marți, iulie 31, 2007
luni, iulie 30, 2007
miercuri, iulie 25, 2007
Planul zionist de înfometare (de Mary Sparrowdancer)
Peste 6000 (şase mii) de palestinieni refugiaţi din Gaza, incluzând copii, bebeluşi, femei însărcinate, bolnavi, bătrâni şi civili neînarmaţi au eşuat în partea egipteană a punctului de trecere de la Rafah înspre Gaza în urmă cu mai bine de o lună.
Eşuaţi sub căldura năucitoare, ei sunt fără adăpost adecvat, fără mâncare sau bani cu care să ceară ajutor, pentru că regimul militar israelian zionist a decis să închidă punctul de trecere dintre Gaza şi Egipt. Zioniştii construiseră un zid enorm între Gaza şi Egipt, distrugând sute de case palestiniene fără avertizare. Zidul este mult prea înalt pentru a putea fi escaladat, iar celor prinşi de cealaltă parte zioniştii le refuză acum dreptul de intrare în Gaza. Palestinienii din Gaza nu se pot întoarce acasă. [1]
Pe lângă această sadică şi prelungită tortură a inocenţilor, conform organizaţiei Guş Şalom (Guş Şalom este o mişcare evreiască pentru pace – adevăratul iudaism este în opoziţie cu zionismul) “serviciile prestate de Western Union şi DHL în Fâşia Gaza au fost suspendate în urma presiunii israeliene şi americane, făcând imposibil ca familiile să trimită bani rudelor asediate.” În 2 iulie 2007, Guş Şalom a trimis “un protest vehement primului-ministru Olmert şi ministrului apărării Barak, precum şi o scrisoare reprezentanţilor Uniunii Europene.” (2) (3)
Eşuaţi acum în ceea ce fostul prim-ministru palestinian Ismail Haniyeh descrie drept “condiţii înfiorătoare”, tributul morţii a început pentru cei chinuiţi. Douăzeci şi opt au murit. Deşi ar fi trebuit să provoace o imensă îngrijorare, personalul Uniunii Europene care monitorizează punctul de frontieră dintre Gaza şi Egipt a fost trimis acasă pentru că se pare că graniţa va rămâne în continuare închisă. La rece, oricine se poate întreba dacă acest gest nu înseamnă îndepărtarea unor potenţiali martori străini de pe o scenă pe care se desfăşoară un plan de tortură şi de asasinare prin acte deliberate de privare de mâncare şi de apă a unei populaţii civile. (4) (5)
Mulţi dintre refugiaţii palestinieni eşuaţi acum în faţa unui punct de trecere închis fuseseră pur şi simplu în Egipt, pentru tratamente medicale, în timp ce alţii plecaseră din cauza conflictelor care avuseseră loc recent în Gaza. Luptele fuseseră perpetrate de zionişti, sub numele de “operaţiuni de rutină”. Aceste “operaţiuni de rutină” au implicat tancuri, aviaţie şi buldozere militare care au trecut graniţa Gazei şi au intrat în taberele ei de refugiaţi unde au omorât unsprezece oameni, au rănite câteva zeci şi au demolat case şi proprietăţi palestiniene.
Trebuie remarcat că acesta nu este un “război” între două armate. Este o măcelărire a civililor căreia nu i se poate opune nimic. Incursiunile sunt operaţiuni ale armatei străine zionisto-israeliene care au loc în interiorul pământurilor palestiniene, iar atacurile militare au loc împotriva populaţiei civile palestiniene neînarmate, neorganizate, lipsite de protecţie. Armata zionistă a fost zugrăvită prin intermediul mass-mediei oficiale controlate ca fiind o victimă, în vreme ce civilii neînarmaţi au fost prezentaţi ca fiind “terorişti” chiar dacă tot ceea ce încearcă ei este să-şi protejeze propriile pământuri împotriva tancurilor. (6)
Printre cei răniţi în ultimele “operaţiuni de rutină” de către agresiunea militară zionistă în taberele de refugiaţi din Gaza, se numără copii şi un tânăr cameraman care transmitea ştiri pentru canalul TV prin satelit Al-Aqsa. Cameramanul, Imad Ghanem, în vârstă de 21 de ani, care filma eforturile de salvare a victimilor, a fost victima unui tanc, iar câteva gloanţe au fost trase în el în timp ce zăcea fără nici o apărare pe pământ, lângă camera lui. Doar una dintre taberele care se confruntă în Gaza are tancuri. Ambele picioare ale tânărului a fost ulterior amputate. Deşi Israelul pretinde că nu a tras intenţionat împotriva celor care filmează activităţile militare israeliene din taberele de refugiaţi, alţi reporteri au susţinut şi ei că s-a tras în direcţia lor în timpul acestei incursiuni militare. (7) (8) (9)
Izolând complet Gaza de restul lumii şi chiar de 6000 dintre proprii ei cetăţeni, zioniştii au blocat de asemenea toate drumurile pentru import şi export. Mâncarea şi celelalte mărfuri nu pot ajunge la refugiaţii palestinieni aflaţi în afara Gazei, precum nici la palestinienii prizonieri în propriile case în Gaza de către zionişti. Banii nu mai circulă. Afacerile sunt închise. Mulţi refugiaţi nu mai au case ca efect al distrugerii zioniste continue a proprietăţilor palestiniene. Dar nimic din toate acestea nu este suficient pentru Israelul zionist. Acum, departe de ochii lumii şi în spatele zidului înalt, urât, zionist, peste care nimeni nu poate privi, palestinienii sunt în mod premeditat înfometaţi.
L-am contactat pe ziaristul palestinian Muhammad Omer, care scrie pentru The Washington Report la rubrica Afacerile Orientului Apropiat şi l-am întrebat cât de rea este acum situaţia alimentelor pentru palestinienii din Gaza.
“Tocmai am vorbit cu un bărbat”, mi-a răspuns Muhammad, “şi mi-a spus că nu are nimic cu ce să-şi hrănească copiii şi familia. Mi-a explicat că situaţia este atât de disperată pentru el şi pentru cei cinci copii din cauza penuriei alimentare, încât singura soluţie care i-a rămas este să caute oase de vită în piaţă.”
Se pare că familia disperată fierbe oasele în apă, şi asta e tot ce au ca mâncare.
“Nu are nici un ban!” mi-a zis Muhammad. “Este teribil acolo!”
În conformitate cu un articol scris de ziaristul palestinian Khalid Amayreh, “Israelul, care spune lumii fără nici o ruşine că a pus capăt ocupaţiei din Gaza, continuă să controleze strict punctul de trecere a frontierei din Gaza, transformând efectiv întreaga Fâşie în cel mai mare lagăr de concentrare din lume.” (10)
Aşa cum se afirmă în scurtul documentar The Wall of Hate (produs în cursul anului 2004), care expune enormele ziduri pe care Israelul le-a construit în interiorul şi în jurul pământurilor palestiniene: “Dacă zidul de apartheid al Israelului şi distrugerea fizică a oamenilor şi a modului lor de viaţă nu este oprit de către comunitatea internaţională, umanitatea este în pericol.”
Umanitatea este acum în pericol.
Israelul zionist, care este un stat războinic militarist subvenţionat de miliarde de dolari din taxele usamericane, a luat în mod deliberat vieţi şi pământ palestinian timp de peste şaizeci de ani. Este o maşină de război care împinge umanitatea la un punct dezastruos dincolo de care nu mai există întoarcere. Americanii trebuie să acţioneze imediat pentru a bloca orice subvenţionare ulterioară a terorismului fanatic zionist, şi mai mult, trebuie să cerem în loc trimiterea de ajutor umanitar şi restaurarea imediată a fluxului financiar spre refugiaţii palestinieni care trăiesc în lagărele de concentrare ale Israelului zionist.
Întreaga lume trebuie să solicite ca cei 6000 de refugiaţi eşuaţi să primească imediat ajutor umanitar precum şi posibilitatea de a se întoarce la propriile case din Gaza. Reîntoarcerea va fi în lagărul de concentrare din Gaza, dar asta este tot ceea ce ei au. E mult mai bine decât să stea la graniţă şi să moară sub soare de insolaţie, dezhidratare şi foame. Şi apoi, cât de repede se poate, noi, lumea, trebuie să acţionăm ca fiinţe omeneşti şi să-i eliberăm pe toţi palestinienii şi întreaga lume de zionism. Trebuie să-i uşurăm pe palestinieni de tortură şi de disperare.
Trebuie să-i eliberă pe palestinieni de înfometare şi de lagărele de concentrare, la fel cum i-am eliberat pe evrei cândva şi pe alte minorităţi de torturi similare. Lunga listă a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război înfăptuite de Israelul zioniste trebuie să i-a sfârşit imediat.
Noi, întreaga lume, trebuie să ne confruntăm cu adevărul strâmb şi oribil care se află în faţa noastră. Am permis şi am sprijinit pe nedrept chinuirea neîntreruptă a semiţilor palestinieni timp de şaizecei de ani de către un stat barbar şi crud, care nu este câtuşi de puţin “semitic”, şi care nu are nici o compasiune, nici o decenţă, nici o Constituţie, nici o “democraţie”, nici o bunăvoinţă să se supună vreunei legi oarecare.
Israelul nu are nici un drept să ocupe Palestina. (12) (13)
Confer sursa în limba engleză.
Referinţe:
1. Gush Shalom. 6000 de persoane blocate în punctul de trecere a frontierei de la Rafah. (7/9/2007)
http://zope.gush-shalom.org/home/en/channels/press_releases/1183810197/
2. Site-ul jurnalistului Muhammad Omar. (7/5/2007)
http://rafah.virtualactivism.net/news/06/july_06_reports.htm
3. Zidul.
http://www.gaza.ch/AFTER/prison.html
4. Declaraţia lui Ismail Haniyeh despre refugiaţi. (7/5/2007)
http://www.presstv.ir/detail.aspx?id=15665§ionid=351020202
5. Arab Monitor; Tradegia palestiniană. (7/5/2007)
http://www.arabmonitor.info/news/dettaglio.php?idnews=19705〈=en
6. The Muslim News, Atacurile israeliene ucid 11 palestinieni. (7/5/2007)
http://www.muslimnews.co.uk/news/news.php?article=12981
7. MSNBC, Un copil de 12 ani printre victimele palestiniene. (7/7/2007)
http://www.msnbc.msn.com/id/19448682/
8. Filmare cu jurnalistul palestinian asupra căruia se trage. (7/7/2007)
http://video.google.com/videoplay?
docid=-5351572126624222854&q=cameraman+shot +legs&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=0
9. Committee to Protect Journalists, News Alert, Cameraman împuşcat de forţele israeliene în timp ce filma. (7/8/2007).
http://www.cpj.org/news/2007/mideast/gaza06july07na.html
10. Khalid Amayreh, Coşmarul punctului de trecere a frontierei de la Rafah. (7/8/2007)
http://www.thepeoplesvoice.org/cgi-bin/
blogs/voices.php/2007/07/03/p18026
11. The Wall of Hate - 2004(?) Film clip. 7/9/2007
http://video.google.com/videoplay?odcid=
55016975077626941&
q=rafah+wall&total=11&start=0&num=10&so=0&type=search&plindex=4
12. Protestează! Aminteşte-ţi că atunci când scrii nu este despre evrei. Este despre zionişti fanatici care sunt atât evrei cât şi creştini.
http://toibillboard.info/addresss.rtf
13. Graphic – Cameramanul căruia i-au fost amputate picioarele. (7/9/2007)
http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/
content/photo/2007/07/07/PH2007070700365.html
Ilustrare de Ben Heine.
Cum confiscă Israelul Ierusalimul de Est (de Dominique Vidal si Philippe Rekacewicz)
DE LA TEL AVIV, drumul principal merge aproape drept, pentru ca mai apoi, dupa ce a depasit aeroportul Ben Gourion, sa inceapa sa se onduleze, urcand spre Ierusalim printre colinele a caror cucerire de catre fortele israeliene, in 1948, a facut sa curga atata sange. Soseaua intra in orasul sfant prin vest, la o altitudine de 700 de metri.
Israelienii sau strainii au de fapt o multime de posibilitati: ei pot ajunge in centru si pe alte cai, atat prin nord, cat si prin sud. Nu si palestinienii din Cisiordania, pentru care este mult mai greu sa intre in orasul de trei ori sfant.
Daca au reusit sa treaca de punctele de control interioare, se lovesc de cel mai brutal obstacol inventat vreodata pentru a le controla si a le ingradi deplasarea in teritoriile ocupate: un zid de aproximativ zece metri inaltime, care va acoperi in curand intreaga parte orientala a cetatii, ascunzand peisajul si inchizand intrarile traditionale.
Zidul taie cele doua axe istorice - Ierusalim-Amman (drumul 417) si Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul sarpe nu se mai opreste - pentru cisiordanieni - decat in patru puncte: Qualandiya in nord, Shuafat in nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest si Gilo in sud.
Pentru a ajunge la acestea, ei trebuie insa sa ocoleasca, sa-si lase masinile si sa traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu placute de inmatriculare verzi) fiind strict interzise in Ierusalim... Insarcinat de ministerul israelian al apararii cu conceptia, trasarea si constructia „barierei de securitate“ (potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza, colon din Kfar Adoumim, este supranumit de catre palestinieni „a doua Nakba“ (1).
Odata terminat, monumentalul sau proiect ar trebui sa aiba unsprezece puncte de control asemanatoare unor „terminale de aeroport“. Nu aceasta este insa impresia pe care o lasa intrarea de la Gilo.
Pretutindeni, panouri de avertizare: „Intrati unul cate unul“, „Asteptati-va randul“, „Pastrati curatenia“, „Scoateti-va haina“, „Respectati regulile“. Culoarele, delimitate pe margini si acoperite deasupra de grilaje, seamana mai degraba cu tunelurile prin care fiarele intra in arena circului... Nu exista insa aici vreun sef al arenei: o data ce ai trecut de prima poarta, daca luminita de avertizare iti arata ca se poate trece, o voce metalica iti cere sa-ti prezinti bagajele la control. Ghicesti o prezenta in spatele geamurilor fumurii blindate.
Apoi, in sfarsit, un om in carne si oase: un soldat imbracat neglijent, cu picioarele sprijinite de masa si cu un pistol-mitraliera Uzi in banduliera te observa din cap pana-n picioare, susotind sau vociferand ceva, in timp ce-ti controleaza actele.
La iesire, alte pancarte ureaza in trei limbi „calatorilor“: „Bine ati venit la Ierusalim“ (desi orasul se afla la 4 kilometri distanta) sau „Pacea fie cu voi“... Planul de partitie stabilit de Natiunile Unite in 1947 acordase orasului un „regim international special“, regim care ramane, de altfel, si in 2007, singurul statut recunoscut la nivel mondial. Insa razboiul din 1948 a provocat divizarea orasului intre Iordania si Israel, acesta din urma instalandu-si capitala in partea occidentala inainte de a anexa, in 1967, si partea orientala.
In 1980, o Lege fundamentala a proclamat „Ierusalimul intreg si reunificat capitala eterna a Israelului“. In absenta vreunei garantii a eternitatii, politica dusa de guvernele israeliene a vizat mentinerea hegemoniei asupra orasului, incercand sa impiedice impartirea cetatii si, pe cale de consecinta, nasterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitala.
„Cheia, precizeaza Khalil Toufakji, directorul departamentului de cartografie al Societatii de studii arabe, consilier al delegatiei palestiniene pana la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru israelieni, existenta unei popu latii constituita majoritar din evrei a reprezentant intotdeauna o prioritate.
Insa palestinienii au crescut de la 20% in 1967 la 35% si ar putea deveni chiar majoritari in 2030“ (2). Cresterea este determinata de diferenta de natalitate, dar si de plecarea evreilor goniti de somaj, de criza locuintelor si... de climatul intolerant creat de presiunea ultra-ortodoxa.
Fenomenul este suficient de semnificativ pentru a putea darama certitudini fondatoare: desigur, strategia demografica oficiala reafirma un raport de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia in calcul“ si un altul, mai pragmatic, de 60 la 40% (3).
„Ca si cum ar exista un procentaj convenabil“, exclama Meron Benvenisti, fara indoiala cel mai bun specialist al Ierusalimului, pentru care „este vorba pur si simplu de rasism. Traim in singurul oras din lume in care procentajul etnic tine loc de filosofie“.
Mai putin pasionat, Menahem Klein, si el consilier la Camp David, dar de partea israeliana, adauga: „Pragmaticii constata, politicienii se infrunta: asistam la cel mai mare efort israelian din 1967 incoace pentru anexarea Ierusalimului“. l Dintr-un punct de vedere istoric, primul instrument al acestui efort a fost extinderea ilegala a frontierelor municipale. Amos Gil, directorul asociatiei Ir Amim (Orasul popoarelor), retraseaza parcursul: „Orasul vechi nu se intinde decat pe un kilometru patrat; impreuna cu cartierele arabe din jur, a atins in perioada iordaniana 6 km2.
Israelul a anexat, in 1967, 64 de km2 din teritoriul cisiordanian si cele 28 de sate aferente, pentru a atinge 70 km2. Cand zidul va fi terminat, el va incercui la est aproape 164 km2. In schimb, in Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit Safdie, s-a lovit de o multime de scuturi ecologice“. „Exista o culoare care nu se regaseste decat aici: verdele politic“.
Meir Margalit, coordonator al Comitetului israelian impotriva demolarii de locuinte (Icahd), aminteste ca, atunci cand seful partidului de stanga Meretz, Ornan Yekutieli, s-a aratat indignat de constructia coloniei de la Har Homa pe locul unei magnifice paduri palestiniene, primarul din acea vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai arabilor li se parea verde“.
Apartheid ecologic: aceste zone, „mai degraba de un galben prafos si pline de reziduuri“ - aminteste cu ironie arhitectul Ayala Ronel - le interzic arabilor sa construiasca, dar le permit evreilor sa colonizeze... Colonizarea este cel de-al doilea instrument al strategiei israeliene. Arhitect si presedinte al asociatiei Bimkom, care lupta pentru dreptul tuturor de a planifica orasul, domnul Shmuel Groag, recapituleaza etapele: „Primul inel era compus din sapte mari colonii: Gilo, Armon Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol, Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov si Har Homa.
Al doilea continea doua, Pisgat Zeev si Maale Adoumin. Al treilea inel a adaugat alte noua: Givon, Adam, Kochav Yaacov, Kfar Adoumin, Keidar, Efrat, Betar Illit si coloniile din Gouch (bloc) Etzion. In total, acestea adapostesc jumatate din cei 500.000 de coloni pe care-i numara Cisiordania“. Fondator al Centrului alternativ de informare si figura majora a miscarii pacifiste, Michel Warschawski organizeaza „vizite“ militante pentru a expune in modul cel mai concret „principiul care ghideaza colonizarea: stabilirea unei continuitati teritoriale israeliene care sa sparga continuitatea teritoriala araba“.
Si pentru a denunta de asemenea o strategie de manipulare ilustrata de fostul primar al coloniei Karrnei Shmoron care intelegea sa „se asigure ca populatia evreiasca din Yesha (4) nu traieste in spatele sarmelor ghimpate, ci intr-o continuitate a prezentei evreiesti.
Spre exemplu, daca luam regiunea dintre Ierusalim si Ofra, ii adaugam o zona industriala la intrarea in colonia Adam si o benzinarie la intrarea in Psagot, obtinem o axa a continuitatii israeliene“. Al treilea instrument este cel al controlului total al cailor de comunicare pentru a disloca spatiul palestinian, pentru a reduce mobilitatea populatiei si a-i suprima sansele de dezvoltare.
Israelul a luat in stapanire marile axe existente, pe care le-a renovat si le-a largit, dar a si construit altele noi pentru ca colonii sa poata ajunge cat mai usor la Ierusalim - de altfel si unul dintre obiectivele viitorului tramvai. Intregul formeaza o impresionanta retea de drumuri cu patru benzi, luminate noaptea, de-a lungul carora copacii au fost taiati, casele presupuse „periculoase“ distruse, in locul lor fiind ridicate ziduri de protectie, toate desigur in numele „securitatii“.
Legand intre ele coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulatiei palestiniene, exilata pe o retea secundara de proasta calitate, putin sau deloc intretinuta si strangulata de nenumarate puncte de control, fixe sau mobile. Iata-ne de exemplu la barajul numit Container, la sud de Abou Dis, care controleaza - si adesea inchide - ultima axa palestiniana majora ce leaga nordul de sudul Cisiordaniei.
Drumul isi merita numele de Wadi Nar, „Valea focului“ si, prin extensie, „valea infernului“: soseaua este uneori atat de stramta incat doua camioane cu greu pot trece impreuna, daca reusesc desigur sa urce si sa coboare pantele abrupte.
In schimb, nu departe, se vede generoasa cale rapida oferita de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite sa ajunga imediat in coloniile din Goush Etzion si Hebron... fara a intalni vreun arab. Acest „apartheid care nu-si va rosti numele“ - formula negociatorului-sef palestinian Saeb Erekat (5) - devine explicit o data cu proiectul de „fluidizare a circulatiei“ atat de drag colonelului Tirza: daca evreii si arabii trebuie totusi sa se intersecteze uneori, ei nu se vor vedea niciodata datorita podurilor si tunelurilor... „Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir Nabala si Al Jib, ne explica la fata locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz, membru al Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o sosea acoperita de grilaje si ridicata la cincisprezece metri de sol, doua tuneluri si un pod!“ Nimic mai infam in materie de segregare: de la 19 ianuarie 2007, ii este interzis prin lege oricarui israelian sau palestinian „rezident“ sa transporte in masina un locuitor ne-evreu din Cisiordania... Protestele au fost insa atat de puternice incat aplicarea legii a fost „suspendata“... Al patrulea instrument, infiltrarea in orasul vechi si in „bazinul sacru“. „Pentru coloni, Ierusalimul este ca o ceapa: cea mai buna este inima“, glumeste Meir Margalit.
Recuperarea unor foste bunuri evreiesti, confiscarea altora in virtutea legii absentei si cumpararea prin intermediari se multiplica cu o asemenea viteza incat ziaristul Meron Rappoport vorbeste chiar de o „Republica a Eladului“ (6) - dupa numele organizatiei colonilor careia, in mod neobisnuit, autoritatile i-au delegat administrarea „Cetatii lui David“ (7). Plecand de la aceasta implantare cu caracter istoric, ne putem da seama - dupa numarul caselor arabe ce arboreaza drapelul israelian si al gorilelor inarmate care patruleaza pe strazi - de masura in care colonizarea cea mai triviala ia in posesie Silwan, coboara spre Boustan (unde optzeci si opt de cladiri sunt amenintate cu distrugerea), urca din nou catre Ras al-Amoud (Maale
Zeitim) si Jabal Mukaber (Nof Zion). Primele doua case din Kidmat Zion sfideaza deja, dincolo de zid, imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis. Harta ne confirma ca toate aceste metastaze deseneaza o adevarata diagonala a epurarii etnice...
„Nu va opriti la cifre, insista Fuad Hallak, consilier al echipei de negociatori a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Desigur, cele saptesprezece puncte de colonizare ale orasului vechi si ale imprejurimilor sale imediate numara abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se inscriu insa intr-o strategie tenace de ‚depalestinizare’“. l Iudaizarea, al cincilea instrument al strategiei israeliene, incepe prin simboluri. Un prieten palestinian ne arata semnele care acopera Ierusalimul arab cu decorul orasului evreu. „De la cele mai spectaculare - precum memorialele eroilor razboaielor duse de Israel sau cladirile publice instalate in partea de Est - la cele mai discrete: pavaje, lampadare, cosuri.
Fara a uita de numele strazilor“. Piata Tsahal, strada Parasutistilor, piata Cartierului General: „Aceste nume au aparut dupa anexarea Ierusalimului de Est in 1967 - observa ziaristul David Rubinstein (8) - probabil pentru ca arabii sa nu uite cine a castigat“. La Paris, prietenii ne prevenisera deja: „Orasul vechi este pe cale sa se goleasca“. Din pacate, in treizeci de ani, niciodata nu ni s-a parut atat de trist.
„Israelienii ar dori sa colonizeze esentialul si sa reduca restul la cateva strazi folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amaraciune ambasadorul palestinian la Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevra aproape incredibila: o jonglerie israeliana pentru a obtine, in 2000, inscrierea Vechiului oras arab pe lista patrimoniului... statului evreu! Iudaizarea este purtata si de repunerea in cauza a liberului acces la Locurile sfinte, principiu comun tuturor textelor internationale incepand cu tratatul de la Berlin (1885). „Sunt ani deja de cand musulmanii si crestinii din Cisiordania nu mai au acces la al-Aqsa sau la Sfantul Mormant, protesteaza directorul Waqf (9), Adnan Al-Husseini.
Cat despre «rezidentii» din Ierusalim, acestia trebuie sa aiba patruzeci si cinci de ani impliniti pentru a putea veni sa se roage. Fara sa mai vorbim de umilinta celor aproximativ 4.000 de soldati desfasurati la marile sarbatori“.
Si excavatiile de sub Esplanada? „Nu indraznesc sa-mi inchipui ce se va intampla cand acesti nebuni care viseaza la «reconstructia Templului» ne vor distruge moscheile“. Nu mai putin ingrijorati, la 29 septembrie 2006, patriarhii si conducatorii Bisericii Crestine de la Ierusalim au publicat o declaratie ce reafirma necesitatea unui „statul special“ care sa garanteze in primul rand „dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi si comunitati religioase; egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor in acord cu rezolutiile internationale; liberul acces la Ierusalim al tuturor, cetateni, rezidenti si pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate, de pastrare si de cult pe care diferitele biserici le-au dobandit de-a lungul timpului sa fie detinute de aceleasi comunitati“ si cerea comunitatii internationale sa asigure respectarea „statu quo-ului Locurilor Sfinte“ (10) ... Oricat de cunoscuta credem ca ne-ar fi cruzimea ocupantului, evreu, crestin sau musulman, totusi, distrugerea cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor sai, este un spectacol insuportabil (11)
Un act pe care, din 2000 incoace, municipalitatea si ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori - fara sa mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de euro (12)! O represiune foarte inegala: potrivit Betselem, organizatia israeliana pentru apararea drepturilor omului, in 2005, cele 5.653 de infractiuni constatate in partea de vest au provocat 26 de demolari partiale sau totale, in vreme ce cele 1.529 de infractiuni inregistrate in est au determinat 76 ! (13)Pentru Meir Margalit, municipalitatea „este obsedata de ideea ca suveranitatea israeliana asupra Ierusalimului ar fi in pericol. Prin aceasta mentalitate paranoica, fiecare casa, fiecare copac, fiecare planta devin parte a unei conspiratii politice mondiale“.
Argumente pe care Yigal Amedi nici macar nu le invoca: pentru acest primar adjunct, demolarile „exceptionale“ se justifica fiindca privesc „cladiri construite ilegal“. Intr-un mod curios, desi face parte din Comitetul pentru planificare si construire, pretinde ca nu stie ca, adesea, inspectorii municipalitatii violeaza hotarari judecatoresti.
„Municipalitatea, pledeaza el, se straduieste sa puna putina ordine in haos“. O idee eficienta! Caci „ilegalitatea“ celor 40% din casele din Ierusalimul de Est - 15.000 din 40.600 - se datoreaza faptului ca primaria acorda cu taraita permise de construire palestinienilor: 2.000 in 2004, 481 din 5.300 de imobile construite.
Iar cererea costa scump: mai bine de 20.000 de euro si luni de demersuri pentru o constructie de aproximativ 200m2... Iar suprafata construibila s-a micsorat sensibil. Dupa 1967, Ierusalimul de Vest totaliza 54 km2, iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriati in favoarea coloniilor.
Din cei 46 ramasi, 21 nu sunt inclusi in planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificati, 16 sunt rezervati spatiilor verzi, cladirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2 construibili ai palestinienilor reprezinta asadar... 7,25% din suprafata totala a orasului! Arhitecta si militanta a Bimkom, Efrat Cohen-Bar agita in mana volumul gigantic al noului „Master plan“. „In pofida catorva progrese, inegalitatea de tratament continua. Pana in 2020 planificatorii acorda 3 noi kilometri patrati celor 158.000 de palestinieni suplimentari si 9,5 km2 celor 110.000 evrei suplimentari“.
Mergand mai departe, geografa Irène Salenson evoca „limitarea orizontala si verticala a dezvoltarii urbane palestiniene“: Estul va putea construi in medie cladiri de maximum patru etaje (in loc de doua, in prezent), dar Vestul poate ridica intre sase si opt niveluri (14)! Aceasta inegalitate nu este decat una din fatetele unei politici globale de discriminare ce constituie al saselea si ultimul instrument al hegemoniei Israelului. Nu sunt cetateni decat evreii (si 2,3% din palestinieni).
Titulari ai unor carti de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au nici un drept, nici macar cel de a veni in oras fara autorizatie, de altfel din ce in ce mai rar acordata.
„Rezidentii permanenti“, cu cartile lor de identitate albastre, beneficiaza de prestatii sociale si de drept de vot la alegerile locale, fara insa ca aceste drepturi sa se transmita automat sotului sau copiilor. Celebrul raport european, a carui cenzura de catre Consiliul de ministri al celor Douazeci si cinci a provocat un scandal la sfarsitul lui 2005, dezvaluie o alta deriva: „Intre 1996 si 1999, Israelul a instituit o procedura numita «centru de viata», in virtutea careia cei care detin o carte de identitate albastra si al caror domiciliu sau loc de munca se gasesc in afara Ierusalimului de Est, la Ramallah de exemplu, isi pierd aceasta carte de identitate. Un val de detinatori de astfel de acte s-au repliat asadar in Ierusalimul de Est“ (15).
Bugetul orasului este si el discriminatoriu: Ierusalimului de Est, cu 33% din populatie, nu-i sunt atribuite decat 8,48%: fiecarui evreu ii sunt consacrati in medie 1.190 de euro, iar fiecarui arab 260. Nimic surprinzator daca ne gandim ca, asa cum precizeaza Betselem, 67% din familiile palestiniene traiesc sub pragul de saracie, fata de 29% din familiile israeliene (16).
Provenind si el dintr-un cartier sarac, domnul Amedi nu neaga „intarzierile de care sufera, in materie de infrastructura si de servicii, cartierele arabe si ultra-ortodoxe“. Ne asigura totusi ca orasul, atunci cand primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricand pentru a acoperi aceste gauri“ si lucreaza la proiectele in curs.
„Picaturi de apa in ocean, recunoaste el. Dar trebuie sa incepem de undeva“. Se cuvine sa constatam ca, pentru moment, totul incepe si se sfarseste prin constructia unui zid care inghite cea mai mare parte a fondurilor: 800.000 de euro pe kilometru - si vor fi 180, din care numai 5 pe Linia verde. Prin urmare, argumentul securitatii nu prea se sustine. Atentatele kamikaze - 171 de victime in sase ani - au traumatizat orasul.
Dar, in cea mai mare parte a traseului sau, zidul nu-i separa pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de scolile, campurile, livezile de maslini, spitalele sau cimitirele lor... „Zidul este un instrument pe care guvernul il foloseste pentru a controla Ierusalimul, nu pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirma Menahem Klein. In fapt, zidul reprezinta chintesenta tuturor uneltelor de dominatie evocate pana acum.
El multiplica suprafata Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenand un soi de trefla ce include noile colonii si zonele lor de dezvoltare: la nord, Bet Horon, Givat Zeev, Givon Hadasha si viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi Samuel; la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum si ansamblul Gouch Etzion; si, in sfarsit, la est, Maale Adoumin. Privind de pe terasa spitalului Augusta Victoria, iti poti da mai bine seama de amenintarea mortala pe care santierul deschis la est o reprezinta pentru viitorul stat palestinian. Numai colonia ocupa 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale Adoumin“ acopera intreaga suprafata, in cea mai mare parte inca goala, de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul, care se intinde pe 51 km2).
Punga merge pana aproape de Marea Moarta si, prin urmare, taie in doua Cisiordania. La nord, faimoasa zona E1 reprezinta, cu ai sai 12 km2 (de doisprezece ori mai mult decat orasul vechi!) ultimul spatiu posibil de crestere al Ierusalimului de Est.
Dar nici opozitia - este drept formala - a Washingtonului nu a impiedicat constructia noului Cartier General al Politiei pentru Cisiordania, in asteptarea locuintelor, a centrelor comerciale, a hotelurilor etc. Cat despre beduinii Jahalin, acestia locuiesc in baraci mizere, pe colina unde au fost „transferati“, colina care domina... groapa de gunoi. Cat mai multe pamanturi palestiniene cu cat mai putini palestinieni: acest principiu venerabil a ghidat traseul zidului care include coloniile evreiesti si exclude cartierele arabe.
Astfel, zidul arunca in Cisiordania, de la nord la sud, localitatea Quafr Aqab, alaturi de tabara de refugiati de la Qalandiya, jumatate din Beit Hanina, cea mai mare parte din Al-Ram, Dahiyat al-Bared, Hizma, tabara de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata, Ram Khamzi si, chiar la sud, Walaja.
O premiera: 60.000 din cei 240.000 de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzati fara sa se fi miscat deloc! Dar cu pretul unui intreg lant de pierderi. Pierdere de timp: „Inainte, mergeam la facultate pe jos si faceam zece minute, spune Mohammad, un student din Ramallah, inscris la medicina la Universitatea Al Qods. Acum, fac nouazeci de minute cu masina“.
Pierdere de venituri: daca negustorii din partea „proasta“ a Al-Ram deplang o scadere de 30 pana la 50% a cifrei de afaceri, un dentist a trebuit sa-si inchida pur si simplu cabinetul, in vreme ce proprietarul unui imobil cu o extraordinara vedere asupra zidului si-a pierdut toti locatarii.
Pierdere de personal: intre o treime si o jumatate din medici si infirmieri, dar si din profesori nu mai pot veni sa munceasca la Ierusalim. Pierdere anuntata a „rezidentei“: cei care nu vor mai putea justifica o locuinta sau un loc de munca in Ierusalim isi vor pierde cartea albastra in momentul reinnoirii acesteia.
In sfarsit si mai ales, pierderea de catre Ierusalimul de Est a rolului sau de metropola palestiniana. „Oricine stie ca viitoarele negocieri vor pleca de la «parametrii lui Clinton», in special impartirea orasului pentru a putea gazdui cele doua capitale, rezuma Menahem Klein. Asta incerca sa evite zidul, distrugand statutul de centru metropolitan al Al Qods, deconectandu-l de hinterland-ul sau economic, social si cultural palestinian.
Daca insa liderii nostri spera sa profite astfel de slabiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurta durata: tanara generatie va ridica capul. Ce va mai ramane atunci din ambitia lui Sharon si a lui Olmert de «reeliberare a Ierusalimului»?“ Alti interlocutori leaga escalada israeliana de procesul de pace. Asa cum o face ambasadorul Sanbar, potrivit caruia lucrurile s-au accelerat „din momentul in care Ierusalimul a fost oficial inscris pe ordinea de zi a negocierilor. Pentru ca, odata luat in stapanire, nu mai ramane nimic de negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei palestiniene de negociere, „Sharon a profitat de slabiciunea comunitatii internationale pentru a lua ceea ce George W. Bush ii promisese in scrisoarea din 14 aprilie 2004 - blocurile de colonii“. Nu vom fi deci surprinsi auzindu-l pe domnul Toufakji renuntand sa mai revendice aceste „blocuri“, in numele realismului. „Chiat si Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar si zona E1?“ „Da“.
Ca raspuns la acest abandon, Hasib Nashashibi, membru al Coalitiei pentru Ierusalim, evoca „criza de conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploateaza diviziunile si greselile“, iar Amos Gil arata „argumentul major pe care atentatele kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.
Cand ii vezi, te gandesti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de la Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) si Walaja (2.000) prinsi in capcana zidului sau a barierei care ii incercuieste. Familia Gharib este exemplul cel mai ilustrativ si crud.
Unul cate unul, colonii din Givon Hadasha si-au construit casele pe pamanturile private palestiniene, incercuindu-i casa si transformand-o intr-o mini-enclava, legata printr-un drumeag de satul originar, totul fiind ingradit de un grilaj ce va fi curand electrificat si dotat cu supraveghere video... Simpatici vecini: vazandu-ne, unul ne striga de la fereastra: „Am arma, o sa trag!“ Vorbe in vant? I-au omorat deja un fiu. Persecutati, membrii familiei Gharib rezista totusi de mai bine de douazeci de ani... Cum sa nu-ti amintesti indignarea lui Meron Benvenisti: „Zidul? E monumentul disperarii totale! Priviti Bethleemul: de-o parte, Biserica Nasterii, de alta, buncarul construit in jurul mormantului Raselei.
E aroganta ocupantului care pretinde sa defineasca si sa redefineasca comunitatile dupa bunu-i plac: ca si cum «bariera» i-ar separa pe arabii «buni», acceptati la Ierusalim, de cei «rai», care sunt exclusi. Inventatorii acestei orori gandesc in aceeasi logica coloniala a secolului al XIX-lea care v-a impins si pe voi, francezii, in Indochina sau in Maghreb.
Dar nici acum nu va fi mai bine! Zidul Ierusalimului va sfarsi precum cel al Berlinului“.
Cf. sursa in limba romana.
Israelienii sau strainii au de fapt o multime de posibilitati: ei pot ajunge in centru si pe alte cai, atat prin nord, cat si prin sud. Nu si palestinienii din Cisiordania, pentru care este mult mai greu sa intre in orasul de trei ori sfant.
Daca au reusit sa treaca de punctele de control interioare, se lovesc de cel mai brutal obstacol inventat vreodata pentru a le controla si a le ingradi deplasarea in teritoriile ocupate: un zid de aproximativ zece metri inaltime, care va acoperi in curand intreaga parte orientala a cetatii, ascunzand peisajul si inchizand intrarile traditionale.
Zidul taie cele doua axe istorice - Ierusalim-Amman (drumul 417) si Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul sarpe nu se mai opreste - pentru cisiordanieni - decat in patru puncte: Qualandiya in nord, Shuafat in nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest si Gilo in sud.
Pentru a ajunge la acestea, ei trebuie insa sa ocoleasca, sa-si lase masinile si sa traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu placute de inmatriculare verzi) fiind strict interzise in Ierusalim... Insarcinat de ministerul israelian al apararii cu conceptia, trasarea si constructia „barierei de securitate“ (potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza, colon din Kfar Adoumim, este supranumit de catre palestinieni „a doua Nakba“ (1).
Odata terminat, monumentalul sau proiect ar trebui sa aiba unsprezece puncte de control asemanatoare unor „terminale de aeroport“. Nu aceasta este insa impresia pe care o lasa intrarea de la Gilo.
Pretutindeni, panouri de avertizare: „Intrati unul cate unul“, „Asteptati-va randul“, „Pastrati curatenia“, „Scoateti-va haina“, „Respectati regulile“. Culoarele, delimitate pe margini si acoperite deasupra de grilaje, seamana mai degraba cu tunelurile prin care fiarele intra in arena circului... Nu exista insa aici vreun sef al arenei: o data ce ai trecut de prima poarta, daca luminita de avertizare iti arata ca se poate trece, o voce metalica iti cere sa-ti prezinti bagajele la control. Ghicesti o prezenta in spatele geamurilor fumurii blindate.
Apoi, in sfarsit, un om in carne si oase: un soldat imbracat neglijent, cu picioarele sprijinite de masa si cu un pistol-mitraliera Uzi in banduliera te observa din cap pana-n picioare, susotind sau vociferand ceva, in timp ce-ti controleaza actele.
La iesire, alte pancarte ureaza in trei limbi „calatorilor“: „Bine ati venit la Ierusalim“ (desi orasul se afla la 4 kilometri distanta) sau „Pacea fie cu voi“... Planul de partitie stabilit de Natiunile Unite in 1947 acordase orasului un „regim international special“, regim care ramane, de altfel, si in 2007, singurul statut recunoscut la nivel mondial. Insa razboiul din 1948 a provocat divizarea orasului intre Iordania si Israel, acesta din urma instalandu-si capitala in partea occidentala inainte de a anexa, in 1967, si partea orientala.
In 1980, o Lege fundamentala a proclamat „Ierusalimul intreg si reunificat capitala eterna a Israelului“. In absenta vreunei garantii a eternitatii, politica dusa de guvernele israeliene a vizat mentinerea hegemoniei asupra orasului, incercand sa impiedice impartirea cetatii si, pe cale de consecinta, nasterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitala.
„Cheia, precizeaza Khalil Toufakji, directorul departamentului de cartografie al Societatii de studii arabe, consilier al delegatiei palestiniene pana la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru israelieni, existenta unei popu latii constituita majoritar din evrei a reprezentant intotdeauna o prioritate.
Insa palestinienii au crescut de la 20% in 1967 la 35% si ar putea deveni chiar majoritari in 2030“ (2). Cresterea este determinata de diferenta de natalitate, dar si de plecarea evreilor goniti de somaj, de criza locuintelor si... de climatul intolerant creat de presiunea ultra-ortodoxa.
Fenomenul este suficient de semnificativ pentru a putea darama certitudini fondatoare: desigur, strategia demografica oficiala reafirma un raport de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia in calcul“ si un altul, mai pragmatic, de 60 la 40% (3).
„Ca si cum ar exista un procentaj convenabil“, exclama Meron Benvenisti, fara indoiala cel mai bun specialist al Ierusalimului, pentru care „este vorba pur si simplu de rasism. Traim in singurul oras din lume in care procentajul etnic tine loc de filosofie“.
Mai putin pasionat, Menahem Klein, si el consilier la Camp David, dar de partea israeliana, adauga: „Pragmaticii constata, politicienii se infrunta: asistam la cel mai mare efort israelian din 1967 incoace pentru anexarea Ierusalimului“. l Dintr-un punct de vedere istoric, primul instrument al acestui efort a fost extinderea ilegala a frontierelor municipale. Amos Gil, directorul asociatiei Ir Amim (Orasul popoarelor), retraseaza parcursul: „Orasul vechi nu se intinde decat pe un kilometru patrat; impreuna cu cartierele arabe din jur, a atins in perioada iordaniana 6 km2.
Israelul a anexat, in 1967, 64 de km2 din teritoriul cisiordanian si cele 28 de sate aferente, pentru a atinge 70 km2. Cand zidul va fi terminat, el va incercui la est aproape 164 km2. In schimb, in Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit Safdie, s-a lovit de o multime de scuturi ecologice“. „Exista o culoare care nu se regaseste decat aici: verdele politic“.
Meir Margalit, coordonator al Comitetului israelian impotriva demolarii de locuinte (Icahd), aminteste ca, atunci cand seful partidului de stanga Meretz, Ornan Yekutieli, s-a aratat indignat de constructia coloniei de la Har Homa pe locul unei magnifice paduri palestiniene, primarul din acea vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai arabilor li se parea verde“.
Apartheid ecologic: aceste zone, „mai degraba de un galben prafos si pline de reziduuri“ - aminteste cu ironie arhitectul Ayala Ronel - le interzic arabilor sa construiasca, dar le permit evreilor sa colonizeze... Colonizarea este cel de-al doilea instrument al strategiei israeliene. Arhitect si presedinte al asociatiei Bimkom, care lupta pentru dreptul tuturor de a planifica orasul, domnul Shmuel Groag, recapituleaza etapele: „Primul inel era compus din sapte mari colonii: Gilo, Armon Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol, Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov si Har Homa.
Al doilea continea doua, Pisgat Zeev si Maale Adoumin. Al treilea inel a adaugat alte noua: Givon, Adam, Kochav Yaacov, Kfar Adoumin, Keidar, Efrat, Betar Illit si coloniile din Gouch (bloc) Etzion. In total, acestea adapostesc jumatate din cei 500.000 de coloni pe care-i numara Cisiordania“. Fondator al Centrului alternativ de informare si figura majora a miscarii pacifiste, Michel Warschawski organizeaza „vizite“ militante pentru a expune in modul cel mai concret „principiul care ghideaza colonizarea: stabilirea unei continuitati teritoriale israeliene care sa sparga continuitatea teritoriala araba“.
Si pentru a denunta de asemenea o strategie de manipulare ilustrata de fostul primar al coloniei Karrnei Shmoron care intelegea sa „se asigure ca populatia evreiasca din Yesha (4) nu traieste in spatele sarmelor ghimpate, ci intr-o continuitate a prezentei evreiesti.
Spre exemplu, daca luam regiunea dintre Ierusalim si Ofra, ii adaugam o zona industriala la intrarea in colonia Adam si o benzinarie la intrarea in Psagot, obtinem o axa a continuitatii israeliene“. Al treilea instrument este cel al controlului total al cailor de comunicare pentru a disloca spatiul palestinian, pentru a reduce mobilitatea populatiei si a-i suprima sansele de dezvoltare.
Israelul a luat in stapanire marile axe existente, pe care le-a renovat si le-a largit, dar a si construit altele noi pentru ca colonii sa poata ajunge cat mai usor la Ierusalim - de altfel si unul dintre obiectivele viitorului tramvai. Intregul formeaza o impresionanta retea de drumuri cu patru benzi, luminate noaptea, de-a lungul carora copacii au fost taiati, casele presupuse „periculoase“ distruse, in locul lor fiind ridicate ziduri de protectie, toate desigur in numele „securitatii“.
Legand intre ele coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulatiei palestiniene, exilata pe o retea secundara de proasta calitate, putin sau deloc intretinuta si strangulata de nenumarate puncte de control, fixe sau mobile. Iata-ne de exemplu la barajul numit Container, la sud de Abou Dis, care controleaza - si adesea inchide - ultima axa palestiniana majora ce leaga nordul de sudul Cisiordaniei.
Drumul isi merita numele de Wadi Nar, „Valea focului“ si, prin extensie, „valea infernului“: soseaua este uneori atat de stramta incat doua camioane cu greu pot trece impreuna, daca reusesc desigur sa urce si sa coboare pantele abrupte.
In schimb, nu departe, se vede generoasa cale rapida oferita de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite sa ajunga imediat in coloniile din Goush Etzion si Hebron... fara a intalni vreun arab. Acest „apartheid care nu-si va rosti numele“ - formula negociatorului-sef palestinian Saeb Erekat (5) - devine explicit o data cu proiectul de „fluidizare a circulatiei“ atat de drag colonelului Tirza: daca evreii si arabii trebuie totusi sa se intersecteze uneori, ei nu se vor vedea niciodata datorita podurilor si tunelurilor... „Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir Nabala si Al Jib, ne explica la fata locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz, membru al Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o sosea acoperita de grilaje si ridicata la cincisprezece metri de sol, doua tuneluri si un pod!“ Nimic mai infam in materie de segregare: de la 19 ianuarie 2007, ii este interzis prin lege oricarui israelian sau palestinian „rezident“ sa transporte in masina un locuitor ne-evreu din Cisiordania... Protestele au fost insa atat de puternice incat aplicarea legii a fost „suspendata“... Al patrulea instrument, infiltrarea in orasul vechi si in „bazinul sacru“. „Pentru coloni, Ierusalimul este ca o ceapa: cea mai buna este inima“, glumeste Meir Margalit.
Recuperarea unor foste bunuri evreiesti, confiscarea altora in virtutea legii absentei si cumpararea prin intermediari se multiplica cu o asemenea viteza incat ziaristul Meron Rappoport vorbeste chiar de o „Republica a Eladului“ (6) - dupa numele organizatiei colonilor careia, in mod neobisnuit, autoritatile i-au delegat administrarea „Cetatii lui David“ (7). Plecand de la aceasta implantare cu caracter istoric, ne putem da seama - dupa numarul caselor arabe ce arboreaza drapelul israelian si al gorilelor inarmate care patruleaza pe strazi - de masura in care colonizarea cea mai triviala ia in posesie Silwan, coboara spre Boustan (unde optzeci si opt de cladiri sunt amenintate cu distrugerea), urca din nou catre Ras al-Amoud (Maale
Zeitim) si Jabal Mukaber (Nof Zion). Primele doua case din Kidmat Zion sfideaza deja, dincolo de zid, imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis. Harta ne confirma ca toate aceste metastaze deseneaza o adevarata diagonala a epurarii etnice...
„Nu va opriti la cifre, insista Fuad Hallak, consilier al echipei de negociatori a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Desigur, cele saptesprezece puncte de colonizare ale orasului vechi si ale imprejurimilor sale imediate numara abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se inscriu insa intr-o strategie tenace de ‚depalestinizare’“. l Iudaizarea, al cincilea instrument al strategiei israeliene, incepe prin simboluri. Un prieten palestinian ne arata semnele care acopera Ierusalimul arab cu decorul orasului evreu. „De la cele mai spectaculare - precum memorialele eroilor razboaielor duse de Israel sau cladirile publice instalate in partea de Est - la cele mai discrete: pavaje, lampadare, cosuri.
Fara a uita de numele strazilor“. Piata Tsahal, strada Parasutistilor, piata Cartierului General: „Aceste nume au aparut dupa anexarea Ierusalimului de Est in 1967 - observa ziaristul David Rubinstein (8) - probabil pentru ca arabii sa nu uite cine a castigat“. La Paris, prietenii ne prevenisera deja: „Orasul vechi este pe cale sa se goleasca“. Din pacate, in treizeci de ani, niciodata nu ni s-a parut atat de trist.
„Israelienii ar dori sa colonizeze esentialul si sa reduca restul la cateva strazi folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amaraciune ambasadorul palestinian la Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevra aproape incredibila: o jonglerie israeliana pentru a obtine, in 2000, inscrierea Vechiului oras arab pe lista patrimoniului... statului evreu! Iudaizarea este purtata si de repunerea in cauza a liberului acces la Locurile sfinte, principiu comun tuturor textelor internationale incepand cu tratatul de la Berlin (1885). „Sunt ani deja de cand musulmanii si crestinii din Cisiordania nu mai au acces la al-Aqsa sau la Sfantul Mormant, protesteaza directorul Waqf (9), Adnan Al-Husseini.
Cat despre «rezidentii» din Ierusalim, acestia trebuie sa aiba patruzeci si cinci de ani impliniti pentru a putea veni sa se roage. Fara sa mai vorbim de umilinta celor aproximativ 4.000 de soldati desfasurati la marile sarbatori“.
Si excavatiile de sub Esplanada? „Nu indraznesc sa-mi inchipui ce se va intampla cand acesti nebuni care viseaza la «reconstructia Templului» ne vor distruge moscheile“. Nu mai putin ingrijorati, la 29 septembrie 2006, patriarhii si conducatorii Bisericii Crestine de la Ierusalim au publicat o declaratie ce reafirma necesitatea unui „statul special“ care sa garanteze in primul rand „dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi si comunitati religioase; egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor in acord cu rezolutiile internationale; liberul acces la Ierusalim al tuturor, cetateni, rezidenti si pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate, de pastrare si de cult pe care diferitele biserici le-au dobandit de-a lungul timpului sa fie detinute de aceleasi comunitati“ si cerea comunitatii internationale sa asigure respectarea „statu quo-ului Locurilor Sfinte“ (10) ... Oricat de cunoscuta credem ca ne-ar fi cruzimea ocupantului, evreu, crestin sau musulman, totusi, distrugerea cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor sai, este un spectacol insuportabil (11)
Un act pe care, din 2000 incoace, municipalitatea si ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori - fara sa mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de euro (12)! O represiune foarte inegala: potrivit Betselem, organizatia israeliana pentru apararea drepturilor omului, in 2005, cele 5.653 de infractiuni constatate in partea de vest au provocat 26 de demolari partiale sau totale, in vreme ce cele 1.529 de infractiuni inregistrate in est au determinat 76 ! (13)Pentru Meir Margalit, municipalitatea „este obsedata de ideea ca suveranitatea israeliana asupra Ierusalimului ar fi in pericol. Prin aceasta mentalitate paranoica, fiecare casa, fiecare copac, fiecare planta devin parte a unei conspiratii politice mondiale“.
Argumente pe care Yigal Amedi nici macar nu le invoca: pentru acest primar adjunct, demolarile „exceptionale“ se justifica fiindca privesc „cladiri construite ilegal“. Intr-un mod curios, desi face parte din Comitetul pentru planificare si construire, pretinde ca nu stie ca, adesea, inspectorii municipalitatii violeaza hotarari judecatoresti.
„Municipalitatea, pledeaza el, se straduieste sa puna putina ordine in haos“. O idee eficienta! Caci „ilegalitatea“ celor 40% din casele din Ierusalimul de Est - 15.000 din 40.600 - se datoreaza faptului ca primaria acorda cu taraita permise de construire palestinienilor: 2.000 in 2004, 481 din 5.300 de imobile construite.
Iar cererea costa scump: mai bine de 20.000 de euro si luni de demersuri pentru o constructie de aproximativ 200m2... Iar suprafata construibila s-a micsorat sensibil. Dupa 1967, Ierusalimul de Vest totaliza 54 km2, iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriati in favoarea coloniilor.
Din cei 46 ramasi, 21 nu sunt inclusi in planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificati, 16 sunt rezervati spatiilor verzi, cladirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2 construibili ai palestinienilor reprezinta asadar... 7,25% din suprafata totala a orasului! Arhitecta si militanta a Bimkom, Efrat Cohen-Bar agita in mana volumul gigantic al noului „Master plan“. „In pofida catorva progrese, inegalitatea de tratament continua. Pana in 2020 planificatorii acorda 3 noi kilometri patrati celor 158.000 de palestinieni suplimentari si 9,5 km2 celor 110.000 evrei suplimentari“.
Mergand mai departe, geografa Irène Salenson evoca „limitarea orizontala si verticala a dezvoltarii urbane palestiniene“: Estul va putea construi in medie cladiri de maximum patru etaje (in loc de doua, in prezent), dar Vestul poate ridica intre sase si opt niveluri (14)! Aceasta inegalitate nu este decat una din fatetele unei politici globale de discriminare ce constituie al saselea si ultimul instrument al hegemoniei Israelului. Nu sunt cetateni decat evreii (si 2,3% din palestinieni).
Titulari ai unor carti de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au nici un drept, nici macar cel de a veni in oras fara autorizatie, de altfel din ce in ce mai rar acordata.
„Rezidentii permanenti“, cu cartile lor de identitate albastre, beneficiaza de prestatii sociale si de drept de vot la alegerile locale, fara insa ca aceste drepturi sa se transmita automat sotului sau copiilor. Celebrul raport european, a carui cenzura de catre Consiliul de ministri al celor Douazeci si cinci a provocat un scandal la sfarsitul lui 2005, dezvaluie o alta deriva: „Intre 1996 si 1999, Israelul a instituit o procedura numita «centru de viata», in virtutea careia cei care detin o carte de identitate albastra si al caror domiciliu sau loc de munca se gasesc in afara Ierusalimului de Est, la Ramallah de exemplu, isi pierd aceasta carte de identitate. Un val de detinatori de astfel de acte s-au repliat asadar in Ierusalimul de Est“ (15).
Bugetul orasului este si el discriminatoriu: Ierusalimului de Est, cu 33% din populatie, nu-i sunt atribuite decat 8,48%: fiecarui evreu ii sunt consacrati in medie 1.190 de euro, iar fiecarui arab 260. Nimic surprinzator daca ne gandim ca, asa cum precizeaza Betselem, 67% din familiile palestiniene traiesc sub pragul de saracie, fata de 29% din familiile israeliene (16).
Provenind si el dintr-un cartier sarac, domnul Amedi nu neaga „intarzierile de care sufera, in materie de infrastructura si de servicii, cartierele arabe si ultra-ortodoxe“. Ne asigura totusi ca orasul, atunci cand primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricand pentru a acoperi aceste gauri“ si lucreaza la proiectele in curs.
„Picaturi de apa in ocean, recunoaste el. Dar trebuie sa incepem de undeva“. Se cuvine sa constatam ca, pentru moment, totul incepe si se sfarseste prin constructia unui zid care inghite cea mai mare parte a fondurilor: 800.000 de euro pe kilometru - si vor fi 180, din care numai 5 pe Linia verde. Prin urmare, argumentul securitatii nu prea se sustine. Atentatele kamikaze - 171 de victime in sase ani - au traumatizat orasul.
Dar, in cea mai mare parte a traseului sau, zidul nu-i separa pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de scolile, campurile, livezile de maslini, spitalele sau cimitirele lor... „Zidul este un instrument pe care guvernul il foloseste pentru a controla Ierusalimul, nu pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirma Menahem Klein. In fapt, zidul reprezinta chintesenta tuturor uneltelor de dominatie evocate pana acum.
El multiplica suprafata Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenand un soi de trefla ce include noile colonii si zonele lor de dezvoltare: la nord, Bet Horon, Givat Zeev, Givon Hadasha si viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi Samuel; la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum si ansamblul Gouch Etzion; si, in sfarsit, la est, Maale Adoumin. Privind de pe terasa spitalului Augusta Victoria, iti poti da mai bine seama de amenintarea mortala pe care santierul deschis la est o reprezinta pentru viitorul stat palestinian. Numai colonia ocupa 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale Adoumin“ acopera intreaga suprafata, in cea mai mare parte inca goala, de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul, care se intinde pe 51 km2).
Punga merge pana aproape de Marea Moarta si, prin urmare, taie in doua Cisiordania. La nord, faimoasa zona E1 reprezinta, cu ai sai 12 km2 (de doisprezece ori mai mult decat orasul vechi!) ultimul spatiu posibil de crestere al Ierusalimului de Est.
Dar nici opozitia - este drept formala - a Washingtonului nu a impiedicat constructia noului Cartier General al Politiei pentru Cisiordania, in asteptarea locuintelor, a centrelor comerciale, a hotelurilor etc. Cat despre beduinii Jahalin, acestia locuiesc in baraci mizere, pe colina unde au fost „transferati“, colina care domina... groapa de gunoi. Cat mai multe pamanturi palestiniene cu cat mai putini palestinieni: acest principiu venerabil a ghidat traseul zidului care include coloniile evreiesti si exclude cartierele arabe.
Astfel, zidul arunca in Cisiordania, de la nord la sud, localitatea Quafr Aqab, alaturi de tabara de refugiati de la Qalandiya, jumatate din Beit Hanina, cea mai mare parte din Al-Ram, Dahiyat al-Bared, Hizma, tabara de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata, Ram Khamzi si, chiar la sud, Walaja.
O premiera: 60.000 din cei 240.000 de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzati fara sa se fi miscat deloc! Dar cu pretul unui intreg lant de pierderi. Pierdere de timp: „Inainte, mergeam la facultate pe jos si faceam zece minute, spune Mohammad, un student din Ramallah, inscris la medicina la Universitatea Al Qods. Acum, fac nouazeci de minute cu masina“.
Pierdere de venituri: daca negustorii din partea „proasta“ a Al-Ram deplang o scadere de 30 pana la 50% a cifrei de afaceri, un dentist a trebuit sa-si inchida pur si simplu cabinetul, in vreme ce proprietarul unui imobil cu o extraordinara vedere asupra zidului si-a pierdut toti locatarii.
Pierdere de personal: intre o treime si o jumatate din medici si infirmieri, dar si din profesori nu mai pot veni sa munceasca la Ierusalim. Pierdere anuntata a „rezidentei“: cei care nu vor mai putea justifica o locuinta sau un loc de munca in Ierusalim isi vor pierde cartea albastra in momentul reinnoirii acesteia.
In sfarsit si mai ales, pierderea de catre Ierusalimul de Est a rolului sau de metropola palestiniana. „Oricine stie ca viitoarele negocieri vor pleca de la «parametrii lui Clinton», in special impartirea orasului pentru a putea gazdui cele doua capitale, rezuma Menahem Klein. Asta incerca sa evite zidul, distrugand statutul de centru metropolitan al Al Qods, deconectandu-l de hinterland-ul sau economic, social si cultural palestinian.
Daca insa liderii nostri spera sa profite astfel de slabiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurta durata: tanara generatie va ridica capul. Ce va mai ramane atunci din ambitia lui Sharon si a lui Olmert de «reeliberare a Ierusalimului»?“ Alti interlocutori leaga escalada israeliana de procesul de pace. Asa cum o face ambasadorul Sanbar, potrivit caruia lucrurile s-au accelerat „din momentul in care Ierusalimul a fost oficial inscris pe ordinea de zi a negocierilor. Pentru ca, odata luat in stapanire, nu mai ramane nimic de negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei palestiniene de negociere, „Sharon a profitat de slabiciunea comunitatii internationale pentru a lua ceea ce George W. Bush ii promisese in scrisoarea din 14 aprilie 2004 - blocurile de colonii“. Nu vom fi deci surprinsi auzindu-l pe domnul Toufakji renuntand sa mai revendice aceste „blocuri“, in numele realismului. „Chiat si Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar si zona E1?“ „Da“.
Ca raspuns la acest abandon, Hasib Nashashibi, membru al Coalitiei pentru Ierusalim, evoca „criza de conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploateaza diviziunile si greselile“, iar Amos Gil arata „argumentul major pe care atentatele kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.
Cand ii vezi, te gandesti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de la Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) si Walaja (2.000) prinsi in capcana zidului sau a barierei care ii incercuieste. Familia Gharib este exemplul cel mai ilustrativ si crud.
Unul cate unul, colonii din Givon Hadasha si-au construit casele pe pamanturile private palestiniene, incercuindu-i casa si transformand-o intr-o mini-enclava, legata printr-un drumeag de satul originar, totul fiind ingradit de un grilaj ce va fi curand electrificat si dotat cu supraveghere video... Simpatici vecini: vazandu-ne, unul ne striga de la fereastra: „Am arma, o sa trag!“ Vorbe in vant? I-au omorat deja un fiu. Persecutati, membrii familiei Gharib rezista totusi de mai bine de douazeci de ani... Cum sa nu-ti amintesti indignarea lui Meron Benvenisti: „Zidul? E monumentul disperarii totale! Priviti Bethleemul: de-o parte, Biserica Nasterii, de alta, buncarul construit in jurul mormantului Raselei.
E aroganta ocupantului care pretinde sa defineasca si sa redefineasca comunitatile dupa bunu-i plac: ca si cum «bariera» i-ar separa pe arabii «buni», acceptati la Ierusalim, de cei «rai», care sunt exclusi. Inventatorii acestei orori gandesc in aceeasi logica coloniala a secolului al XIX-lea care v-a impins si pe voi, francezii, in Indochina sau in Maghreb.
Dar nici acum nu va fi mai bine! Zidul Ierusalimului va sfarsi precum cel al Berlinului“.
Cf. sursa in limba romana.
marți, iulie 17, 2007
“Soluţia celor două state a murit, pentru a face loc soluţiei unui stat unic” (interviu de Michelangelo Cocco cu Leila Farsakh)
Lectura “Palestina-Israel, o ţară, un stat” a luat sfârşit ieri [interviul a fost publicat în 7 iulie 2007 – n.tr.] cu aprobarea unui document în cadrul căruia promotorii, printre care se află istoricul israelian Ilan Pappe, alături de alţi oameni de cultură şi activişti americani, sud-africani, israelieni şi palestinieni, se obligă să promoveze soluţia unui singur stat democratic în calitate de unică şi urgentă posibilitate de ieşire din impasul negocierilor în care chestiunea palestiniană se află de ani de zile.
Am vorbit despre ea cu una dintre participante, Leila Farsakh, profesor de ştiinţe politice la Massachusetts University (Boston), şi autor al lucrării “Independence, cantons or Bantustans. Wither the Palestinian state?” precum şi a unui număr de lucrări despre economia palestiniano-israeliană.
Întrebare: Aţi declarat că naţionalismul palestinian este mort.
Răspuns: Nu am spus asta. Am afirmat doar că lupta poporului nostru pentru a obţine un stat independent s-a sfârşit. Trebuie s-o luăm de la capăt, rezistând ocupaţiei şi colonialismului, dar formulând o nouă strategie bazată pe conceptul de cetăţenie şi care să nu mai fie ancorată în ideea unei partiţii a Palestinei istorice. Patruzeci de ani de luptă – de la ocuparea Teritoriilor în 1967 – merită poate un stat care n-ar fi nimic altceva decât câteva Bantustane în teritoriu israelian, fără nici o continuitate teritorială?
Î. Care este diferenţa dintre un stat binaţional şi un singur stat?
R. În primul, grupul adică, în cazul nostru, israelienii şi arabii, au un set de instituţii separate, ca de exemplu sistemul educaţional. Separate şi garantate prin constituţie. A doua formulă, în schimb, înseamnă un stat laic şi democratic în cadrul căruia, în virtutea legii, nici o identitate anume nu este favorizată sau protejată. Se recunoaşte că statul nu este omogen, dar se pune în centrul discursului cetăţeanul, nu etnia. Printre cei care, ca şi noi, consideră că partajarea Palestinei este acum imposibilă, există diferenţe de opinie în privinţa căruia dintre aceste două modele, sau chiar a căror variante, ar fi mai convenabil de adoptat.
Î. Nu crezi că perspectiva unui singur stat este prea îndepărtată?
R. Realitatea teritorială, demografică şi economică de pe teren dovedeşte că nu am fost niciodată atât de aproape de această soluţie cum suntem acum. Teritoriul Cisiordaniei nu a fost niciodată atât de fragmentat cât este azi, de facto există deja Bantustanele. Palestinienii, pentru a se deplasa, depind în totalitate de Israel şi nu au suveranitate asupra pământului lor. Forţa de muncă a Cisiordaniei depinde de statul ocupant. Palestinienii vor fi majoritari în cinci ani. Soluţia celor două state a murit, probabil va lua cel puţin o generaţie ca să implementăm cea a statului unic, dar nu a mai rămas nici o altă alternativă.
Î. Şi dacă se întâmplă ca ceea ce numeşti Bantustane să funcţioneze?
R. Israelul nu a dorit apariţie politicii de apartheid pe care o vedem azi, el a ţintit transferul [epurarea etnică – n. tr.] a palestinienilor. A realizat-o în parte în 1948, dar în 1967 a ocupat pământul palestinian şi i-a exploatat forţa de lucru fără ca, în acelaşi timp, s-o anexeze. Bantustanele pe care le vedem azi nu pot dura: sunt insuportabile atât politica de oferire de permise de lucru palestinienilor pentru a lucra în Israel, cât şi ajutorul financiar, de la Uniunea Europeană, de o sută de milioane de euro anual pentru cheltuielile Autorităţii Palestiniene pe care statul evreiesc, în calitate de forţă de ocupaţie, ar trebui să le plătească în acord cu legea internaţională.
Î. Corect, dar acestea sunt elemente obiective. Ce arată cele subiective, începând cu Israelul, în care vasta majoritate a partidelor sunt zioniste?
R. Ele sunt încă acorate în viziunea celor două state. Conducerea palestiniană, atât din necesitatea de a supravieţui cât şi pentru că este fidelă strategiei din ultimii 40 de ani, este în continuare în favoarea a două state. Ce mă îngrijorează mai mult este dimensiunea internaţională: începând cu rezoluţia 181 a ONU, proiectul acceptat a fost cel al partajării Palestinei istorice. Şi, pentru prima dată, în discursul din Grădina Trandafirilor al Casei Albe (2003), Preşedintelui Bush vorbeşte de necesitatea unui stat palestinian – cu graniţe provizorii – încercând în acest fel să legitimeze Bantustanele.
I. Se poate ieşi din acest context internaţional?
R. Acest curs-conferinţă reprezintă primul pas spre elaborarea unor strategii universitare şi politice. Este vorba de a explica lumii că proiectul celor două state este mort. Pasul următor va fi o întâlnire mult mai importantă, la care lucrăm şi care va avea loc într-o capitală europeană în cursul următoarelor luni. Înrăutăţirea situaţiei de pe teren ne va ajuta. Occidentul, alături de aşa-numitul “front moderat” egipteano-iordanian, precipită evenimentele pentru proclamarea unui stat palestinian marionetă, ale cărui graniţe temporare se aşteaptă să fie fixate în câteva luni. Dar va fi ceva, atunci când se vor discuta termeni concreţi, pe care nici Mahmud Abbas nici oricare palestinian nu va aproba. În acel moment, propunerea “noastră” va intra în joc.
Cf. sursa in limba italiana.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
Am vorbit despre ea cu una dintre participante, Leila Farsakh, profesor de ştiinţe politice la Massachusetts University (Boston), şi autor al lucrării “Independence, cantons or Bantustans. Wither the Palestinian state?” precum şi a unui număr de lucrări despre economia palestiniano-israeliană.
Întrebare: Aţi declarat că naţionalismul palestinian este mort.
Răspuns: Nu am spus asta. Am afirmat doar că lupta poporului nostru pentru a obţine un stat independent s-a sfârşit. Trebuie s-o luăm de la capăt, rezistând ocupaţiei şi colonialismului, dar formulând o nouă strategie bazată pe conceptul de cetăţenie şi care să nu mai fie ancorată în ideea unei partiţii a Palestinei istorice. Patruzeci de ani de luptă – de la ocuparea Teritoriilor în 1967 – merită poate un stat care n-ar fi nimic altceva decât câteva Bantustane în teritoriu israelian, fără nici o continuitate teritorială?
Î. Care este diferenţa dintre un stat binaţional şi un singur stat?
R. În primul, grupul adică, în cazul nostru, israelienii şi arabii, au un set de instituţii separate, ca de exemplu sistemul educaţional. Separate şi garantate prin constituţie. A doua formulă, în schimb, înseamnă un stat laic şi democratic în cadrul căruia, în virtutea legii, nici o identitate anume nu este favorizată sau protejată. Se recunoaşte că statul nu este omogen, dar se pune în centrul discursului cetăţeanul, nu etnia. Printre cei care, ca şi noi, consideră că partajarea Palestinei este acum imposibilă, există diferenţe de opinie în privinţa căruia dintre aceste două modele, sau chiar a căror variante, ar fi mai convenabil de adoptat.
Î. Nu crezi că perspectiva unui singur stat este prea îndepărtată?
R. Realitatea teritorială, demografică şi economică de pe teren dovedeşte că nu am fost niciodată atât de aproape de această soluţie cum suntem acum. Teritoriul Cisiordaniei nu a fost niciodată atât de fragmentat cât este azi, de facto există deja Bantustanele. Palestinienii, pentru a se deplasa, depind în totalitate de Israel şi nu au suveranitate asupra pământului lor. Forţa de muncă a Cisiordaniei depinde de statul ocupant. Palestinienii vor fi majoritari în cinci ani. Soluţia celor două state a murit, probabil va lua cel puţin o generaţie ca să implementăm cea a statului unic, dar nu a mai rămas nici o altă alternativă.
Î. Şi dacă se întâmplă ca ceea ce numeşti Bantustane să funcţioneze?
R. Israelul nu a dorit apariţie politicii de apartheid pe care o vedem azi, el a ţintit transferul [epurarea etnică – n. tr.] a palestinienilor. A realizat-o în parte în 1948, dar în 1967 a ocupat pământul palestinian şi i-a exploatat forţa de lucru fără ca, în acelaşi timp, s-o anexeze. Bantustanele pe care le vedem azi nu pot dura: sunt insuportabile atât politica de oferire de permise de lucru palestinienilor pentru a lucra în Israel, cât şi ajutorul financiar, de la Uniunea Europeană, de o sută de milioane de euro anual pentru cheltuielile Autorităţii Palestiniene pe care statul evreiesc, în calitate de forţă de ocupaţie, ar trebui să le plătească în acord cu legea internaţională.
Î. Corect, dar acestea sunt elemente obiective. Ce arată cele subiective, începând cu Israelul, în care vasta majoritate a partidelor sunt zioniste?
R. Ele sunt încă acorate în viziunea celor două state. Conducerea palestiniană, atât din necesitatea de a supravieţui cât şi pentru că este fidelă strategiei din ultimii 40 de ani, este în continuare în favoarea a două state. Ce mă îngrijorează mai mult este dimensiunea internaţională: începând cu rezoluţia 181 a ONU, proiectul acceptat a fost cel al partajării Palestinei istorice. Şi, pentru prima dată, în discursul din Grădina Trandafirilor al Casei Albe (2003), Preşedintelui Bush vorbeşte de necesitatea unui stat palestinian – cu graniţe provizorii – încercând în acest fel să legitimeze Bantustanele.
I. Se poate ieşi din acest context internaţional?
R. Acest curs-conferinţă reprezintă primul pas spre elaborarea unor strategii universitare şi politice. Este vorba de a explica lumii că proiectul celor două state este mort. Pasul următor va fi o întâlnire mult mai importantă, la care lucrăm şi care va avea loc într-o capitală europeană în cursul următoarelor luni. Înrăutăţirea situaţiei de pe teren ne va ajuta. Occidentul, alături de aşa-numitul “front moderat” egipteano-iordanian, precipită evenimentele pentru proclamarea unui stat palestinian marionetă, ale cărui graniţe temporare se aşteaptă să fie fixate în câteva luni. Dar va fi ceva, atunci când se vor discuta termeni concreţi, pe care nici Mahmud Abbas nici oricare palestinian nu va aproba. În acel moment, propunerea “noastră” va intra în joc.
Cf. sursa in limba italiana.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
luni, iulie 16, 2007
duminică, iulie 15, 2007
“O alegere morală”, boicotul zguduie Tel Avivul (interviu cu Omar Barghuti de Michelangelo Cocco)
Directorul pentru comerţ şi investiţii al ambasadei britanice de la Tel Aviv a ales coloanele cotidianului Haaretz pentru a încerca să liniştească guvernul israelian. “Suntem conştienţi de şocul şi de mânia cauzate aici în Israel de către recentele tentative de boicot venite din partea unui grup de organizaţii britanice – scrie Richard Salt. Guvernul britanic nu poate interfera în deliberările lor interne dar nu aprobăm bineînţeles tentative de a boicota Israelul.” Pe de altă parte, ministrul olandez al afacerilor externe, Maxime Verhagen, a devenit în urmă cu câteva zile purtătorul de cuvânt al ceea ce se numeşte “dezinvestire”. “Aştept ca [firma] Riwal să oprească furnizarea de macarale pentru zidul de separare”, a declarat Verhagen citând, în sprijinul “invitaţiei” făcute firmei din Rotterdam, rezoluţia Curţii Internaţionale de Justiţie care, în 2004, a declarat că zidul este “ilegal”. Am discutat perspective ale boicotului cu Omar Barghouti, fondator al Campaniei Palestiniene pentru Boicotul Universitar şi Cultural al Israelului, PACBI (www.pacbi.org), şi conferenţiar al cursului “Palestina/Israel: o ţară, un stat” care s-a terminat vineri [6 iulie 2007] la Madrid.
Întrebare: Cum se justifică boicotarea statului evreiesc?
Răspuns: Israelul este o ţară care a violat mai multe principii şi legi internaţionale decât Africa de Sud în timpul apartheidului. Boicotul este justificat prin violarea principiilor legale (rezoluţiile Naţiunilor Unite). Din punct de vedere politic, el pune accentul pe drepturi, care trebuie să fie respectate de către cele două comunităţi dacă se doreşte o soluţie justă a conflictului. Unul dintre instrumentele cele mai eficace în mâinile noastre este Convenţia ONU Împotriva Apartheidului. Exact ca şi în Africa de Sud segregaţionistă, există în Israel legi care îi discriminează făţiş pe cetăţenii arabi ai statului. Cea mai importantă este cea privitoare la proprietatea asupra pământului, care nu atribuie nici un control în privinţa acesteia din urmă palestinienilor, încredinţându-l în întregime Agenţiei evreieşti.
Î. Ce rezultate aţi obţinut până în prezent?
R. Am început abia cu trei ani în urmă, dar instituţiile şi grupurile societăţii civile internaţionale răspund foarte bine. În urmă cu o săptămână TGWU, un sindicat britanic cu 80.000 de aderenţi, a votat o rezoluţie foarte dură a boicotului. Aşa cum o făcuse UNISON, principalul sindicat (1,3 milioane de aderenţi), sau CUPE din Ontario (200 de mii de membri), care pregăteşte în acest moment cursuri pentru a-şi educa aderenţii pentru boicot, fără să mai vorbim de COSATU sud-african care s-a mobilizat în masă.
Î. Când este încolţit, Israelul acţionează dur.
R. Voi europenii, uitaţi că şi Africa de Sud, atunci când campaniile de boicot au devenit eficace, a reacţionat intensificându-şi represiunea împotriva cetăţenilor ei negri. În acel moment, lumea s-a întrebat: poate vă facem rău în loc să contribuim la lupta voastră? Răspunsul în cazul acela a fost negativ, iar noi vom continua până ce vom fi anihilat sistemul de discriminare rasială. Boicotul este practica cea mai morală şi eficientă politic, pentru că nu alienează partea omească a populaţiei, de ambele părţi ale baricadei. Şi în acest fel, el pregăteşte israelienii evrei şi palestinienii pentru o coexistenţă paşnică.
Î. Vorbiţi despre boicot, dezinvestire, sancţiuni. Care sunt diferenţele?
R. Înţelegem prin dezinvestire retragerea de investiţii în favoarea instituţiilor sau a întreprinderilor care susţin ocupaţia. Toate întreprinderile israeliene sunt complice, pentru că fac o discriminare încă din momentul în care, pentru un angajat, dau prioritate celor care au servit în armată. Ele exclud în acest fel minoritatea palestiniană din Israel (1,2 milioane de persoane) care nu face serviciul militar. Sancţiunile reprezintă ultimul nivel şi sunt aplicate de către state şi comunitatea internaţională.
Î. Boicotul individual funcţionează?
R. Fie şi a nu cumpăra fructe sau flori produse în Israel contează, şi încă foarte mult. Pentru produsele agricole israeliene Uniunea Europeană reprezintă o piaţă de miliarde de dolari, iar statul evreiesc are cu Bruxelles un tratat de asociere care îl transformă aproape într-un stat membru. Primele campanii de boicot împotriva Pretoriei au început în anii ’50, dar înainte de a deveni un fenomen răspândit a fost nevoie să aşteptăm 30 de ani. Noi, palestinienii, ne descurcăm cu mult mai bine.”
Cf. versiunea în limba italiană.
Întrebare: Cum se justifică boicotarea statului evreiesc?
Răspuns: Israelul este o ţară care a violat mai multe principii şi legi internaţionale decât Africa de Sud în timpul apartheidului. Boicotul este justificat prin violarea principiilor legale (rezoluţiile Naţiunilor Unite). Din punct de vedere politic, el pune accentul pe drepturi, care trebuie să fie respectate de către cele două comunităţi dacă se doreşte o soluţie justă a conflictului. Unul dintre instrumentele cele mai eficace în mâinile noastre este Convenţia ONU Împotriva Apartheidului. Exact ca şi în Africa de Sud segregaţionistă, există în Israel legi care îi discriminează făţiş pe cetăţenii arabi ai statului. Cea mai importantă este cea privitoare la proprietatea asupra pământului, care nu atribuie nici un control în privinţa acesteia din urmă palestinienilor, încredinţându-l în întregime Agenţiei evreieşti.
Î. Ce rezultate aţi obţinut până în prezent?
R. Am început abia cu trei ani în urmă, dar instituţiile şi grupurile societăţii civile internaţionale răspund foarte bine. În urmă cu o săptămână TGWU, un sindicat britanic cu 80.000 de aderenţi, a votat o rezoluţie foarte dură a boicotului. Aşa cum o făcuse UNISON, principalul sindicat (1,3 milioane de aderenţi), sau CUPE din Ontario (200 de mii de membri), care pregăteşte în acest moment cursuri pentru a-şi educa aderenţii pentru boicot, fără să mai vorbim de COSATU sud-african care s-a mobilizat în masă.
Î. Când este încolţit, Israelul acţionează dur.
R. Voi europenii, uitaţi că şi Africa de Sud, atunci când campaniile de boicot au devenit eficace, a reacţionat intensificându-şi represiunea împotriva cetăţenilor ei negri. În acel moment, lumea s-a întrebat: poate vă facem rău în loc să contribuim la lupta voastră? Răspunsul în cazul acela a fost negativ, iar noi vom continua până ce vom fi anihilat sistemul de discriminare rasială. Boicotul este practica cea mai morală şi eficientă politic, pentru că nu alienează partea omească a populaţiei, de ambele părţi ale baricadei. Şi în acest fel, el pregăteşte israelienii evrei şi palestinienii pentru o coexistenţă paşnică.
Î. Vorbiţi despre boicot, dezinvestire, sancţiuni. Care sunt diferenţele?
R. Înţelegem prin dezinvestire retragerea de investiţii în favoarea instituţiilor sau a întreprinderilor care susţin ocupaţia. Toate întreprinderile israeliene sunt complice, pentru că fac o discriminare încă din momentul în care, pentru un angajat, dau prioritate celor care au servit în armată. Ele exclud în acest fel minoritatea palestiniană din Israel (1,2 milioane de persoane) care nu face serviciul militar. Sancţiunile reprezintă ultimul nivel şi sunt aplicate de către state şi comunitatea internaţională.
Î. Boicotul individual funcţionează?
R. Fie şi a nu cumpăra fructe sau flori produse în Israel contează, şi încă foarte mult. Pentru produsele agricole israeliene Uniunea Europeană reprezintă o piaţă de miliarde de dolari, iar statul evreiesc are cu Bruxelles un tratat de asociere care îl transformă aproape într-un stat membru. Primele campanii de boicot împotriva Pretoriei au început în anii ’50, dar înainte de a deveni un fenomen răspândit a fost nevoie să aşteptăm 30 de ani. Noi, palestinienii, ne descurcăm cu mult mai bine.”
Cf. versiunea în limba italiană.
sâmbătă, iulie 14, 2007
joi, iulie 12, 2007
“Orbirea” europenilor este “dezamăgitoare” (Ismail Haniyeh în interviu cu Michel Bôle-Richard)
Michel Bôle-Richard: Ce anume împiedică eliberarea caporalului israelian Gilad Şalit, făcut prizonier în 25 iunie 2006?
Ismail Haniyeh: Noi am vegheat întotdeauna la terminares suferinţelor caporalului Şalit şi dăm mai mare importanţă eliberării sale decât israelienii înşişi. Dar nu trebuie să uităm că există 11.000 de prizonieri palestinieni întemniţaţi în Israel, care suferă în acelaşi mod. Am prezentat o listă a deţinuţilor care trebuie eliberaţi şi ea a fost respinsă. Israelienii nu vor să răspundă cererilor care au fost formulate de către partidele rezistenţei palestiniene.
M.B.-R.: După eliberarea jurnalistului Alan Johnston de la BBC, aţi fost dezamăgit de reacţiile comunităţii internaţionale, mai ales ale europenilor?
I.H.: Înainte de toate, poziţia europenilor este dezamăgitoare, cu sau fără eliberarea lui Johnston. Adevărata problemă este aceea a ocupaţiei şi a suferinţei poporului palestinian. Este pentru prima dată în istorie când comunitatea internaţională susţine ocupantul împotriva ocupatului. Decizia europeană ţine de o orbire.
Ceea ce am făcut noi pentru eliberarea lui Johnsont corespunde principiilor, tradiţiilor şi convingerilor noastre. Încă de la început, noi am zis că această răpire contribuie la murdărirea imaginii şi a cauzei palestiniene. Pentru asta trebuie să-i punem punct, fără să aşteptăm o recompensă politică.
M.B.-R.: Hamas n-a comis o eroare luând puterea în Gaza şi distrugând eforturile guvernului de uniune naţională?
I.H.: Noi am fost întotdeauna în favoarea unui guvern de uniune naţională, chiar înainte de formarea lui. Dar în egală măsură a fost întotdeauna, în sânul Fatahului, un curent opus unui parteneriat politic şi care nu a acceptat niciodată rezultatele alegerilor din 25 ianuarie 2006. Comportamentul lui a demonstrat că era aliat cu elemente din exterior care i-au furnizat arme şi bani.
Această facţiune planifica o lovitură de stat împotriva legitimităţii palestiniene. Susţinerea venea de la Israel şi de la Statele Unite. Acest curent palestinian încercase să destabilizeze guvernul direct ieşit din alegeri cu aceeaşi actori. Pe scurt, guvernul de uniune naţională nu este responsabil de ceea ce s-a întâmplat. Era o situaţie de urgenţă şi noi am răspuns.
M.B.-R.: Dar asta nu înseamnă sfârşitul statului palestinian conţinând Fâşia Gaza şi Cisiordania?
I.H.: Trebuie să vedem realitatea în faţă. Sunt cinsprezece ani de când se aşteaptă crearea statului palestinian, care în continuare nu există. Înainte de a spune că ceva a dispărut, trebuie să fi existat.
Hamas s-a bătut întotdeauna pentru crearea statului palestinian. S-a bătut întotdeauna împotriva corupţiei şi a luptat întotdeauna împotriva ocupantului. Comportamentul Hamasului a fost întotdeauna motivat de acest obiect şi de nimic altceva. Fâşia Gaza este în întregime a poporului palestinian. Nu este proprietatea Hamasului şi poporul din Gaza face parte din poporul palestinian. Noi nu acceptăm separaţia.
M.B.-R.: Vreţi să creaţi un stat islamic?
I.H.: Nu vrem crearea unui emirat islamic. Nu este adevărat, acestea sunt false acuzaţii.
Nu aveţi decât să mergeţi să vedeţi pe străzile Gazei. Viaţa nu s-a schimbat. Am întărit securitatea, libertăţile personale. Suntem în favoarea drepturilor omului.
M.B.-R.: Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, acuză Hamas de furnizarea unei porţi de intrare pentru Al-Qaida în Fâşia Gaza.
I.H.: Abu Mazen [numele de război al Mahmud Abbas] ştie mai bine decât oricine că aceasta este fals. Nu există nici o relaţie între Hamas şi Al-Qaida.
Recentele declaraţii ale lui Zawahiri [numărul doi din Al-Qaida], o demonstrează pentru că el critică Hamasul. Ştim foarte bine că cei care vor să asimileze Hamas şi Al-Qaida o fac pentru a ne discredita.
M.B.-R.: Mahmud Abbas a declarat că “nu ar da curs niciodată nici celui mai mic dialog” cu Hamas?
I.H.: Suntem pentru dialog, căci aceasta este singura soluţie. Nu fixăm nici o condiţie. Abu Mazen a vorbit în mod precipitat. Ştie foarte bine că recunoaşterea drepturilor noastre legitime nu se va face decât dacă există uniune, şi uniunea se obţine prin dialog.
M.B.-R.: Fâşia Gaza este o închisoare sub cerul liber. Ce speraţi să faceţi pentru ca punctele de trecere să fie din nou deschise?
I.H.: Un proverb arab spune: “M-a lovit, apoi a plâns, şi la urmă a mers să facă o plângere împotriva mea.” Gaza e sub asediu de şapte ani, de la începutul [celei de-a doua] Intifada. Situaţia nu a făcut decât să se degradeze. Este şi mai rău după alegerile din ianuarie 2006. Suntem supuşi unui embargou aerian, terestru şi maritim. În Cisiordania e aproximativ acelaşi lucru. Realitatea este că poporul palestinian este întemniţat de ocupant. Şi asta nu este din vina Hamasului. Toate acuzaţiile împotriva noastră nu servesc decât la escamotarea realităţii.
Mă bizui mult pe poporul meu şi pe răbdarea lui. Noi n-o să stăm cu mâinile încrucişate şi vom face demersuri la ţările arabe şi islamice pentru ca ei să facă presiuni asupra ocupantului astfel încât porţile noastre să se deschidă.
M.B.-R.: Sunteţi favorabil desfăşurării unei forţe internaţionale, aşa cum doreşte Mahmud Abbas?
I.H.: Câtuşi de puţin, căci ar fi o nouă formă de controlare a poporului palestinian, o metodă de amestec în afacerile interne palestiniene. Totalitatea formaţiunilor palestiniene refuză prezenţa unei forţe internaţionale.
M.B.-R.: Sunteţi în continuare în favoarea unui stat palestinian în frontierele din 1967?
I.H.: Poziţia noastră este în continuare aceeaşi. Un stat palestinian în frontierele dinainte de războiul din 1967 cu capitala la Ierusalimul de Est. Acesta este obiectivul nostru, urmat de acela a unui armistiţiu de lungă durată cu Israelul.
Cf. versiunea în limba franceză.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
Ismail Haniyeh: Noi am vegheat întotdeauna la terminares suferinţelor caporalului Şalit şi dăm mai mare importanţă eliberării sale decât israelienii înşişi. Dar nu trebuie să uităm că există 11.000 de prizonieri palestinieni întemniţaţi în Israel, care suferă în acelaşi mod. Am prezentat o listă a deţinuţilor care trebuie eliberaţi şi ea a fost respinsă. Israelienii nu vor să răspundă cererilor care au fost formulate de către partidele rezistenţei palestiniene.
M.B.-R.: După eliberarea jurnalistului Alan Johnston de la BBC, aţi fost dezamăgit de reacţiile comunităţii internaţionale, mai ales ale europenilor?
I.H.: Înainte de toate, poziţia europenilor este dezamăgitoare, cu sau fără eliberarea lui Johnston. Adevărata problemă este aceea a ocupaţiei şi a suferinţei poporului palestinian. Este pentru prima dată în istorie când comunitatea internaţională susţine ocupantul împotriva ocupatului. Decizia europeană ţine de o orbire.
Ceea ce am făcut noi pentru eliberarea lui Johnsont corespunde principiilor, tradiţiilor şi convingerilor noastre. Încă de la început, noi am zis că această răpire contribuie la murdărirea imaginii şi a cauzei palestiniene. Pentru asta trebuie să-i punem punct, fără să aşteptăm o recompensă politică.
M.B.-R.: Hamas n-a comis o eroare luând puterea în Gaza şi distrugând eforturile guvernului de uniune naţională?
I.H.: Noi am fost întotdeauna în favoarea unui guvern de uniune naţională, chiar înainte de formarea lui. Dar în egală măsură a fost întotdeauna, în sânul Fatahului, un curent opus unui parteneriat politic şi care nu a acceptat niciodată rezultatele alegerilor din 25 ianuarie 2006. Comportamentul lui a demonstrat că era aliat cu elemente din exterior care i-au furnizat arme şi bani.
Această facţiune planifica o lovitură de stat împotriva legitimităţii palestiniene. Susţinerea venea de la Israel şi de la Statele Unite. Acest curent palestinian încercase să destabilizeze guvernul direct ieşit din alegeri cu aceeaşi actori. Pe scurt, guvernul de uniune naţională nu este responsabil de ceea ce s-a întâmplat. Era o situaţie de urgenţă şi noi am răspuns.
M.B.-R.: Dar asta nu înseamnă sfârşitul statului palestinian conţinând Fâşia Gaza şi Cisiordania?
I.H.: Trebuie să vedem realitatea în faţă. Sunt cinsprezece ani de când se aşteaptă crearea statului palestinian, care în continuare nu există. Înainte de a spune că ceva a dispărut, trebuie să fi existat.
Hamas s-a bătut întotdeauna pentru crearea statului palestinian. S-a bătut întotdeauna împotriva corupţiei şi a luptat întotdeauna împotriva ocupantului. Comportamentul Hamasului a fost întotdeauna motivat de acest obiect şi de nimic altceva. Fâşia Gaza este în întregime a poporului palestinian. Nu este proprietatea Hamasului şi poporul din Gaza face parte din poporul palestinian. Noi nu acceptăm separaţia.
M.B.-R.: Vreţi să creaţi un stat islamic?
I.H.: Nu vrem crearea unui emirat islamic. Nu este adevărat, acestea sunt false acuzaţii.
Nu aveţi decât să mergeţi să vedeţi pe străzile Gazei. Viaţa nu s-a schimbat. Am întărit securitatea, libertăţile personale. Suntem în favoarea drepturilor omului.
M.B.-R.: Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, acuză Hamas de furnizarea unei porţi de intrare pentru Al-Qaida în Fâşia Gaza.
I.H.: Abu Mazen [numele de război al Mahmud Abbas] ştie mai bine decât oricine că aceasta este fals. Nu există nici o relaţie între Hamas şi Al-Qaida.
Recentele declaraţii ale lui Zawahiri [numărul doi din Al-Qaida], o demonstrează pentru că el critică Hamasul. Ştim foarte bine că cei care vor să asimileze Hamas şi Al-Qaida o fac pentru a ne discredita.
M.B.-R.: Mahmud Abbas a declarat că “nu ar da curs niciodată nici celui mai mic dialog” cu Hamas?
I.H.: Suntem pentru dialog, căci aceasta este singura soluţie. Nu fixăm nici o condiţie. Abu Mazen a vorbit în mod precipitat. Ştie foarte bine că recunoaşterea drepturilor noastre legitime nu se va face decât dacă există uniune, şi uniunea se obţine prin dialog.
M.B.-R.: Fâşia Gaza este o închisoare sub cerul liber. Ce speraţi să faceţi pentru ca punctele de trecere să fie din nou deschise?
I.H.: Un proverb arab spune: “M-a lovit, apoi a plâns, şi la urmă a mers să facă o plângere împotriva mea.” Gaza e sub asediu de şapte ani, de la începutul [celei de-a doua] Intifada. Situaţia nu a făcut decât să se degradeze. Este şi mai rău după alegerile din ianuarie 2006. Suntem supuşi unui embargou aerian, terestru şi maritim. În Cisiordania e aproximativ acelaşi lucru. Realitatea este că poporul palestinian este întemniţat de ocupant. Şi asta nu este din vina Hamasului. Toate acuzaţiile împotriva noastră nu servesc decât la escamotarea realităţii.
Mă bizui mult pe poporul meu şi pe răbdarea lui. Noi n-o să stăm cu mâinile încrucişate şi vom face demersuri la ţările arabe şi islamice pentru ca ei să facă presiuni asupra ocupantului astfel încât porţile noastre să se deschidă.
M.B.-R.: Sunteţi favorabil desfăşurării unei forţe internaţionale, aşa cum doreşte Mahmud Abbas?
I.H.: Câtuşi de puţin, căci ar fi o nouă formă de controlare a poporului palestinian, o metodă de amestec în afacerile interne palestiniene. Totalitatea formaţiunilor palestiniene refuză prezenţa unei forţe internaţionale.
M.B.-R.: Sunteţi în continuare în favoarea unui stat palestinian în frontierele din 1967?
I.H.: Poziţia noastră este în continuare aceeaşi. Un stat palestinian în frontierele dinainte de războiul din 1967 cu capitala la Ierusalimul de Est. Acesta este obiectivul nostru, urmat de acela a unui armistiţiu de lungă durată cu Israelul.
Cf. versiunea în limba franceză.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)