Rivalități inter-arabe și guvernul arab al întregii Palestine din 1948

de Johanna Caldwell

Pe 30 septembrie 1948, un ansamblu al liderilor politici palestinieni s-a întâlnit în Gaza controlată de Egipt la vremea aceea pentru a declara un stat palestinian. Ansamblul a ales un președinte și a votat un număr de rezoluții numind Ierusalimul drept capitală, folosind steagul din timpul revoltei arabe din 1916 și adoptând o constituție provizorie. A inaugurat o armată, a creat o delegație pentru a fi trimisă la Națiunile Unite și a emis 14.000 de pașapoarte. Guvernul arab al întregii Palestine avea aparențele unui stat-națiune pe cale să se nască în perioada de după Mandatul Britanic. Însă, acest guvern a existat doar cu numele, timp de doar câteva săptămâni înainte să fie destrămat. Lipsa de unitate internă palestiniană și politicile inter-arabe din ajunul declarării statului Israel au exclus posibilitatea unui stat palestinian nou. Cu alte cuvinte, „a fost o farsă”. (Benny Morris, ”Righteous Victims: A History of the Zionist-Arab Conflict, 1881–2001”)

Guvernul, aprobat oficial de Liga Arabă în octombrie 1948, nu a deținut niciodată suficientă putere politică sau militară pentru a fi al propriului stat. A fost instrumentul conflictului dintre statele arabe, pe care Fawaz Gerges îl descrie ca pe „un magnet pentru rivalitatea dintre Egipt și Transiordania și pentru suspiciunea și neîncrederea profundă din lumea arabă în timpul războiului și după aceea.” Recunoașterea egipteană a corpului guvernamental contrastează puternic cu opoziția activă a Transiordaniei față de acesta. O examinare a contextului istoric și a creării guvernului arab asupra întregii Palestine iluminează dinamicile regionale și factorii coloniali care au conturat naționalismul palestinian și motivele pentru care acesta nu s-a putut manifesta sub forma unui corp de guvernare. Articolul analizează perioada mandatorie britanică în Palestina, activitatea națională palestiniană și rivalitatea inter-arabă, clarificând atât motivele pentru care a fost creat acest guvern cât și pe cele care au dus la eșecul său, la scurt timp după concepere.

                                          Guvernul arab al întregii Palestine

Interesele opuse și schimbătoare ce au definit politicile regionale ale Orientului Mijlociu în 1948 au caracterizat existența și eșecul guvernului nou format. Se prea poate să fi existat o preocupare reală pentru soarta palestinienilor, dar relația Egiptului și a Transiordaniei cu acest guvern indică predominarea propriilor interese. În timp ce Egiptul și statele Ligii Arabe susțineau ideea unui stat palestinian, decizia lor de a sprijini guvernul arab al întregii Palestine a fost motivată mai mult de dorința de a bloca pretențiile Transiordaniei de a reprezenta palestinienii decât de o dorință fundamentală de a realiza aspirațiile naționale palestiniene. Regele Faruq al Egiptului nu avea nevoie de Gaza pe cât de mult avea nevoie Regele Abdallah al Transiordaniei de Cisiordania pentru câștiguri politice și această diferență a influențat abordările contrastante ale celor două țări privind chestiunea guvernului arab al întregii Palestine. Istoricul Avi Shlaim scrie, „În aparență, embrionul statului independent palestinian, guvernul nou format, din momentul conceperii sale, a fost redus la nefericitul rol al unei mingi în nesfârșitul ping pong al luptei pentru putere dintre Cairo și Amman”.

Un număr de factori a conturat mediul politic în care a fost creat acest guvern. Politicile britanice din Palestina între 1922 și 1948 au subminat ambiția națională palestiniană, împiedicând dezvoltarea instituțiilor naționale care ar fi putut materializa un viitor stat. Legăturile strânse ale Regelui Abdallah cu britanicii și coluziunea acestuia cu Zioniștii, cu scopul păstrării Cisiordaniei pentru noul său regat, i-a îndepărtat pe alți membri ai Ligii Arabe și au consolidat suportul acestora pentru guvernul nou format. Conducerea palestiniană era scizionistă, condusă de Muftiul Ierusalimului, Hajj Amin al-Husayni, primarul Ierusalimului Raghib al-Nashashibi și liderul partidului Istiqlal, ‘Awni ‘Abd al-Hadi. Quandt detaliază asupra acestei lipse de unități: „Principalele partide politice se bazau pe această structură [a rețelelor de clanuri], partidele influentelor familii Husayni și Nashashibi în special, având legături în toată țara. Însă, această structură a făcut dificilă unificarea mișcării naționale.” (William B. Quandt, Fuad Jabber și Ann Mosely Lesch, ”The Politics of Palestinian Nationalism”)

Deși dinamicile politice erau mai complexe decât dihotomia pe care o descrie Quandt, dizarmonia conducerii palestiniene a influențat eficacitatea mișcării naționale.

Hajj Amin al-Husayni a întâmpinat o opoziție ce i-a diminuat eventualul rol de conducere al guvernului nou format. El era un personaj-cheie al activității naționaliste, mai ales în timpul revoltei palestiniene dintre 1936-1939, după care „pentru palestinieni a început o perioadă dezorientată de tranziție în timpul căreia au pierdut controlul propriului destin.” (Rashid Khalidi, ”The Iron Cage: The Story of the Palestinian Struggle for Statehood”)

Menținând legături strânse cu britanicii până la revoltă și nefiind capabil să dirijeze revolta într-o direcție productivă, credibilitatea lui Husayni ca reprezentant al palestinienilor luase sfârșit. Rivalitatea dintre Hajj Amin și Raghib al-Nashashibi, care s-a aliat cu Abdallah, oglindește rivalitatea dintre Egipt și Transiordania asupra Palestinei. La începutul anilor 1930, Husayni a avut un conflict cu partidul Istiqlal, care s-a format oficial în 1932 ca alternativă de stânga la dominarea Husayni-Nashashibi asupra politicilor palestiniene și care sprijinea „opoziția activă” atât față de Zioniști cât și față de britanici, susținând nevoia unei „guvernări arabe parlamentare asupra Palestinei.” (Philip Mattar, ”The Mufti of Jerusalem: Al-Hajj Amin al-Husayni and the Palestinian National Movement”) În plus, a întâmpinat opoziție din partea Qassamiților, un grup islamist condus de Izz al-Din al-Qassam, care susținea revoluția, în contrast cu abordarea mai moderată a lui Husayni.

                                                Membri ai partidului Istiqlal

Devotamentul lui Husayni față de statul palestinian era veritabil, dar acțiunile sale s-au dovedit, în ultimă instanță, ineficiente. În mod notabil, lovitura care a dat startul revoltei din 1936 a venit în urma unei decizii luate de o coaliție a grupărilor palestiniene, dar Husayni și partidul său Arab Palestinian au sprijinit lovitura numai în momentul în care devenise evident că nu există o altă opțiune viabilă din punct de vedere politic. Mattar scrie despre decizia aceasta: „Adevărul este că [Husayni] încă era slugă la doi stăpâni, britanicii și palestinienii, iar acum era silit să aleagă.” El căuta un echilibru politic care era imposibil de atins. Din cauza pozițiilor sale ezitante, Husayni a devenit un personaj controversat pentru palestinieni dar și pentru puterea britanică, lucru care până la urmă a contribuit la lipsa de viabilitate a guvernului nou format. Dată fiind puzderia de alte obstacole, noul guvern arab avea șanse foarte mici de supraviețuire.

Prezența lui Hajj Amin al-Husayni ca potențial lider al guvernului arab asupra întregii Palestine nu era nici pe placul altor actori regionali și a stârnit opoziție puternică din partea celor ce dețineau puterea, inclusiv a britanicilor, Transiordaniei și Zioniștilor. Într-adevăr, Husayni se întâlnise cu Benito Mussolini și cu Adolf Hitler în 1941 pentru a cere ajutor pentru un stat palestinian independent, o mișcare nepopulară care l-a izolat și mai tare. Inabilitatea lui Husayni de a articula și implementa o mișcare națională eficientă opusă Zioniștilor i-a asigurat prăbușirea politică. Pe lângă toate acestea, așa cum scrie istoricul Ilan Pappé: „Nakba – catastrofa palestiniană – a avut loc în timp ce Husayni și familia sa conduceau mișcarea națională. Poveștile cumplite despre expulzări și masacre ajunseseră la liderii Husayni și incapacitatea lor de a riposta avea să-i coste pe ei și pe alți notabili un preț politic scump. Nu aveau să se mai bucure de sprijinul și încrederea societății.”

Într-adevăr, prăbușirea guvernului arab al întregii Palestine a pus capăt carierei sale politice și așa șubrezite. Pappé detaliază: „Acestea au fost ultimele zile de grație ale lui Hajj Amin, el funcționa, de fapt, într-o realitate imaginară care nu avea legătură cu dezastrul concret.” Dar pașii săi politici greșiți nu sunt suficienți pentru a explica eșecul guvernului arab.

                                                    Hajj Amin al-Husayni

Războiul dintre Israel și statele arabe din 1948 a accentuat și mai mult rivalitatea inter-arabă, contribuind la o înfrângere arabă decisivă și subminând guvernul arab. Motivată de adoptarea rezoluției UN cu numărul 181 din 29 noiembrie 1947 care recomanda divizarea Palestinei în două state separate, populația arabă s-a ridicat pentru a protesta față de crearea unui stat evreiesc în Palestina. Liderii arabi din afara Palestinei au luptat pentru a o păstra drept o entitate arabă. Imediat după Declarația de Independență a Israelului pe 14 mai 1948, atacurile arabe incoerente nu puteau concura cu recent stabilita armată israeliană. Într-adevăr, așa cum scrie Gerges, rivalitățile arabe par să fi definit conflictul pentru actorii arabi poate chiar mai mult decât sentimentul anti-Israel: „Nici [regele egiptean] Faruq, nici [regele transiordanian] Abdallah nu au părut să aprecieze seriozitatea războiului împotriva Israelului. Au părut să fie mai preocupați de pozițiile lor strategice decât de cea a Israelului.” Această lipsă de unitate a statelor arabe ilustrează o dinamică ce avea să influențeze direct guvernul nou format.

Sprijinul față de guvernul arab al întregii Palestine a venit ca opoziție față de partajarea Palestinei istorice și ca o încercare de a păstra unitatea arabă. Dar în momentul în care a fost creat, a condensat tensiunile ce existau între noile state arabe independente. Shlaim scrie, „Loialitatea lui Abdallah față de Marea Britanie era tot mai echivalată cu neloialitatea față de cauza arabă.” Însă, devotamentul față de ideea unității arabe, a cauzat, până la urmă, abandonarea guvernului de către statele arabe. Shlaim scrie, „Pe măsură ce evenimentele se desfășurau, [liderii arabi] se temeau de escaladarea conflictului lui Abdallah și de riscul ca Liga Arabă să se destrame.”

Absența unei acțiuni palestiniene în timpul Mandatului

Realitățile din Palestina în timpul decadelor dinaintea creării guvernului arab al întregii Palestine i-au privat pe palestinieni de putere structurală și acțiune care ar fi putut duce la nașterea unui guvern propriu durabil. Structura Mandatului Britanic asupra Palestinei (din 1922 până în mai 1948) a exclus statalitatea palestiniană. În timp ce puterile mandatare britanice au cultivat ambițiile Zioniștilor, au suprimat instituțiile palestiniene, efectiv anulând conducerea palestiniană și mișcarea națională în timpul acestor ani cruciali.

Observarea dezvoltării (sau a lipsei) activității naționale palestiniene sub Mandat elucidează contextul creării guvernului arab și aduce explicații suplimentare pentru eșecul acestuia. Istoricii au subliniat subminarea sistematica a acțiunii palestiniene în timpul perioadei Mandatului Britanic. Au existat „obstacole instituționale externe în calea unificării politice a arabilor [în Palestina] derivând din politicile britanice care au obstrucționat dezvoltarea unor organe permanente, structurate, care să articuleze viziunea arabă.”(Quandt, Jabber, și Lesch, ”Politics”) Rashid Khalidi accentuează desconsiderarea semnificativă a ambițiilor naționale palestiniene: „...palestinienii nu aveau aprobare internațională pentru identitatea lor, nu beneficiau de un context acceptat în cadrul căruia să se poată exprima prezumtiva lor naționalitate și independență și reprezentanții lor nu aveau niciun fel de acces la niciunul din nivelurile de putere ce caracterizează statul.”

Spre deosebire de comunitatea evreiască din Palestina (Yishuv) și de grupurile naționale arabe din afara Palestinei, aspirațiile naționale palestiniene nu au putut înflori cu speranța de a evolua într-un aparat de stat din cauza politicii și a practicilor britanice mandatare.

În timpul perioadei Mandatului, mulți factori politici regionali au contribuit la inabilitatea palestinienilor de a crea instituții durabile care să servească drept trambulină pentru un stat palestinian. Edward Said scria:

„Societatea palestiniană era organizată de-a lungul liniilor feudale și tribale; asta nu înseamnă că nu își avea propria coerență. Avea, dar integritatea sa națională nu putea face față celor trei puternice presiuni ce planau asupra sa după primul război mondial: Mandatul Britanic, efortul colonial Zionist și debutul modernizării.”

Această combinație de factori externi, suplimentată de lipsa de unitate internă, a dus la subminarea mișcării naționale palestiniene. Puterea mandatară britanică, cea mai mare autoritate în Palestina în această perioadă, nu a recunoscut palestinienii ca grup național – așa cum a făcut cu Yishuv-ul – contribuind la inabilitatea palestinienilor de a-și materializa ambiția națională. Khalidi îi descrie pe palestinienii sub Mandat ca pe „o organizare statală incipientă căreia nu i se permiteau atributele caracteristice statalității”.

Politica mandatară britanică în Palestina a favorizat din punct de vedere funcțional drepturile naționale evreiești în detrimentul celor palestiniene. Mandatul asupra Palestinei acordat de Liga Națiunilor în iulie 1922, menționează „Palestina” ca un loc, dar nu se referă la „palestinieni” ca la un popor. Și deși a oferit posibilitatea dezvoltării „instituțiilor autonome” în vederea stabilirii unui stat evreiesc, nu a făcut același lucru pentru arabi. Mandatul face referire la drepturi individuale, cum ar fi drepturile religioase, civile și legale pentru toți cetățenii, dar nu la drepturi colective pentru arabi, menționându-i doar ca pe „comunități neevreiești” sau „nativi”. Khalidi reflectează asupra simbolismului absenței numirii palestinienilor în Mandat, scriind „În ceea ce privea Marea Britanie și Liga Națiunilor, ei nu erau un popor.” Însuși Mandatul pregătește cadrul pentru următorii 26 de ani până la fondarea Israelului în 1948 (și cu siguranță și după), timp în care palestinienii nu au putut să-și întemeieze instituții care să consolideze un stat al lor.

Mandatul includea nu doar referiri la Declarația Balfour din 1917, care susținea căminul național evreiesc în Palestina, ci și la o stipulare mai puțin discutată din Acordul Ligii Națiunilor. A douăzeci și doua clauză a acestui document „i-a încredințat Marii Britanii ‘sacra datorie civilizatoare’ de a ajuta Palestina să-și dobândească independența completă”. Însă, această clauză era folosită cu referire generală la toate teritoriile mandatare din acea vreme și nu în mod explicit la un stat arab în Palestina. Dincolo de retorica variatelor documente, pretențiile naționale ale palestinienilor, pe de o parte, și cele rivale, ale Zioniștilor, pe de altă parte, erau dificil de împăcat. „Era imposibil de ajuns la un acord deoarece liderii evrei din Palestina nu ar fi luat în considerare altceva în afara partajării Palestinei, în timp ce liderii arabi nu ar fi acceptat mai puțin de independența imediată a întregii Palestine.” (Ilan Pappé, ”The Making of the Arab-Israeli Conflict: 1947–51”)

Politicile și practicile britanice în Palestina reflectau chiar tonul Mandatului. Khalidi subliniază faptul că arabii din Palestina erau tratați diferit față de alte populații clasate în aceeași categorie A a mandatelor. Mandatele din categoria A includeau fostele teritorii otomane care aveau să devină statele independente ale Irakului, Libanului, Siriei, Transiordaniei și Israelului. Ceea ce distingea aceste teritorii mandatare de cele din categoria B și C (care erau în mare parte teritorii din Africa) era presupunerea că mandatele din categoria A aveau să facă în curând tranziția spre a deveni state independente. Acordul Ligii Națiunilor definea mandatele din categoria A în felul următor:

„Anumite comunități ce au aparținut Imperiului Otoman au atins un stadiu al dezvoltării în care existența lor ca națiuni independente poate fi încredințată provizoriu unui administrații mandatorii până când vor fi capabile să stea pe picioarele proprii.”

În vreme ce aceste teritorii mandatare aveau emiri, regi, prim miniștri sau președinți pe lângă înalții lor comisari britanici sau francezi, Khalidi notează că în Palestina „înaltul comisar era cea mai puternică sursă de autoritate, singura, de altfel, (deși Agenția Evreiască avea un statut garantat de Mandatul în sine).” În timp ce sfârșitul Mandatului Britanic în 1948 a dus într-un final la stabilirea unui stat evreiesc capabil „să stea pe picioarele proprii”, acesta a ignorat interesele naționale ale arabilor din Palestina.

Din cauza realității politice unice a pretențiilor Zioniste asupra Palestinei istorice, palestinienii au ratat multe dintre activitățile formatoare de stat pe care Marea Britanie le-a cultivat în alte teritorii din categoria A. Tentativele britanice superficiale de a stabili organe palestiniene erau întâmpinate cu împotrivire din partea arabilor din Palestina deoarece nu erau cu adevărat reprezentative și aveau puțină autoritate. În vreme ce în Siria, Libanul și Transiordania Mandatară „multe dintre pârghiile puterii se aflau în mâini arabe”, eforturile mandatare britanice din Palestina mergeau spre întemeierea viitorului stat evreiesc. (Khalidi, ”Iron Cage”) Autoritatea politică oferită Yishuv-ului avea o putere durabilă și în cele din urmă a pus bazele statului Israel. Până la sfârșitul anilor 1920, Agenția Evreiască, a cărei înființare fusese autorizată de un cabinet britanic, se transformase într-un veritabil guvern al Yishuv-ului. Agenția avea departamente care se ocupau cu chestiunile politice, economice, imigrația, colonizarea și alte probleme. Prin contrast, instituțiile palestiniene care existau erau lipsite de acțiune politică și nu puteau oferi nicio fundație structurală pentru un potențial organ succesor, inclusiv guvernul palestinian.

Această lipsă a instituțiilor palestiniene aprobate de autoritățile britanice însemna că palestinienii nu erau capabili să fuzioneze într-un grup unitar pentru a-și materializa dorințele naționaliste. Quandt scrie, „nu exista un consiliu legislativ în Palestina care să asigure un forum constituțional care să exprime doleanțele sau să permită comunicarea legitimă cu conducătorii britanici”. Cu toate acestea, aspirațiile naționale printre palestinieni în timpul perioadei Mandatului erau larg răspândite, parțial instigate de activitățile britanice și Zioniste din Palestina. Aceste ambiții erau exprimate de organizații politice și grupuri comunitare precum Înaltul Comitet Arab și Asociația Creștin-Musulmană. Însă, puterile mandatare britanice nu aveau să recunoască Înaltul Comitet Arab, inițial format în 1936, deoarece politica mandatară spunea că „un consiliu arab va fi considerat reprezentativ de către britanici doar dacă nu va emite rezoluții opuse mandatului, incluzând aici Declarația Balfour.” Această politică practic submina drepturile palestinienilor la autodeterminare, întrucât în însuși miezul ei prioritiza statalitatea altui grup național în detrimentul palestinienilor. Khalidi afirmă și că aceste politici britanice inhibau coeziunea în rândul liderilor politici palestinieni care ar fi dobândit acces la structurile de stat prin educație și media. El scrie, „Această lipsă a unui nivel minim de coeziune în comparație cu alte elite arabe, rezultând în parte din negarea sistematică din partea britanicilor a accesului la putere asupra unui mecanism de stat, avea să creeze probleme mult timp conducerii palestiniene, chiar și după catastrofa din 1948.”

Manipularea britanică a conducerii politice palestiniene a compromis posibilitatea existenței unui corp guvernant palestinian independent. Un caz grăitor în acest sens este numirea britanică a lui Hajj Amin în funcția de Muftiu al Ierusalimului la începutul anilor 1920. Ca o consecință, elitele palestiniene erau dependente de britanici în legătură cu orice autoritate ar fi deținut, creând un tipar de obstrucționare a mișcării naționale palestiniene: „liderii palestinieni care acceptau asemenea posturi erau obligați să nu se opună în mod deschis Mandatului, devotamentului acestuia față de sprijinirea unui cămin național evreiesc și negării concomitente a autodeterminării palestiniene.” (Khalidi, ”Iron Cage”) Acest lucru a durat până la revolta arabă din 1936, dar deja în momentul acela Husayni și alți lideri palestinieni aveau rămasă puțină legitimitate în ochii multor palestinieni. Bazarea pe britanici fusese necesară pentru păstrarea unei oarecare aparențe a puterii, dar, în cele din urmă, i-a diminuat autoritatea lui Husayni. Referindu-se la conducerea palestiniană, Khalidi scrie: „Asta a fost o problemă crucială...au refuzat separarea de britanici până când nu au mai avut altă opțiune, dar deja în momentul acela era prea târziu.” Incapacitatea materializării unei pretenții naționale palestiniene articulate din perioada Mandatului Britanic combinată cu influența arabă externă a dus, în cele din urmă, la subminarea implementării guvernului arab în 1948.

Crearea guvernului arab al întregii Palestine

Guvernul arab al întregii Palestine a fost declarat într-o încercare frenetică de a păstra Palestina arabă în pragul întemeierii Israelului. În iulie 1948, Liga Arabă a decis să alcătuiască un guvern în Palestina la mai puțin de două săptămâni după ce negociatorul UN contele Bernadotte a recomandat ca Transiordania să absoarbă părțile arabe ale Palestinei. Pappé caracterizează această acțiune în felul următor: „Când Palestina încă era o singură bucată și al-Hajj Amin a dorit stabilirea unui asemenea guvern, a fost refuzat. Acum, Liga sfida realitatea dură printr-un act inutil din disperare.” Reacționând la schimbarea realității concrete, Liga Araba încerca, printr-un ultim efort, să păstreze un avanpost în Palestina arabă. Forțele israeliene ocupaseră deja Palestina centrală și până în toamnă aveau să cucerească și partea nordică a Palestinei istorice. Shlaim scrie, „Cu o opoziție puternică din partea Regelui Abdallah și cu sprijinul doar cu jumătate de gură al AHC [Înaltul Comitet Arab], noul organ nici nu a apucat să se pună în mișcare”.

La începutul lui septembrie, o ședință a comitetului politic al Ligii Arabe a dus la anunțarea oficială a stabilirii unui guvern arab al întregii Palestine cu sediul în Gaza. La două zile după acest anunț oficial, Înaltul Comitet Arab declara statul palestinian și guvernul arab al întregii Palestine drept organul său de conducere, citând „dreptul lor natural la autodeterminare”. Hajj Amin al-Husayni și-a părăsit exilul din Egipt și a sosit în Gaza pe 27 septembrie pentru a face parte din noul guvern. Până la sfârșitul lunii, însă, exista deja o opoziție tangibilă din partea Transiordaniei.

                                            Guvernul arab al întregii Palestine

Transiordania a sabotat imediat legitimitatea guvernului. La sfârșitul lui septembrie, Consiliul Național Palestinian al noului guvern s-a întrunit în Gaza pentru a-l alege pe Husayni drept președinte și pentru a stabili constituția, steagul și capitala la Ierusalim. Alte figuri importante palestiniene din Gaza și Cisiordania au participat la întrunire și au primit poziții în guvern, inclusiv fratele lui Hajj Amin, Jamal al-Husayni care a devenit ministrul de externe. Nu este nicio coincidență faptul că, exact în aceeași zi, a avut loc Primul Congres Palestinian al Transiordaniei la Amman, unde s-a afirmat devotamentul față de Regele Abdallah și s-a denunțat guvernul arab al întregii Palestine, afirmandu-se că Transiordania și Palestina ar trebui să fie un teritoriu unit. Mai mult, opoziția față de Husayni și guvernul nou format, condusă de Nashashibi, a ținut o conferință în Ierihon, proclamându-l pe Abdallah drept Regele Palestinei și al Iordaniei. Abdallah l-a ales pe Raghib al-Nashashibi drept guvernator militar al Cisiordaniei, ilustrând și mai mult scindarea din rândul palestinienilor și anticipând anexarea de către Transiordania a acestui teritoriu în 1950.

Așa cum am menționat în introducere, guvernul nou format a creat o armată, a organizat o delegație UN și a emis pașapoarte în încercarea de a insufla legitimitate guvernului. Însă, aceste eforturi nominale de a crea un guvern funcțional erau imateriale, guvernului lipsindu-i puterea militară, politică și diplomatică necesară pentru a funcționa ca un stat viabil. Pappé scrie despre aceste acțiuni inițiale ale Consiliului Național Palestinian: „Tot ceea ce a lăsat în urmă acest exercițiu inutil au fost fraze și simboluri.” Într-adevăr, două zile mai târziu, forțele britanice și transiordaniene au desființat aripa armată a guvernului palestinian din Gaza. Numai după desființarea armatei guvernului arab, Egiptul, Irakul, Siria, Libanul și Arabia Saudită au susținut oficial guvernul. Însă, în acest moment, sprijinul era doar simbolic. Shlaim susține că sprijinul arab față de acest guvern a fost, în cel mai bun caz, superficial, și în cel mai rău caz, nesincer, în sensul că recunoașterea oficială a venit numai în momentul în care era clar că nu va dura.

                             Pașaport emis de guvernul arab al întregii Palestine

În timp ce Transiordania și britanicii se opuneau în mod activ stabilirii guvernului în Gaza, Pappé notează că Egiptul a consolidat prăbușirea guvernului. La scurt timp după întrunirile inițiale ale guvernului palestinian, Egiptul l-a forțat pe Hajj Amin să plece înapoi în exil la Cairo. Pappé scrie, „Odată cu decesul politic al lui Hajj Amin, guvernul s-a destrămat.” Fără liderul său prezent fizic în Palestina, guvernul nu avea o platformă de unde să pretindă legitimitate măcar nominal. În plus, egiptenii au fost învinși în Gaza de armata israeliană în octombrie 1948 și nu au mai putut sprijini guvernul arab. Toate aceste evenimente au dus la o situație imposibilă.

Actul compensator al Egiptului

Planul de partiție al UN din 1947 reprezenta o oportunitate pentru Transiordania în vederea exercitării influenței în Cisiordania, impulsionând Egiptul și ale state din Liga Arabă să încerce să compenseze acțiunile Regelui Abdallah. Sprijinul față de guvernul arab al întregii Palestine era o modalitate pentru ca statele arabe să-și păstreze influența într-o parte turbulentă a regiunii a cărui viitor era necunoscut. Shlaim subliniază rivalitatea care a definit motivația Egiptului pentru crearea guvernului arab: „Oricare ar fi fost viitorul pe termen-lung al guvernului arab al Palestinei, scopul său imediat, așa cum a fost conceput de sponsorii săi egipteni, a fost acela de a oferi un punct de opoziție față de Abdallah. Egiptul, Arabia Saudită și Siria riscau să piardă influența regională dacă Transiordania pretindea conducerea unui stat palestinian. Însă, sprijinul arab față de guvernul arab al întregii Palestine a fost ineficient și insuficient.”

Într-un anumit sens, aceste state arabe au acționat în numele guvernului numai când nu au avut altă variantă. Shlaim scrie, „Pentru a contracara ambiția lui Abdallah, celelalte membre ale Ligii Arabe, în frunte cu Egiptul, au decis la Alexandria pe 6 septembrie 1948 să aprobe stabilirea unui guvern arab pe întreg teritoriul Palestinei cu sediul în Gaza. Dar era prea puțin și prea târziu.” Potențialele consecințe ale inacțiunii în opoziție cu încercarea Transiordaniei de a ocupa un vid al puterii în Palestina i-au împins pe membrii Ligii Arabe să procedeze la fel susținând guvernul arab. Ian Bickerton scrie:

„Regele Farouk al Egiptului ar fi preferat să nu lupte deloc, dar teama sa de agitația internă și de creșterea influenței rivalilor săi din lumea arabă – regii hașemiți ai Transiordaniei și Irakului – s-ar fi amplificat dacă aceștia ar fi luptat iar el nu...Siria voia zonele arabe ale Palestinei și nici Siria, nici Egiptul nu doreau ca acestea să cadă în mâinile Transiordaniei.” (Ian J. Bickerton și Carla L. Klausner, ”A History of the Arab-Israeli Conflict”)

Sprijinul arab pentru construirea națiunii palestiniene era diluat și nesigur, în principal din cauză că și alte state arabe se aflau ele însele în plin proces de construire a națiunii. Recenta independență dobândită de state arabe precum Siria și Egipt a contribuit la un sistem regional relativ instabil în care multe state trebuiau să-și vadă de propriile interese înainte de a sprijini un guvern arab al Palestinei ca opoziție față de britanici. Inabilitatea statelor arabe de a sprijini în mod sincer activitatea națională palestiniană a contribuit la imposibilitatea apariției unei structuri palestiniene de stat în urma independenței Israelului.

Pretențiile rivale în legătură cu cine să reprezinte pământul Palestinei au dominat politicile arabe în 1948. În vreme ce Transiordania reprezenta pentru unii palestinieni un corp guvernamental mai stabil, conducerea Husayni a trebuit să se bazeze pe Egipt pentru a-și susține ambițiile naționale privind un stat palestinian. Pappé scrie, „Singurul mod prin care Jamal și al-Hajj Amin puteau contrabalansa ambițiile hașemite era să se alăture Egiptului.” Însă, până și sprijinul egiptean pentru guvernul arab al întregii Palestine era de nesusținut deoarece a luat amploare războiul din 1948 și armata israeliană învinsese Egiptul la câteva săptămâni de la declararea guvernului.

Ambițiile lui Abdallah

Regele Abdallah a acționat având în minte consolidarea poziției sale ca actor important în Orientul Mijlociu aflat în transformare. Apartenența lui Abdallah la dinastia hașemită fusesă compromisă în momentul în care francezii l-au expulzat pe fratele lui Abdallah, Faysal, după scurta sa domnie ca rege al Siriei. Rolul hașemit în lupta împotriva otomanilor pentru păstrarea pământului de partea arabilor i-a oferit credibilitate lui Abdallah în păstrarea influenței în Palestina arabă vizavi de Hajj Amin al-Husayni. Mai crucial, însă, este că britanicii l-au preferat pe Abdallah lui Husayni când a venit vorba de controlul arab asupra Cisiordaniei.

Abdallah a căutat să anexeze Palestina arabă, înstrăinându-se în acest proces de alte țări arabe, colaborând în secret cu britanicii și cu noul stat format Israel. Mark Tessler scrie, „Abdallah era nerăbdător să extindă granițele țării sale și astfel pe ale puterii și prestigiului propriu, iar planurile sale în legătură cu Palestina erau stabilite cu mult înainte de izbucnirea războiului din 1947-48. Zguduirea teritorială cauzată de războiul din 1948 a creat o deschidere pentru ca Abdallah să-și exercite dorința de anexare. În timp ce Liga Arabă delibera în legătură cu crearea guvernului arab în Palestina, Abdallah înaintase cu planurile sale de anexare a Cisiordaniei la regatul său. Pappé scrie, „Regele Abdallah a jurat să se opună acestui guvern până la capăt și guvernul britanic i-a instruit pe toți reprezentanții săi în regiune să facă tot ce le stătea în putință pentru a-l distruge.” Opoziția lui Abdallah față de Egipt și ambițiile sale pentru Transiordania au fuzionat pentru a submina guvernul arab cu fiecare mișcare. Aproximativ la fel ca politica britanică din timpul Mandatului, Abdallah i-a ignorat pe palestinieni ca entitate distinctă, tratându-i ca pe un grup ce urma să fie absorbit de un alt stat arab. Tessler scrie că „era motivat de o viziune potrivit căreia acele părți din Palestina alocate arabilor ar trebui și într-un final vor fi încorporate de statele vecine.” Britanicii i-au susținut motivele pentru anexare.

Abdallah s-a poziționat strategic conectat la britanici, Zioniști și alți membri ai Ligii Arabe. A cooperat în secret cu Zioniștii pentru a-și asigura sprijinul pentru anexarea părților din Palestina arabă. Despre războiul din 1948, Benny Morris scrie, „Abdallah nu era deloc încrezător într-o victorie arabă și a preferat să aibă vecin un stat evreiesc decât unul condus de fostul Muftiu.” Colaborarea lui Abdallah cu Zioniștii ilustrează conflictul dintre Transiordania și alte state arabe. De exemplu, Tessler îl citează pe Abdallah care le-ar fi spus israelienilor într-o discuție secretă despre Gaza: „Păstrați-o sau dați-o diavolului, numai să nu o dați egiptenilor.” Guvernul arab al întregii Palestine, care a existat în totalitate sub auspiciile Egiptului, nu era în aceeași linie cu planurile lui Abdallah pentru palestinieni.

Guvernul arab al întregii Palestine a existat încă de la conceperea sa ca piesă a jocului politic al statelor arabe, modelat de pozițiile britanice și Zioniste față de pământul Palestinei. În 1950, după prăbușirea guvernului și retragerea conducătorului său la Cairo, Transiordania a devenit Regatul Hașemit al Iordaniei după unirea Cisiordaniei cu statul lui Abdallah. Khalidi scrie, „Abdallah făcea mai mult decât să anexeze cea mai mare bucată arabă rămasă din Palestina. El se autopropunea și reprezentantul palestinienilor.”Anexarea Cisiordaniei de către Iordania a consolidat eșecul guvernului arab și al mișcării naționale palestiniene, pentru o vreme. După 1948 am văzut cum s-a transferat controlul asupra Palestinei de la britanici la diverși actori ne-palestinieni. Tessler scrie, „Israelul a pus mâna pe majoritatea teritoriului propus de UN pentru statul arab, egiptenii s-au instalat în Gaza și Cisiordania a fost înghițită de Iordania.”

Eșecul guvernului arab al întregii Palestine

Din punct de vedere practic, guvernul acesta nu a avut niciodată bazele unui corp de guvernare propriu-zis. Ilustrând acest lucru, Gerges scrie, „contrastul dintre pretențiile guvernului arab al Palestinei și capacitatea acestuia l-a redus rapid la dimensiunile unei farse. Pretindea jurisdicție asupra întregii Palestine, dar nu avea administrație, servicii civile, bani, armată proprie.” (Gerges, ”Egypt and the 1948 War”) Totuși, asta nu explică în totalitate de ce a eșuat. Shlaim privește guvernul arab al Palestinei ca pe un zălog manipulat de toate părțile pentru câștig politic:

„Deși a fost proiectat ca nucleul autoguvernării palestiniene, a fost o fantomă creată în mod deliberat de statele arabe, cu Egiptul la cârmă, pentru a întruchipa opoziția publicului lor față de partiție și pentru a contesta pretenția Transiordaniei asupra Palestinei arabe. Statele arabe au creat acest guvern din interesele lor egoiste și tot din motivele lor egoiste l-au abandonat.”

Eșecul guvernului arab al întregii Palestine a reflectat eșecul unității pan-arabe atât de trâmbițate de suporterii acesteia, membri ai Ligii Arabe. Soarta guvernului era clară: va eșua. Britanicii au folosit acest lucru ca motiv pentru a nu-l susține. Și Iordania a citat aceeași predispoziție pentru eșec atunci când s-a opus guvernului. Interesant însă, este că alte state arabe au folosit aceeași logică pentru a-l susține, știind că sprijinul lor oficial va fi de scurtă durată.

Însa, scurta existență a acestui guvern este semnificativă nu doar pentru că ne oferă posibilitatea de a privi în interiorul rivalităților politice regionale din Orientul Mijlociu ce au existat în 1948, ci și datorită efectelor tangibile pe care le-a avut ulterior asupra mișcării naționale palestiniene. Istoricii se referă la anii 1947 și 1948 ca la niște puncte de cotitură. Mare parte a populației palestiniene trăia acum în diaspora în urma Nakbei din 1948, inhibând și dispersând și mai mult activitatea națională palestiniană. Crearea guvernului arab a fost un veritabil pas înapoi pentru mișcarea națională palestiniană deoarece a privat de drepturi conducerea și a dat speranțe false palestinienilor ce încă se aflau în Palestina. Guvernul prăbușindu-se, mare parte dintre liderii palestinieni se aflau acum în exil în Cairo și astfel a dispărut orice influență pe care ar fi avut-o în Palestina.

În nucleul său, rivalitatea inter-arabă din 1948 a exacerbat obstacolele către o mișcare națională palestiniană colectivă, în același timp conturând-o. În vreme ce guvernul arab al Palestinei a fost uitat în mare măsură, momentul critic în care s-a născut face parte din narativa națională palestiniană în curs de dezvoltare, narativă care este modelată atât de forțe externe cât și de factori interni. În mod ironic, evenimentele din jurul creării acestui guvern au și dăunat activității naționale palestiniene dar au și consolidat identitatea palestiniană. Este clar că la vremea respectivă, climatul politic regional nu ar fi susținut un stat palestinian și poate că nici conducerea palestiniană nu ar fi fost capabilă să guverneze o asemenea entitate. A existat, însă, un nou sens al identității palestiniene care s-a închegat în peisajul politic drastic diferit care a apărut după 1948.

După cum am mai spus, Pappé scrie că guvernul arab al întregii Palestine a lăsat în spate numai „fraze și simboluri.” Totuși, frazele și simbolurile acelui guvern apar cu destulă proeminență în narativa națională palestiniană. Drapelul pe care l-a adoptat guvernul arab al Palestinei este cel care a reprezentat Palestina în revolta arabă din 1916 și care, foarte puțin modificat în 1964, este folosit până în ziua de astăzi. Retorica folosită de acel guvern a reapărut în anumite momente în istoria mai recentă. Pappé subliniază că exact aceleași cuvinte folosite în deschiderea sesiunii guvernului arab din 1948 – „În baza dreptului natural și istoric al poporului arab palestinian la libertate și independență, declarăm astfel...” – „aveau să rămână motto-ul central al tuturor documentelor palestiniene până la Declarația Palestiniană de Independență din 1988.”

Deși rezultatul imediat al eșecului guvernului arab al Palestinei din 1948 a fost și mai marea dezintegrare și stagnare a activității naționale palestiniene și lipsa de dezvoltare a instituțiilor durabile, această bucată a istoriei Palestinei reprezintă cimentarea unei identități după ce a fost manipulată de arabi, britanici și Zioniști. Khalidi scrie, „Dacă populația arabă nu a fost sigură de identitatea sa înainte de 1948, experiența înfrângerii, a deposedării, a exilului a făcut-o să fie sigură în legătură cu aceasta: erau palestinieni.” Cu alte cuvinte, palestinienii s-au definit mai puternic ca entitate în eșec și în diaspora decât unificându-se într-un stat-națiune. În această perioadă de formare, palestinienii au văzut cum guvernul arab al Palestinei a fost folosit ca un instrument al intereselor arabe rivale, împotriva contextului politicii britanice mandatare și ambiției Zioniste. Oricât de dărâmați, fragmentați și scindați ar fi ieșit palestinienii din această poveste, a început să se coaguleze un sentiment mai coerent și mai precis al identității lor naționale, întărindu-le ideea că nu se puteau bizui decât pe ei înșiși.

http://www.palestine-studies.org/jq/fulltext/192927

PALESTINA ȘI ZIONISMUL: ADEVĂRUL GOL-GOLUȚ

de Alan Hart

     Yasser Arafat si Alan Hart

Unii sau poate mulți dintre voi ați avut plăcerea să-l ascultați pe dragul meu prieten Ilan Pappé, „revizionistul” (adică onestul) istoric israelian și autorul cărții The Ethnic Cleansing of Palestine. Ilan a fost cel care mi-a explicat de ce lobby-ul Zionist depune atâta efort pentru a-mi interzice peste tot în Vest cartea și discuțiile despre ce dezvăluie ea. Ilan mi-a spus așa: „Zionismul este mai înspăimântat de cartea ta decât de oricare alta din cauza titlului – Zionismul: Adevăratul dușman al evreilor . Este adevărul gol-goluț în cinci cuvinte.”

În prezentarea mea de astăzi am să explic pe scurt de ce Zionismul și nu arabii reprezintă adevăratul dușman al evreilor; dar mai întâi aș vrea să vă spun care sunt, după părerea mea, cele mai mari trei minciuni ale propagandei Zioniste.

Prima dintre ele este aserțiunea că toți evreii din lume au vreun drept asupra Palestinei. E un nonsens total. Adevărul este că foarte, foarte puțini evrei au vreo legătură biologică/ancestrală cu evreii antici. Evreii sunt oameni (nu un popor) care provin din multe țări diferite; și destui s-au convertit la iudaism cu mult după relativa scurtă domnie a vechilor evrei, a israeliților. Ceea ce vreau să spun se rezumă la asta:

Ideea că există două popoare care pot revendica în mod autentic Palestina, este o tâmpenie. (ba chiar există motive pentru a crede că mai mulți arabi decât evrei ar putea fi urmașii evreilor antici).

A doua cea mai mare minciună de propagandă a Zionismului stă în aserțiunea că bietul, mititelul Israel a fost în pericol de a fi anihilat, de a fi „aruncat în mare evreu cu evreu”. Așa cum confirm în detaliu, prin documente, pe parcursul celor trei volume ale cărții mele, adevărul este că existența Israelului nu a fost niciodată, dar niciodată în pericol din cauza vreunei combinații de forțe arabe. Nici în 1948, nici în 1967 și nici măcar în 1973.

În 1948, când unitățile de luptă ale celor cinci armate arabe au traversat Palestina, intenția lor nu a fost aceea de a distruge statul Israel declarat unilateral, ci de a preveni ca Israelul să-și însușească teritoriul care a fost desemnat palestinienilor pentru un stat al lor potrivit Planului de Partiție al ONU.

Există trei lucruri despre Planul de Partiție pe care mulți vestici nu le cunosc.

Primul este acela că Națiunile Unite nu aveau niciun drept de a aloca vreo bucată din Palestina imigranților străini evrei fără consimțământul poporului palestinian.

Al doilea este acela că Planul de Partiție nu ar fi fost aprobat niciodată dacă Zionismul, sprijinit de 26 de senatori americani și oameni din interiorul Casei Albe nu ar fi mituit și intimidat un număr de națiuni să-și schimbe votul din „Nu” în „Da” sau să se abțină. Când președintele Truman a aflat de campania de intimidare și de amenințare a Zioniștilor pentru a manipula votul UN, a scris într-un memorandum că era cât se poate de clar că „grupuri de presiune vor reuși să pună Națiunile Unite pe linie moartă dacă astfel de lucruri se vor repeta.”

Al treilea e acela că Planul de Partiție a fost viciat, a devenit invalid, deoarece Truman nu era pregătit să folosească forța pentru a-l impune. Când acesta a decis împotriva folosirii forței, le-a ordonat diplomaților săi să se întoarcă la UN și să continue discuțiile pentru rezolvarea problemei Palestinei. În timpul acela în care discuțiile continuaseră în cadrul Consiliului General, Israelul și-a autodeclarat existența, sfidând voința comunității internaționale organizate așa cum era ea atunci.

Cât despre lupta reală din 1948, aici este cheia pentru o înțelegere completă. Înainte, existase o lună de armistițiu. Când s-a reluat lupta, erau 20.000 de soldați arabi slab antrenați și echipați, fără motivație și conduși prost, împotriva a 80.000 de forțe israeliene, bine antrenate și echipate, puternic motivate și bine conduse. Așa cum bine știa David Ben-Gurion, primul premier al Israelului, nu avea să fie decât un singur câștigător pe câmpul de luptă.

Când Israelul a închis capitolul Palestina odată cu victoria din 1948, regimurile arabe împărtășeau în secret aceeași speranță a Zioniștilor și a tuturor puterilor principale – aceea că palestinienii vor accepta pierderea lor ca victime sacrificate pe altarul comodității și al adecvării politice și că dosarul Palestina va rămâne închis pentru totdeauna.

Ca să vedeți cât de puțin s-au schimbat lucrurile de-a lungul anilor, am să vă povestesc despre o conversație uimitoare pe care am avut-o cu un important membru al familiei regale saudite acum câțiva ani. Într-un schimb de păreri tête-à-tête ce a durat cam o oră, în Londra, am făcut două afirmații pe care am crezut că le va considera controversate.

Prima era aceasta: „Nimic nu se va schimba în lumea arabă până când regimurile voastre afurisite nu vor fi mai înspăimântate de popoarele lor decât de Israel și America.”

A replicat: „Ai dreptate.”

A doua mea remarcă era următoarea: „Dacă mâine israelienii i-ar extermina pe palestinieni, regimurile voastre afurisite ar ridica un pahar de whisky în spatele ușilor închise și ar spune merci.”

A replicat din nou : „Ai dreptate.”

Esența adevărului despre Războiul de Șase Zile din iunie 1967 poate fi enunțată simplu. Pentru liderii israelieni era vorba despre conturile neîncheiate din 1948. I-au întins o cursă președintelui egiptean Nasser iar acesta a fost suficient de naiv încât să cadă în ea și să ofere liderilor israelieni pretextul pe care îl doreau pentru a începe războiul.

S-a întâmplat să fiu primul corespondent vestic prezent pe malurile Canalului Suez în preajma israelienilor. Chiar înainte să plec din Tel Aviv spre Sinai am avut o altă conversație fascinantă, de data aceasta cu generalul-maior în retragere Chaim Herzog, unul dintre părinții fondatori ai Directoratului Național de Informații Militar-Strategice al Israelului, care avea să devină ambasadorul Israelului la UN și ulterior al șaselea președinte al Israelului. În timpul conversației purtate în prima zi a războiului Herzog a spus următoarele: „Dacă Nasser nu ar fi fost atât de prost încât să ne dea un pretext pentru război, am fi inventat unul într-un an, maximum 18 luni.”

Pe scurt, ceea ce s-a întâmplat în iunie 1967 a fost un război israelian de agresiune, nu așa cum susțin Zioniștii, unul de autoapărare. Niște ani mai târziu, câțiva lideri israelieni au recunoscut acest adevăr. În primul capitol al volumului 3 al cărții mele, intitulat  Conflict fără final?  i-am citat pe unii dintre ei. Aici sunt doar câteva exemple.

* într-un  interviu publicat în Le Monde pe 28 februarie 1968, Șeful de Stat Major Rabin a spus asta:

„Nu cred că Nasser a vrut război. Cele două divizii pe care le-a trimis în Sinai pe 14 mai nu ar fi fost suficiente pentru a lansa o ofensivă împotriva Israelului. El a știut-o și noi am știut-o.”

* pe aprilie 1971, un raport apărut în ziarul israelian Al-Hamishmar conținea următoarea declarație făcută de Mordecai Bentov, un membru al guvernului național israelian pe timp de război:

„Întreaga poveste a exterminării a fost inventată în cel mai mic detaliu și exagerată ulterior pentru a justifica anexarea de nou teritoriu arab.”

* într-un moment de neatenție în public, prim-ministrul Menachem Begin a spus în 1982:

„În iunie 1967 am avut de făcut o alegere. Concentrările de forțe armate egiptene în Sinai nu demonstrau că Nasser chiar se pregătea să ne atace. Trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Noi am ales să-l atacăm.”

În lumina unui munte de dovezi care demonstrează contrariul, inclusiv declarațiile înregistrate ale unor foști lideri israelieni, este uimitor că în ziua de astăzi atunci când se referă la războiul din 1967 aproape toți politicienii vestici și presa mainstream încă perpetuează bazaconiile legate de pericolul în care se afla existența Israelului.

Iar povestea războiului din 1973, pe scurt, este aceasta:

A fost consecința unei conveniențe între președintele Egiptului Sadat și Henry Kissinger care tocmai devenise Secretar de Stat al președintelui Nixon. Kissinger era frustrat deoarece doamna prim-ministru a guvernului israelian, Golda Meir nu era dispusă a face niciun fel de concesie pentru a-i permite acestuia să-l împingă pe Sadat să semneze un tratat separat de pace cu Israelul. Așa încât, Kissinger i-a dat de știre lui Sadat că „ar fi în regulă ca lucrurile să se încingă puțin”.

Planul lui Sadat, despre care Kissinger era perfect conștient, era de a traversa Canalul Suez și de a se opri. Ceea ce forțele armate ale Egiptului au făcut întocmai. Sadat nu avea nicio intenție de a înainta și era sigur că forțele siriene îl vor opri din tentativa de a recâștiga o parte din Înălțimile Golan, dacă nu chiar întreg platoul ocupat de Israel, când Kissinger a oprit lucrurile și a convocat o ședință a Consiliului de Securitate pentru a demara un proces de pace.

În viziunea de dinainte de război a lui Kissinger, Sadat ar fi fost aclamat de masele sale ca un erou cuceritor pentru recuperarea Canalului Suez și el, Kissinger, le-ar fi dat apoi israelienilor câteva zile pentru a-i lovi înapoi pe egipteni și forțele siriene înainte să pună stop.

Lucrurile nu s-au desfășurat conform planului pentru Sadat și Kissinger (și pentru sirieni) din două cauze principale.

Una era aceea că forțele armate israeliene nu erau pregătite de război. Și asta deoarece ministrul Apărării Moshe Dayan a crezut că nu va exista niciodată un război dacă acesta nu ar fi fost pornit de Israel. Din cauza lipsei de pregătiri Israelul a suferit pierderi mari, în special de tancuri, atunci când Sadat și-a lansat atacurile de-a lungul Canalului Suez. Și acest lucru a dus la o adevărată criză în relația Israelului cu administrația Nixon și în special cu Henry Kissinger.

Am aflat de această criză într-o conversație telefonică pe care am avut-o cu prim-ministrul Golda Meir.

După cum unii dintre voi știu, m-am bucurat de o relație foarte specială cu Golda, la nivel uman. Și asta pentru că de fiecare dată când mă duceam în Israel îi trimiteam trei duzini de trandafiri roșii. Din momentul în care a devenit prim ministru am beneficiat de întâietate în a o intervieva în momentele de criză. Pe scurt:

Am ajuns în Israel în a doua zi a războiului din 1973. Am aflat că Golda ținea o ședință de război în bucătăria casei sale din Tel Aviv și am trimis acolo trei duzini de trandafiri roșii. Două ore mai târziu am primit un telefon de la Lou Kiddar, asistenta personală și prietena de-o viață a Goldei, care mi-a spus „Golda îți mulțumește pentru flori și va încerca să te sune în seara aceasta.”

Golda m-a sunat, într-adevăr, dar pentru a-mi spune că de data aceasta nu putea să-mi acorde primul interviu. Exista un motiv foarte întemeiat, mi-a spus, pentru care a trebuit să dau primul interviu presei americane. Am întrebat-o care este acel motiv. A răspuns: „Avem nevoie disperată să ne refacem rezerva de arme din America, mai ales de tancuri. Kissinger stă lângă urechea lui Nixon și îi șoptește să întârzie reaprovizionarea și ne face să transpirăm până când suntem gata să facem concesii.”

Golda a continuat și mi-a spus că este pregătită să zboare la Washington pentru o oră să stea de vorbă cu președintele Nixon și să deblocheze problema armelor.

Însă Dayan a fost cel care a obținut deblocarea și reaprovizionarea. A făcut-o ordonând armarea a două rachete nucleare, una având ca țintă Cairo, cealaltă Damascul. A fost de ajuns pentru a-l înspăimânta pe Nixon, acesta comandând degrabă o reaprovizionare masivă a Israelului.

Ani mai târziu am relatat povestea șantajului nuclear al lui Dayan în fața unui public american. După prezentare, am fost abordat de către un domn evreu care părăsise Israelul și începuse o viață nouă în America. Acesta mi-a spus următoarele: „Alan, ceea ce ai spus despre șantajul nuclear al lui Dayan este adevărat. Știu asta deoarece am fost ofițerul responsabil cu supravegherea armării celor două proiectile nucleare.”

A doua cauză principală pentru care totul a mers prost pentru Sadat, Kissinger și sirieni este aceea că Ariel Sharon și alți generali israelieni au decis că odată fiind reaprovizionați cu armament îi vor da o lecție lui Kissinger (și lui Sadat și sirienilor deopotrivă). Sharon și ceilalți generali erau convinși că în imediata numărătoare inversă până la război Kissinger știa că Sadat era pe care să atace Israelul și pe ei nu i-a anunțat.

Când Kissinger și-a dat seama că generalii israelieni aveau să meargă cu războiul până în punctul în care Sadat și el vor fi umiliți, a plecat la Moscova. Ceea ce a rezultat din acea vizită a fost o declarație potrivit căreia forțele armate americane din jurul lumii intraseră în alertă roșie (nucleară) din cauza pericolului ca Uniunea Sovietică să se angajeze în război pentru a împiedica înfrângerea și umilirea totală a lui Sadat.

Apoi prim-ministrul Golda Meir a primit apeluri telefonice urgente de la Kissinger și Nixon. Aceștia i-au spus că trebuie să îl țină sub control pe Sharon – care intenționa să nimicească împresurata a Treia Armată Egipteană – pentru a împiedica izbucnirea unui al Treilea Război Mondial și un holocaust nuclear.

A fost suficient pentru a o face să acționeze.

În ultima sa conversație cu mine cu câteva luni înainte de a muri, Golda mi-a spus așa:

„Încă în papucii de casă, m-am urcat în elicopter. Am zburat în Egipt – imaginează-ți asta, Golda Meir în Egipt – și acolo l-am confruntat pe Sharon. Am stat în fața lui și i-am spus: Sunt prim-ministrul tău și îți ordon să nu faci o mișcare împotriva celei de-a Treia Armate.”

Și, în linii mari, cam așa s-a sfârșit războiul din 1973. Încercuita armată egipteană a fost salvată și odată cu ea și imaginea lui Sadat. Iar asta a fost suficient pentru Kissinger ca să demareze procesul ce va duce la tratatul separat de pace al Egiptului cu Israelul. Kissinger știa că dacă Egiptul ar putea fi scos din ecuația războiului, arabii niciodată nu vor fi capabili să confrunte armata israeliană.

                                               Henry Kissinger și Golda Meir

Ca o notă de subsol voi adăuga asta. În ultima conversație cu Golda am întrebat-o dacă a crezut că amenințarea intervenției sovietice și o confruntare a superputerilor era reală. Mi-a spus că la vremea respectivă a crezut că da. „Încă mai crezi?” am întrebat-o. Pauza lungă pe care a făcut-o mi-a indicat că nu era o întrebare la care se gândise până atunci. Până la urmă a răspuns „Nu sunt sigură.” Am interpretat răspunsul ca pe un indiciu al faptului că lua în considerare posibilitatea ca Henry Kissinger și sovieticii să fi simulat o amenințare pentru a o speria suficient de mult încât să-l confrunte pe Sharon.

În aceeași conversație am întrebat-o pe Golda câtă încredere avea în Kissinger. Mi-a oferit două răspunsuri.

Unul a fost un gest. Și-a deschis arătătorul și degetul mare de la mâna stângă până la lărgimea maximă, formând un unghi drept complet. Apoi, încet, și-a coborât arătătorul până când aproape îi atingea degetul mare. Apoi a spus: „Atât de mult!”

Al doilea său răspuns a fost acesta:

„De fiecare dată când Kissinger era în Israel le spunea membrilor cabinetului meu pe numele lor mic. Și ei îi spuneau Henry. Dar nu eu. Eu întotdeauna i-am spus domnule Secretar de Stat sau doctore Kissinger; și am insistat ca el să-mi spună doamna Prim Ministru sau doamna Meir. Dacă te tutuiești cu un asemenea om, o să ți-o iei.”

                                            

Ca o concluzie la ceea ce am spus despre războaiele din 1948, 1967 și 1973, mă voi repeta afirmând că existența Israelului nu a fost niciodată, dar niciodată amenințată de nicio combinație a forțelor arabe.

Voi adăuga aici un comentariu făcut către mine în 1980 de general-maiorul atunci aflat în retragere Shlomo Gazit, cel mai bun și mai inteligent dintre directorii Agenției Naționale de Informații Militar-Strategice a Israelului. La vremea respectivă jucam rolul omului de legătură într-un dialog secret, cu caracter de tatonare, între Arafat și Shimon Peres care spera să câștige următoarele alegeri din Israel și să-i refuze lui Begin un al doilea mandat. Gazit era unul dintre cei doi care îl sfătuiau pe Peres în legătură cu această inițiativă. Într-o dimineață, la cafea, i-am spus: „Am ajuns la concluzia că e totul un mit. Existența Israelului nu a fost niciodată, niciodată în pericol.” Mi-a replicat cu un zâmbet trist: „Alan, problema noastră, a israelienilor este că am devenit victimele propriei noastre propagande.”

A treia cea mai mare minciună de propagandă a Zionismului stă în aserțiunea că nu a existat niciodată un partener palestinian pentru pace.

Adevărul este că nimeni, repet, nimeni nu a făcut mai mult pentru pregătirea unui teren pentru pace în niște termeni pe care orice guvern rațional al Israelului i-ar fi acceptat cu ușurare, decât liderul PLO Yasser Arafat.

 

 

Așa cum arăt în detaliu în cartea mea Arafat: Terorist sau Pacificator? (am petrecut un an de zile trăind cu el și cu cele mai importante persoane din conducere pentru a-i convinge să-mi spună povestea lor), Arafat devenise un pragmatist în urma unei conversații purtate cu președintele Nasser al Egiptului în 1969. Nasser i-a spus că dacă PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) vrea să fie luată în serios de către principalele puteri, va trebui să vină cu o politică a diplomației și a compromisului. Compromisul necesar, a adăugat Nasser, era o înțelegere de pace cu un Israel în cadrul granițelor din 1967.

Arafat știa că pentru majoritatea palestinienilor de pretutindeni la vremea respectivă acela era un compromis INIMAGINABIL, deoarece le cerea să cadă la pace cu Israelul primind în schimb doar 22% din pământul lor.

Dar din acel moment, din 1969, Arafat s-a dedicat soluției celor două state. I-a luat 10 ani ca să-și vândă politica diplomației și a compromisului mai întâi majorității colegilor săi din conducerea Fatah și apoi, într-un final, PNC-ului, Consiliul Național al Palestinei, care era mai mult sau mai puțin un parlament-în-exil și corpul decizional cel mai important al taberei palestiniene.

A fost un proces de vânzare pentru care Arafat a fost nevoit să își pună la bătaie reputația în fața poporului său și chiar viața. Într-una din conversațiile mele cu Abu Iyad, șeful securității și al informațiilor în cadrul Fatah, acesta mi-a spus că dacă mai la început ar fi crezut că Arafat ar reuși să convingă PNC să-i susțină compromisul de neconceput, l-ar fi asasinat cu propriul pistol. Și când ulterior, i-am spus lui Arafat ceea ce îmi mărturisise Abu Iyad, singurul său comentariu a fost „Da, știu asta.”

După războiul din 1973 Arafat și-a intensificat eforturile de a-și vinde politica sa de diplomație și compromis PNC-ului. Raționamentul său imediat după război fusese acela că Egiptul va face pace separată cu Israelul, că Iordania va face și ea la un moment dat, fără îndoială, același lucru, și că dacă PLO nu s-ar fi angajat la o înțelegere de pace cu un Israel în interiorul granițelor de dinainte de 1967, ar fi fost abandonată de către cele două state arabe din prima linie.

Când a riscat totul în eforturile sale de a-și vinde politica diplomației PNC-ului, Arafat i-a convocat la Beirut pe fiecare dintre cei 300 de delegați ai PNC-ului din toată lumea, pentru o discuție față în față cu el. Răspunsul inițial al multora dintre ei a fost acela de a-l acuza de trădare. Arafat și-a păstrat calmul și le-a spus celor care îl refuzau să se întoarcă în diaspora și să se mai gândească la ce a spus el în legătură cu nevoia unui compromis cu Israelul. După ce vor fi făcut asta, le-a spus el, îi va chema din nou să poarte o discuție. Arafat nu era un orator grozav, dar în conversațiile tête-à-tête avea puterea de convingere a unui magician.

Lucru care s-a dovedit când spre sfârșitul lui 1979, în cadrul adunării de la Alger a PNC-ului, s-a votat în favoarea politicii diplomației lui Arafat cu 296 de voturi pentru și 4 contra.

În ziua de după vot m-am întâlnit cu Arafat. Acesta a spus:

„Este un miracol. Acum suntem gata să trăim în pace cu Israelul într-un mini-stat al nostru. Gata cu tâmpeniile astea cu aruncatul evreilor în mare!”

Arafat se afla atunci în culmea gloriei și dacă liderii Israelului ar fi fost interesați câtuși de puțin de o pace în baza unei autentice soluții a celor două state, ușa era deschisă.

Răspunsul Israelului dat pacificatorului Arafat a venit în 1982 când ministrul Apărării Sharon a ordonat invadarea Libanului până la Beirut. Scopul era eliminarea întregii conduceri PLO și distrugerea infrastructurii sale. Dar aceasta era doar prima fază a planului lui Sharon.

Intenția sa, dacă ar fi reușit să anihileze conducerea PLO și să-i distrugă infrastructura, era să răstoarne regimul hașemit din Iordania și apoi să le spună palestinienilor: „Sigur că trebuie să aveți un stat al vostru. Uitați-l acolo, de cealaltă parte a râului Iordan. Mergeți și luați-l.”

Un an mai târziu l-am întrebat pe regele Hussein dacă fusese conștient de intenția lui Sharon de a-l detrona. Mi-a răspuns că da, fusese perfect conștient.

Dar regele Hussein nu era singurul lider arab conștient de planul de joc al lui Sharon. Când Sharon se afla în toiul plănuirii invaziei Libanului, liderii Golfului Persic s-au întâlnit în secret. Scopul lor era de a se pune de acord asupra unui mesaj care să fie trimis președintelui Reagan. Mesajul pe care l-au trimis era în sensul că atunci când Sharon urma să atace PLO în Beirut ei nu vor interveni și nu vor face probleme.

Cum știm asta? Unul dintre liderii Golfului era sultanul Omanului, Qaboos. Acesta l-a avertizat pe Arafat. Potrivit lui Arafat, sultanul Qaboos i-ar fi spus: „Fii foarte atent. Va veni o vreme când ne vei cere ajutorul și acesta nu ți se va da.”

Au vrut liderii Golfului Persic ca Sharon să distrugă PLO? Răspunsul pare să fie da.

O altă întrebare. Fiind pregătit să facă pace cu Israelul în schimbul unui mini-stat palestinian, Arafat de fapt renunța la dreptul palestinienilor la reîntoarcere?

Răspunsul complet este NU. Arafat și majoritatea colegilor săi lideri au înțeles dar nu puteau spune în public că un mini-stat palestinian ar putea cuprinde doar aproximativ 100.000 dintre acei refugiați dornici să se reîntoarcă. Dar ei au sperat, poate dintr-o naivitate, în ideea că o generație sau două de pace vor crea suficientă încredere mutuală și siguranță pentru ca Israelul să permită tot mai multor palestinieni să se reîntoarcă. Dar chiar dacă acea speranță era doar o iluzie, nu putea trece drept renunțare la dreptul de reîntoarcere.

Acum înapoi la întrebarea de ce Zionismul ESTE adevăratul dușman al evreilor.

Suntem astăzi martorii creșterii unui val global de anti-israelism care, vorbind la modul general, NU este antisemitism (nu este dispreț sau ură la adresa evreilor doar pentru că sunt evrei).

Anti-israelismul este răspunsul uman ușor de înțeles la comportamentul Israelului, la sfidarea legii internaționale, la negarea dreptății pentru palestinieni și, vorbind mai general, la procesul de colonizare în curs de desfășurare – furtul a tot mai mult pământ arab, demolarea tot mai multor case arabe, un proces care, din punctul meu de vedere, ar putea fi și ar trebui să fie descris ca un proces de purificare etnică gradată și clandestină.

Pentru evrei, pericolul este că anti-israelismul s-ar putea transforma în antisemitism, ducând, la un moment dat, la un al doilea holocaust, o revoltă generală împotriva evreilor.

Un avertisment explicit în legătură cu acest pericol a fost transpus în cuvinte de către Yehoshafat Harkabi, cel mai longeviv director al Agenției Naționale de Informații Militare și Strategice a Israelului, în cartea sa din 1986, Israel’s Fateful Hour. Iată ce scrie:

„Israelul este criteriul potrivit căruia lumea va avea tendința să judece toți evreii. Israelul ca stat evreiesc este un exemplu al caracterului evreiesc, care găsește exprimare liberă și nediluată în interiorul acestuia. Antisemitismul are rădăcini adânci și istorice. Însă, orice greșeală în comportamentul Israelului, care inițial va fi citată ca anti-israelism, e foarte probabil să se transforme în antisemitism. Ar fi o tragică ironie dacă statul evreiesc, ce era menit să rezolve problema antisemitismului, va deveni un factor al ascensiunii antisemitismului. Israelienii trebuie să fie conștienți că prețul comportamentului lor greșit este plătit nu doar de ei, ci de către toți evreii din lume.”

Dacă Harkabi ar trăi astăzi, cred că ar fi de acord că transformarea despre care vorbea este în curs de desfășurare.

Merită menționat că Harkabi nu a fost primul care a avertizat că Zionismul ar putea fi promotorul antisemitismului.

Înainte de holocaustul nazist majoritatea evreilor din lume se opuneau proiectului Zionist cu privire la Palestina. Cei care s-au exprimat în public împotriva lui credeau că este imoral și că va duce la un conflict fără sfârșit. Dar cel mai mult, se temeau că dacă marile puteri vor permite Zionismului să se desfășoare, într-o zi acesta va provoca antisemitism.

Poate cea mai tragică dintre ironii este aceea că Zionismul are nevoie de antisemitism pentru a-și justifica acțiunile și politica ucigașă.

Datorită unei convingeri personale aș dori să-mi închei prezentarea într-o notă pozitivă. Convingerea mea este aceasta:

Vorbind la modul general, evreii sunt elita intelectuală a lumii vestice și palestinienii sunt elita intelectuală a lumii arabe. Acest lucru îmi sugerează că împreună, în pace și parteneriat, ar putea schimba regiunea în bine și, făcând asta, ar oferi speranță și inspirație lumii întregi.

Dar lucrul acesta nu se va întâmpla, așa că nu pot concluziona într-o notă pozitivă.

Liderii israelieni nu sunt interesați câtuși de puțin de pace în niște termeni acceptabili pentru palestinieni și asta, în parte, pentru că majoritatea evreilor israelieni au fost spălați pe creier de propaganda Zionistă până în punctul în care se poziționează dincolo de rațiune și bun simț în ceea ce privește dreptatea pentru palestinieni.

Planul de joc al liderilor israelieni care iau deciziile importante este acela de a le face palestinienilor viața un iad în speranța că fie vor abandona lupta și vor accepta niște firimituri de la masa Zionismului sub forma câtorva bantustane izolate pe 30-40% din Cisiordania pe care n-au decât să le numească stat dacă așa vor; sau, și mai bine, că își vor face bagajele și se vor căra să-și înceapă o nouă viață în altă parte.

Ce e cel mai probabil să se întâmple când liderii israelieni vor ajunge la concluzia că nu-i pot forța pe palestinieni să se predea în termenii Zionismului? Părerea mea este că vor inventa un pretext pentru o rundă finală de purificare etnică – pentru a-i alunga pe palestinienii din Cisiordania în Iordania, Siria, Liban sau oriunde altundeva. Și cei care nu vor vrea să plece vor fi omorâți.

Speculez și mai mult și spun că dacă acest lucru se va întâmpla, furia oamenilor preocupați și compasionali din întreaga lume va accelera transformarea anti-israelismului în antisemitism, care se va întoarce grav împotriva evreilor.

Ultima întrebare, pentru moment.

Nu am nicio speranță pentru o rezolvare a conflictului care să asigure palestinienilor o doză acceptabilă de dreptate?

În analiza mea și dată fiind complicitatea implicită a tuturor guvernelor ce contează în procesul de colonizare în plină desfășurare, pot vedea o singură cale prin care dinamicile conflictului s-ar putea schimba. Și aceasta e ca palestinienii oprimați și aflați sub ocupație să insiste asupra dizolvării coruptei și impotentei Autorități Palestiniene și să înmâneze Israelului responsabilitatea completă și răspunderea totală față de ocupație.

Acest lucru ar impune Israelului considerabile poveri financiare, de securitate și de alte tipuri iar acesta va răspunde cu și mai multă brutalitate și opresiune. Dar asta ar putea declanșa o avalanșă de proteste publice și presiune asupra lumii vestice și dincolo de ea, pentru a împinge guvernele să se folosească de influența pe care o au pentru a încerca să pună capăt sfidării manifestate de Israel față de legea internațională și negării justiției pentru palestinieni.

Dar sunt precaut în legătură cu un aspect. Chiar dacă va veni ziua în care guvernele marilor puteri vor fi pregătite să confrunte Zionismul, nu putem băga mâna în foc că liderii Israelului vor spune „Bine. Vom face cum vreți voi.”

De ce spun asta? Din cauza unei declarații făcute mie de către prim-ministrul Golda Meir într-unul din interviurile pentru BBC în 1972. La un moment dat i-am spus „Doamna prim-ministru, vreau să fiu sigur că înțeleg ceea ce tocmai ați spus...Vreți să spuneți că într-o situație apocaliptică Israelul ar fi gata să doboare întreaga regiune și lumea întreagă odată cu el?”

Fără pauză de gândire Golda a replicat: „Da. Exact asta spun.” 

Acel interviu a fost transmis pe BBC 1 la ora 20.00 într-o seară de luni. O oră mai târziu, The Times din Londra, la vremea respectivă un ziar serios, și-a schimbat titlul editorial pentru a cita ce îmi spusese Golda. Apoi a adăugat propria opinie – „Am face bine s-o credem.”

Am crezut-o atunci și încă o cred.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.veteranstoday.com/2016/04/24/palestine-and-zionism-the-whole-truth/