de Eli Aminov
Când Netanyahu l-a
menționat anul trecut pe Adolph Hitler spunând că responsabilitatea pentru
holocaust și exterminarea evreilor europeni se află pe umerii Marelui Muftiu al
Ierusalimului Haj Amin și pe cei ai poporului palestinian, a mai afirmat și că Führer-ul
dorea la început doar expulzarea evreilor și că Muftiul ar fi fost cel care
l-ar fi convins să-i extermine. Această reabilitare a lui Hitler, așa cum a
fost făcută de Netanyahu, poate că nu l-a transformat pe Hitler într-un Zionist
dar într-adevăr i-a oferit statutul de pro-Zionist, ca fel ca mulți alți
antisemiți de pe lângă el.
Netanyahu nu a avut
succes în tentativa sa de a lega lupta palestiniană de holocaust, dar acest val
recurent de acuzații a trezit un tăvălug de atacuri menite să-i epureze pe
criticii Zionismul din cadrul Partidului Laburist britanic. Toate acestea sub
pretextul antisemitismului.
„Antisemitism” este
un termen peiorativ pe care mișcarea Zionistă îl asociază cu oricine i se opune
ei sau crimelor sale împotriva poporului palestinian. Dar istoria arată că
Zionismul și antisemitismul sunt de fapt ca doi gemeni siamezi. Astăzi,
antisemitismul este exprimat în principal prin ura față de musulmani – dintre care
vasta majoritate este arabă – în Europa și în această privință, Israelul este
de departe cea mai antisemită țară. Dimpreună cu opoziția exprimată față de
politicile Israelului împotriva palestinienilor, antisemitismul mai tradițional
care se axează pe ura față de evrei, își scoate și el capul la iveală. Este alimentat
atât de propaganda Israelului care susține că reprezintă toți evreii din lume,
cât și de faptul că tot mai mulți oameni, de peste tot, înțeleg că Israelul
este un stat al apartheidului, fondat pe un act continuu de purificare etnică și
de negare a drepturilor umane și civile ale cetățenilor săi non-evrei.
Consolidarea interesului
comun al antisemiților și al Zioniștilor a început cu părintele Zionismului,
Theodor Herzl. Rețeaua sa de relații și eforturile sale de lobby îi includeau
nu numai pe criminalul și dictatorialul sultan otoman sau pe Kaiserul german,
ci și pe reprezentanții regimului antisemitic țarist – Marele Cneaz Vladimir,
contele Witte și Plehve, directorul poliției țariste și organizatorul
pogromului de la Chișinău. În 1903, Herzl a primit o scrisoare de la Plehve
care spunea: „Dacă Zionismul înseamnă stabilirea unui stat independent în
Palestina și promovarea emigrării evreilor din Rusia, atunci vă puteți baza pe
sprijinul moral și material al guvernului rus.” De partea sa, Herzl îl asigura
că evreimea nu va ataca Rusia ca răspuns la pogromul inițiat de oamenii lui
Plehve. Într-adevăr, diplomație Zionistă în forma sa cea mai pură.
Incapacitatea Zionismului
de a exista fără antisemitism a fost anticipată încă din 1897, de către Ahad
Ha’am. Criticându-l pe Herzl și Congresul Zionist, scria: „Din însemnările lui
Herzl aflăm că sufletul întregii sale mișcări [Zioniste], chiar și în ziua de
astăzi, este antisemitismul și numai antisemitismul. Încă este dependent de
ceea ce i-a dat naștere, ca un bebeluș care are nevoie permanentă de mama sa. Și
dacă antisemitismul ar muri, nici Zionismul nu ar fi capabil să
supraviețuiască, nici pentru o secundă.” Cu alte cuvinte – nu există Zionism
fără antisemitism.
Diplomația Zionistă
se reflectă și în relația sa cu Germania nazistă. În cartea sa ”Germania
nazistă și evreii”, Saul Friedlander povestește despre un memorandum trimis lui
Hitler de liderii Organizației Zioniste din Germania în iunie 1933, asupra căruia
comenta un specialist în al Treilea Reich: „Pare că memorandumul dezvăluie un
grad de simpatie față de național-etatismul populist al regimului lui Hitler și
susține că Zionismul este compatibil cu aceste principii.” Friedlander elaborează
apoi: „Prima reacție a unor lideri Zioniști față de noua situație din Germania
nu a fost una negativă. Exista speranța că politica nazistă de promovare a
emigrării evreilor din Germania va oferi oportunități strălucite pentru Yishuv
(comunitatea coloniștilor Zioniști din Palestina).” De cealaltă parte, Zioniștii
se temeau să nu fie prea mulți emigranți, așa cum a declarat Arthur Ruppin în
timpul Congresului Zionist de la Praga din 1933: „Pentru ca emigrația să nu
inunde Yishuv-ul ca o lavă fierbinte”. După cum se știe, Zioniștii au încălcat
în mod fățiș boicotul evreiesc internațional al Germaniei naziste, semnând un
Acord de Transfer cu naziștii și cumpărând mărfuri nemțești cu banii evreilor
germani.
Această solidaritate
șocantă a Zioniștilor cu viziunea nazistă a purității rasiale este evidențiată
în cartea rabinului Joachim Prinz din 1934, care era unul dintre liderii Zioniști
din Germania. În cartea sa, „Wir Juden” (Noi, evreii), Prinz își exprima
satisfacția față de „revoluția germană” care a distrus liberalismul: „Singura
formă de viață politică ce a ajutat la asimilarea evreiască s-a scufundat și a
dispărut”, sărbătorea dr. Prinz, care privea legile rasiale naziste ca pe „o
împlinire a aspirațiilor noastre”. Apoi continuă: „Am dori ca astăzi asimilarea
să fie înlocuită cu o lege nouă: o declarație a apartenenței la poporul evreu
și la rasa evreiască. O țară ce este construită pe baza purității naționale și
rasiale nu poate fi decât respectată de un evreu care își declară afilierea la
propria sa specie.” Această lingușire grosolană a lui Hitler nu l-a împiedicat
mai târziu pe acest iudeo-nazist să devină cetățean american și vice-președinte
al Congresului Evreiesc Mondial, precum și prieten apropiat al Goldei Meir când
aceasta a fost prim-ministru al Israelului.
Saul Friedlander
menționează în cartea sa și o criză ce s-a născut la o conferință a bancherilor
evrei din Londra în noiembrie 1935, între Zioniști și non-Zioniști, în legătură
cu salvarea evreilor din Germania. Haim Weizmann se opunea cu fermitate
planului lui Max Warburg de folosire a fondurilor evreilor germani pentru a
finanța emigrarea evreiască în alte țări decât Eretz Israel. Până la izbucnirea
celui de-al doilea război mondial conflictul avea să continue, liderii Zioniști
opunându-se cu vehemență poziției non-Zioniștilor care voiau să salveze evreii
trimițându-i oriunde ar fi fost posibil. Poziția Zionistă era clară: ori în
Palestina, ori în iad.
Așa-zisul „antisemitism”
este ceea ce alimentează mișcarea Zionistă astăzi, tot antisemitismul este și
elementul constituent al strategiei sale a fricii. Acest element principal este
folosit cu regularitate atât în politica internă, cât și în cea externă, în
timp ce este întreținut de o uriașă mașinărie a propagandei. Propaganda se
bazează pe pretenția Zionistă revoltătoare că statul Israel reprezintă toți
evreii de pe planetă, atât politic cât și moral, chiar dacă aceștia nu își
doresc să fie reprezentați în acest fel. Această propagandă are două scopuri
pricipale: transformarea evreilor de pretutindeni în scuturi umane ale politicii
Zioniste, scuturi al căror rol este de a ascunde crimele israeliene de restul
lumii; și în al doilea rând, de a submina încrederea evreilor în ei înșiși,
determinându-i să emigreze în Israel.
Zionismul a
încercat să rezolve „problema evreiască” întemeind un „refugiu” pentru evrei în
Palestina istorică. Dar formula a fost inversată: „refugiul” care a devenit cel
mai periculos ghetou pentru evreii de astăzi, are nevoie de noi emigranți evrei
pentru a-și menține superioritatea demografică și pentru a servi drept carne de
tun pentru armata israeliană. Evreii de peste tot care nu vor să fie exploatați
de Zionism sunt transformați în ostatecii Israelului împotriva voinței lor și
chiar în potențialele victime ale acțiunilor sale.
Israelul și
mișcarea Zionistă, chipurile, încearcă să lupte împotriva antisemitismului și
zbiară după un efort global împotriva acestuia. Dar în realitate, o asemenea
luptă ar contrazice interesele adevărate ale Zionismului, în primul rând din
motive practice: o luptă victorioasă împotriva rasismului și a antisemitismului
ar permite evreilor să continue să fie cetățeni în alte țări și apoi ce se va
întâmpla cu Zionismul? De la apariția sa, mișcarea Zionistă a adoptat poziția
antisemiților, că evreii reprezintă un popor străin printre alte națiuni
europene, diferit de toate celelalte. Astfel încât trebuie separați de ceilalți
– de gentili – și concentrați într-un singur teritoriu (unde, din nou, să fie
separați de gentilii nativi). Lucien Wolf, un personal principal printre evreii
britanici, îi scria lui Rothschild în 1916 în legătură cu această idee: „Înțeleg
că Zioniștii nu doar propun formarea și stabilirea unei naționalități evreiești
în Palestina, ci susțin și că toți evreii, în momentul acesta, formează o
națiune separată și deposedată, așa încât este necesară găsirea unui centru politic
organic, deoarece ei sunt și întotdeauna trebuie să fie înstrăinați și diferiți
indiferent unde vor trăi...Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață încercând
să combat aceste doctrine când mi-au fost prezentate sub forma antisemitismului
și nu pot să le consider decât mai periculoase când vin sub deghizarea
Zionismului.”
Cei care nu au fost
otrăviți de ideologia Zionistă pot înțelege diferit declarațiile lui Ken
Livingstone, un fost membru al Partidului Laburist britanic și fost primar al
Londrei, în legătură cu Zionismul lui Hitler sau întrebarea ambasadorului
venezuelean la UN cu privire la „soluția finală” pregătită de Israel palestinienilor.
Ele nu reprezintă expresii antisemite ci o critică fermă a Zionismului, care
este o mișcare colonialistă, rasistă, violentă și ipocrită. Zionismul îi pune
astăzi în pericol nu doar pe palestinieni, nu doar pe fiecare cetățean
israelian, dar și pe toți evreii din lume pe care Israelul i-a luat ostateci
pentru a-și proteja politicile criminale. Conducerea Partidului Laburist din
Marea Britanie, care s-a repezit să-l denunțe pe Livingstone, a jucat după cum
i-a cântat mișcarea Zionistă. În loc să facă asta, mai bine ar fi explicat
publicului că nu ar trebui să existe nicio confuzie, lupta împotriva „antisemitismului”
și sprijinul față de diabolicul său frate geamăn – Zionismul, merg mână în
mână.
http://www.alternet.org/grayzone-project/mutual-dependency-zionism-and-anti-semitism
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu