Generalul Allenby intrând în Ierusalim pe poarta Jaffa, pe 11 decembrie 1914.
de Hatem Bazian
Proiectul Zionist
de colonizare a Palestinei a fost conceput într-o lungă perioadă de timp și a
parcurs diferite etape, dar nu ar fi fost posibil fără implicarea Marii
Britanii, a Franței și a Statelor Unite ale Americii mai târziu. Multe cărți,
articole și materiale despre Palestina au tendința de a plasa începutul
deposedării și expulzării palestiniene în perioada imediat înainte și de după
Nakba (Catastrofa) din 1948, dar mai corect ar fi să spunem că dezmembrarea
otomanilor a dus la ocupația britanică și la Mandat, ceea ce, mai târziu, a făcut
colonizarea Zionistă posibilă și încununată de succes.
În loc să tratăm
atacurile britanice asupra otomanilor și colonizarea Zionistă ca proiecte
separate, ar trebui să le privim ca fiind complementare și lucrând într-un
cadru existent, în ciuda faptului că au existat variații de viteză sau de
accentuare în procesul implementării. Proiectul colonial Zionist și britanic a
fost conceput în Europa pe coridoarele puterii și influenței, în timp ce s-a
dezvoltat, lent, în orașele și satele din Palestina, cu rezultate vizibile până
în prezent. Cum a apărut acest proiect? Ce interese britanice erau în joc la
vremea respectivă și cum au făcut să implementeze acest ultim proiect colonial
al lor? Cum au reușit Zioniștii, ca o comunitate de coloniști implantată, să
creeze un stat într-o perioadă scurtă, în vreme ce palestinienii, reprezentând
majoritatea indigenă, nu au reușit sau au fost împiedicați cu violență să
formeze un stat?
Răspunsurile la
aceste întrebări și la altele sunt esențiale astăzi, așa cum au fost și la vremea
respectivă, și sunt esențiale pentru examinarea aspectelor proiectului colonial
Zionist și britanic. Primul act al deposedării palestiniene a început nu cu
Nakba din 1948 ci cu destrămarea Imperiului Otoman, care a permis colonizarea
Palestinei și a inimii lumii arabe. 7 decembrie 1917 este o dată importantă și
ar trebui înregistrată ca punctul de start al colonizării Palestinei de către
Marea Britanie, care apoi a deschis ușa pentru proiectul Zionist.
Armata otomană și-a
retras trupele și a predat Ierusalimul comandamentului britanic între 7 și 8
decembrie 1917 cu o scrisoare din partea guvernatorului orașului: „În ultimele
două zile, a plouat cu bombe în Ierusalimul sfânt pentru toate comunitățile. Așa
încât, guvernul otoman, pentru a proteja locurile religioase de ruină și
distrugere, și-a retras forțele din oraș și și-a însărcinat oficialii să aibă
grijă de locurile sfinte precum Biserica Sfântului Mormânt și moscheea Al-Aqsa.
Sperând că și tratamentul dumneavoastră va fi similar, trimit această scrisoare
prin Husain Bey al-Husain, adjunctul primarului municipiului Ierusalim.” La două
zile după predarea otomană a Ierusalimului pentru a-l salva de la distrugere,
generalul Edmund Allenby a pășit în oraș prin poarta Jaffa în timp ce declara
cu această ocazie istorică: „Războaiele Cruciadelor sunt acum complete.”
Declarația lui
Allenby este un indicator puternic al faptului că britanicii priveau, cel puțin
la nivel retoric dacă nu politic, sosirea lor în Palestina și intrarea în
Ierusalim ca pe o continuare și o împlinire a Cruciadelor. În declarația lui
Allenby suntem introduși într-o epistemă importantă ce este legată de
Cruciadele din secolele 11 și 14. În gândirea europeană și vestică, Cruciadele
au continuat să ocupe un spațiu considerabil în imaginar și în permanentul
refuz de împăcare cu înfrângerea și eventuala „pierdere” a Palestinei în 1187
în mâinile lui Saladdin. Oricât de sângeroase și distrugătoare au fost
Cruciadele, pentru Europa nu au fost considerate o eroare istorică, nici nu
prea există recunoașterea magnitudinii eșecului. Prim-ministrul de atunci al
Marii Britanii, David Lyod George, descria cucerirea Ierusalimului ca „un cadou
de Crăciun pentru poporul britanic”, instruindu-l pe Allenby să îl ocupe
înainte de sărbători.
Declarația lui
Allenby și referirile la Cruciade nu erau izolate sau unice, lucru ilustrat de
mai mulți membri ai presei britanice și diferite cărți ale epocii. Titlul principal
al publicației Punch de pe 19 decembrie
1917 afirma „Ultima Cruciadă”, arătându-l pe Richard Inimă de Leu uitându-se în
jos spre Ierusalim și aprobând printr-un gest al capului „Visul meu s-a împlinit!”
Presa britanică, ce inițial fusese instruită printr-un memorandum „personal și
confidențial” cu data de 15 noiembrie 1917 să nu se refere „sub nicio formă la operațiunile
militare împotriva Turciei ca la un război sfânt, o Cruciadă modernă sau orice
ar avea legătură cu religia”, a schimbat foaia foarte rapid și într-o scurtă
perioadă de timp și a început să accentueze centralitatea religiei în
discutarea ocupării Ierusalimului. Din punctul de vedere al guvernului, motivul
pentru memo-ul cu pricina era de a preveni orice fricțiuni cu trupele musulmane
recrutate din coloniile britanice pentru a lupta în război, cât și datorită alianței
împotriva otomanilor cu Hussein Bin Ali, șariful Meccăi. Această directivă
„personală și confidențială” a fost lăsată repede de o parte, așa cum arăta
articolul din Punch, dar mai
important, chiar departamentul britanic de informații începuse să folosească
termenul Cruciadă și să facă legături foarte distinctiv religioase și istorice
cu perioadele de dinainte.
Într-o telegramă
trimisă din Palestina, biroul britanic de informații menționa, „Doi dintre
comandanții care au jucat un rol extrem de important în campania din sudul
Palestinei se trag din cavalerii care au luptat în războaiele Cruciadelor.” În plus,
la câteva luni după cucerirea Ierusalimului, departamentul de informații a dat
publicității un film oficial de 40 de minute intitulat „Noii cruciați: cu forțele
britanice pe frontul Palestinei”, care, încă o dată, articula în termeni religioși
aventura din regiune. Mai mult, în perioada de după Primul Război Mondial, un
număr mare de cărți publicate încorporau Cruciadele în conținutul lor: „Khaki
Crusaders” (1919), „Temporary Crusaders” (1919), „The Modern Crusaders” (1920),
„The Last Crusade” (1920), „With Allenby's Crusaders” (1923) și „The Romance of
the Last Crusade” (1923). Eitan Bar-Yosef observa corect că efortul guvernului
britanic era plănuit în mod intenționat pentru a fi „un exercițiu al propagandei,
modelat, filtrat și valorificat așa încât să crească moralul națiunii.”
Această observație
este în ton și cu perioada Cruciadelor, acestea având intenția de a construi
identitatea Europei în contextul fragmentării, al lipsei de unitate internă și
al contestării autorității Bisericii Catolice. Ce este important în încadrarea
campaniei din Palestina este folosirea extensivă a termenilor religioși și
vizualizarea acesteia ca pe o continuare a conflictelor anterioare dintre
musulmani și creștini în ciuda pretextului luptei împotriva otomanilor în baza
secularismului și a modernității anti-religioase. O exprimare similară cu cea
din presa britanică și a lui Allenby vine din partea lui Tariq Ali, citând
povestea comandantului francez Gouraud care se spune că ar fi călătorit la
mormântul lui Saladdin. Intrând în Damasc acesta ar fi proclamat: „Cruciadele
au luat sfârșit acum! Trezește-te Saladdin, ne-am întors! Prezența mea aici
atestă victoria Crucii asupra Semilunei.” Epistemologia religioasă a fost
prezentă de-a lungul întregii campanii în Palestina și în Londra, Paris și alte
capitale vestice concentrate pe susținerea Zionismului ca modalitate de a readuna
evreii în Țara Sfântă și ca o reconstituire a istoriei antice. Până și trasarea
granițelor și discuțiile despre ce reprezenta Palestina erau încadrate de recitirea
și afirmarea narativei biblice legate de organizarea statală a evreilor antici
în ținutul Canaanului și încercarea de recreare a acesteia. Mai mult, granițele
coloniale moderne au fost proiectate conform perioadei biblice și analizând cum
ar trebui să arate niște granițe ce pot fi apărate bazându-se pe felul în care
organizarea statală anterioară a eșuat să facă față atacurilor din nord sau cum
a fost înfrântă. În guvernul britanic au existat discuții și dezbateri și
despre Înălțimile Golan și de ce era critică includerea lor în statul nou
conceput pentru a împiedica repetarea istoriei prin atacurile dinspre nord. Așa
că, interpretarea vestică a Bibliei a fost prezentă în dezbateri și
discursurile coloniale în legătură cu Palestina erau concepute și văzute prin
lentile biblice. Colonizarea Palestinei începe inițial ca o epistemică vestică
direcționată spre invalidarea și dezmembrarea otomanilor ca organizare statală
musulmană, urmată de cucerirea britanică directă și de consimțământul puterilor
franceze, europene, americane și rusești pentru deposedarea palestinienilor și oferirea
pământului și țării lor Zioniștilor, ca o recreare modernă a narativelor
biblice străvechi și completând Cruciadele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu