de Alan George
„Țara [Palestina] era aproape un deșert gol, cu
numai câteva insule de așezări arabe; iar pământul arabil de astăzi al
Israelului a fost într-adevăr reînviat din mlaștină și sălbăticie.” – Shimon
Peres (fost ministru israelian de informații)
„Numai după ce Zioniștii au făcut deșertul să înflorească
[palestinienii] au devenit interesați să-l ia de la noi.” – Levi Eshkol (fost
prim-ministru al Israelului)
O temă centrală a Zionismului a fost aceea că poporul evreu și-ar putea
recâștiga demnitatea, după secole de mărginire la îndeletniciri urbane, numai
printr-o reîntoarcere la munca agricolă. În entuziasmul lor față de acest
ideal, Zioniștii au manifestat o tendință, de înțeles până la urmă, de a-și
exagera realizările. Însă motivele pentru care au făcut acest lucru au fost mai
puțin onorabile. În timpul Mandatului Britanic, grija copleșitoare era aceea de
a asigura o emigrare nestingherită a evreilor în Palestina. În acest scop,
Zioniștii au încercat să convingă opinia publică globală că țara era practic un
deșert nelocuit – un pământ fără oameni pentru niște oameni fără pământ, cum
spunea celebrul slogan Zionist – în care emigranții evrei puteau să se
stabilească fără a prejudicia pe nimeni. În același timp, pentru cei care știau
că Palestina era deja locuită de arabi, Zioniștii au accentuat superioritatea
lor tehnologică în ceea ce privea agricultura în fața fermierilor nativi. Cei din
urmă, susțineau Zioniștii, ar fi beneficiat de pe urma adoptării metodelor
moderne de cultivare a pământului învățate de la emigranții evrei.
De la întemeierea statului Israel, Zioniștii au folosit cel mai frecvent
argumentul că „au făcut deșertul să înflorească” pentru a justifica fondarea
statului Israel în Palestina în 1947-48. Pe de o parte, dimensiunea catastrofei
suferite de palestinieni este minimalizată prin repetarea vechiului slogan ce
spunea că țara fusese practic aproape un deșert nepopulat înainte de sosirea
Zioniștilor. De cealaltă parte, Zioniștii au dus un pas mai departe argumentul
superiorității lor tehnologice și au afirmat că drepturile lor asupra pământului
sunt mai puternice deoarece ei i-au exploatat potențialul agricol mai eficient
decât ar fi putut-o face palestinienii. Dacă agricultura Israelului este sau nu
mai avansată decât a palestinienilor poate fi din cauză că israelienii nu au
fost deposedați de pământ, iar dincolo de asta, este uluitor cum poate susține
cineva că suveranitatea asupra unui teritoriu ar trebui să aparțină poporului
mai capabil să-i exploateze resursele. Nu putem decât să ne întrebăm cum ar fi
arătat astăzi lumea dacă acest principiu ar fi fost aplicat de superputeri ca
bază a politicilor lor externe.
În ciuda incorectitudinii lor, repetarea unor declarații ca cele citate
mai sus a dus la răspândirea credinței că Palestina chiar a fost un deșert
pustiu pe care Zioniștii l-au transformat într-o Grădină a Raiului. Care este
adevărul?
1. A fost Palestina un deșert?
Termenul „deșert” este folosit de geografi cu două sensuri apropiate.
Primul descrie un tip de climat caracterizat de o ariditate extremă. În al
doilea său sens, cuvântul este folosit pentru a descrie un tip de regiune
naturală unde, din cauza aridității, zona cultivată este extrem de limitată și
densitatea populației rurale foarte scăzută și unde vegetația naturală este
puțină sau absentă.
Climatologii au conceput un număr de scheme de clasificări climatice
dar potrivit acestora, climatul Palestinei ca întreg nu se încadrează în
categoria „deșert”. Aproape întreaga jumătate nordică a țării este
caracterizată de ceea ce se numește o climă „mediteraneană”, cu veri aride dar
ploi abundente iarna. Precipitațiile în general cresc de la sud spre nord și de
la est spre vest și de obicei sunt mai puternice în zonele muntoase decât la câmpie.
Abundența precipitațiilor în nord este exemplificată de amplitudinea medie
anuală a ploilor în Tel Aviv, Nazareth și Ierusalim, respectiv 539 mm., 639 mm.
și 486 mm.
Deșertul Neghev, prin contrast, care constituie jumătatea sudică a Palestinei,
are o climă deșertică adevărată, deși, și aici, ploaia este mai abundentă în
general în nord și vest și în platouri tinde să fie mai puternică decât la șes.
Amplitudinea medie anuală a ploilor la Eilat, de exemplu, la capul golfului
Aqaba, este de 25 mm, în timp ce la Beersheba, în nordul Neghevului, atinge 204
mm. Linia de demarcare între zonele cu climă mediteraneană și cele cu climă
deșertică în Palestina nu poate fi definită foarte precis. În general,
climatologii sunt de acord că o bună definire este oferită de o linie unind
Beersheba cu El Arish pe coasta Sinaiului.
O a doua, dar limitată, zonă de climă deșertică adevărată se extinde
spre nordul Palestinei de-a lungul văii Iordanului, în „umbra ploii” oferită de
zonele muntoase ale Iudeei și Samariei. În Ierihon, de exemplu, chiar în nordul
Mării Moarte, se înregistrează o medie anuală de 143 mm de ploaie.
În lumina acestor realități climatologice, nu e deloc surprinzător că
majoritatea nordică a Palestinei a fost cultivată și a susținut populații
rurale vreme de secole. Odată cu declinul Imperiului Otoman, însă, Palestina,
dimpreună cu restul Orientului Mijlociu și Africii de Nord, a suferit o restrângere
a zonelor cultivate, acompaniată de abandonul satelor și năvălirea nomazilor.
Responsabilitatea nu poate fi pusă pe umerii fermierilor palestinieni. Cauzele
erau taxele nedrepte și administrarea proastă. Din ceea ce povesteau călătorii
în secolele 18 și 19, „era clar că viața sedentară se mutase la deal, unde se păstrase
economia de subzistență bazată pe cultivarea cerealelor. Câmpiile erau în
general goale și lăsate să fie păscute de turmele triburilor nomade care au
pătruns dinspre est în secolele 17 și 18. Neglijarea izvoarelor și curenților
de apă a dus la dezvoltarea mlaștinilor în mai multe zone, mai ales în valea
Hulla.”
Însă, oricum, schimbarea era în curs să se producă. Nevoia Europei de
hrană și materii prime se amplifica din cauza industrializării și a populației
crescute. În timpul ocupării egiptene a Palestinei, între 1831-1840, țara a
trăit o perioadă de administrare eficientă. După aceea, când otomanii și-au
restabilit autoritatea, și-au reformat propriul sistem local de guvernare. Între
timp, au fost făcuți pași pentru a controla beduinii, care fie s-au
sedentarizat, fie au fost forțați să se mute în districte dificile din punct de
vedere climatic și topografic. În același timp, comunicațiile s-au îmbunătățit.
Oricât de lent și sporadic ar fi fost, procesul de reocupare a fostelor zone
cultivate și a satelor abandonate era în curs de desfășurare în a doua jumătate
a secolului al 19-lea, înainte de sosirea emigrării în masă a evreilor. Așa cum
o spune Beaumont, „în istoria evoluției regiunii rurale, perioada de la
sfârșitul primului război mondial încoace, poate fi vizualizată ca una în care
dezvoltările anterioare au continuat, dar într-un ritm accelerat.”
Când
Marea Britanie a obținut Mandatul asupra Palestinei, majoritatea terenului arabil era deja cultivată și chestiunea pământului a devenit una amar de
litigioasă pentru că, potrivit Articolului 6 al Mandatului, Marii Britanii i se
cerea să „încurajeze...colonizarea pământului de către evrei” și în același
timp să „se asigure că drepturile și pozițiile altor segmente ale populației nu
vor suferi prejudicii.” A devenit clar, cu rapiditate, că aceste două cerințe
erau incompatibile; o succesiune de Comisii Regale a concluzionat că vânzările
de pământ evreilor erau o sursă majoră de nemulțumire printre arabi.Terenurile
cumpărate de Fondul Național Evreiesc, principala agenție Zionistă prin care se
cumpăra pământ, erau exclusiv destinate colonizării evreiești și nu puteau fi
închiriate sau revândute arabilor, care nu puteau spera nici măcar să fie
angajați să muncească pe pământurile acelea. În multe cazuri, asemenea
pământuri fuseseră cultivate de fermieri arabi care, după schimbarea
proprietarului, s-au trezit fără pământ. Cu populația rurală arabă crescând
rapid, s-a dezvoltat în curând o „foame de pământ” printre arabi și a fost
serios exacerbată de achizițiile Zioniste. Comisia Peel nota că „avem dovezi de
la funcționarii guvernului că până prin 1930-1931 exista pământ disponibil pentru
locatarii strămutați, dar începând cu 1932, a devenit extrem de dificil ca
aceștia să găsească pământ.”
Cât
pământ era disponibil pentru emigranții evrei devenise o problemă majoră. Comisia
Shaw, raportând în 1930, concluziona: „Realitatea este că nu mai există pământ
disponibil care să poată fi ocupat de noi emigranți fără strămutarea populației
prezente.”
S-a
discutat mult despre definiția pământului „arabil”. Guvernul Palestinei definea
pământul „arabil” ca „pământ care este
cultivat în momentul prezent sau care poate fi cultivat prin muncă și cu
resursele agricultorului palestinian mediu.” Guvernul a calculat că din pământul
total al Palestinei de 26.323.538 de dunami, în 1948, suprafața arabilă era de
9.205.538 de dunami. Zioniștii au susținut că aceasta era o subestimare
grosolană deoarece excludea pământul ce putea fi cultivat prin aplicarea
tehnicilor agricole moderne. Agenția Evreiască susținea că adevărata suprafață arabilă era de 12.697.000 de dunami.
Nu
încape îndoială că obiecția Zioniștilor față de definiția guvernului pentru
pământul cultivabil era validă. Într-adevăr, pentru guvern termenii
„cultivabil” și „cultivat” erau sinonimi. Comisia Peel sublinia că „țăranii
arabi nu au în prezent nici capitalul, nici educația necesară pentru o cultivare
intensivă. Evreii au. Dar lipsa acestor două elemente esențiale nu justifică
exproprierea arabilor pentru a face loc pentru coloniștii mai bogați și mai
întreprinzători, chiar dacă metodele conservatoare ale arabilor și în anumite
cazuri sistemul de proprietate a pământului, pot întârzia dezvoltarea.”
Așa
încât, în ciuda criticilor ce puteau fi aduse definiției guvernului,
palestinienii cultivau totuși o parte semnificativă a țării lor. Din totalul de
9.205.538 de dunami de pământ arabil în 1945, 7.797.129 de dunami sau 84,7%
erau detinuți de arabi. Așa încât, în jur de 30 de procente din totalul pământului
Palestinei erau cultivate de arabi în 1945. Dacă este exclus subdistrictul Beersheba,
ale cărui granițe corespund îndeaproape cu cele ale deșertului Neghev,
proporția crește la 43 de procente. O
proporție semnificativă de 1.176.745 de dunami de pământ cultivabil deținuți de
evrei în 1945 și aproximativ 177.500 de dunami de pământ cultivabil deținuți de
stat și închiriați lor în anul acela ar fi fost cultivați de arabii
palestinieni în 1945 dacă terenurile nu ar fi fost cumpărate de Zioniști.
Afirmația
că Palestina era un deșert pustiu înainte de sosirea Zioniștilor sau de întemeierea
statului Israel este contrazisă și de dovezile demografice. Populațiile urbane
care, prin definiție, nu depind de agricultură pentru a supraviețui, sunt
găsite în multe zone deșertice ale lumii, dar nicio zonă deșertică necultivată
nu poate susține o populație rurală sedentară (ne-nomadică) mare. Dacă
Palestina era un deșert ar fi însemnat că populația sa rurală ar fi fost extrem
de puțină. La sfârșitul anului 1944, însă, din totalul populației arabe a
Palestinei de 1.210.920 de locuitori, nu mai puțin de 729.350 sau 60,2% erau
rurali și sedentari. Trăiau într-un total de 850 de sate și cătune împrăștiate
de-a lungul jumătății nordice a Palestinei. Numai în subdistrictul Beersheba,
care este deșert adevărat, nu era populație arabă sedentară. În rest, în 5 din
cele 15 subdistricte nordice ale Palestinei, mai mult de 30% din populația
arabă era și rurală și sedentară, în timp ce în 4 subdistricte proporția era
între 65% și 80% și în încă alte 4, cifra era între 50 și 60%. Chiar și în cele
două subdistricte (Haifa și Ierusalim) unde mai puțin de jumătate din populația
arabă era alcătuită din locuitori rurali sedentari, proporțiile erau mari, 45 și
respectiv 44%.
Suprafața
de pământ a Palestinei este de numai 26.323 de kilometri pătrați și la sfârșitul
lui 1944 densitatea populației arabe rurale sedentare era mare. Excluzând
subdistrictul Beersheba, unde nu erau arabi stabiliți permanent în localitățile
rurale, densitatea populației arabe rurale sedentare varia de la 120 de
locuitori pe kilometru pătrat în subdistrictul Jaffa la 31 de locuitori pe
kilometru pătrat în subdistrictul Hebron. Și chiar dacă este luat în
considerare și subdistrictul Beersheba, densitatea populației arabe rurale și
sedentare pe întregul Palestinei era de 28 de locuitori pe kilometru pătrat.
Zioniștii
și suporterii lor afirmă adesea că beduinii nomazi constituiau o proporție
semnificativă a populației arabe din Palestina. Cifrele îi contrazic. La
sfârșitul lui 1944, în jur de 65.000 de beduini trăiau în țară, reprezentând
abia 5,4% din totalul arabilor palestinieni. Alte estimări sugerează că totalul
populației beduine arabe era de 85.000, nu de 65.000. Dar chiar și așa, beduinii
tot nu reprezentau decât 7% din populația arabă totală a Palestinei.
2. Au făcut israelienii „să
înflorească deșertul”?
Înainte
de fondarea Israelului în 1948, tehnicile moderne de cultivare a pământului au
dus la câștiguri mari în agricultura Zionistă și la extinderea cultivării în
fostele zone semi-aride, în regiunile mlăștinoase și în dunele de nisip.
Proiectele de dezvoltare dinainte de 1948 erau cât se poate de impresionante.
Ar fi o mojicie să minimalizăm aceste realizări, dar ele trebuie plasate în
perspectiva corectă. Israelul, ca și comunitatea evreiască din Palestina dinainte
de 1948, a fost norocos să posede atât o forță de muncă pricepută cât și acces
la mari rezerve financiare. Începând cu 1948, Israelul a beneficiat de un
import net de capital de 31,5 miliarde de dolari. Anunțând această cifră la momentul
la care a făcut-o, ministrul israelian al finanțelor Simha Ehrlich comenta că
„acești bani ne-au ajutat să cucerim deșertul, să aducem apă în Neghev.”
Înainte
de 1948, numai comunitatea evreiască americană i-a finanțat cu cel puțin 445 de
milioane de dolari pe evreii ce emigraseră în Palestina. Între timp,
proprietățile rămase fără stăpâni după expulzarea proprietarilor palestinieni
au jucat un rol crucial în economia Israelului. Comisia de Conciliere pentru
Palestina a Națiunilor Unite a estimat în 1948 valoarea acestor proprietăți,
excluzând valoarea pământurilor necultivate și a clădirilor rurale, la
aproximativ 481 de milioane de dolari. Un alt raport, mai comprehensiv, întocmit
de dr. Yusif Sayigh, calculează că proprietățile celor deveniți refugiați
valorau undeva la peste 3 miliarde de dolari în 1948 și valoarea acestora
crescuse la aproximativ 11,2 miliarde de dolari până în 1974.
Când
lumea afirmă că Israelul „a făcut deșertul să înflorească” adesea vrea să spună
că Israelul a adus agricultura în zone largi care erau necultivate. În ce
măsură reflectă realitatea această afirmație? Suprafața de cultivare în Israel
în 1948-49 însuma 1.650.000 de dunami dintre care 300.000 de dunami erau irigați.
Douăzeci și șase de ani mai târziu, în 1974-75, totalul ariei cultivate se mărise
la 4.320.000 de dunami, dintre care 1.830.000 erau irigați. Ar fi fost o
realizare spectaculoasă a Israelului dacă nu s-ar fi ținut cont de pământul abandonat
de palestinienii expulzați și cei care au fugit din calea războiului în
1947-1948. Comisia de Conciliere pentru Palestina a UN a estimat că aria fizica
a pământului cultivabil (așa cum era definit de guvernul Palestinei) despre
care vorbim era de aproximativ 4.574.000 de dunami. Am specificat mai sus că în
sectorul arab al agriculturii palestiniene, întreg pământul care putea fi
cultivat era deja cultivat la începutul anilor 1930 și astfel, pământul
cultivabil abandonat în 1947-48 ar fi fost de fapt sub cultivare. Aria din
interiorul a ceea ce a devenit Israel cultivată de arabi în 1947 era de fapt
mai mare decât aria fizică ce se afla sub cultivare în Israel aproape 30 de ani
mai târziu. Fără îndoială că pământul cultivat de arabi în 1947 cuprindea și
terenuri periferice considerate de Israel nemeritând a fi cultivate.
Așa
că, Israelul și-a început viața cu un mare stoc de terenuri agricole abandonate
și în primii săi ani, când emigranții soseau în număr mare, aceste terenuri au
fost „recuperate” pentru agricultură într-un ritm rapid. În perioada de 4 ani
dintre 1948-49 și 1952-53, suprafața fizică sub cultivare din Israel aproape că
s-a dublat, de la 1.582.500 de dunami la 3.339.000 de dunami, crescând cu o
rată anuală de 20,5%. Din cele 370 de noi colonii întemeiate în Israel în
perioada 1948-1953, nu mai puțin de 350 erau stabilite pe proprietatea refugiaților.
Până în 1953, cele mai fertile suprafețe ale pământului arabil lăsat în urmă de
refugiați fuseseră folosite și în perioada următoare, vreme de 23 de ani, din
1952-53 până în 1975-76, aria fizică sub cultivare a crescut numai cu 12,9%, la
3.768.000 de dunami, cu o rată anuală de numai 0,6% pe an. În prima perioadă, aria
fizică sub cultivare a crescut cu un total de 1.756.500 de dunami. În a doua
perioadă, aria totală a noului pământ adus sub cultivare a însumat numai
429.000 de dunami. Așa că, în jur de 80% și probabil mai mult din cele
2.185.000 de dunami „aduse sub cultivare” începând cu 1948, constituiau
pământuri aparținând refugiaților palestinieni.
Adesea
însă, afirmația că Israelul „a făcut deșertul să înflorească” este făcută chiar
în sens literal. Validitatea afirmației poate fi testată examinând dimensiunea extinderii
suprafeței fizice cultivate în Neghev dupa întemeierea statului Israel. Granițele
deșertului corespund îndeaproape cu cele ale subdistrictului Beersheba și între
1949-50, suprafața fizică sub cultivare din acel subdistrict era de 554.000 de
dunami. Cifra pentru perioada 1975-76 era de 1.095.000 de dunami. În intervalul
de 25 de ani, suprafața fizică sub cultivare în Neghev aproape că s-a dublat
deci, și a crescut într-un ritm de 2,8% pe an. Suprafața cultivată în 1975-76 reprezenta
8,5% din totalul suprafeței districtului Beersheba, cu 4,2% mai mult decât
proporția din 1949-50. Chiar dacă 91,5% din suprafața Neghevului este la fel de
pustie ca în 1948, Israelul ar părea că ar fi cultivat o zonă impresionant de
mare din deșert. Cifrele însă, arată că aproximativ 1.900.000 de dunami din
pământul cultivabil erau detinuți de arabi în subdistrictul mandatar al
Beershebei în 1945 și, așa cum am menționat mai devreme, întreg acest pământ
era cultivat. În jur de 1.800.000 de dunami din acest pamant au fost abandonați
în timpul războiului din 1947-48. Granițele subdistrictului Beersheba din
timpul Mandatului Britanic nu coincid exact cu granițele subdistrictului cu
același nume din timpul Israelului. Însă, cele două suprafețe au suficient teritoriu
comun, ceea ce sugerează, iarăși, că mare parte a suprafeței „reclamate” de
Israel este pământ al refugiaților palestinieni.
Aria
cultivată limitată în momentul de față în Neghev este reflectată în puțina
populație rurală sedentară. Deși
populația totală a subdistrictului Neghev s-a mărit de la 14.200 la sfârșitul
lui 1948 la 244.600. la sfârșitul lui 1976, creșterea s-a concentrat în
proporție copleșitoare în orașe. În 1976, populația urbană din Neghev era de
179.000 sau 73,2% din populația totală a regiunii și locuitorii urbani,
115.500, nu mai puțin de 64,5%, erau rezidenți fie ai Beershebei, fie ai
Eilatului, cele două cele mai mari orașe. Populația rurală număra numai 65.600 de
locuitori dintre care 39.500 sau 60,2% erau arabi, aproape toți beduini, și
numai 26.100 sau 39,8% erau evrei. În vremurile Mandatului, majoritatea
beduinilor din Neghev erau nomazi sau semi-nomazi, dar de atunci, majoritatea
au devenit sedentari sau semi-sedentari. Chiar dacă s-ar presupune că toți
beduinii erau sedentari în 1976, densitatea populației rurale sedentare din
Neghev tot ar fi fost undeva în jur de 5 locuitori pe kilometru pătrat.
Perspectivele de a cultiva zone adiționale din Neghev nu sunt prea
grozave. Principalul factor limitator este apa, nu pământul. În medie, un total
estimat la aproximativ 2 miliarde de metri cubi erau disponibili Israelului
pentru folosirea în toate sectoarele. În 1974-75, 1,2 miliarde de metri cubi se
foloseau în agricultură și 389 de milioane de metri cubi se foloseau în
industrie și gospodării. Așa încât, chiar dacă am presupune că nivelul
consumului de apă în industrie și gospodării va rămâne la cel din prezent,
există numai 404 de milioane de metri cubi pentru expansiunea agriculturii
irigate. În medie, fiecare dunum irigat necesită 930 de metri cubi de apă pe
an. Așa că există apă disponibilă pentru extinderea irigațiilor numai pentru
434.400 de dunami. Între timp, cu irigare, peste un milion de dunami din Neghev
ar putea fi cultivați. Este adevărat că rezerva de apă a Israelului ar putea fi
extinsă destul de mult prin chibzuială și prin reciclarea la scară largă a apei
reziduale. În plus, mare parte a rezervei ar putea fi suplimentată de producția
uzinelor de desalinizare a apei de mare. Oricum, este clar că pentru mulți ani de
acum înainte extinderea irigațiilor va fi restrânsă de disponibilitatea
limitată a apei.
Concluziile
majore care se pot trage sunt:
1. Numai jumătate
din Palestina are un climat deșertic autentic.
2. Expansiunea
ariei cultivate era în curs de desfășurare înainte de emigrarea Zionistă în
masă.
3. Până în
1930, toate acele zone care au putut fi cultivate de populația arabă indigenă erau
deja cultivate de aceasta.
4. Suprafața
din interiorul a ceea ce a devenit Israel deja cultivată de arabi până în 1947
era mai mare decât zona fizică sub cultivație din Israel aproape 30 de ani mai
târziu.
5. Expansiunea
impresionantă a suprafeței cultivate de Israel după 1948 a fost mai degrabă
iluzorie decât reală din moment ce implica în principal „reclamarea” pământurilor cultivate aparținând refugiaților
palestinieni; acest lucru este probabil valabil și pentru deșertul Neghev.
http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/38553
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu