„Făcând deșertul să înflorească” – un mit examinat

 de Alan George

„Țara [Palestina] era aproape un deșert gol, cu numai câteva insule de așezări arabe; iar pământul arabil de astăzi al Israelului a fost într-adevăr reînviat din mlaștină și sălbăticie.” – Shimon Peres (fost ministru israelian de informații)

„Numai după ce Zioniștii au făcut deșertul să înflorească [palestinienii] au devenit interesați să-l ia de la noi.” – Levi Eshkol (fost prim-ministru al Israelului)

O temă centrală a Zionismului a fost aceea că poporul evreu și-ar putea recâștiga demnitatea, după secole de mărginire la îndeletniciri urbane, numai printr-o reîntoarcere la munca agricolă. În entuziasmul lor față de acest ideal, Zioniștii au manifestat o tendință, de înțeles până la urmă, de a-și exagera realizările. Însă motivele pentru care au făcut acest lucru au fost mai puțin onorabile. În timpul Mandatului Britanic, grija copleșitoare era aceea de a asigura o emigrare nestingherită a evreilor în Palestina. În acest scop, Zioniștii au încercat să convingă opinia publică globală că țara era practic un deșert nelocuit – un pământ fără oameni pentru niște oameni fără pământ, cum spunea celebrul slogan Zionist – în care emigranții evrei puteau să se stabilească fără a prejudicia pe nimeni. În același timp, pentru cei care știau că Palestina era deja locuită de arabi, Zioniștii au accentuat superioritatea lor tehnologică în ceea ce privea agricultura în fața fermierilor nativi. Cei din urmă, susțineau Zioniștii, ar fi beneficiat de pe urma adoptării metodelor moderne de cultivare a pământului învățate de la emigranții evrei.

De la întemeierea statului Israel, Zioniștii au folosit cel mai frecvent argumentul că „au făcut deșertul să înflorească” pentru a justifica fondarea statului Israel în Palestina în 1947-48. Pe de o parte, dimensiunea catastrofei suferite de palestinieni este minimalizată prin repetarea vechiului slogan ce spunea că țara fusese practic aproape un deșert nepopulat înainte de sosirea Zioniștilor. De cealaltă parte, Zioniștii au dus un pas mai departe argumentul superiorității lor tehnologice și au afirmat că drepturile lor asupra pământului sunt mai puternice deoarece ei i-au exploatat potențialul agricol mai eficient decât ar fi putut-o face palestinienii. Dacă agricultura Israelului este sau nu mai avansată decât a palestinienilor poate fi din cauză că israelienii nu au fost deposedați de pământ, iar dincolo de asta, este uluitor cum poate susține cineva că suveranitatea asupra unui teritoriu ar trebui să aparțină poporului mai capabil să-i exploateze resursele. Nu putem decât să ne întrebăm cum ar fi arătat astăzi lumea dacă acest principiu ar fi fost aplicat de superputeri ca bază a politicilor lor externe.

În ciuda incorectitudinii lor, repetarea unor declarații ca cele citate mai sus a dus la răspândirea credinței că Palestina chiar a fost un deșert pustiu pe care Zioniștii l-au transformat într-o Grădină a Raiului. Care este adevărul?

1. A fost Palestina un deșert?

Termenul „deșert” este folosit de geografi cu două sensuri apropiate. Primul descrie un tip de climat caracterizat de o ariditate extremă. În al doilea său sens, cuvântul este folosit pentru a descrie un tip de regiune naturală unde, din cauza aridității, zona cultivată este extrem de limitată și densitatea populației rurale foarte scăzută și unde vegetația naturală este puțină sau absentă.

Climatologii au conceput un număr de scheme de clasificări climatice dar potrivit acestora, climatul Palestinei ca întreg nu se încadrează în categoria „deșert”. Aproape întreaga jumătate nordică a țării este caracterizată de ceea ce se numește o climă „mediteraneană”, cu veri aride dar ploi abundente iarna. Precipitațiile în general cresc de la sud spre nord și de la est spre vest și de obicei sunt mai puternice în zonele muntoase decât la câmpie. Abundența precipitațiilor în nord este exemplificată de amplitudinea medie anuală a ploilor în Tel Aviv, Nazareth și Ierusalim, respectiv 539 mm., 639 mm. și 486 mm.

Deșertul Neghev, prin contrast, care constituie jumătatea sudică a Palestinei, are o climă deșertică adevărată, deși, și aici, ploaia este mai abundentă în general în nord și vest și în platouri tinde să fie mai puternică decât la șes. Amplitudinea medie anuală a ploilor la Eilat, de exemplu, la capul golfului Aqaba, este de 25 mm, în timp ce la Beersheba, în nordul Neghevului, atinge 204 mm. Linia de demarcare între zonele cu climă mediteraneană și cele cu climă deșertică în Palestina nu poate fi definită foarte precis. În general, climatologii sunt de acord că o bună definire este oferită de o linie unind Beersheba cu El Arish pe coasta Sinaiului.

O a doua, dar limitată, zonă de climă deșertică adevărată se extinde spre nordul Palestinei de-a lungul văii Iordanului, în „umbra ploii” oferită de zonele muntoase ale Iudeei și Samariei. În Ierihon, de exemplu, chiar în nordul Mării Moarte, se înregistrează o medie anuală de 143 mm de ploaie.

În lumina acestor realități climatologice, nu e deloc surprinzător că majoritatea nordică a Palestinei a fost cultivată și a susținut populații rurale vreme de secole. Odată cu declinul Imperiului Otoman, însă, Palestina, dimpreună cu restul Orientului Mijlociu și Africii de Nord, a suferit o restrângere a zonelor cultivate, acompaniată de abandonul satelor și năvălirea nomazilor. Responsabilitatea nu poate fi pusă pe umerii fermierilor palestinieni. Cauzele erau taxele nedrepte și administrarea proastă. Din ceea ce povesteau călătorii în secolele 18 și 19, „era clar că viața sedentară se mutase la deal, unde se păstrase economia de subzistență bazată pe cultivarea cerealelor. Câmpiile erau în general goale și lăsate să fie păscute de turmele triburilor nomade care au pătruns dinspre est în secolele 17 și 18. Neglijarea izvoarelor și curenților de apă a dus la dezvoltarea mlaștinilor în mai multe zone, mai ales în valea Hulla.”

Însă, oricum, schimbarea era în curs să se producă. Nevoia Europei de hrană și materii prime se amplifica din cauza industrializării și a populației crescute. În timpul ocupării egiptene a Palestinei, între 1831-1840, țara a trăit o perioadă de administrare eficientă. După aceea, când otomanii și-au restabilit autoritatea, și-au reformat propriul sistem local de guvernare. Între timp, au fost făcuți pași pentru a controla beduinii, care fie s-au sedentarizat, fie au fost forțați să se mute în districte dificile din punct de vedere climatic și topografic. În același timp, comunicațiile s-au îmbunătățit. Oricât de lent și sporadic ar fi fost, procesul de reocupare a fostelor zone cultivate și a satelor abandonate era în curs de desfășurare în a doua jumătate a secolului al 19-lea, înainte de sosirea emigrării în masă a evreilor. Așa cum o spune Beaumont, „în istoria evoluției regiunii rurale, perioada de la sfârșitul primului război mondial încoace, poate fi vizualizată ca una în care dezvoltările anterioare au continuat, dar într-un ritm accelerat.”

Când Marea Britanie a obținut Mandatul asupra Palestinei, majoritatea terenului arabil era deja cultivată și chestiunea pământului a devenit una amar de litigioasă pentru că, potrivit Articolului 6 al Mandatului, Marii Britanii i se cerea să „încurajeze...colonizarea pământului de către evrei” și în același timp să „se asigure că drepturile și pozițiile altor segmente ale populației nu vor suferi prejudicii.” A devenit clar, cu rapiditate, că aceste două cerințe erau incompatibile; o succesiune de Comisii Regale a concluzionat că vânzările de pământ evreilor erau o sursă majoră de nemulțumire printre arabi.Terenurile cumpărate de Fondul Național Evreiesc, principala agenție Zionistă prin care se cumpăra pământ, erau exclusiv destinate colonizării evreiești și nu puteau fi închiriate sau revândute arabilor, care nu puteau spera nici măcar să fie angajați să muncească pe pământurile acelea. În multe cazuri, asemenea pământuri fuseseră cultivate de fermieri arabi care, după schimbarea proprietarului, s-au trezit fără pământ. Cu populația rurală arabă crescând rapid, s-a dezvoltat în curând o „foame de pământ” printre arabi și a fost serios exacerbată de achizițiile Zioniste. Comisia Peel nota că „avem dovezi de la funcționarii guvernului că până prin 1930-1931 exista pământ disponibil pentru locatarii strămutați, dar începând cu 1932, a devenit extrem de dificil ca aceștia să găsească pământ.”

Cât pământ era disponibil pentru emigranții evrei devenise o problemă majoră. Comisia Shaw, raportând în 1930, concluziona: „Realitatea este că nu mai există pământ disponibil care să poată fi ocupat de noi emigranți fără strămutarea populației prezente.”

S-a discutat mult despre definiția pământului „arabil”. Guvernul Palestinei definea pământul „arabil” ca „pământ care este cultivat în momentul prezent sau care poate fi cultivat prin muncă și cu resursele agricultorului palestinian mediu.” Guvernul a calculat că din pământul total al Palestinei de 26.323.538 de dunami, în 1948, suprafața arabilă era de 9.205.538 de dunami. Zioniștii au susținut că aceasta era o subestimare grosolană deoarece excludea pământul ce putea fi cultivat prin aplicarea tehnicilor agricole moderne. Agenția Evreiască susținea că adevărata suprafață arabilă era de 12.697.000 de dunami.

Nu încape îndoială că obiecția Zioniștilor față de definiția guvernului pentru pământul cultivabil era validă. Într-adevăr, pentru guvern termenii „cultivabil” și „cultivat” erau sinonimi. Comisia Peel sublinia că „țăranii arabi nu au în prezent nici capitalul, nici educația necesară pentru o cultivare intensivă. Evreii au. Dar lipsa acestor două elemente esențiale nu justifică exproprierea arabilor pentru a face loc pentru coloniștii mai bogați și mai întreprinzători, chiar dacă metodele conservatoare ale arabilor și în anumite cazuri sistemul de proprietate a pământului, pot întârzia dezvoltarea.”

Așa încât, în ciuda criticilor ce puteau fi aduse definiției guvernului, palestinienii cultivau totuși o parte semnificativă a țării lor. Din totalul de 9.205.538 de dunami de pământ arabil în 1945, 7.797.129 de dunami sau 84,7% erau detinuți de arabi. Așa încât, în jur de 30 de procente din totalul pământului Palestinei erau cultivate de arabi în 1945. Dacă este exclus subdistrictul Beersheba, ale cărui granițe corespund îndeaproape cu cele ale deșertului Neghev, proporția crește la 43 de procente. O proporție semnificativă de 1.176.745 de dunami de pământ cultivabil deținuți de evrei în 1945 și aproximativ 177.500 de dunami de pământ cultivabil deținuți de stat și închiriați lor în anul acela ar fi fost cultivați de arabii palestinieni în 1945 dacă terenurile nu ar fi fost cumpărate de Zioniști.

Afirmația că Palestina era un deșert pustiu înainte de sosirea Zioniștilor sau de întemeierea statului Israel este contrazisă și de dovezile demografice. Populațiile urbane care, prin definiție, nu depind de agricultură pentru a supraviețui, sunt găsite în multe zone deșertice ale lumii, dar nicio zonă deșertică necultivată nu poate susține o populație rurală sedentară (ne-nomadică) mare. Dacă Palestina era un deșert ar fi însemnat că populația sa rurală ar fi fost extrem de puțină. La sfârșitul anului 1944, însă, din totalul populației arabe a Palestinei de 1.210.920 de locuitori, nu mai puțin de 729.350 sau 60,2% erau rurali și sedentari. Trăiau într-un total de 850 de sate și cătune împrăștiate de-a lungul jumătății nordice a Palestinei. Numai în subdistrictul Beersheba, care este deșert adevărat, nu era populație arabă sedentară. În rest, în 5 din cele 15 subdistricte nordice ale Palestinei, mai mult de 30% din populația arabă era și rurală și sedentară, în timp ce în 4 subdistricte proporția era între 65% și 80% și în încă alte 4, cifra era între 50 și 60%. Chiar și în cele două subdistricte (Haifa și Ierusalim) unde mai puțin de jumătate din populația arabă era alcătuită din locuitori rurali sedentari, proporțiile erau mari, 45 și respectiv 44%.

Suprafața de pământ a Palestinei este de numai 26.323 de kilometri pătrați și la sfârșitul lui 1944 densitatea populației arabe rurale sedentare era mare. Excluzând subdistrictul Beersheba, unde nu erau arabi stabiliți permanent în localitățile rurale, densitatea populației arabe rurale sedentare varia de la 120 de locuitori pe kilometru pătrat în subdistrictul Jaffa la 31 de locuitori pe kilometru pătrat în subdistrictul Hebron. Și chiar dacă este luat în considerare și subdistrictul Beersheba, densitatea populației arabe rurale și sedentare pe întregul Palestinei era de 28 de locuitori pe kilometru pătrat.

Zioniștii și suporterii lor afirmă adesea că beduinii nomazi constituiau o proporție semnificativă a populației arabe din Palestina. Cifrele îi contrazic. La sfârșitul lui 1944, în jur de 65.000 de beduini trăiau în țară, reprezentând abia 5,4% din totalul arabilor palestinieni. Alte estimări sugerează că totalul populației beduine arabe era de 85.000, nu de 65.000. Dar chiar și așa, beduinii tot nu reprezentau decât 7% din populația arabă totală a Palestinei.

2. Au făcut israelienii „să înflorească deșertul”?

Înainte de fondarea Israelului în 1948, tehnicile moderne de cultivare a pământului au dus la câștiguri mari în agricultura Zionistă și la extinderea cultivării în fostele zone semi-aride, în regiunile mlăștinoase și în dunele de nisip. Proiectele de dezvoltare dinainte de 1948 erau cât se poate de impresionante. Ar fi o mojicie să minimalizăm aceste realizări, dar ele trebuie plasate în perspectiva corectă. Israelul, ca și comunitatea evreiască din Palestina dinainte de 1948, a fost norocos să posede atât o forță de muncă pricepută cât și acces la mari rezerve financiare. Începând cu 1948, Israelul a beneficiat de un import net de capital de 31,5 miliarde de dolari. Anunțând această cifră la momentul la care a făcut-o, ministrul israelian al finanțelor Simha Ehrlich comenta că „acești bani ne-au ajutat să cucerim deșertul, să aducem apă în Neghev.”

Înainte de 1948, numai comunitatea evreiască americană i-a finanțat cu cel puțin 445 de milioane de dolari pe evreii ce emigraseră în Palestina. Între timp, proprietățile rămase fără stăpâni după expulzarea proprietarilor palestinieni au jucat un rol crucial în economia Israelului. Comisia de Conciliere pentru Palestina a Națiunilor Unite a estimat în 1948 valoarea acestor proprietăți, excluzând valoarea pământurilor necultivate și a clădirilor rurale, la aproximativ 481 de milioane de dolari. Un alt raport, mai comprehensiv, întocmit de dr. Yusif Sayigh, calculează că proprietățile celor deveniți refugiați valorau undeva la peste 3 miliarde de dolari în 1948 și valoarea acestora crescuse la aproximativ 11,2 miliarde de dolari până în 1974.

Când lumea afirmă că Israelul „a făcut deșertul să înflorească” adesea vrea să spună că Israelul a adus agricultura în zone largi care erau necultivate. În ce măsură reflectă realitatea această afirmație? Suprafața de cultivare în Israel în 1948-49 însuma 1.650.000 de dunami dintre care 300.000 de dunami erau irigați. Douăzeci și șase de ani mai târziu, în 1974-75, totalul ariei cultivate se mărise la 4.320.000 de dunami, dintre care 1.830.000 erau irigați. Ar fi fost o realizare spectaculoasă a Israelului dacă nu s-ar fi ținut cont de pământul abandonat de palestinienii expulzați și cei care au fugit din calea războiului în 1947-1948. Comisia de Conciliere pentru Palestina a UN a estimat că aria fizica a pământului cultivabil (așa cum era definit de guvernul Palestinei) despre care vorbim era de aproximativ 4.574.000 de dunami. Am specificat mai sus că în sectorul arab al agriculturii palestiniene, întreg pământul care putea fi cultivat era deja cultivat la începutul anilor 1930 și astfel, pământul cultivabil abandonat în 1947-48 ar fi fost de fapt sub cultivare. Aria din interiorul a ceea ce a devenit Israel cultivată de arabi în 1947 era de fapt mai mare decât aria fizică ce se afla sub cultivare în Israel aproape 30 de ani mai târziu. Fără îndoială că pământul cultivat de arabi în 1947 cuprindea și terenuri periferice considerate de Israel nemeritând a fi cultivate.

Așa că, Israelul și-a început viața cu un mare stoc de terenuri agricole abandonate și în primii săi ani, când emigranții soseau în număr mare, aceste terenuri au fost „recuperate” pentru agricultură într-un ritm rapid. În perioada de 4 ani dintre 1948-49 și 1952-53, suprafața fizică sub cultivare din Israel aproape că s-a dublat, de la 1.582.500 de dunami la 3.339.000 de dunami, crescând cu o rată anuală de 20,5%. Din cele 370 de noi colonii întemeiate în Israel în perioada 1948-1953, nu mai puțin de 350 erau stabilite pe proprietatea refugiaților. Până în 1953, cele mai fertile suprafețe ale pământului arabil lăsat în urmă de refugiați fuseseră folosite și în perioada următoare, vreme de 23 de ani, din 1952-53 până în 1975-76, aria fizică sub cultivare a crescut numai cu 12,9%, la 3.768.000 de dunami, cu o rată anuală de numai 0,6% pe an. În prima perioadă, aria fizică sub cultivare a crescut cu un total de 1.756.500 de dunami. În a doua perioadă, aria totală a noului pământ adus sub cultivare a însumat numai 429.000 de dunami. Așa că, în jur de 80% și probabil mai mult din cele 2.185.000 de dunami „aduse sub cultivare” începând cu 1948, constituiau pământuri aparținând refugiaților palestinieni.

Adesea însă, afirmația că Israelul „a făcut deșertul să înflorească” este făcută chiar în sens literal. Validitatea afirmației poate fi testată examinând dimensiunea extinderii suprafeței fizice cultivate în Neghev dupa întemeierea statului Israel. Granițele deșertului corespund îndeaproape cu cele ale subdistrictului Beersheba și între 1949-50, suprafața fizică sub cultivare din acel subdistrict era de 554.000 de dunami. Cifra pentru perioada 1975-76 era de 1.095.000 de dunami. În intervalul de 25 de ani, suprafața fizică sub cultivare în Neghev aproape că s-a dublat deci, și a crescut într-un ritm de 2,8% pe an. Suprafața cultivată în 1975-76 reprezenta 8,5% din totalul suprafeței districtului Beersheba, cu 4,2% mai mult decât proporția din 1949-50. Chiar dacă 91,5% din suprafața Neghevului este la fel de pustie ca în 1948, Israelul ar părea că ar fi cultivat o zonă impresionant de mare din deșert. Cifrele însă, arată că aproximativ 1.900.000 de dunami din pământul cultivabil erau detinuți de arabi în subdistrictul mandatar al Beershebei în 1945 și, așa cum am menționat mai devreme, întreg acest pământ era cultivat. În jur de 1.800.000 de dunami din acest pamant au fost abandonați în timpul războiului din 1947-48. Granițele subdistrictului Beersheba din timpul Mandatului Britanic nu coincid exact cu granițele subdistrictului cu același nume din timpul Israelului. Însă, cele două suprafețe au suficient teritoriu comun, ceea ce sugerează, iarăși, că mare parte a suprafeței „reclamate” de Israel este pământ al refugiaților palestinieni.

Aria cultivată limitată în momentul de față în Neghev este reflectată în puțina populație rurală sedentară. Deși populația totală a subdistrictului Neghev s-a mărit de la 14.200 la sfârșitul lui 1948 la 244.600. la sfârșitul lui 1976, creșterea s-a concentrat în proporție copleșitoare în orașe. În 1976, populația urbană din Neghev era de 179.000 sau 73,2% din populația totală a regiunii și locuitorii urbani, 115.500, nu mai puțin de 64,5%, erau rezidenți fie ai Beershebei, fie ai Eilatului, cele două cele mai mari orașe. Populația rurală număra numai 65.600 de locuitori dintre care 39.500 sau 60,2% erau arabi, aproape toți beduini, și numai 26.100 sau 39,8% erau evrei. În vremurile Mandatului, majoritatea beduinilor din Neghev erau nomazi sau semi-nomazi, dar de atunci, majoritatea au devenit sedentari sau semi-sedentari. Chiar dacă s-ar presupune că toți beduinii erau sedentari în 1976, densitatea populației rurale sedentare din Neghev tot ar fi fost undeva în jur de 5 locuitori pe kilometru pătrat.

Perspectivele de a cultiva zone adiționale din Neghev nu sunt prea grozave. Principalul factor limitator este apa, nu pământul. În medie, un total estimat la aproximativ 2 miliarde de metri cubi erau disponibili Israelului pentru folosirea în toate sectoarele. În 1974-75, 1,2 miliarde de metri cubi se foloseau în agricultură și 389 de milioane de metri cubi se foloseau în industrie și gospodării. Așa încât, chiar dacă am presupune că nivelul consumului de apă în industrie și gospodării va rămâne la cel din prezent, există numai 404 de milioane de metri cubi pentru expansiunea agriculturii irigate. În medie, fiecare dunum irigat necesită 930 de metri cubi de apă pe an. Așa că există apă disponibilă pentru extinderea irigațiilor numai pentru 434.400 de dunami. Între timp, cu irigare, peste un milion de dunami din Neghev ar putea fi cultivați. Este adevărat că rezerva de apă a Israelului ar putea fi extinsă destul de mult prin chibzuială și prin reciclarea la scară largă a apei reziduale. În plus, mare parte a rezervei ar putea fi suplimentată de producția uzinelor de desalinizare a apei de mare. Oricum, este clar că pentru mulți ani de acum înainte extinderea irigațiilor va fi restrânsă de disponibilitatea limitată a apei.

Concluziile majore care se pot trage sunt:

  

1. Numai jumătate din Palestina are un climat deșertic autentic.

     

2. Expansiunea ariei cultivate era în curs de desfășurare înainte de emigrarea Zionistă în masă.

     

3. Până în 1930, toate acele zone care au putut fi cultivate de populația arabă indigenă erau deja     cultivate de aceasta.

      

4. Suprafața din interiorul a ceea ce a devenit Israel deja cultivată de arabi până în 1947 era mai mare decât zona fizică sub cultivație din Israel aproape 30 de ani mai târziu.

      

5. Expansiunea impresionantă a suprafeței cultivate de Israel după 1948 a fost mai degrabă iluzorie decât reală din moment ce implica în principal „reclamarea”  pământurilor cultivate aparținând refugiaților palestinieni; acest lucru este probabil valabil și pentru deșertul Neghev.

      

http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/38553