Cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu?

de Alan Hart

Este el un vânzător șiret, lingușitor, necinstit, care știe că tot ce spune despre Israelul aflat în pericol de a fi anihilat și despre cum nu are el un partener de pace palestinian, este o aberație propagandistică sau chiar crede ceea ce spune?

Jamie Stern-Weiner scria la un moment dat într-un articol publicat de Mondoweiss că: „Dacă Benjamin Netanyahu nu ar fi intrat în politică, s-ar fi aflat pe Broadway, zugrăvind în tușe groase un rol de ticălos într-o pantomimă. Agresivul prim-ministru israelian este respingător de teatral, într-atât încât până și cei mai credincioși aliați ai Israelului din comunitatea evreiască americană îi cer să o lase mai moale. Este genul de om care nu doar că îți apare la ușă neinvitat, dar își mai aduce cu el și rufele murdare, îți golește frigiderul, urinează în chiuvetă și apoi îți iese furtunos din casă plângându-se de proasta găzduire.”

Dacă Netanyahu știe că enunțurile sale sunt „bs” (un Carterism pentru bullshit), cred că se poate spune că pășește pe urmele lui Joseph Goebbels, șeful propagandei lui Hitler. Ceea ce îi susținea modul de abordare de tip propagandă era credința că o minciună cu cât e mai mare și mai des repetată, cu atât este mai probabil să fie crezută. (După părerea mea, așa se explică succesul Zionismului de-a lungul secolului 20. Vestea bună este că pe măsură ce secolul 21 avansează, tot mai puțini europeni și americani cad în plasa minciunilor gogonate ale propagandei Zioniste).

Goebbles a formulat 18 principii sub forma unui ghid pentru cei care se angajau în propaganda nazistă de război. Iată două dintre ele.

14. Propaganda trebuie să eticheteze evenimentele și oamenii cu fraze sau sloganuri distincte.

a. Ele trebuie să evoce răspunsurile dorite pe care audiența le posedă în prealabil.

b. Trebuie să fie ușor de reținut.

c. Trebuie utilizate iar și iar.

16. Propaganda adresată frontului de acasă trebuie să creeze un nivel optim de anxietate.

Dovada succesului lui Netanyahu în a crea un nivel optim de anxietate pe frontul său de acasă constă în faptul că vasta majoritate a evreilor israelieni crede că este și că va fi mereu în pericol de anihilare. Dar iată și o contradicție. Nu o dată, Netanyahu a profitat de evenimente pentru a miza pe cartea fricii în Europa, cu apeluri către evrei de a se muta în Israel.

Întrebarea ce se naște este următoarea.

Dacă Netanyahu într-adevăr crede că Israelul se află în pericol de anihilare, nu este el iresponsabil cerându-le evreilor europeni să trăiască acolo? Singurul răspuns la care mă pot gândi este că el știe că Israelul nu se află în niciun pericol de anihilare și se simte consolat de o declarație făcută de Ițac Șamir, liderul terorist Zionist care a devenit prim-ministru. Potrivit unui articol scris de israelianul Akiva Eldar, Șamir a spus la un moment dat, „Pentru pământul lui Israel este permis să minți.”

Orice evaluare a cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu trebuie să țină cont de ceea ce trebuie că a moștenit de la tatăl său polonez Benzion, care a schimbat numele familiei din Mileikowski în Netanyahu.

Benzion Mileikovski/Netanyahu a fost un istoric și un scriitor care mereu a crezut în Mai Marele Israel. S-a opus planului de partiție al Națiunilor Unite deoarece nu îi oferea suficient pământ statului ce avea să fie Israelul; și, la vremea respectivă, a fost în favoarea „transferării” (epurării etnice cu alte cuvinte) a arabilor din Palestina.

De fapt, analiza sa a ceea ce s-a întâmplat în Palestina pentru ca Zionismul să poată obține tot ce și-a dorit este la fel cu cea pusă în cuvinte de Ze’ev Jabotinsky, fondatorul armatei Israelului și al așa-numitului „Zionism revizionist” dar care era de fapt Zionism sincer. (Singura diferență între acesta și ceea ce era considerat Zionism mainstream fondat de Herzl și condus de Weizmann era că mainstreamerii mințeau în legătură cu scopul adevărat al Zionismului și consecințele acestuia). Mainstreamerii au pretins că putea exista o cooperare cu arabii. Au mințit din două motive principale. Unul era nevoia de a evita provocarea unei ostilități arabe prea mari, prea repede. Al doilea era nevoia de a induce în eroare și a înșela evreii, mai ales pe cei din Europa de Vest și America de Nord, în legătură cu intențiile reale ale Zionismului).

Evreul rus Jabotinsky a scris „The Iron Wall”, care a devenit biblia Zionismului „revizionist” și, de fapt, principalul text inspirațional pentru toți naționaliștii evrei care au devenit israelieni, inclusiv cei care nu se considerau revizioniști. În 1940, Benzion Mileikovski/Netanyahu s-a dus la New York pentru a fi secretarul personal al lui Jabotinsky.

Deoarece a cunoaște mentalitatea lui Jabotinsky și pe cea a tatălui lui Netanyahu este cheia pentru a înțelege cum și de ce Israelul a devenit un stat arogant, agresiv și opresiv, voi cita câteva paragrafe din „The Iron Wall.”

„Nu poate fi vorba de o reconciliere voluntară cu arabii, nici acum și nici în viitorul apropiat. Toți oamenii de bună credință, cu excepția celor orbi din naștere, au înțeles cu mult timp în urmă că este absolut imposibil să ajungi la o înțelegere voluntară cu arabii Palestinei pentru transformarea Palestinei dintr-o țară arabă într-una cu o majoritate evreiască.

Orice popor nativ își consideră țara căminul lui național, unde dorește să fie complet stăpân. Niciodată nu va permite în mod voluntar existența unui alt stăpân. La fel este și în cazul arabilor. Împăciuitoriștii dintre noi încearcă să ne convingă că arabii sunt niște fraieri care pot fi păcăliți cu ușurință prin formulări care să ascundă adevăratele noastre țeluri. Eu refuz categoric să accept această viziune asupra arabilor palestinieni.

Au exact aceeași psihologie pe care o avem și noi. Privesc Palestina cu aceeași dragoste instinctivă și fervoare veritabilă cu care aztecii priveau Mexicul sau siucșii preeria. Fiecare popor va lupta împotriva colonizatorilor până când se va stinge și ultima picătură de speranță că ar putea evita pericolele colonizării și ale cuceririi. Palestinienii vor lupta în acest fel până la ultima scânteie de speranță.

Nu contează ce cuvinte mieroase folosim pentru a explica palestinienilor colonizarea noastră. Colonizarea își are înțelesul ei integral și inevitabil, priceput de orice evreu și orice arab. Colonizarea are un singur scop. Asta este natura lucrurilor. A schimba natura este imposibil. A fost necesar să demarăm colonizarea împotriva voinței palestinienilor și aceeași condiție există acum.

Chiar și un acord cu non-palestinienii (alți arabi) reprezintă același tip de fantezie. Pentru ca naționaliștii arabi din Bagdad și Mecca și Damasc să fie de acord să plătească un preț atât de serios ar trebui să refuze să păstreze caracterul arab al Palestinei.

Nu putem să oferim nicio compensație, nici Palestinei, nici palestinienilor, nici altor arabi. Astfel, un acord voluntar este de neconceput. Toate colonizările, chiar și cele mai reținute, trebuie să continue sfidând dorința populației native. Așa încât, poate continua și se poate dezvolta numai sub scutul forței care constă într-un Zid de Fier pe care populațiile locale nu îl pot pătrunde. Aceasta este politica noastră vizavi de arabi. Să o formulăm în alt mod ar fi o ipocrizie.

Fie prin Declarația Balfour, fie prin Mandat, forța externă este o necesitate pentru stabilirea în țară a unor condiții de stăpânire și apărare prin care populația locală, indiferent de ceea ce își dorește, să fie privată de posibilitatea de a obstrucționa colonizarea noastră, administrativ sau fizic. Forța trebuie să aibă rolul ei – cu autoritate și fără indulgență. Aici nu există diferențe semnificative între militariștii și împăciutoriștii noștri. Unii preferă un Zid de Fier din baionete evreiești; ceilalți un Zid de Fier din baionete englezești.

Dacă vrei să colonizezi un ținut unde trăiesc deja niște oameni, trebuie să amplasezi o garnizoană în acel loc sau să găsești niște oameni bogați sau sponsori care să facă acest lucru pentru tine. Sau? Sau altfel trebuie să renunți la colonizare, pentru că fără o forță armată care va zădărnici fizic orice încercare de a distruge sau a împiedica această colonizare, colonizarea este imposibilă – nu dificilă, nu periculoasă, ci IMPOSIBILĂ! Zionismul este un proiect colonialist și de aceea succesul sau eșecul lui depinde de problema forței armate. Este important să vorbești ebraica, dar, din păcate, este chiar mai important să știi să tragi cu arma – sau altfel am terminat cu joaca de-a colonizarea.

Pentru reproșurile răsuflate că acest punct de vedere nu este etic, răspund – absolut neadevărat. Aceasta este etica noastră. Nu există altă etică. Câtă vreme pentru arabi există și cel mai mic licăr de speranță că ne-ar putea împiedica, nu își vor vinde aceste speranțe – nici pentru cuvinte dulci, nici pentru o îmbucătură gustoasă, pentru că palestinienii nu sunt o gloată, ci un popor, un popor viu. Și niciun popor nu face o asemenea concesie în legătură cu astfel de chestiuni fatidice, doar atunci când nu mai există nicio speranță, până când nu vom fi înlăturat orice deschizătură vizibilă în Zidul de Fier.”

Aceasta era ideologia Zionismului revizionist/onest, cu un deceniu înainte ca naziștii să vină la putere în Germania. Ideea ei principală, care l-a încântat pe tatăl lui Bibi Netanyahu, era aplicarea forței brute pentru a nu le da arabilor nicio șansă de a-și recupera pământul deposedat. Nu se lua în considerare ce era bine sau rău din punct de vedere moral. Compromisul era exclus. Era o strategie de tipul „ori ei ori noi.”

Benzion Mileikowski/Netanyahu a murit în casa sa din Ierusalim în aprilie 2012 la vârsta de 102 ani. La puțin timp după moartea sa, Jason Epstein, un co-fondator al New York Review of Books, a lăsat să-i scape într-o discuție într-un grup evreiesc, că Benzion i-a spus la un moment dat că singurul mod prin care Israelul ar putea supraviețui ar fi „acela de a ucide toți arabii.”

Cât de mult a fost influențat fiul de tatăl său, a fost lămurit într-un interviu pentru Ma’ariv din aprilie 2009. El a replicat: „Am o idee generală. Bibi se poate să aibă aceleași scopuri ca mine, doar că el ține pentru sine metodele folosite pentru a le realiza, pentru că dacă le-ar exprima, și-ar expune scopurile.”

Și aici cred că se află cheia înțelegerii adevăratului Bibi Netanyahu. Deoarece nu poate spune adevărul, adevărul fiind că el nu este câtuși de puțin interesat de pacea cu palestinienii și că soluția sa preferată este o epurare etnică finală a Palestinei, trebuie să spună minciuni. Dar, pentru a avea credibilitate în lumina sfidării legii internaționale și a acțiunilor criminale ale Israelului, acestea trebuie să fie niște minciuni cu adevărat MARI și, așa cum sfătuia Goebbels, ele trebuie repetate iar și iar.

O concluzie evidentă este că Bibi Netanyahu a știut mereu că tot ce afirmă despre Israelul aflat în pericol de anihilare și despre inexistența unui partener de pace palestinian este o aberație propagandistică. Dar adevărul despre el poate fi ceva mai complicat.

În 1980, am avut o conversație cu generalul-maior în retragere Shlomo Gazit, cel mai bun și mai inteligent dintre directorii serviciilor secrete militare israeliene. I-am spus că am ajuns la concluzia că totul e un mit – că existența Israelului nu s-a aflat niciodată, dar niciodată în pericol. El mi-a zâmbit cu tristețe și mi-a răspuns: „Problema cu noi israelienii este că am devenit victimele propriei noastre propagande.”

Așa că se poate ca atunci când Netanyahu se adresează în fața Congresului american, să nu știe că minte atunci când spune că Iranul reprezintă o amenințare la adresa existenței Israelului, deoarece a devenit o victimă a propriei propagande și acum crede că ceea ce scoate pe gură este adevărat.

Dacă acesta este cazul, atunci trebuie să spunem nu doar că e irațional, dar și lunatic frizând nebunia clinică. Dacă va mai obține un mandat, Zionismul își va continua eforturile crude și criminale pentru a provoca o predare palestiniană în termeni Zioniști și ritmul transformării anti-israelismului în antisemitism se va accelera.

Nu e niciun mister în legătură cu ce este Bibi Netanyahu. Este un dezastru. Pentru palestinieni. Pentru evrei. Pentru regiune. Și foarte posibil, pentru întreaga lume.

Verdictul în cazul Elor Azaria: nu există dreptate pentru palestinieni

de Jonathan Cook

Grupurile pentru drepturile omului și liderii palestinieni au condamnat ceea ce numesc o pedeapsă „extrem de blândă” oferită lui Elor Azaria, medicul armatei israeliene care a fost filmat executând un palestinian grav rănit, anul trecut în Hebron.

Marți, un tribunal militar l-a condamnat pe soldat la 18 luni de închisoare și o retrogradare, la aproape un an după ce l-a împușcat în cap, de aproape, pe Abdel al-Fattah al-Sharif, un palestinian în vârstă de 21 de ani.

Rar a mai existat un proces în Israel în care judecătorii să fie supuși unei supravegheri atente asidue și mai ales ostile. Acest lucru pare-se că s-a reflectat în sentința lor, la mai mult de o lună după ce l-au găsit pe Azaria vinovat de ucidere din culpă.

Sentința a fost mult mai mică decât cea solicitată de acuzare, între trei și cinci ani, și mult sub pedeapsa maximă de 20 de ani care se poate acorda în Israel în asemenea cazuri. Unul dintre cei trei judecători nu a fost de acord, recomandând între 2 ani și jumătate și 5 ani de închisoare.

„Azaria ar fi trebuit să primească o condamnare pe viață. Această sentință nu va avea rolul de a-i împiedica pe alți soldați să apese cu atâta ușurință pe trăgaci” a declarat pentru Al Jazeera un membru palestinian al parlamentului israelian. „Există mii de alți soldați care au ucis palestinieni dar nu au fost dați în judecată. Piloți israelieni au bombardat școli și spitale în Gaza. Ei de ce nu sunt dați în judecată?”

El a numit Israelul o „democrație a armelor”, adăugând că „Adevăratul autor al crimelor împotriva palestinienilor este statul israelian. Dând în judecată un individ, Israelul speră să confere legitimitate întregului aparat al uciderilor aprobate de stat.”

Chiar și înainte de enunțarea sentinței, avocații lui Azaria au spus că vor face apel. Și dacă apelul nu are succes, vor căuta să obțină grațierea. Ministrul educației Naftali Bennett a susținut imediat grațierea lui Azaria.

Pentru palestinieni, procesul nu a fost altceva decât puțin peste o farsă. Familia lui Sharif a spus că Azaria a comis „o execuție cu sânge rece”, nu ucidere din culpă. „Copiii palestinieni care aruncă cu pietre primesc sentințe mai dure decât cea pe care a primit-o el.”

Azaria l-a împușcat pe Sharif la mai mult de zece minute după ce palestinianul fusese rănit grav de alți soldați la un punct militar de control și zăcea neajutorat la pământ.

Samir Zaquot, un purtător de cuvânt pentru centrul al-Mezan pentru drepturile omului cu sediul în Gaza, a spus că sentința indulgentă „nu este o surpriză.”

„Palestinienii nu se așteaptă la niciun fel de dreptate din partea sistemului juridic israelian. Viețile palestinienilor nu valorează nimic pentru acesta.”

Addameer, un grup ce apără drepturile prizonierilor palestinieni, a condamnat și el sentința, subliniind că este mai puțin decât primesc palestinienii pentru că aparțin unor organizații interzise de Israel.

„Mesajul pe care această sentință îl transmite altor soldați și polițiști care execută extrajudiciar palestinieni este că acțiunile lor nu vor fi judecate la modul serios și că impunitatea va persista”, a afirmat grupul într-o declarație pentru Al Jazeera.

În ciuda dovezilor evidente, procurorii militari au respins acuzația inițială de crimă și s-au înțeles asupra unei acuzații mai ușoare, cea de ucidere din culpă, în mijlocul unul val de proteste în sprijinul lui Azaria, atât din partea publicului dar și a politicienilor israelieni.

Sondajele au arătat că cei mai mulți evrei israelieni au fost de acord cu refuzul lui Azaria de a-și exprima remușcări: au considerat că soldatul a acționat cum se cuvine și că a fost selecționat în mod nedrept pentru a fi acuzat.

În timpul procesului s-a aflat că Azaria, în vârstă de 20 de ani, avea viziuni anti-arabe extreme, pe care le exprima în mod regulat pe rețelele de socializare. Într-o postare pe Facebook din timpul atacurilor israeliene asupra Gazei în 2014, a cerut masacrarea fiecărui palestinian din micuța enclavă de pe coasta mediteraneană.

De asemenea, a recunoscut că a petrecut mult timp în Hebron cu adepții răposatului Meir Kahane, un rabin al cărui partid virulent anti-arab Kach a fost scos în afara legii în 1994, după ce un suporter, Baruch Goldstein, a împușcat mortal 29 de palestinieni ce se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron.

Nimic din toate acestea nu a știrbit popularitatea lui Azaria în rândul unui segment larg al publicului evreu israelian. Mass-media israeliană l-a numit „fiul tuturor.”

În ciuda faptului că l-a acuzat pe Azaria, s-a relatat că armata este mai îngrijorată de răul pe care cazul l-ar putea produce moralului soldaților.

Media locală a dezvăluit că, după acuzarea lui Azaria, un ofițer al armatei l-ar fi abordat pe tatăl acestuia pentru a-l convinge să nu facă apel și propunându-i în schimb 18 luni de închisoare. Până la urmă, aceasta a fost sentința impusă de judecători, chiar și fără o înțelegere.

Se pare că armata este îngrijorată de cercetările care arată o scădere abruptă a soldaților de luptă care cred că serviciul lor este mai important decât rolurile noncombat. Există o scădere similară în rândul celor care cred că superiorii lor le vor apăra spatele dacă intră în belele.

Revolte au izbucnit în fața tribunalului luna trecută când Azaria a fost găsit vinovat. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a fost printre politicienii importanți care au cerut grațierea lui Azaria chiar înainte de condamnarea sa, sugerând că însuși procesul ar fi o eroare judiciară.

Sari Bashi, directoarea Human Rights Watch din Israel-Palestina a spus că investigația organizației sale  arată că, prea des, soldații adoptă o politică de a trage-pentru-a-ucide față de palestinieni, chiar și atunci când viețile nu le sunt puse în pericol sau când s-ar putea folosi mult mai puțină forță.

„Este important ca liderii politici și de securitate ai Israelului să repudieze retorica de tip trage-pentru-a-ucide”, a declarat ea.

Formulând verdictul luna trecută, tribunalul a respins ceea ce a susținut Azaria, și anume că a acționat în autoapărare. Judecătorii au concluzionat că a căutat răzbunarea pentru ceea ce se spune că ar fi fost o tentativă a lui Sharif de a înjunghia un soldat la un punct militar de control din orașul palestinian ocupat, cu puțin timp înainte.

Cei trei judecători, care au fost inundați de un val de amenințări cu moartea, au avut nevoie de gărzi de corp pentru a-i păzi după enunțarea verdictului. Dar, deși sentința se aștepta să fie dată în decurs de câteva zile, completul de judecată se pare că nu s-a grăbit să închidă cazul.

Comandantul batalionului lui Azaria, Guy Hazot, l-a abordat în secret pe tatăl acestuia, oferindu-i un tratament blând dacă fiul său își exprimă regretul pentru acțiunile sale și promite să nu facă apel. Charlie Azaria a înregistrat conversația.

Potrivit ziarului Jerusalem Post, mișcarea încercată de Hazot era menită să „pună capăt bătăilor de cap din relația cu publicul și divizărilor sociale pe care le-a creat acest caz în interiorul armatei și în întreaga țară.”

Acțiunile lui Hazot au stârnit întrebări serioase în legătură cu independența tribunalelor militare, a spus Nadeem Shehadeh, un avocat al centrului Adalah, un grup pentru drepturile juridice din Israel. „Nu am auzit niciodată de un caz în care comandanții armatei să treacă peste autoritatea juridică pentru a oferi acuzatului o înțelegere privind verdictul. Nu este deloc în regulă.”

Azaria are acum diferite opțiuni pentru a evita sau a minimaliza timpul petrecut în închisoare. Ar putea solicita șefului comandamentului central al armatei să îi reducă sentința. Dar, cel mai probabil, va face apel. Avocații lui au spus că vor susține că verdictul ce l-a desemnat vinovat a fost influențat de declarațiile de anul trecut ale fostului ministru al apărării Moshe Yaalon și ale comandanților armatei că există o dovadă clară că Azaria l-a împușcat pe Sharif.

Dacă nu va avea succes în acest fel, Azaria poate cere grațierea de la șeful de stat major al armatei, Gadi Eisenkot. Dacă acesta refuză, opțiunea finală a lui Azaria este de a înainta o cerere pentru o grațiere prezidențială.

Potrivit sondajelor, în jur de 70% dintre evreii israelieni susțin iertarea completă și imediată a soldatului.

Nu va fi nimic excepțional dacă Azaria va fi grațiat. Pur și simplu va fi cel mai recent din șirul lung al oficialilor israelieni însărcinați cu securitatea care au ucis palestinieni, crimele lor sunt demonstrabile, dar au fost exonerați de un sistem care tratează asemenea omoruri cu impunitate, a subliniat Zahalka.

În poate cel mai notoriu caz de acest gen, cunoscut sub numele de afacerea Autobuzului 300, mai mulți oficiali de securitate au fost iertați după ce au fost condamnați de a fi ucis 2 palestinieni în 1984. Ofițerii au strivit capetele celor doi cu pietre, după ce aceștia fuseseră arestați pentru că au deturnat un autobuz.

După grațierea lor, unul dintre ei, Ehud Yatom, a ajuns să ocupe o funcție în parlamentul israelian. În 2001, prim-ministrul de atunci, Ariel Sharon, l-a numit consilierul său antitero, până când tribunalul a respins decizia.

Mai adesea însă, soldații nu ajung în fața instanței, chiar dacă există dovezi copleșitoare că au comis crime, spune Shehadeh. „Vedem multe cazuri ca cel al lui Azaria, în care soldații rănesc sau omoară palestinieni la punctele de control, dar nu pățesc nimic. În cazul lui Azaria, acesta a fost filmat, așa că nu a existat o altă opțiune în afară de aceea de a-l acuza.”

De fapt, Azaria este primul soldat care este dat în judecată din 2004 încoace, când Taysir Hayb, un lunetist beduin, a ucis un activist britanic pe nume Tom Hurndall în Gaza. Hayb a fost condamnat la 8 ani de închisoare din care a făcut 6 și jumătate.

De obicei, atunci când armata nu are încotro și trebuie să pună sub acuzare, au remarcat grupurile pentru drepturile omului, procedurile sunt tărăgănate și înțelegerile sunt aranjate așa încât să scutească soldații de a fi judecați pentru fărădelegi mai serioase.

Luna trecută, lui Ben Dery, un comandant al poliției de frontieră, i s-a redus acuzația inițială de ucidere din culpă la cea de folosire neglijentă a armei. Dery a fost filmat în timp ce împușca un palestinian de 17 ani, Nadim Nuwara, în timpul unui protest din Cisiordania în 2014, chiar dacă nu reprezenta niciun pericol. Trei alți palestinieni au fost loviți de muniție adevărată, dintre care unul a murit din cauza rănilor.

Acuzarea a acceptat ceea ce a susținut Dery, și anume că și-a încărcat din greșeală arma cu muniție adevărată, când de fapt intenționase să tragă cu glonț de cauciuc. Familia lui Nuwara a numit înțelegerea o „șmecherie” și „o pată rușinoasă pe obrazul sistemului juridic israelian.”

Zahalka a spus: „Nu va exista niciodată justiție reală pentru palestinieni în tribunalele israeliene. Adresa corectă trebuie făcută către Curtea Internațională de Justiție, unde israelienii trebuie dați în judecată pentru crime de război.”

http://www.aljazeera.com/indepth/features/2017/02/elor-azaria-verdict-justice-palestinians-170221112909422.html

Palestina va deveni o cauză pierdută dacă nu...

de Alan Hart

Punctul meu de plecare este că palestinienii nu au nimic concret de câștigat dacă își înaintează cazul prin Curtea Internațională de Justiție (ICC). Chiar dacă ar hotărî că Israelul ar trebui să răspundă pentru crimele de război și multe alte violări ale legii internaționale, liderii statului Zionist vor ignora constatările Curții și Statele Unite vor împiedica orice acțiune menită să tragă Israelul la răspundere.

De asemenea, deși legea internațională le oferă dreptul de a recurge la forță pentru a rezista în fața ocupației, palestinienii nu au nimic de câștigat, ba au multe de pierdut de pe urma violenței. Violența palestiniană la o scară semnificativă va oferi liderilor israelieni pretextul pentru a-și grăbi programul de purificare etnică și poate chiar pentru a recurge la o epurare finală.

Deci, ce trebuie să se întâmple pentru ca dinamicile conflictului să se schimbe pentru a le da palestinienilor o speranță reală că statornicia lor aproape supraomenească, refuzul lor de a se preda în termeni Zioniști, le va aduce un grad acceptabil de dreptate?

Presupunerea mea este că numai marile puteri au influența necesară pentru a forța liderii israelieni să pună capăt sfidării legii internaționale și să devină serioși în legătură cu pacea în niște termeni pe care palestinienii i-ar putea accepta.

Problema este că guvernele nu vor folosi această influență dacă și până nu sunt împinse de către opinia publică să facă acest lucru – prin manifestările adevăratei democrații în acțiune.

În America, de exemplu, așa cum am notat și în cartea mea „Zionismul: adevăratul dușman al evreilor”, nimic nu se va schimba până când membrilor Congresului nu le va fi mai teamă de ofensarea votanților decât le este teamă de ofensarea lobby-ului Zionist și aliaților acestuia.

Potrivit unui sondaj al Institutului Brookings, opinia publică americană se schimbă. Când au fost întrebați ce soluție ar prefera la conflictul israeliano-palestinian, 34% dintre americanii chestionați au răspuns că guvernul lor ar trebui să împingă lucrurile spre soluția unui singur stat cu cetățeni egali. Cu 24% mai mult față de anul precedent. De asemenea, dintre cei care au răspuns că susțin soluția celor două state, 66% au spus că ar susține un singur stat dacă două state nu ar fi posibile.

Întrebarea cheie este următoarea.

Ce poate fi făcut pentru a da un impuls mai mare și de neoprit procesului care are loc în America și în Europa pentru a determina guvernele să își folosească autoritatea pentru a pune capăt sfidării israeliene a legilor internaționale și opresiunii palestinienilor?

După părerea mea, lucrul cel mai necesar ar fi dizolvarea Autorității Palestiniene și înmânarea întregii responsabilități și răspunderi pentru ocupație Israelului.

Acest lucru i-ar impune Israelului poveri economice, de securitate și alte greutăți iar liderii săi vor răspunde în singurul mod pe care îl cunosc – cu și mai multă represiune brutală. Da, ar însemna mai multă suferință de toate felurile, dar ar însemna și gaz suplimentar aruncat pe focul mocnit, global, al anti-israelismului.

Cu alte cuvinte, cu cât Israelul își demonstrează mai arogant, mai grețos de sigur pe sine și mai brutal disprețul față de legea internațională și respingerea cererii palestiniene pentru dreptate, cu atât procesul de forțare a guvernelor marilor puteri de a acționa va dobândi un imbold mai mare.

În ceea ce îi privește pe ocupații și oprimații palestinieni, ei ar putea ajuta acest impuls cu demonstrații pașnice de-a lungul Cisiordaniei ocupate și a închisorii în aer liber care este Fâșia Gaza.

Și apoi mai există problema conducerii palestiniene. Cine ar putea-o prelua și ce formă ar trebui să aibă după dizolvarea Autorității Palestiniene?

Inițial ar asigura-o Comitetul Executiv al PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei), dar este mult mai necesar ca palestinienii să aibă posibilitatea de a se exprima printr-o singură voce credibilă.

Este nevoie ca diaspora palestiniană să devină angajată politic și să se organizeze pentru a readuce la viață Consiliul Național al Palestinei (PNC).

Odată ca niciodată, acest marginalizat parlament în exil, așa cum este acum, reprezenta palestinienii de aproape oriunde în lume și era organul decizional suprem al taberei palestiniene. Nu era lipsit de defecte dar era mai democratic și de aceea regimurile arabe autoritariste se temeau de el. Până și Arafat, în culmea gloriei sale, era răspunzător în fața PNC. (I-a luat, într-adevăr, șase ani lungi să convingă o majoritate a delegaților PNC să îi susțină politica și să accepte un compromis cu Israelul. Asta se întâmpla spre sfârșitul lui 1979. PNC-ul a votat în favoarea politicii lui Arafat – soluția celor două state – 296 au fost pentru și numai 4 contra. De atunci încolo, ușa palestiniană a fost deschisă păcii în termeni pe care orice popor și guvern rațional i-ar fi acceptat cu ușurare).

Pentru ca PNC-ul să fie adus la viață, ar trebui să aibă loc alegeri în comunitățile din întreaga diasporă palestiniană cât și din Cisiordania ocupată și Fâșia Gaza.

Compoziția diasporei palestiniene după țări și numărul rezidenților palestinieni este aproximativ următoarea. Iordania – 2.900.000; Israel – 1.600.000; Siria – 800.000; Chile – 500.000; Liban – 490.000; Arabia Saudita – 280.245; Egipt – 270.245; SUA – 270.000; Honduras -250.000; Venezuela – 245.120; Emiratele Arabe Unite – 170.000; Germania -159.000; Mexic – 158.000; Qatar – 100.000; Kuwait – 70.000; El Salvador – 70.000 Brazilia – 59.000; Irak – 57.000; Yemen – 55.000; Canada – 50.975; Australia – 45.000; Libia – 44.000; Danemarca – 32.152; Marea Britanie – 30.000; Suedia – 25.500; Peru – 20.000; Columbia – 20.000; Spania – 12.000; Pakistan – 10.500; Olanda – 9.000; Grecia – 7.500; Norvegia – 7.000; Franța – 5.000; Guatemala – 3.500; Austria – 3.000; Elveția– 2.000; Turcia – 1.000; și India – 300.

Sarcina principală a unui PNC restructurat și revigorat ar fi aceea de a dezbate și a hotărî politica și tactica palestiniană și apoi de a o reprezenta în fața puterii printr-o singură voce credibilă.

Dacă diaspora palestiniană nu devine angajată politic pentru a readuce PNC-ul la viață, cred că este mai mult decât  posibil ca viitori istorici onești să spună că diaspora a trădat poporul ocupat și oprimat la fel de mult ca regimurile arabe.

Fără o nouă strategie care să schimbe dinamicile conflictului și felul în care este perceput în America și Europa, cred că Palestina va deveni o cauză pierdută.

Vor exista cei care vor spune (cum au făcut-o deja câțiva evrei israelieni) că statul Zionist se află în pragul comiterii suicidului și că dreptatea pentru palestinieni va fi inevitabilă într-o zi.

Poate, dar la fel de probabil, în viziunea mea mai probabil, este ca în anii viitori să fim martorii unui exod al evreilor din Israel, lăsând în urmă un regim neo-fascist fanatic care va fi gata să amenințe întreaga regiune și chiar lumea cu distrugerea nucleară.

Și bazându-mă pe ceea ce mi-a spus prim-ministrul Golda Meier într-un interviu realizat pentru postul BBC, nu ar fi vorba de o amenințare lipsită de conținut. Am rugat-o să clarifice o afirmație făcută. I-am spus: „Doamna prim-ministru, vreau să fiu sigur că am înțeles ce tocmai ați declarat. Ați vrut să spuneți că într-o situație apocaliptică, Israelul ar fi pregătit să doboare regiunea și întreaga lume odată cu el...?”

Fără pauză de gândire mi-a răspuns cu vocea ei răgușită, „Da, exact asta am spus!”