate părea “demonic” şi “nebunesc” unei persoane care nu face pare din mass-media nu ar trebui să apară la fel unui jurnalist. Responsabilitatea acestuia din urmă este să relateze, să contextualizeze şi să deconstruiască cu un ochi critic şi independent, nu să reproducă aproape exact ceea ce i s-a spus de către “sursele oficiale”.
Descrierea făcută de corporaţiile media întâmplărilor din Gaza, care se desfăşoară de luni de zile, poate fi rezumată într-un singur titlu dominant: “Hoarde de palestinieni rup graniţa Gazei cu Egiptul, Israelul îngrijorat pentru securitatea sa”.
Închiderea a 1,5 milioane de palestinieni în Gaza – unde sărăcia se ridică la 79 de procente şi şomajul bântuie într-un procent similar, şi unde majoritatea populaţiei este “nesigură în privinţa hranei” conform afirmaţiilor agenţiilor Naţiunilor Unite – ar fi trebuit să fie descrisă în primul rând, şi cel mai mult, ca un dezastru umanitar forţat de asediul Israelului. Datele legate de stadiile succesive ale asediului arată o linie de politică a Israelului "ilogică din punctul de vedere al securităţii". Orice cronologie raţională a evenimentelor recente ar putea dovedi asta (formarea guvernului Hamas în martie 2006, evacuarea aparatului palestinian de securitate pro-israelian în iunie 2007 şi aşa mai departe, fiind urmat de dramaticele mişcări israeliene pentru a strânge asediul Gazei, fortăreaţa Hamasului).
Dar puţine dintre acestea au părut importante pentru modul în care povestea Gazei a fost amplu relatată. La fel ca povestea Irakului, unde cele două surse principale de încredere sunt ocupaţia şi guvernul său marionetă irakian, orice reportaj relevant pentru Israel şi Palestina trebuie să fie validat de către surse oficiale israeliene şi, într-o măsură mai mică, dar în creştere, de către aliaţii lor dintre palestinieni. Restul sunt “extremişti”, radicali şi puşi pe distrugerea “statului evreiesc”. Observaţi cum evreitatea Israelului este adesea accentuată de fiecare dată când cuvântul distrugere, sau cuvinte asemănătoare, sunt sugerate.
Asta este ceea ce a scris Bridget Johnson în Seattle PI (29 ianuarie) pedepsind Consiliul Drepturilor Omului din cadrul Naţiunilor Unite pentru condamnarea asediului Israelului asupra Gazei: “Nu a existat nicio menţiune a atacurilor continue cu rachete alea Hamas asupra Israelului – care au precedat taierea proviziilor ce a cauzat aşa un vacarm – sau despre refuzul Hamas de a renunţa la violenţă şi la încercările de distrugere a statului evreiesc.”
Afirmaţiile erau ridicole – în special aceea despre „încercarea de distrugere” de către un mic grup a unei ţări pline de arme nucleare. Cuvintele „distrugere” şi „stat evreiesc” sunt pur şi simplu oferite drept o „opinie” inocentă, citită de mii de americani. De asemenea, există multe omisiuni notabile. Hamas a cerut în mod repetat un armistiţiu, ceea ce a fost, de asemenea, în mod repetat respins sau pur şi simplu ignorat de către Israel (sub pretextul „nu negociem cu teroriştii”). Asediul a urmat alegerilor democratice ale Hamas, nu atacurilor cu rachete a căror intensitate a corespuns numărului de palestinieni ucişi în Gaza. De asemenea, este omis în mod convenabil faptul că rachetele palestiniene au omorât 10 israelieni în câţiva ani. Uciderea unui civil, oriunde, este tragică, dar faptele sunt rar contextualizate de către mass-media. Numărul palestinienilor ucişi în Gaza ca rezultat al atacurilor armate iraelienede la conferinţa de „pace” de la Annapolis de acum două luni este estimat la 149. Mai multi raniti au fost omorâţi în Gaza de la începutul asediului, in primele luni ale anului 2006. Mai mult de 60 au murit din iunie 2007 ca rezultat fie al lipsei de medicamente, fie al refuzului Israelului de a le permite intrarea în nişte spitale mai bine echipate pe coasta de vest. Acesta este doar vârful aisbergului din moment ce suferinţa omenească nu poate fi măsurată numai prin cei ce mor, ci de asemenea şi prin cei ce continuă să trăiască într-o suferinţă perpetuă. Pentru Johnson, acest fapt este lipsit de importanţă, din moment ce nu este vorba despre bine şi rău, ci despre un război al limbajului. Pentru a-l câştiga, cineva trebuie să aibă puterea asupra limbajului – şi asupra modului în care acesta este manipulat – şi acces la platformele ce ajung la cel mai mare număr de cititori. O reţetă uşoară a victoriei este amestescul internaţional al unor cuvinte precum extremism islamic, al-Qaeda, Hamas, stat evreiesc, securitate, distrugere, drept de a exista, suprapuse cu imagini sau videoclipuri ale tinerilor palestinieni furioşi, arzând steagurile israeliene şi americane, „unul lângă altul”, şi astfel veţi avea un public şi un guvern american într-o veşnică solidaritate cu Israelul.
În timp ce majoritatea politicienilor Statelor Unite sunt egoişti, avizi de putere şi ar face orice e nevoie pentru a fi aleşi, americanul de rând, contrar aparenţelor, nu este născut „pro-Israel” şi „anti-palestinian”. Majoritatea americanilor sunt pro confecţionata, deşi eronata, imagine a Israelului care ajunge în casele lor prin intermediul televizorului, aşteaptă în faţa uşilor lor dimineaţa şi este le transmisă prin web. Israelul are stăpânirea asupra limbajului mediei occidentale, care, din nou, a ajutat la crearea unui univers paralel care are puţină legătură cu realitatea. Universul alternativ există doar în paginile New York Times-ului, în imaginile CNN-ului şi în bârfele „experţilor” Fox News. Conform acelei poveşti, palestinienii sunt, la fel ca femeile irakiene care s-au sinucis cu bombe, „demonici”, „nebuni”, „extremişti”, „iraţionali”, self-hating, si toate celelalte.
Pentru a cunoaşte realitatea aşa cum este ea, cineva trebuie să re-examineze limbajul. Chiar dacă un cititor critic este esenţial, sarcina începe în mâinile unui jurnalist, care trebuie să îşi înţeleagă subiectul nu numai bazându-se pe „fapte” simple şi percepţii. Faptele simple duc la concluzii simple: extremişti sunniţi, Mullah nebun, palestinieni rebeli, Israel asediat. Fiecare poveste poate fi spusă în trei moduri diferite: două ale principalelor două părţi din conflict şi al treilea al însuşi jurnalistului. Jurnalistul nu trebuie să facă un compromis în privinţa independenţei sale, nu trebuie să accepte jargoane, mantre şi să se transforme într-un alt purtător de cuvânt oficial. Pentru a exprima o versiune a poveştii cât mai apropiată de povestea adevărată o persoană din media trebuie să înţeleagă însuşi contextul, să analizeze motivele şi să urmărească linia logică: cauză şi efect, iar apoi să împărtăşească noile sale realizări, eliberate de auto-cenzură, coerciţie sau intimidare. Altfel, povestea adevărată va fi întotdeauna amânată în favoarea re-scrierii susţinerilor oficiale şi a recondiţionării declaraţiilor guvernamentale şi militare din presă, prezentate în mod fals ca „exacte”, „independente” şi „imparţiale”. A repeta prosteşte aceste discursuri oficiale poate fi mai uşor şi mai profitabil, dar nu va aduce nicio contribuţie utilă domeniului jurnalismului şi în al oricărei posibile justiţii sau adevăr.
Ramzy Baroud este un autor şi un editor al PalestineChronicle.com. Articolele sale au fost publicate în multe ziare şi jurnale din întreaga lume. Ultima sa carte este A doua Intifada palestiniană: o cronică a luptei unui popor (Pluto Press, Londra)
Traducere de Ioana.
Cf. sursa in limba engleza.
joi, februarie 21, 2008
miercuri, februarie 20, 2008
Negarea Catastrofei (Nakba) palestiniene: 60 de ani, ajunge! (de Samah Jabr)
Ceea ce se petrece actualmente în Gaza nu este o catastrofă umanitară, este mai degrabă o nouă Nakba, un alt război. Israelul ca continua să escaladeze atrocitatea şi asediul în speranţa că gazanii vor fugi în Egipt, de data asta pentru totdeauna. Ministrul de interne israelian, Meir Şeetrit, a sugerat să se şteargă de pe faţa pământului un cartier din Gaza în replică la tirurile de [rachete – n. tr.] Qassam trimise asupra [oraşului israelian – n. tr.] Sderot. Şi el este considerat drept un moderat, în comparaţie cu alţi miniştri israelieni!
Anul acesta va marca pentru palestinieni 60 de ani de la începutul Catastrofei (Nakba), evenimentele din 1948 care au condus la ocuparea pământului palestinian şi la expulzarea poporului său. Dar Nakba nu este doar un eveniment istoric al trecutului. Este un program premeditat, un proces de ocupaţie, de transfer şi de genocid la adresa identităţii naţionale a palestinienilor, în scopul golirii unui teritoriu şi al populării lui cu imigranţi evrei.
În 1948, a fost posibil să fie atacaţi, în timpul nopţii, sătenii palestinieni dezarmaţi, pentru a fi terorizaţi, ucişi şi violaţi. Astăzi, în cursul unui secol care se preface că este mai civilizat, şi într-o lume mai globalizată, tactica aleasă este aceea de a face viaţa palestinienilor mai rea decât moartea, interzicându-li-se apa, electricitatea, hrana şi medicamentele, astfel încât să fie obligaţi să-şi părăsească patria “de bună voie”.
Complicitatea ţărilor din Orientul Apropiat şi a lumii la asediul Gazei este evidentă. De fapt, chiar şi cei care rup tăcerea şi vorbesc despre “catastrofă umanitară” în Gaza se fac complici, deşi involuntar, căci populaţia Gazei nu suferă în urma sechelelor unui “tsunami”, a unui cutremur sau a oricărei catastrofe naturale. “Catastrofa lor umanitară” rezultă din voinţa politică a Israelului şi din aprobarea comunităţii internaţionale.
Ni se promite pacea la sfârşitul lui 2008, dar tot ceea ce vedem şi trăim nu este decât opresiune şi război. Pretinsul “proces de pace” nu este acolo decât pentru a creea o oportunitate politică în favoarea celor care sunt vinovaţi de lipsa noastră de uniune naţională. Conferinţă după conferinţă, întâlnire la nivel înalt după întâlnire la nivel înalt, Nakba palestiniană cade în uitare. Nu se face nicio aluzie la ea în timpul negocierilor de pace, şi nicio morală nu se trage din ea. Fiecare diplomat şi fiecare lider politic care vine în regiune merge la muzeul Holocaustului din Yad Vaşim, dar niciunul nu catadicseşte să privească spre [satul] Deir Yassin din apropiere [5 km de Ierusalim – n.tr.], locul unuia dintre masacrele cele mai sălbatice ale Catastrofei palestiniene.
Aşa cum înţeleg cei care afirmă cu forţă “Asta nu a existat niciodată!”, negarea este un proces simbolic de respingere a demnităţii supravieţuitorilor unei atrocităţi, precum şi a responsabilităţii celor care au înfăptuit-o. O asemenea negare nu afectează doar trecutul şi prezentul, ci va avea implicaţii în viitor căci nu pune în pericol doar posibilitatea unei reconcilieri sincere, ci creşte, probabil, riscurile ca un asemenea fapt să se reproducă.
Statul evreiesc şi fiecare israelian în parte participă la responsabilitatea aceasta, nu doar în Nakba însăşi, ci în hotărârea lor de a o nega. Teza unora dintre israelieni conform căreia numai politicienii ar trebui blamaţi pentru Nakba nu este fondată, căci multe dintre personalităţi şi instituţiile culturale, religioase şi profesionale au complotat cu ocupaţia israeliană fundamental malefică. În multe dintre cazuri, universitari şi profesionişti şi-au pus competenţele, talentele şi prestigiul în slujba ideologiilor şi a practicilor opresive, caracteristici dominante ale ocupaţiei. De exemplu, cine îi sfătuieşte pe torţionari în privinţa duratelor şi a metodelor adecvate pentru a-i tortura pe deţinuţii palestinieni? Psihiatri şi psihologi, ca profesorii mei, precum confraţii mei şi ca mine. Aceşti profesionişti şi-au renegat codul deontologic şi jurământul pentru a deveni instrumentele ocupaţiei. Universitari şi istorici au făcut carieră din negaţia Catastrofei palestiniene, încercând să rescrie istoria pentru a-i justifica pe autori şi pentru a diaboliza victimele.
Cei care neagă Nakba se prefac că dorm şi sunt greu de trezit. Una dintre strategiile lor este să refuze în termeni exasperaţi faptele, verosimilitatea povestirilor atroce a unui terorism deliberat de Stat. O alta este să recunoască faptele obiective, dar fără vreun regret. Istoricul israelian Benny Morris, de exemplu, a publicat despre actele de cruzime comise de întreprinderea zionistă: dezrădăcinarea celor 700.000 de palestinieni, masacrele, violarea femeilor palestiniene pentru “a se curăţa ţara, sectoarele frontaliere şi străzile principale. Totuşi, el nici nu condamnă, nici nu denunţă aceste atrocităţi. Preferă să scrie: “Nu cred că expulzările din 1948 constituie crime de război. Nu puteţi face ompleta fără să spargeţi ouăle. Trebuie să vă murdăriţi pe mâini.” “Ben Gurion avea dreptate, concluzionează Morris. Dacă nu ar fi făcut ce a făcut, niciun Stat n-ar fi văzut lumina zilei.”
Fiind dat că războiul nostru ţine într-o mare măsură de psihologic, nu este de mirare că elementul psihologic este esenţial în egală măsură pentru pace. O recunoaştere universală a Catastrofei palestiniene (Nakba), ca cea a Holocaustului, a apartheidului, a sclavagismului şi a altor orori comise de mâna omului, este un element capital pentru a se aduce pacea în regiune. O asemenea recunoaştere trebuie să includă mărturisirea sinceră a realităţii Catastrofei, şi une efort real pentru a avansa şi a se reconstrui viitorul după ce s-au vindecat rănile Istorie şi învăţăm să trăim cu trecutul nostru. Dacă această recunoaştere nu va putea niciodată să anuleze ceea ce s-a făcut, ea prevede totuşi să se acorde un respect profund victimelor, să se impulsioneze un elan spre cicatrizarea istoriei şi a memoriei rănite, şi, în cele din urmă, să se creeze o nouă realitate. Cu alte cuvinte, ea apără o justiţie reparatorie, mai degrabă decât răzbunătoare.
O recunoaştere publică a actelor malefice şi ilicite comise împotriva poporului palestinian este o condiţie prealabilă pentru reeducarea psihologică a palestinienilor şi în egală măsură, a israelienilor. Supravieţuitorii Catastrofei trebuie să fie ascultaţi, mărturiilor lor recunoscute şi drepturile lor restabilite. Căci justiţia este o obligaţie mai degrabă decât o posibilitate pentru reconciliere. Israelienii, autori ai acestor acte, trebuie să-şi recunoască erorile şi să ceară pentru ele amnistie. De ce nu un Tribunal de la Nüremberg sau o Comisie Adevăr şi Conciliere pentru noi toţi? Aceasta din urmă a fost în mod clar esenţială pentru transformarea victorioasă a Africi de Sud din apartheid în Stat democratic, care azi este un membru acceptat şi respectat al comunităţii internaţionale.
Ameninţările actuale împotriva populaţiei şi existenţei Gazei nu provoacă cea mai mică reacţie în lume. În vreme ce trăim într-o eră saturată de informaţii, populaţiile şi naţiunile dau dovadă de o stupefiantă capacitate de a refuza realitatea. Îşi asumă rolul de spectatori pasivi, aşteptând ca altcineva să acţioneze şi să-şi asume responsabilitatea. În consecinţă, comunităţi întregi care pot face ceva se găsesc neputincioase şi paralizate.
Informaţia singură nu poate fi suficientă pentru a se confrunta cu negarea Catastrofei palestiniene. De fapt, se pare că o informaţie multiplicată, o abundenţă de imagini şi de cifre, de probe istorice, nu fac decât să-i adâncească pe oameni în negaţia şi în refuzul lor de a admite implicaţiile faptelor care i-au precedat. Ştim că atunci când o minte conştientă decide că analizarea unui lucru este prea opresantă, individul îi refulează amintirea. Dar cum am putea refula amintirile crimelor care se multiplică sub ochii noştri, azi?
Palestinienii nu se sinchisesc de israelieni atunci când trebuie să le răspundă nepoţilor lor care vor să ştie unde erau în timpul Catastrofei. Cei cărora le este ruşine de actele şi ne pasivitatea lor – dar care refuză să le asume – vor răspunde pur şi simplu: “Nu ştiu”, “Nu am participat la asta”, sau, “Nu putea face nimic pentru a o opri”.
Ceea ce contează pentru palestinieni, este că 60 de ani este prea mult, şi că negarea Catastrofei palestinienei trebuie să ia sfârşit. Să facem din acest an ocazia unică de a rupe ciclul negării şi să ne alăturăm mâinii de oameni care au decis deja să nu mai fie spectatori pasivi. Pentru aceasta este nevoie de o hotărâre colectivă a mişcărilor de solidaritate în lume, în vederea lansării unei adevărate mişcări şi a mobilizării pentru o campanie care să conducă la sfârşitul Catastrofei palestiniene (Nakba). În chiar momentul începerii procesului pentru a se ajunge la recunoaşterea unui trecut crud şi opresiv, putem, concomitent, să muncim pentru un viitor de reconstrucţie şi de reconciliere.
Cf. sursa în limba franceză.
Anul acesta va marca pentru palestinieni 60 de ani de la începutul Catastrofei (Nakba), evenimentele din 1948 care au condus la ocuparea pământului palestinian şi la expulzarea poporului său. Dar Nakba nu este doar un eveniment istoric al trecutului. Este un program premeditat, un proces de ocupaţie, de transfer şi de genocid la adresa identităţii naţionale a palestinienilor, în scopul golirii unui teritoriu şi al populării lui cu imigranţi evrei.
În 1948, a fost posibil să fie atacaţi, în timpul nopţii, sătenii palestinieni dezarmaţi, pentru a fi terorizaţi, ucişi şi violaţi. Astăzi, în cursul unui secol care se preface că este mai civilizat, şi într-o lume mai globalizată, tactica aleasă este aceea de a face viaţa palestinienilor mai rea decât moartea, interzicându-li-se apa, electricitatea, hrana şi medicamentele, astfel încât să fie obligaţi să-şi părăsească patria “de bună voie”.
Complicitatea ţărilor din Orientul Apropiat şi a lumii la asediul Gazei este evidentă. De fapt, chiar şi cei care rup tăcerea şi vorbesc despre “catastrofă umanitară” în Gaza se fac complici, deşi involuntar, căci populaţia Gazei nu suferă în urma sechelelor unui “tsunami”, a unui cutremur sau a oricărei catastrofe naturale. “Catastrofa lor umanitară” rezultă din voinţa politică a Israelului şi din aprobarea comunităţii internaţionale.
Ni se promite pacea la sfârşitul lui 2008, dar tot ceea ce vedem şi trăim nu este decât opresiune şi război. Pretinsul “proces de pace” nu este acolo decât pentru a creea o oportunitate politică în favoarea celor care sunt vinovaţi de lipsa noastră de uniune naţională. Conferinţă după conferinţă, întâlnire la nivel înalt după întâlnire la nivel înalt, Nakba palestiniană cade în uitare. Nu se face nicio aluzie la ea în timpul negocierilor de pace, şi nicio morală nu se trage din ea. Fiecare diplomat şi fiecare lider politic care vine în regiune merge la muzeul Holocaustului din Yad Vaşim, dar niciunul nu catadicseşte să privească spre [satul] Deir Yassin din apropiere [5 km de Ierusalim – n.tr.], locul unuia dintre masacrele cele mai sălbatice ale Catastrofei palestiniene.
Aşa cum înţeleg cei care afirmă cu forţă “Asta nu a existat niciodată!”, negarea este un proces simbolic de respingere a demnităţii supravieţuitorilor unei atrocităţi, precum şi a responsabilităţii celor care au înfăptuit-o. O asemenea negare nu afectează doar trecutul şi prezentul, ci va avea implicaţii în viitor căci nu pune în pericol doar posibilitatea unei reconcilieri sincere, ci creşte, probabil, riscurile ca un asemenea fapt să se reproducă.
Statul evreiesc şi fiecare israelian în parte participă la responsabilitatea aceasta, nu doar în Nakba însăşi, ci în hotărârea lor de a o nega. Teza unora dintre israelieni conform căreia numai politicienii ar trebui blamaţi pentru Nakba nu este fondată, căci multe dintre personalităţi şi instituţiile culturale, religioase şi profesionale au complotat cu ocupaţia israeliană fundamental malefică. În multe dintre cazuri, universitari şi profesionişti şi-au pus competenţele, talentele şi prestigiul în slujba ideologiilor şi a practicilor opresive, caracteristici dominante ale ocupaţiei. De exemplu, cine îi sfătuieşte pe torţionari în privinţa duratelor şi a metodelor adecvate pentru a-i tortura pe deţinuţii palestinieni? Psihiatri şi psihologi, ca profesorii mei, precum confraţii mei şi ca mine. Aceşti profesionişti şi-au renegat codul deontologic şi jurământul pentru a deveni instrumentele ocupaţiei. Universitari şi istorici au făcut carieră din negaţia Catastrofei palestiniene, încercând să rescrie istoria pentru a-i justifica pe autori şi pentru a diaboliza victimele.
Cei care neagă Nakba se prefac că dorm şi sunt greu de trezit. Una dintre strategiile lor este să refuze în termeni exasperaţi faptele, verosimilitatea povestirilor atroce a unui terorism deliberat de Stat. O alta este să recunoască faptele obiective, dar fără vreun regret. Istoricul israelian Benny Morris, de exemplu, a publicat despre actele de cruzime comise de întreprinderea zionistă: dezrădăcinarea celor 700.000 de palestinieni, masacrele, violarea femeilor palestiniene pentru “a se curăţa ţara, sectoarele frontaliere şi străzile principale. Totuşi, el nici nu condamnă, nici nu denunţă aceste atrocităţi. Preferă să scrie: “Nu cred că expulzările din 1948 constituie crime de război. Nu puteţi face ompleta fără să spargeţi ouăle. Trebuie să vă murdăriţi pe mâini.” “Ben Gurion avea dreptate, concluzionează Morris. Dacă nu ar fi făcut ce a făcut, niciun Stat n-ar fi văzut lumina zilei.”
Fiind dat că războiul nostru ţine într-o mare măsură de psihologic, nu este de mirare că elementul psihologic este esenţial în egală măsură pentru pace. O recunoaştere universală a Catastrofei palestiniene (Nakba), ca cea a Holocaustului, a apartheidului, a sclavagismului şi a altor orori comise de mâna omului, este un element capital pentru a se aduce pacea în regiune. O asemenea recunoaştere trebuie să includă mărturisirea sinceră a realităţii Catastrofei, şi une efort real pentru a avansa şi a se reconstrui viitorul după ce s-au vindecat rănile Istorie şi învăţăm să trăim cu trecutul nostru. Dacă această recunoaştere nu va putea niciodată să anuleze ceea ce s-a făcut, ea prevede totuşi să se acorde un respect profund victimelor, să se impulsioneze un elan spre cicatrizarea istoriei şi a memoriei rănite, şi, în cele din urmă, să se creeze o nouă realitate. Cu alte cuvinte, ea apără o justiţie reparatorie, mai degrabă decât răzbunătoare.
O recunoaştere publică a actelor malefice şi ilicite comise împotriva poporului palestinian este o condiţie prealabilă pentru reeducarea psihologică a palestinienilor şi în egală măsură, a israelienilor. Supravieţuitorii Catastrofei trebuie să fie ascultaţi, mărturiilor lor recunoscute şi drepturile lor restabilite. Căci justiţia este o obligaţie mai degrabă decât o posibilitate pentru reconciliere. Israelienii, autori ai acestor acte, trebuie să-şi recunoască erorile şi să ceară pentru ele amnistie. De ce nu un Tribunal de la Nüremberg sau o Comisie Adevăr şi Conciliere pentru noi toţi? Aceasta din urmă a fost în mod clar esenţială pentru transformarea victorioasă a Africi de Sud din apartheid în Stat democratic, care azi este un membru acceptat şi respectat al comunităţii internaţionale.
Ameninţările actuale împotriva populaţiei şi existenţei Gazei nu provoacă cea mai mică reacţie în lume. În vreme ce trăim într-o eră saturată de informaţii, populaţiile şi naţiunile dau dovadă de o stupefiantă capacitate de a refuza realitatea. Îşi asumă rolul de spectatori pasivi, aşteptând ca altcineva să acţioneze şi să-şi asume responsabilitatea. În consecinţă, comunităţi întregi care pot face ceva se găsesc neputincioase şi paralizate.
Informaţia singură nu poate fi suficientă pentru a se confrunta cu negarea Catastrofei palestiniene. De fapt, se pare că o informaţie multiplicată, o abundenţă de imagini şi de cifre, de probe istorice, nu fac decât să-i adâncească pe oameni în negaţia şi în refuzul lor de a admite implicaţiile faptelor care i-au precedat. Ştim că atunci când o minte conştientă decide că analizarea unui lucru este prea opresantă, individul îi refulează amintirea. Dar cum am putea refula amintirile crimelor care se multiplică sub ochii noştri, azi?
Palestinienii nu se sinchisesc de israelieni atunci când trebuie să le răspundă nepoţilor lor care vor să ştie unde erau în timpul Catastrofei. Cei cărora le este ruşine de actele şi ne pasivitatea lor – dar care refuză să le asume – vor răspunde pur şi simplu: “Nu ştiu”, “Nu am participat la asta”, sau, “Nu putea face nimic pentru a o opri”.
Ceea ce contează pentru palestinieni, este că 60 de ani este prea mult, şi că negarea Catastrofei palestinienei trebuie să ia sfârşit. Să facem din acest an ocazia unică de a rupe ciclul negării şi să ne alăturăm mâinii de oameni care au decis deja să nu mai fie spectatori pasivi. Pentru aceasta este nevoie de o hotărâre colectivă a mişcărilor de solidaritate în lume, în vederea lansării unei adevărate mişcări şi a mobilizării pentru o campanie care să conducă la sfârşitul Catastrofei palestiniene (Nakba). În chiar momentul începerii procesului pentru a se ajunge la recunoaşterea unui trecut crud şi opresiv, putem, concomitent, să muncim pentru un viitor de reconstrucţie şi de reconciliere.
Cf. sursa în limba franceză.
marți, februarie 19, 2008
"Antisemit” şi manipulare socială. Subiecte interzise (de Carolyn Baker)
Un profesor care dorea să stimuleze interesul studenţilor săi din anul I pentru compunerile obligatorii m-a invitat vinerea trecută la orele sale de dimineaţă, pentru a răspunde întrebărilor despre 11 septembrie pe care studenţii le-au ridicat dupa vizionarea filmului Loose Change . Am fost recunoscătoare pentru ocazia ivită şi mă simţeam încrezătoare pe drumul spre sala de curs pentru că eram sigură că voi putea să fac faţă întrebărilor. Credeam că voi putea răspunde provocărilor bazându-mă pe informaţiile actuale pe care le deţineam şi pe capacitatea de a le transmite coerent altora.
Nu mi-am imaginat că voi fi bruscată de un student furios care striga ca sunt “antisemită” înainte de a ajunge macar în sală. Bariera emoţională nu a disparut dintre noi de la acel moment şi până cand ora s-a terminat. A fost dramatic. El nu putea să stea locului, sărea de colo-colo şi se mişca prin clasă fluturând agitat mâna pentru a pune întrebări, care erau de fapt acuzaţii ostile, sunându-şi “prietenul” pentru ca acesta să poată auzi comentariile mele, împingând supărător telefonul spre mine.
Nici o explicaţie sau fapt concret pe care l-aş fi putut da nu i-au calmat furia. Nu conta pentru el că erau evrei cu activitate remarcabilă în studiile şi acţiunile legate de 11 septembrie. Sau că grupul Tampa- Adevărul despre 11 septembrie are evrei printre membrii săi. Deşi nimic din ceea ce am spus n-ar fi putut fi interpretat nici pe departe ca fiind “antisemit” , subiectul 11 septembrie a pus în mişcare rotiţa sa “antisemita”. Când am spus că eu credeam că printre cei care au orchestrat crimele din 11 septembrie se aflau membri ai serviciilor secrete din Marea Britanie, Germania, Israel şi SUA, el a reţinut doar menţionarea Israelului. Simplul fapt că discutam despre 11 septembrie i se părea abominabil. A adus în discuţie problema celor care neagă Holocaustul.
În ciuda studentului agitat, discuţia a continuat şi s-au pus multe întrebări pertinente. La întrebarea dacă nu cumva aflare adevărului despre 11 septembrie ar fi o lipsă de respect faţă de familiile victimelor, am răspuns că aceste familii au fost cele care au insistat ca ancheta să aibă loc şi că întrebările lor au rămas fără răspuns în urma Raportului Comisiei 11 Septembrie. Şi că filmul făcut de ei – Presa pentru adevăr – arată continua lor căutare în aflarea adevărului.
La întrebarea cum ar fi putut fi ţinută secretă conspiraţia pentru atâta timp, de atâţia oameni, am dat exemplul proiectului Manhattan pentru fabricarea bombei atomice care a implicat mii de oameni şi le-am vorbit despre “cârtitele” care ocupă funcţii cheie într-o organizaţie (ex. Divizia Radical-Fundamentalistă a FBI-ului) gen Webster Tarpley.
La întrebarea de ce nu existau persoane care să atragă atenţia asupra acestor lucruri, le-am răspuns că erau sute din aceştia şi le-am dat ca exemplu pe von Bulow, Michael Meacher, Bob Bowman. Patrioţi, piloţi, arhitecţi, oameni de ştiinţă care vorbesc despre adevărul cu privire la 11 septembrie. Am discutat despre cum a fost posibilă blocada media prin crearea unui front comun orchestrat de directorii marilor companii care erau mână-n-mână.
La întrebarea de ce ar face cineva aşa ceva, le-am vorbit despre documentul de strategie militară - Proiectul pentru un Nou Secol American- care conţinea o schemă dementă de dominare a lumii, proiectată să se declanşeze ca urmare a unui eveniment catastrofal si catalizator în acelaşi timp – atacurile de la 11 septembrie, un nou Pearl Harbour.
Dar acestea sunt simple fapte şi sindromul “antisemit”, ca şi sindromul de negare a evenimentelor de la 11 septembrie nu poate fi vindecat prin simple informaţii factuale. Într-o cursă pentru putere absolută, controlul minţilor şi propaganda înlătură faptele. Emoţiile sunt atotputernice, mânia şi frica conduc totul. Oferirea unor răspunsuri programate la subiectele controversate ajută la distrugerea disputelor de idei. “Teoretician al conspiraţiei, nebun, idiot, absurd, antisemit, dement”. Să ataci mesagerul pentru a discredita mesajul. Să-l întrerupi, să nu-l laşi să vorbească, să-l faci să-şi piardă şirul ideilor, să-l ridiculizezi şi să-l insulţi. Să nu dezbaţi nici o problemă, să nu analizezi nici o dovadă - niciodată.
În consecinţa, sentimentele de umilinţă, stânjeneală, ruşine sau vină o fac de obicei pe persoana în cauză să cedeze. Câte subiecte nu sunt interzise din cauza “corectitudinii politice” ? Limitarea ariei de subiecte de conversaţie naţională este intergrată şi orchestrată. Primul subiect interzis este de ce luptăm în războaie de proximitate pentru Israel şi cui ar trebui să-i fie loial Congresul când decide în chestiunile legate de război.
Trebuie să mărturisesc că nu am citit articolul lui Mearsheimer şi Walt sau noua lor carte. Dar acum o voi face. Băiatul acela m-a adus la realitate şi-I mulţumesc pentru asta. Niciodată nu mi s-a mai spus că aş fi “antisemită” şi urma palmei se simte încă pe obrazul meu.
Dacă cineva critică într-un fel Israelul este numit “antisemit”. Dacă aş face remarca că Mafia este italiană, asta ar insemna ca sunt “anti-italiană” ? Dacă spun că un american a comis o crimă sunt “anti-americană” ? Nimeni nu are voie să critice Israelul pentru că este catalogat “antisemit”. Chiar fără a menţiona numele Israelului, dacă alegi să dscuţi despre 11 septembrie, se face un efort şi tot ajungi să fii numit “antisemit”. Instituirea unor subiecte tabu este o formă de control al minţii. Gândiţi-vă la asta – dacă puteţi !
Însuşi cuvântul “antisemit” explodeză ca o grenadă când este rostit şi distruge semnificativ orice discurs inteligent. Această construcţie artificială este întreţinută de complexul de victimă creat ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a repetării constante a istoriei Holocaustului. Nu este permis să se observe că şi palestinienii suferă la fel de mult – sau chiar mai mult – în zilele noastre sub dominaţia israeliană ca şi evreii din ghetourile Europei de Est. Victimele genocidului sunt acum artizanii acestuia, dar această observaţie este strict interzisă în orice conversaţie politicoasă.
Acel tânăr nu este un produs normal al unei lumi echilibrate. El este produsul a celor “experţi sociali” care inoculează în mintea unor copii inocenţi idei otrăvitoare şi tactici beligerante. El este sub tutela acelora care crează “matricea” noastră şi este un copil maleabil, susceptibil emoţional şi uşor de manipulate pentru a fi folosit pe post de copoi pentru stăpânii lui. Sunt sigură ca sunt mândri de micul lor Frankestein, pe care azi îl pot trimite pentru a tulbura o discuţie într-o clasă, iar mâine va fi servitorul obedient infiltrate în afacerile şi disputele noastre politice. Un alt “cetăţean dual” ca şi Henry Kissinger, Michael Chertoff, Paul Wolfowitz, Richard Perle, Douglas Feith, Dov Zakheim, Ari Fleischer, Elliot Abrams, Scooter Libby, sau William Kristol.
Tot ceea ce eu şi voi credem despre această lume este la fel de distorsionat ca şi ideile acestui tânăr. Harta politică şi evoluţiile popoarelor lumii au fost orchestrate. Harta Orientului Mijlociu este relative nouă şi graniţele naţionale actuale sunt doar nişte artificii, nişte născociri pentru a declanşa conflictele pe care le vedem azi, prin care este controlată regiunea. De ce există Israelul ? A fost constituit pentru a fi un ghimpe în coastă, o rană căscată prin care iese conflictul pentru a menţine o stare conflictuală care să alimenteze maşina de război, să genereze depopularea regiunii şi în final să faciliteze controlul asupra Orientului Mijlociu şi acapararea vastelor sale resurse energetice ?
Cu toată vorbăria din SUA şi Israel despre importanţa religiei, unde sunt acum toate marile religii ale lumii ? Unde este dragostea ? Toleranţa ? Iertarea ? Mila ? Ce minciună colosală, sa dai foc acestei regiuni a lumii sub pretextul diferendelor religioase.
Între timp sărim – sau ni se pare că sărim – de la un subiect de discuţie irelevant la altul, în timp ce păpuşarii asează decorul pentru următorul act în care America, aşa cum o ştim noi, nu mai există pentru ca globaliştii o îngenunchează şi o supun prin inermediu colapsului economic aranjat. Aceasta în timp ce noi dansăm în ritmul stability de orchestra lor, care cântă cu instrumentele lor propria lor partitură.
În prezent se derulează un război pentru minţile noastre şi să ieşi din matrice este mai greu decât vă puteţi da seama. Realmente, dscuţiile de umplutură sunt programate de ei. Orice ironie, orice ipoteză universal acceptată, orice banală afirmaţie au fost programate în noi. Analizaţi-vă gândurile şi eliberaţi-vă mintea.
*****
Bine aţi venit pe Speaking Truth To Power (Rostind adevărul în faţa Puterii) – un site deţinut şi condus de Carolyn Baker. Carolyn este asistent universitar în istorie, fostă psiho-terapeut, scriitoare, şi studentă la cursul de mitologie şi ritualuri. Acest site oferă prezentări alternative şi prompte ale ştirilor naţionale (americane) şi internaţionale, articole conţinând informaţii şi opinii, şi este o sursă de sprijin şi de legătură pentru oamenii cu mintea trează care nu vor doar să fie informaţi, ci şi să-şi organizeze viaţa şi comunitatea astfel încât să-şi dea seama cu adevărat ce se afla de fapt în spatele evenimentelor de zi cu zi.
Nu mi-am imaginat că voi fi bruscată de un student furios care striga ca sunt “antisemită” înainte de a ajunge macar în sală. Bariera emoţională nu a disparut dintre noi de la acel moment şi până cand ora s-a terminat. A fost dramatic. El nu putea să stea locului, sărea de colo-colo şi se mişca prin clasă fluturând agitat mâna pentru a pune întrebări, care erau de fapt acuzaţii ostile, sunându-şi “prietenul” pentru ca acesta să poată auzi comentariile mele, împingând supărător telefonul spre mine.
Nici o explicaţie sau fapt concret pe care l-aş fi putut da nu i-au calmat furia. Nu conta pentru el că erau evrei cu activitate remarcabilă în studiile şi acţiunile legate de 11 septembrie. Sau că grupul Tampa- Adevărul despre 11 septembrie are evrei printre membrii săi. Deşi nimic din ceea ce am spus n-ar fi putut fi interpretat nici pe departe ca fiind “antisemit” , subiectul 11 septembrie a pus în mişcare rotiţa sa “antisemita”. Când am spus că eu credeam că printre cei care au orchestrat crimele din 11 septembrie se aflau membri ai serviciilor secrete din Marea Britanie, Germania, Israel şi SUA, el a reţinut doar menţionarea Israelului. Simplul fapt că discutam despre 11 septembrie i se părea abominabil. A adus în discuţie problema celor care neagă Holocaustul.
În ciuda studentului agitat, discuţia a continuat şi s-au pus multe întrebări pertinente. La întrebarea dacă nu cumva aflare adevărului despre 11 septembrie ar fi o lipsă de respect faţă de familiile victimelor, am răspuns că aceste familii au fost cele care au insistat ca ancheta să aibă loc şi că întrebările lor au rămas fără răspuns în urma Raportului Comisiei 11 Septembrie. Şi că filmul făcut de ei – Presa pentru adevăr – arată continua lor căutare în aflarea adevărului.
La întrebarea cum ar fi putut fi ţinută secretă conspiraţia pentru atâta timp, de atâţia oameni, am dat exemplul proiectului Manhattan pentru fabricarea bombei atomice care a implicat mii de oameni şi le-am vorbit despre “cârtitele” care ocupă funcţii cheie într-o organizaţie (ex. Divizia Radical-Fundamentalistă a FBI-ului) gen Webster Tarpley.
La întrebarea de ce nu existau persoane care să atragă atenţia asupra acestor lucruri, le-am răspuns că erau sute din aceştia şi le-am dat ca exemplu pe von Bulow, Michael Meacher, Bob Bowman. Patrioţi, piloţi, arhitecţi, oameni de ştiinţă care vorbesc despre adevărul cu privire la 11 septembrie. Am discutat despre cum a fost posibilă blocada media prin crearea unui front comun orchestrat de directorii marilor companii care erau mână-n-mână.
La întrebarea de ce ar face cineva aşa ceva, le-am vorbit despre documentul de strategie militară - Proiectul pentru un Nou Secol American- care conţinea o schemă dementă de dominare a lumii, proiectată să se declanşeze ca urmare a unui eveniment catastrofal si catalizator în acelaşi timp – atacurile de la 11 septembrie, un nou Pearl Harbour.
Dar acestea sunt simple fapte şi sindromul “antisemit”, ca şi sindromul de negare a evenimentelor de la 11 septembrie nu poate fi vindecat prin simple informaţii factuale. Într-o cursă pentru putere absolută, controlul minţilor şi propaganda înlătură faptele. Emoţiile sunt atotputernice, mânia şi frica conduc totul. Oferirea unor răspunsuri programate la subiectele controversate ajută la distrugerea disputelor de idei. “Teoretician al conspiraţiei, nebun, idiot, absurd, antisemit, dement”. Să ataci mesagerul pentru a discredita mesajul. Să-l întrerupi, să nu-l laşi să vorbească, să-l faci să-şi piardă şirul ideilor, să-l ridiculizezi şi să-l insulţi. Să nu dezbaţi nici o problemă, să nu analizezi nici o dovadă - niciodată.
În consecinţa, sentimentele de umilinţă, stânjeneală, ruşine sau vină o fac de obicei pe persoana în cauză să cedeze. Câte subiecte nu sunt interzise din cauza “corectitudinii politice” ? Limitarea ariei de subiecte de conversaţie naţională este intergrată şi orchestrată. Primul subiect interzis este de ce luptăm în războaie de proximitate pentru Israel şi cui ar trebui să-i fie loial Congresul când decide în chestiunile legate de război.
Trebuie să mărturisesc că nu am citit articolul lui Mearsheimer şi Walt sau noua lor carte. Dar acum o voi face. Băiatul acela m-a adus la realitate şi-I mulţumesc pentru asta. Niciodată nu mi s-a mai spus că aş fi “antisemită” şi urma palmei se simte încă pe obrazul meu.
Dacă cineva critică într-un fel Israelul este numit “antisemit”. Dacă aş face remarca că Mafia este italiană, asta ar insemna ca sunt “anti-italiană” ? Dacă spun că un american a comis o crimă sunt “anti-americană” ? Nimeni nu are voie să critice Israelul pentru că este catalogat “antisemit”. Chiar fără a menţiona numele Israelului, dacă alegi să dscuţi despre 11 septembrie, se face un efort şi tot ajungi să fii numit “antisemit”. Instituirea unor subiecte tabu este o formă de control al minţii. Gândiţi-vă la asta – dacă puteţi !
Însuşi cuvântul “antisemit” explodeză ca o grenadă când este rostit şi distruge semnificativ orice discurs inteligent. Această construcţie artificială este întreţinută de complexul de victimă creat ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a repetării constante a istoriei Holocaustului. Nu este permis să se observe că şi palestinienii suferă la fel de mult – sau chiar mai mult – în zilele noastre sub dominaţia israeliană ca şi evreii din ghetourile Europei de Est. Victimele genocidului sunt acum artizanii acestuia, dar această observaţie este strict interzisă în orice conversaţie politicoasă.
Acel tânăr nu este un produs normal al unei lumi echilibrate. El este produsul a celor “experţi sociali” care inoculează în mintea unor copii inocenţi idei otrăvitoare şi tactici beligerante. El este sub tutela acelora care crează “matricea” noastră şi este un copil maleabil, susceptibil emoţional şi uşor de manipulate pentru a fi folosit pe post de copoi pentru stăpânii lui. Sunt sigură ca sunt mândri de micul lor Frankestein, pe care azi îl pot trimite pentru a tulbura o discuţie într-o clasă, iar mâine va fi servitorul obedient infiltrate în afacerile şi disputele noastre politice. Un alt “cetăţean dual” ca şi Henry Kissinger, Michael Chertoff, Paul Wolfowitz, Richard Perle, Douglas Feith, Dov Zakheim, Ari Fleischer, Elliot Abrams, Scooter Libby, sau William Kristol.
Tot ceea ce eu şi voi credem despre această lume este la fel de distorsionat ca şi ideile acestui tânăr. Harta politică şi evoluţiile popoarelor lumii au fost orchestrate. Harta Orientului Mijlociu este relative nouă şi graniţele naţionale actuale sunt doar nişte artificii, nişte născociri pentru a declanşa conflictele pe care le vedem azi, prin care este controlată regiunea. De ce există Israelul ? A fost constituit pentru a fi un ghimpe în coastă, o rană căscată prin care iese conflictul pentru a menţine o stare conflictuală care să alimenteze maşina de război, să genereze depopularea regiunii şi în final să faciliteze controlul asupra Orientului Mijlociu şi acapararea vastelor sale resurse energetice ?
Cu toată vorbăria din SUA şi Israel despre importanţa religiei, unde sunt acum toate marile religii ale lumii ? Unde este dragostea ? Toleranţa ? Iertarea ? Mila ? Ce minciună colosală, sa dai foc acestei regiuni a lumii sub pretextul diferendelor religioase.
Între timp sărim – sau ni se pare că sărim – de la un subiect de discuţie irelevant la altul, în timp ce păpuşarii asează decorul pentru următorul act în care America, aşa cum o ştim noi, nu mai există pentru ca globaliştii o îngenunchează şi o supun prin inermediu colapsului economic aranjat. Aceasta în timp ce noi dansăm în ritmul stability de orchestra lor, care cântă cu instrumentele lor propria lor partitură.
În prezent se derulează un război pentru minţile noastre şi să ieşi din matrice este mai greu decât vă puteţi da seama. Realmente, dscuţiile de umplutură sunt programate de ei. Orice ironie, orice ipoteză universal acceptată, orice banală afirmaţie au fost programate în noi. Analizaţi-vă gândurile şi eliberaţi-vă mintea.
*****
Bine aţi venit pe Speaking Truth To Power (Rostind adevărul în faţa Puterii) – un site deţinut şi condus de Carolyn Baker. Carolyn este asistent universitar în istorie, fostă psiho-terapeut, scriitoare, şi studentă la cursul de mitologie şi ritualuri. Acest site oferă prezentări alternative şi prompte ale ştirilor naţionale (americane) şi internaţionale, articole conţinând informaţii şi opinii, şi este o sursă de sprijin şi de legătură pentru oamenii cu mintea trează care nu vor doar să fie informaţi, ci şi să-şi organizeze viaţa şi comunitatea astfel încât să-şi dea seama cu adevărat ce se afla de fapt în spatele evenimentelor de zi cu zi.
duminică, februarie 17, 2008
Aib Ya Abu al Ghait (de Khalid Amayreh)
In loc sa aiba o pozitie solida impotriva criminalitatii pseudo-naziste a Israelului in Gaza si a altor incercari ascunse de a destabiliza si slabi Egiptul, Ahmad Abu al Ghait (Ahmed Aboul Gheit - nota Tlaxcala), Ministrul de Externe al Egiptului, i-a criticat recent aspru pe palestinieni, jurand ca Egiptul "va rupe picioarele celor care vor trece granita din nou".
Aceste remarci dure, pentru a le numi atat doar atat, sunt inacceptabile si nu ar fi trebuit sa fie rostite niciodata de ministrul de externe al celei mai mari si puternice tari arabe. Pur si simplu nu ar trebui sa vorbim unul altuia sau despre altul asa. Am innebunit?
Si mai mult, momentul acestor remarci care sunt muzica pentru urechea sionistilor, le face detestabile in intregime si injurioase la adresa sentimentelor a milioane de arabi, musulmani si a prietenilor lor din toata lumea si care nu vor sa vada cum se transforma conflictul israeliano-arab intr-un conflict inter-arab.
Pentru inceput, se stie faptul ca cei 1,5 milioane de gazani meticulos-torturati si meticulos-infometati nu sunt si nu vor fi vreun pericol probabil pentru integritatea teritoriala a Egiptului, cu cei 75 de milioane de locuitori ai sai, si nici pentru securitatea nationala a Egiptului. Adevarata amenintare vine din partea Israelului, si numai a Israelului, a carui conducatori nu inceteaza sa ameninte Egiptul.
Gazanii, ca toti palestinienii, iubesc poporul egiptean. Suntem un popor ce imparte acelasi trecut, prezent si viitor. Durerea noastra este una, speranta noastra este una si destinul nostru este unul. Iar securitatea Egiptului este securitatea noastra si libertatea si bunastarea palestiniana ar trebui sa fie intotdeauna un interes national egiptean maxim. Chiar asa, prezenta celor 1,5 milioane de arabi in capatul ascutit a peninsulei Sinai este o resursa importanta care ar trebui imbunatatita constant de catre Egipt.
Acestea sunt fapte axiomatice pe care multi arabi (care nu traiesc in epoca americana) le considerau sigure.
Totusi, prost-conceputele declaratii ale ministrului de externe al Egiptului, care au coincis cu o campanie virulenta anti-palestiniana in unele segmente ale mediei Egiptene, ne fac sa ne indoim de indiscutabilele truisme pe care le credeam intotdeauna ca apartinand de umma (comunitatea) araba si musulmana.
Ministrul de externe egiptean Ahmed Aboul Gheit (n.r.), presedintele israelian Shimon Peres si ministrul de externe iordanian Abdelelah al-Khatib dau mana la "intalnirea istorica" din iulie 2007 din Israel.
Egiptul nu este o republica bananiera si nu ar trebui sa accepte niciodata statutul unui stat marioneta americano-isralian.
Astfel, cuvintele si actiunile oficialilor egipteni nu trebuie sa fie concepute niciodata pentru a placea si a multumi inamicii strategici ai Egiptului si ai lumii arabo-musulmane. Este adevarat ca Egiptul primeste in jur de 2 miliarde de dolari anual din partea Statelor Unite. Dar asta este in mare parte pe cheltuiala intereselor nationale vitale ale Egiptului.
Da, cu ajutorul acestui ajutor anual, guvernul american controlat de Israel a sugrumat Egiptul, furand celei mai mari tari arabe libertatea de a-si dezvolta industria si economia.
De fapt, am trece in taramul necunoscutului sustinand ca daca nu era santajul scandalor american, Egiptul ar fi ajus Korea de Sud a lumii arabe. Pai, daca Iranul a putut s-o faca, de ce nu si Egiptul?
Mita otravitoare a handicapat de fapt serios abilitatea Egiptului de a supravietui ca stat viabil. De asemenea, a subminat securitatea nationala prin impiedicarea dezvoltarii unei strategii preventive impotriva unui Israel neindurator si beligerent care se indreapta amenintator spre un fascism nationalist-religios care poarta toate timbrele Germaniei din 1938.
Este lamentabil faptul ca Egiptul accepta de bunavoie sa se castreze de dragul unei mite anuale de 2 miliarde de dolari pe care o plateste efectiv in termenii demnitatii, suveranitatii si independentei nationale.
Egiptul nu este sarac. Egiptul are un inventar urias de capacitate mentala care daca ar fi utilizat cum trebuie ar face miracole. Dar pentru a ajunge la asa ceva, Egiptul are nevoie de democratie, o conditie indispensabila care poate transforma potentialul urias al Egiptului in realizari economice tangibile.
Stiu ca egiptenilor le displace orice interferenta araba in politica lor interna. Si respect aceasta grija naturala a lor.
Dar suntem frati si iubim Egiptul, il iubim atat de mult incat nu putem sta tacuti in timp ce Egiptul este facut sa (sau pacalit sa) mearga pe un drum care este in detrimentul intereselor si bunastarii sale.
"Aib Ya Abu al-Ghait"!!! Sa-ti fie rusine! Sa nu rostesti aceste cuvinte din nou, deoarece acei oameni carora le-ai rupe picioarele sunt fratii, surorile, fii si fiicele tale. Oamenii buni se poarta in asa mod cu membrii familiei lor? Fratele mai mare rupe picioarele fratilor mai mici? In plus, stii cine este adevaratul fracturator de oase!
Spun asta deoarece cuvintele tale au fost atat de jignitoare, atat de dureroase si atat de triste. Nu spunea poetul arab "opresiunea rudelor noastre este mai dureroasa decat lovitura unei sabii ascutite"?
Noi palestinienii nu vom relata remarcile tale nefericite cu razbunare sau malitiune. Pentru ca rana ta este rana noastra si tristetea ta este tristetea noastra. Si stim amandoi destul de bine ca Israelul este singurul beneficiar de pe urma unei neintelegeri egipteano-palestiniene.
Dar, fratele meu cel drag, nu trebuie sa uitam niciodata care este inamicul adevarat. Este Israelul, inamicul nostru existential, si nu acesti gazani saraciti si intarcuiti care au fost fortati sa intre prin efractie in Egipt pentru a cumpara faina si mancare si sa-si tina copiii in viata, dupa cum a marturisit chiar presedintele Mubarak.
Este atat de dificil sau prea complicat pentru ca tu sa intelegi?
Tradus si adaptat dupa varianta engleza publicata pe Tlaxcala.
Aceste remarci dure, pentru a le numi atat doar atat, sunt inacceptabile si nu ar fi trebuit sa fie rostite niciodata de ministrul de externe al celei mai mari si puternice tari arabe. Pur si simplu nu ar trebui sa vorbim unul altuia sau despre altul asa. Am innebunit?
Si mai mult, momentul acestor remarci care sunt muzica pentru urechea sionistilor, le face detestabile in intregime si injurioase la adresa sentimentelor a milioane de arabi, musulmani si a prietenilor lor din toata lumea si care nu vor sa vada cum se transforma conflictul israeliano-arab intr-un conflict inter-arab.
Pentru inceput, se stie faptul ca cei 1,5 milioane de gazani meticulos-torturati si meticulos-infometati nu sunt si nu vor fi vreun pericol probabil pentru integritatea teritoriala a Egiptului, cu cei 75 de milioane de locuitori ai sai, si nici pentru securitatea nationala a Egiptului. Adevarata amenintare vine din partea Israelului, si numai a Israelului, a carui conducatori nu inceteaza sa ameninte Egiptul.
Gazanii, ca toti palestinienii, iubesc poporul egiptean. Suntem un popor ce imparte acelasi trecut, prezent si viitor. Durerea noastra este una, speranta noastra este una si destinul nostru este unul. Iar securitatea Egiptului este securitatea noastra si libertatea si bunastarea palestiniana ar trebui sa fie intotdeauna un interes national egiptean maxim. Chiar asa, prezenta celor 1,5 milioane de arabi in capatul ascutit a peninsulei Sinai este o resursa importanta care ar trebui imbunatatita constant de catre Egipt.
Acestea sunt fapte axiomatice pe care multi arabi (care nu traiesc in epoca americana) le considerau sigure.
Totusi, prost-conceputele declaratii ale ministrului de externe al Egiptului, care au coincis cu o campanie virulenta anti-palestiniana in unele segmente ale mediei Egiptene, ne fac sa ne indoim de indiscutabilele truisme pe care le credeam intotdeauna ca apartinand de umma (comunitatea) araba si musulmana.
Ministrul de externe egiptean Ahmed Aboul Gheit (n.r.), presedintele israelian Shimon Peres si ministrul de externe iordanian Abdelelah al-Khatib dau mana la "intalnirea istorica" din iulie 2007 din Israel.
Egiptul nu este o republica bananiera si nu ar trebui sa accepte niciodata statutul unui stat marioneta americano-isralian.
Astfel, cuvintele si actiunile oficialilor egipteni nu trebuie sa fie concepute niciodata pentru a placea si a multumi inamicii strategici ai Egiptului si ai lumii arabo-musulmane. Este adevarat ca Egiptul primeste in jur de 2 miliarde de dolari anual din partea Statelor Unite. Dar asta este in mare parte pe cheltuiala intereselor nationale vitale ale Egiptului.
Da, cu ajutorul acestui ajutor anual, guvernul american controlat de Israel a sugrumat Egiptul, furand celei mai mari tari arabe libertatea de a-si dezvolta industria si economia.
De fapt, am trece in taramul necunoscutului sustinand ca daca nu era santajul scandalor american, Egiptul ar fi ajus Korea de Sud a lumii arabe. Pai, daca Iranul a putut s-o faca, de ce nu si Egiptul?
Mita otravitoare a handicapat de fapt serios abilitatea Egiptului de a supravietui ca stat viabil. De asemenea, a subminat securitatea nationala prin impiedicarea dezvoltarii unei strategii preventive impotriva unui Israel neindurator si beligerent care se indreapta amenintator spre un fascism nationalist-religios care poarta toate timbrele Germaniei din 1938.
Este lamentabil faptul ca Egiptul accepta de bunavoie sa se castreze de dragul unei mite anuale de 2 miliarde de dolari pe care o plateste efectiv in termenii demnitatii, suveranitatii si independentei nationale.
Egiptul nu este sarac. Egiptul are un inventar urias de capacitate mentala care daca ar fi utilizat cum trebuie ar face miracole. Dar pentru a ajunge la asa ceva, Egiptul are nevoie de democratie, o conditie indispensabila care poate transforma potentialul urias al Egiptului in realizari economice tangibile.
Stiu ca egiptenilor le displace orice interferenta araba in politica lor interna. Si respect aceasta grija naturala a lor.
Dar suntem frati si iubim Egiptul, il iubim atat de mult incat nu putem sta tacuti in timp ce Egiptul este facut sa (sau pacalit sa) mearga pe un drum care este in detrimentul intereselor si bunastarii sale.
"Aib Ya Abu al-Ghait"!!! Sa-ti fie rusine! Sa nu rostesti aceste cuvinte din nou, deoarece acei oameni carora le-ai rupe picioarele sunt fratii, surorile, fii si fiicele tale. Oamenii buni se poarta in asa mod cu membrii familiei lor? Fratele mai mare rupe picioarele fratilor mai mici? In plus, stii cine este adevaratul fracturator de oase!
Spun asta deoarece cuvintele tale au fost atat de jignitoare, atat de dureroase si atat de triste. Nu spunea poetul arab "opresiunea rudelor noastre este mai dureroasa decat lovitura unei sabii ascutite"?
Noi palestinienii nu vom relata remarcile tale nefericite cu razbunare sau malitiune. Pentru ca rana ta este rana noastra si tristetea ta este tristetea noastra. Si stim amandoi destul de bine ca Israelul este singurul beneficiar de pe urma unei neintelegeri egipteano-palestiniene.
Dar, fratele meu cel drag, nu trebuie sa uitam niciodata care este inamicul adevarat. Este Israelul, inamicul nostru existential, si nu acesti gazani saraciti si intarcuiti care au fost fortati sa intre prin efractie in Egipt pentru a cumpara faina si mancare si sa-si tina copiii in viata, dupa cum a marturisit chiar presedintele Mubarak.
Este atat de dificil sau prea complicat pentru ca tu sa intelegi?
Tradus si adaptat dupa varianta engleza publicata pe Tlaxcala.
Are Israelul dreptul să se apere? (de Raja Chemayel)
Are Israelul dreptul la apărare?? Al Capone şi Attila au avut acelaşi drept. Toţi şobolanii, viermii, microbii şi viruşii au acelaşi drept. Toţi violatorii şi toţi jefuitorii de bănci au şi ei dreptul să se apere.
500 de deţinuţi răpiţi şi închişi în Guantanamo Bay nu au niciun drept, nici cel mai mic. Israelul are dreptul să se apere: să apere coloniştii ilegali, să apere coloniile ilegale, să apere cea mai mare armată din Orientul Apropiat, să apere cel mai mare complex industrial de armament, să apere un stat care a refuzat să implementeze toate şi pe fiecare în parte dintre Rezoluţiile O.N.U. [care îl vizează], să apere un stat care nu face nimic altceva decât expansiune, ocupaţie, apartheid, purificare etnică şi colonialism.
Are Israelul dreptul să se apere împotriva unei lupte de eliberare legale şi fireşti?
(mesaj publicat pe lista yahoogroups elkorg3)
500 de deţinuţi răpiţi şi închişi în Guantanamo Bay nu au niciun drept, nici cel mai mic. Israelul are dreptul să se apere: să apere coloniştii ilegali, să apere coloniile ilegale, să apere cea mai mare armată din Orientul Apropiat, să apere cel mai mare complex industrial de armament, să apere un stat care a refuzat să implementeze toate şi pe fiecare în parte dintre Rezoluţiile O.N.U. [care îl vizează], să apere un stat care nu face nimic altceva decât expansiune, ocupaţie, apartheid, purificare etnică şi colonialism.
Are Israelul dreptul să se apere împotriva unei lupte de eliberare legale şi fireşti?
(mesaj publicat pe lista yahoogroups elkorg3)
sâmbătă, februarie 16, 2008
Statul gangsteresc (de Khalid Amayreh)
Există vreo diferenţă reală între un Stat criminal şi un criminal individual? Există vreo diferenţă între gangsterii clasici şi tâlharii înarmaţi care răpesc oameni şi le fură banii, pe de o parte, şi un stat, care pretinde că este singura democraţie din Orientul Apropiat şi o lumină printre naţiunile lumii, care comite aceleaşi infracţiuni?
Luni, 11 februarie [2008 – n.tr.], şi ziua în amiaza-mare, soldaţii ocupaţiei israeliene au făcut o razie în zeci de locuinţe private, case de schimb valutar şi birouri din întreaga Cisiordanie, după ce au ordonat “forţelor” care depinde de Mahmud Abbas, preşedintele “Autorităţii” Palestiniene, să stea în clădirile lor până la noi ordine.
Conform uneia dintre victimele din oraşul Hebron, soldaţii s-au comportat “foarte asemănător cu nişte gangsteri, tâlhari şi infractori de rând.”
“Mi-au întors magazinul cu fundul în sus, au îndreptat armele spre mine, şi mi-au ordonat să le dau banii, altfel...”, a spus una dintre victime, care ne-a rugat să nu-i menţionăm numele, riscând altfel să fie jefuită din nou de “cea mai binevoitoare” armată de ocupaţie.
Vecinul său, patronul unei băcănii, a spus că soldaţii i-au confiscat toţi banii, împărţind dinarii iordanieni, şechelii israelieni şi dolarii americani în saci de plastic, şi au plecat. “Se comportau ca nişte cowboy din filmele clasice americane despre Vestul Sălbatic”, a adăugat.
L-am rugat să-mi descrie ce a simţit, văzându-i pe soldaţii israelieni prădându-l pe vecinul lui şi furându-i lui toţi banii şi toate economiile dintr-o singură lovitură. Omul, vizibil frustrat şi furios, a spus: “Dacă ocupaţia este un viol, şi este, atunci agenţii ocupaţiei, soldaţii, sunt violatori prin excelenţă. Pot face cu noi orice vor, ne omoară copiii, ne distrug casele, culcă totul la pământ cu buldozerele pe proprietăţile noastre, şi apoi ne fură banii. Şi atunci când strigăm după dreptate, ne numesc terorişti şi ne aruncă în puşcării ca pe nişte bagaje. Pe scurt, vorbesc despre un stat criminal care ne vede ca pe nişte creaturi ce nu merită să trăiască, aşa cum naziştii şi-au văzut victimele în urmă cu mai mult de 60 de ani.”
Arestarea palestinienilor care vor reparaţii
Raziile prin case şi birouri, la care se adaugă furtul banilor, nu este singurul comportament de tip gangsteresc al statului israelian. Săptămâna aceasta, ministrul de interne israelian a instruit poliţia să aresteze câţiva palestinieni din Ierusalimul de Est pentru că au îndrăznit să ceară Înaltei Curţi de Justiţie israeliană să ordone oprirea distrugerii unor vechi amplasamente arheologice musulmane din vecinătatea Moscheii Al-Aqsa. Aceştia nu încălcaseră nicio lege şi îşi exercitaseră doar dreptul de a cere reparaţii şi justiţie.
Totuşi, statul Israel a văzut aparent că “justiţie şi reparaţii” e un lux prea exagerat pentru non-evrei. Este exact acelaşi stat a cărui sistem de “Justiţie” a hotărât săptămâna trecută că nu există suficientă bază pentru a acuza poliţiştii care au ucis 13 cetăţeni israelieni arabi în octombrie, 2000, în timpul unei demonstraţii împotriva atrocităţilor israeliene din Cisiordania. Cel puţin câţiva dintre aceşti soldaţi au admis că-şi uciseseră victimele în mod deliberat şi nejustificat, pentru că era vorba despre arabi.
Ei bine, atunci când fiecare fiinţă omenească civilizată şi decentă se confruntă cu comportamentului unui stat mincinos într-o atât de absurdă măsură nimeni n-ar trebui să fie realmente surprins. Vorbin despre Israel, un stat care nu numai că-i achită pe criminalii şcolarilor palestinieni, dar merge până într-acolo încât îi premiază pe ucigaşii de copii cu importante “compensaţii” financiale pentru comiterea crimelor lor murdare. Cazul lui Iman al-Hams, copil de 12 ani, şi ucigaşul lui Captain R. va fi întotdeauna o acuzare zgomotoasă la adresa rasismului şi a criminalităţii israeliene, şi nicio cantitate de hasbara [propaganda israliană – n. tr.] nu va spăla această ruşine.
Modus operandi
De fapt, atunci când este vorba despre crimele şi terorismul israelian împotriva palestinienilor virtual fără apărare, cei mai mulţi nu ştiu de unde să înceapă şi unde să termine, pentru că Israelul este pur şi simplu o entitate criminală din cap până în picioare. Crimele sponsorizate de stat sunt modul în care acţionează Israelul. În ultimele zile, liderii israelieni, de la laureatul Nobel şi “porumbelul păcii” proverbial, Şimon Peres, la Ehud Olmert, la Ehud Barak şi la Haim Ramon până la la capătul listei, cu toţii au ameninţat cu anihilarea Gazei şi cu aruncarea celor 1,5 milioane de rezidenţi ai săi în mare şi în Deşertul Sinai.
Ameninţările făcute de aceşti criminali de război patentaţi trebuie întotdeauna să fie luate în serios. La urma urmei, ei sunt cei care au impus blocada nazistoidă a Gazei, atuncând teritoriul de coastă sărăcit într-un dezastru umanitar fără precedent de la Nakba [catastrofa – n.tr.] palestiniană din 1948, când legiunile zioniste au masacrat şi terorizat palestinienii nativi până când şi-au părăsit vatra părintească.
Genocidul zionist, parţial sau complet, îndreptat împotriva palestinienilor, în special în Gaza, nu poate fi eliminat. Nimic nu-i poate împiedica pe aceşti nazişti moderni să-i emuleze pe foştii lor torţionari, care se întâmplă să fie şi ultimii lor mentori.
Apologiştii israelieni declară adesea că Israelul i-ar putea anihila pe toţi palestinienii în răstimpul a 24 de ore, şi că dacă acest lucru nu s-a petrecut în ciuda rezistenţei palestiniene la ocupaţia israeliană subliniază moralitatea israeliană. Ei bine, acest lucru nu este tocmai adevărat, de vreme ce principalul obstacol care împiedică Israelul să anihileze poporul palestinian nu este tocmai moralitatea zionistă, ci opinia publică internaţională şi efectele negative pe termen lung pe care o asemenea crimă monumentală le-ar avea la adresa zionismului.
Nu mai puţin, nu există nici umbra unui dubiu că în momentul în care opinia publică mondială s-ar îndepărta sau ar fi cuprinsă de moleşeală, Israelul ar lua-o într-o direcţie macabră. Ascultaţi-i pe liderii zionismului şi veţi înţelege despre ce vorbesc. Vorbim până la urmă despre un soi ciudat de psihopaţi, cu nimic diferiţi de Adolf Hitler, Iosif Stalin, Genrich Yagoza şi Lazar Kaganovici şi alţei criminali în masă care şi-au comis cu toţii crimele pretinzând că servesc scopuri umanitare. Sunt cu toţii capabili de catastrofe.
Pentru aceste motive oamenii nemanipulaţi din întreaga lume, în special evreii oneşti şi conştienţi, trebuie să rămână vigilenţi. Este adevărat că mai există multe alte zone tulburi în lume. Totuşi, soarta palestinienilor rămâne testul critic al conştiinţei mondiale. De aceea, poporul Palestinei şi soarta lor zbuciumată nu trebuie niciodată abandonate.
În Ierusalimul ocupat, 13 februarie 2008
Luni, 11 februarie [2008 – n.tr.], şi ziua în amiaza-mare, soldaţii ocupaţiei israeliene au făcut o razie în zeci de locuinţe private, case de schimb valutar şi birouri din întreaga Cisiordanie, după ce au ordonat “forţelor” care depinde de Mahmud Abbas, preşedintele “Autorităţii” Palestiniene, să stea în clădirile lor până la noi ordine.
Conform uneia dintre victimele din oraşul Hebron, soldaţii s-au comportat “foarte asemănător cu nişte gangsteri, tâlhari şi infractori de rând.”
“Mi-au întors magazinul cu fundul în sus, au îndreptat armele spre mine, şi mi-au ordonat să le dau banii, altfel...”, a spus una dintre victime, care ne-a rugat să nu-i menţionăm numele, riscând altfel să fie jefuită din nou de “cea mai binevoitoare” armată de ocupaţie.
Vecinul său, patronul unei băcănii, a spus că soldaţii i-au confiscat toţi banii, împărţind dinarii iordanieni, şechelii israelieni şi dolarii americani în saci de plastic, şi au plecat. “Se comportau ca nişte cowboy din filmele clasice americane despre Vestul Sălbatic”, a adăugat.
L-am rugat să-mi descrie ce a simţit, văzându-i pe soldaţii israelieni prădându-l pe vecinul lui şi furându-i lui toţi banii şi toate economiile dintr-o singură lovitură. Omul, vizibil frustrat şi furios, a spus: “Dacă ocupaţia este un viol, şi este, atunci agenţii ocupaţiei, soldaţii, sunt violatori prin excelenţă. Pot face cu noi orice vor, ne omoară copiii, ne distrug casele, culcă totul la pământ cu buldozerele pe proprietăţile noastre, şi apoi ne fură banii. Şi atunci când strigăm după dreptate, ne numesc terorişti şi ne aruncă în puşcării ca pe nişte bagaje. Pe scurt, vorbesc despre un stat criminal care ne vede ca pe nişte creaturi ce nu merită să trăiască, aşa cum naziştii şi-au văzut victimele în urmă cu mai mult de 60 de ani.”
Arestarea palestinienilor care vor reparaţii
Raziile prin case şi birouri, la care se adaugă furtul banilor, nu este singurul comportament de tip gangsteresc al statului israelian. Săptămâna aceasta, ministrul de interne israelian a instruit poliţia să aresteze câţiva palestinieni din Ierusalimul de Est pentru că au îndrăznit să ceară Înaltei Curţi de Justiţie israeliană să ordone oprirea distrugerii unor vechi amplasamente arheologice musulmane din vecinătatea Moscheii Al-Aqsa. Aceştia nu încălcaseră nicio lege şi îşi exercitaseră doar dreptul de a cere reparaţii şi justiţie.
Totuşi, statul Israel a văzut aparent că “justiţie şi reparaţii” e un lux prea exagerat pentru non-evrei. Este exact acelaşi stat a cărui sistem de “Justiţie” a hotărât săptămâna trecută că nu există suficientă bază pentru a acuza poliţiştii care au ucis 13 cetăţeni israelieni arabi în octombrie, 2000, în timpul unei demonstraţii împotriva atrocităţilor israeliene din Cisiordania. Cel puţin câţiva dintre aceşti soldaţi au admis că-şi uciseseră victimele în mod deliberat şi nejustificat, pentru că era vorba despre arabi.
Ei bine, atunci când fiecare fiinţă omenească civilizată şi decentă se confruntă cu comportamentului unui stat mincinos într-o atât de absurdă măsură nimeni n-ar trebui să fie realmente surprins. Vorbin despre Israel, un stat care nu numai că-i achită pe criminalii şcolarilor palestinieni, dar merge până într-acolo încât îi premiază pe ucigaşii de copii cu importante “compensaţii” financiale pentru comiterea crimelor lor murdare. Cazul lui Iman al-Hams, copil de 12 ani, şi ucigaşul lui Captain R. va fi întotdeauna o acuzare zgomotoasă la adresa rasismului şi a criminalităţii israeliene, şi nicio cantitate de hasbara [propaganda israliană – n. tr.] nu va spăla această ruşine.
Modus operandi
De fapt, atunci când este vorba despre crimele şi terorismul israelian împotriva palestinienilor virtual fără apărare, cei mai mulţi nu ştiu de unde să înceapă şi unde să termine, pentru că Israelul este pur şi simplu o entitate criminală din cap până în picioare. Crimele sponsorizate de stat sunt modul în care acţionează Israelul. În ultimele zile, liderii israelieni, de la laureatul Nobel şi “porumbelul păcii” proverbial, Şimon Peres, la Ehud Olmert, la Ehud Barak şi la Haim Ramon până la la capătul listei, cu toţii au ameninţat cu anihilarea Gazei şi cu aruncarea celor 1,5 milioane de rezidenţi ai săi în mare şi în Deşertul Sinai.
Ameninţările făcute de aceşti criminali de război patentaţi trebuie întotdeauna să fie luate în serios. La urma urmei, ei sunt cei care au impus blocada nazistoidă a Gazei, atuncând teritoriul de coastă sărăcit într-un dezastru umanitar fără precedent de la Nakba [catastrofa – n.tr.] palestiniană din 1948, când legiunile zioniste au masacrat şi terorizat palestinienii nativi până când şi-au părăsit vatra părintească.
Genocidul zionist, parţial sau complet, îndreptat împotriva palestinienilor, în special în Gaza, nu poate fi eliminat. Nimic nu-i poate împiedica pe aceşti nazişti moderni să-i emuleze pe foştii lor torţionari, care se întâmplă să fie şi ultimii lor mentori.
Apologiştii israelieni declară adesea că Israelul i-ar putea anihila pe toţi palestinienii în răstimpul a 24 de ore, şi că dacă acest lucru nu s-a petrecut în ciuda rezistenţei palestiniene la ocupaţia israeliană subliniază moralitatea israeliană. Ei bine, acest lucru nu este tocmai adevărat, de vreme ce principalul obstacol care împiedică Israelul să anihileze poporul palestinian nu este tocmai moralitatea zionistă, ci opinia publică internaţională şi efectele negative pe termen lung pe care o asemenea crimă monumentală le-ar avea la adresa zionismului.
Nu mai puţin, nu există nici umbra unui dubiu că în momentul în care opinia publică mondială s-ar îndepărta sau ar fi cuprinsă de moleşeală, Israelul ar lua-o într-o direcţie macabră. Ascultaţi-i pe liderii zionismului şi veţi înţelege despre ce vorbesc. Vorbim până la urmă despre un soi ciudat de psihopaţi, cu nimic diferiţi de Adolf Hitler, Iosif Stalin, Genrich Yagoza şi Lazar Kaganovici şi alţei criminali în masă care şi-au comis cu toţii crimele pretinzând că servesc scopuri umanitare. Sunt cu toţii capabili de catastrofe.
Pentru aceste motive oamenii nemanipulaţi din întreaga lume, în special evreii oneşti şi conştienţi, trebuie să rămână vigilenţi. Este adevărat că mai există multe alte zone tulburi în lume. Totuşi, soarta palestinienilor rămâne testul critic al conştiinţei mondiale. De aceea, poporul Palestinei şi soarta lor zbuciumată nu trebuie niciodată abandonate.
În Ierusalimul ocupat, 13 februarie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)