Benjamin Netanyahu
de Yousef Munayyer
De săptămâna
trecută suntem martorii unei desfășurări unice de evenimente, unele lipsite de
precedent, altele nu chiar, care a adus problema Palestina-Israel înapoi în
prim-plan. Vinerea trecută, Statele Unite s-au abținut asupra rezoluției 2334 a
Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, permițându-i astfel să fie
aprobată în momentul în care celelalte 14 țări membre ale consiliului au votat
în favoarea sa.
Limbajul rezoluției
privind coloniile nu aduce nimic nou. Națiunile Unite – și întreaga lume – au înțeles
că a Patra Convenție de la Geneva se aplică teritoriului pe care Israelul l-a
ocupat în 1967 și că astfel, coloniile civile sunt ilegale. De fapt, până și consiliul
legislativ israelian a înțeles asta în 1967. Israelienii s-au gândit că dacă ar
putea coloniza Cisiordania sub paravanul armatei, ar putea susține că nu
violează stipularea convenției ce interzice transferul populațiilor civile proprii
în teritoriile ocupate. De aceea, inițial, le-au numit „așezări paramilitare”,
stabilite printr-o divizie a armatei. Odată ce a devenit clar că lumea nu îi va
presa în legătură cu asta, au renunțat la paravan și au încălcat legea
internațională pe față construind, finanțând și subvenționând zeci de colonii
care aveau să se extindă pentru a cuprinde sute de mii de coloniști israelieni.
Ce este unic în
limbajul rezoluției 2334 este reflectarea disperării absolute privind
perspectiva soluției a două state la acest conflict. Această soluție nici nu a
devenit o rezoluție a Consiliului de Securitate până la epoca lui George W.
Bush. Acum, la sfârșitul mandatului succesorului său, această rezoluție afirmă
în mod deslușit că o asemenea soluție este în pragul morții din cauza
coloniilor israeliene.
Înmormântarea iminentă
a soluției celor două state poate fi explicația pentru pasiunea din spatele
observațiilor Secretarului de Stat american John Kerry în
discursul de alaltăieri în care a criticat coloniile și a spus că Washingtonul
nu poate permite ca soluția celor două state „să fie distrusă înaintea ochilor
noștri”, susținând că nu există „alternativă viabilă.” A fost o tentativă de a-și
face ieșirea din scenă înainte de a începe jocul învinuirii în cărțile de
istorie. Kerry a fost cât se poate de clar, dacă israelienii vor să omoare
pacea cu coloniile este alegerea lor. Într-adevăr, este o alegere pe care au făcut-o
deja.
Eu cred că soluția
celor două state e moartă. Nu cred că este posibilă și mă îndoiesc că
majoritatea observatorilor onești cred acest lucru. Aproape două treimi dintre
palestinienii ce trăiesc în teritoriile ocupate – cifra cea mai mare atinsă
vreodată la această întrebare – nu cred că este posibilă această soluție din
cauza expansiunii coloniilor israeliene. Dar lumea a pretins că încă este în
viață, parțial pentru că nu este pregătită să confrunte realitatea morții sale.
Această prefăcătorie a ajutat la mascarea și apărarea colonizării israeliene:
câtă vreme exista speranța pentru soluția a două state, nu mai era atâta nevoie
de a exercita presiune asupra Israelului în legătură cu coloniile din moment ce ar fi urmat să fie desființate (cel puțin majoritatea dintre ele) pentru a crea un stat
palestinian viabil. Acest pretext privind statutul „temporar” al coloniilor i-a
permis Israelului să adâncească ocupația din ce în ce mai mult. Dar teatrul din
jurul soluției celor două state necesită actori dispuși să își joace rolurile. Administrația
Obama a făcut-o în timpul celor opt ani ai săi, dar administrația Trump ce va
prelua puterea este complet în afara scenariului.
Toate manifestările
lui Trump sugerează că acesta va îmbrățișa complet dreapta israeliană cu accente extremiste. Acele
voci au jubilat cel mai puternic la victoria lui Trump – atât de mult încât
echipa sa a trebuit să le potolească nițel. În vara care a trecut, campania lui
Trump a introdus cel mai anti-palestinian limbaj prezent vreodată pe o
platformă americană de partid și numirea lui David Friedman în funcția de
ambasador al Statelor Unite în Israel susține coloniile israeliene – nu doar
retoric ci și financiar. Friedman a ajutat la direcționarea a milioane de
dolari printr-o organizație pe care o conduce către o colonie israeliană din
Cisiordania.
Viitorul președinte
al SUA nu are de gând să simuleze. În loc să facă ceea ce au cerut de atâta timp
avocații păcii – ca banii americani să facă ceea ce zice gura americană,
stopând ajutorul financiar către Israel câtă vreme intră în conflict cu
politica Statelor Unite și cu legea internațională – pare că Trump va pune gura
americană acolo unde sunt banii americani, abandonând prefăcătoria opunerii
față de politicile de apartheid ale Israelului.
Cum ar putea restul
lumii, inclusiv europenii și palestinienii, să meargă mai departe cu șarada
dacă Statele Unite ale Americii, țara care ar trebui să conducă negocierile, nu
o mai face? E simplu, nu poate. Asta înseamnă că era Trump va furniza în sfârșit
certificatul de deces al soluției celor două state. Când se va întâmpla asta,
rezoluția 2334 va fi considerată autopsia. De lucrul acesta se tem cel mai mult
liderii israelieni care răspund cu isterie. Nu se tem de uciderea soluției
celor două state – ei se mândresc tot mai mult cu asta. Dar se tem că vor fi
considerați vinovați pentru moartea sa, pentru că ei știu că în secolul 21 singura
alternativă acceptabilă este egalitatea pentru toți într-un singur stat.
Răspunsul israelian
a fost o campanie de pârjolire a pământului, amenințând cu represalii de tot
felul și în toate direcțiile. Cel mai important a fost, totuși, atacul direct
la adresa președintelui Obama. Președintele american ce își încheie mandatul
este tratat de oficialii israelieni ca și când ar fi anti-israelian în ciuda
faptului că Obama le-a dat mai mulți bani decât oricare președinte de dinaintea
sa și în ciuda faptului că până săptămâna trecută nu a permis să treacă prin
Consiliul de Securitate nicio rezoluție critică la adresa Israelului, chiar
dacă predecesorii săi au permis multe, numai Ronald Reagan permițând 21. Reagan
chiar a găsit o modalitate de a susține condamnările asediului israelian asupra
Beirutului și bombardării capitalei libaneze în anii 80, în timp ce Obama a
tăcut mâlc în Consiliul de Securitate când Israelul a ucis 551 de copii în
atacul din 2014 asupra Gazei asediate.
Adevărul este că
mulți din Israel nu au avut niciodată încredere în președintele Obama din cauza
a ceea ce este. Barack Hussein Obama, al cărui al doilea prenume este adesea
accentuat în conversațiile de pe marginea acestei tărășenii, este văzut ca
cineva incapabil să înțeleagă povestea Israelului. Deși Netanyahu nu o spune
direct, ecourile dinspre dreapta israeliană, atât în Israel cât și în SUA, au
vehiculat narativa că Obama trădează Israelul și poporul evreu.
Am auzit asta în
timpul hiperventilației provocate de declarația lui Obama care spunea că
frontierele din 1967 ar trebui să fie baza soluției celor două state, ceea ce
era oricum politica americană dintotdeauna. Dar remarca articulată de gura lui Obama
a fost întâmpinată cu isterie de liderii israelieni, unii dintre aceștia numind
acele frontiere „granițele Auschwitz”, adoptând o frază pe care diplomatul
israelian Abba Eban a popularizat-o la sfârșitul anilor 60 pledând împotriva
retragerii din noile teritorii cucerite. Am auzit-o și când oameni ca Elie
Wiesel atacau diplomația nucleară a Washingtonului în legătură cu Iranul,
numind-o anihilaționism conciliant. Netanyahu a caracterizat în mod obișnuit diplomația
lui Obama față de Iran încadrând-o în două contexte: cel al împăciuirii
naziștilor de către Neville Chamberlain la München și cel al poveștii biblice a
Esterei. Astăzi auzim de la Netanyahu ce revoltător este ca Obama să susțină o
rezoluție care spune că Ierusalimul de Est ocupat este ocupat, chiar dacă
evreii coloniști își aprind acolo lumânările de Hanukka.
Aceste narative
sunt produsul unui trend care s-a amplificat de la sfârșitul Războiului Rece. Din
momentul în care „imperiul răului” a dispărut, Israelul și-a făcut griji că
asta se va întâmpla și cu utilitatea sa pentru Statele Unite, care s-a dezvoltat
din cauza geopoliticilor Războiului Rece. Am început să auzim despre o nouă bipolaritate
globală, promovată cu strășnicie de Bernard Levy, între Vestul iudeo-creștin și
islam. După 9/11, această abordare a căpătat amploare și vocile dreptei
israeliene au găsit o mare utilitate în ea.
Imediat după 9/11, Netanyahu a spus mai întâi că „e foarte bine” înainte
să spună că „eh, nu chiar bine” dar că va „întări relația dintre cele două
popoare ale noastre.”
De la 9/11 încoace,
„iudeo-creștinii” și musulmanii au devenit categorii tot mai rasializate,
adesea propulsate de voci de dreapta care au plasat Israelul în linia întâi a
bătăliei cu islamul și au căutat să alunge orice critică la adresa
tratamentului israelian aplicat palestinienilor, forțând o viziune de tipul „cu
noi sau împotriva noastră.” Astăzi suntem martori la niște acuzații de trădare
rasială aduse lui Barack Hussein Obama (iată din nou numele).
Așa că nu ar trebui
să surprindă pe nimeni că israelienii se aliniază cu îndrăzneală alături de
președintele ales Trump, a cărui carieră politică a fost lansată prin insulta „birtheristă”
că primul președinte negru care are un nume cu o rezonanță ciudată nu este cu
adevărat unul de-al nostru.
Netanyahu este
oglindirea lui Donald Trump. Reacțiile pe care le vedem astăzi din partea
dreptei israeliene, care nu vin doar din partea vocilor oficiale din Israel dar
și dinspre sistemul tot mai dominant pro-israelian din Statele Unite, reflectă
dublarea unei viziuni asupra lumii anti-multiculturale și anti-egalitare. Sunt ultimele
convulsii disperate ale unei viziuni corupte care poate că le oferă aderenților
săi câțiva ani la putere, dar care, fără îndoială, a pierdut viitorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu