Toți palestinienii pot deveni cetățeni israelieni, dar nu pot vota, spune un politician din partidul lui Netanyahu

          Benjamin Netanyahu (stânga) și Miki Zohar (dreapta)

de Scott Roth și Phil Weiss

Toată lumea se întreabă, dacă nu va exista un stat palestinian, ce plănuiește să facă Israelul cu toți acei palestinieni din Cisiordania și Ierusalimul de Est de sub controlul său. Iată un răspuns vizionar din partea lui Miki Zohar, un membru activ al parlamentului israelian, aparținând partidului lui Benjamin Netanyahu, Likud:

„Soluția celor două state este moartă. A rămas acum soluția unui singur stat cu arabii în el, dar nu ca cetățeni compleți. Pentru că cetățenia completă ar presupune dreptul la vot. Vor beneficia de toate drepturile, ca orice alți cetățeni, dar nu vor putea vota pentru parlament.”

Această declarație a fost făcută duminică, la postul de televiziune israelian i24NEWS, în cadrul emisiunii în limba engleză The Spin Room. Jurnalistul Ami Kaufman l-a întrebat pe Zohar: „Este aceasta o democrație?”

„Da, este o democrație, deoarece vor avea drepturi depline și toate perspectivele pentru a-și face un viitor și a reuși în această țară. Dar nu vor putea vota pentru Knesset. Dar ideea mea este că îi putem lăsa să voteze, dacă vor îndeplini trei condiții pe care le întrunește orice cetățean israelian. Iar unul dintre ele este să se înroleze în armată, să meargă să își servească țara, așa cum este obligată toată lumea în Israel”, a răspuns Miki Zohar.

Jurnalistul Tami Molad: „Vreți ca 2,5 milioane de palestinieni să servească în armata israeliană?”

„Vă garantez, nu o vor face, vor renunța să voteze. Nu vor vota pentru Knesset. Vor prefera să nu voteze decât să slujească țara asta, credeți-mă.”

E uluitor să constați că Miki Zohar, un avocat și evreu religios de 36 de ani, are senzația că a venit cu o idee strălucită, când răspunsul său e la fel de vechi ca Jim Crow, apartheidul și supremația albă. Singurul lucru bun în legătură cu comentariile sale este că exprimă în mod deschis lucrul pentru care Israelul a scăpat basma curată de zeci de ani încoace, guvernarea unui popor care nu are dreptul să voteze pentru guvernul său. Și totuși, liderii noștri numesc Israelul singura democrație din Orientul Mijlociu.

Comentariile lui Zohar seamănă mult cu viziunea colonistului Yishai Fleisher asupra Israelului, publicată fără replică de New York Times acum două săptămâni, Fleisher descotorosindu-se și el de ideea unui stat palestinian – și tratându-i pe palestinieni ca pe un soi de moloz uman, transportat ici-colo de lopețile israeliene. Acești indivizi într-adevăr ajută la crearea noii imagini globale a Israelului.

http://mondoweiss.net/2017/03/palestinians-citizens-netanyahus/?utm_source=Mondoweiss+List

Coloniștii au câștigat bătălia, dar războiul nu s-a sfârșit

de Gideon Levy

Nu e un lucru nou și nu are de gând să se amelioreze: se știe prea bine că stânga Zionistă se minte singură. De la „fuga arabilor” în 1948 la „refluxul proiectului coloniilor”, după cum spune titlul ebraic al editorialului semnat de Shaul Arieli, această stângă face tot ce poate pentru a se simți bine cu ea însăși. Aruncă zahăr pudră peste realitate, o înmoaie în miere și se autoiluzionează că scuipatul e ploaie – ah, cât de frumoasă ești, tu , stângă Zionistă!

Acum vine vestea despre moartea proiectului coloniilor. De mult nu am văzut un anunț mai fals decât ăsta. Este menit a insufla viață într-un corp mort – cadavrul stângii Zioniste. Dar aceste anunțuri premature nu vor învia mortul.

În 1948, aceeași stângă Zionistă ne-a învățat că toți arabii au fugit, că a fost permisibil să îi împiedicăm prin forță să se reîntoarcă și că nu a avut loc nicio purificare etnică. După aceea, ne-a spus că guvernul militar din Galileea și zona Micului Triunghi al orașelor arabe (n.t. o aglomerare de orașe și sate arabe israeliene adiacente Liniei Verzi – linia de demarcație stabilită în 1949 de armata Israelului și cele arabe, după războiul din 1948 și care a delimitat statul Israel până la războiul de șase zile din 1967) erau elemente esențiale pentru siguranța noastră.

În 1967, ne-a spus că teritoriile aveau să fie „fise pentru negocieri” și că ocupația lor era strict temporară. După aceea, stânga Zionistă a proclamat că aceste colonii erau esențiale pentru securitatea noastră; că taberele de muncă, arheologia, gardienii și rezervele naturale, toate erau temporare.

Apoi ne-a spus că ocupația era o iluminare, așa cum armata noastră era un model de puritate a armelor și că, oricum, am fost forțați să impunem această ocupație împotriva voinței noastre. Și că este posibil ca statul să fie și evreiesc și democratic. Toate acestea au venit de la stânga Zionistă.

De asemenea, a învățat Israelul că nu are un partener de pace și că singurul lucru la care visează și pe care îl speră această țară este pacea. Și, în tot acest timp, stânga murea încet și coloniile se înmulțeau. Iar acum vine Arieli, încercând să încurajeze resturile taberei: nu e nimic îngrijorător, coloniile se află în declin.

Arieli anunță moartea coloniilor în ciuda a sute de mii de coloniști – nu mai puțin de 800.000, inclusiv în Ierusalimul de Est, potrivit unei estimări – care beneficiază de o legitimitate completă în interiorul Israelului și al Liniei Verzi (granițele de dinainte de 1967) care a fost ștearsă; cu reprezentanții lor poziționați în centrul puterii politice din Israel; cu tumori secundare răspândite în întregul sistem nervos central al guvernului și al societății noastre; cu cel mai de dreapta guvern din istoria Israelului și o stângă, care, într-o zi în mod special bună, o zi activă, e afundată până peste cap în noroiul unui acord istoric de cooperare și întrajutorare reciprocă între membrii laburiști ai parlamentului Shelly Yacimovitch și Eitan Cabel.

Înmormântarea va avea loc în curând. De mult nu am mai transformat dorințele în realitate cu atâta ușurință.

Arieli, un respectat expert al hărților și statisticilor ocupației, un editorialist și un conferențiar căutat, a descoperit că principala sursă a creșterii numărului de coloniști este mișcarea coloniștilor ultra-ortodocși – un semn încurajator în viziunea sa, din moment ce aceștia sunt programați a fi anexați – și că ritmul creșterii numărului coloniștilor s-a încetinit.

Sigur, și asta ar putea fi o veste bună, dar Arieli, absorbit de tabelele sale, nu a prea avut timp să își scoată nasul din ele și să se uite la realitatea din jurul lui. Exact așa cum este absolut convins că este posibilă stabilirea unui stat palestinian, păstrând, în același timp, majoritatea coloniștilor acolo unde se află – o altă iluzie pe care îi place stângii Zioniste s-o răspândească – el crede că dacă expansiunea lor s-ar opri, proiectul lor ar fi mort.

Dar, în contrast cu această extincție aparentă, există o moarte reală, care a fost declarată de mult. Prin contrast cu „muribunzii” coloniști, există un grup fatal bolnav, care, de multă vreme, nu are nimic de spus în afara unor sloganuri – ca dovadă, a se vedea „planul în 10 puncte” al președintelui Uniunii Zioniste Isaac Herzog sau nimicnicia președintelui Yesh Atid, Yair Lapid.

Poate că expansiunea coloniștilor este mai lentă, dar ei controlează statul ca niciodată. Au câștigat printr-o victorie răsunătoare. S-au ridicat pentru a împiedica stabilirea unui stat palestinian și au izbândit dincolo de orice așteptări – în parte mulțumită sprijinului stângii Zioniste.

A venit vremea să recunoaștem acest lucru. Nu e un îndemn la și mai multă deprimare și disperare de partea stângii, ci la o recunoaștere lucidă a realității, pentru că numai așa se va putea îmbarca pentru o altă bătălie.

În noua luptă, nu va fi posibilă continuarea vorbirii limbajului de ieri. E mort. Avem nevoie de un limbaj adaptat la realitate: limbajul drepturilor egale pentru toată lumea. Nu există alternativă în afara stabilirii unei democrații în statul unic ce a fost întemeiat acum 50 de ani și pentru al cărui sistem de guvernare trebuie să ne luptăm acum.

Așa că, rapoartele morții coloniilor sunt premature. Coloniștii au câștigat bătălia, dar nu și războiul (încă).

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.775233

Rabinul Sacks susține crimele religioase într-un videoclip împotriva BDS

de Michael Lesher

Jonathan Sacks, fost rabin-șef al Marii Britanii, a scris niște lucruri simțitoare în trecut, mai ales despre pericolele exclusivismului religios și despre rădăcinile violenței sectare în ceea ce el numește falsitatea „răului altruist.”

Asta face ca decăderea sa în propagandă israeliană vulgară să fie și mai supărătoare. E greu de crezut că rabinul Sacks – membru al Camerei Lorzilor și autor al mult lăudatei cărți „Nu în numele Domnului” (unde pledoaria sa împotriva intoleranței religioase a fost numită „bine formulată, meritând a fi citită” chiar și de ziarul britanic ce tinde spre stânga, The Independent) – nu are acces la datele despre conflictul Israel-Palestina.

                                                          Rabinul Jonathan Sacks

Și totuși, „clipul de animație” despre „ceea ce se află în spatele campaniei de boicotare a Israelului (BDS)”, pe care tocmai l-a realizat, clip menit să explice de ce „umanitariștii...și toți cei care prețuiesc o societate liberă, trebuie să se ridice împotriva ei”, este mai îngrozitor ca o pastișă mincinoasă. Pentru oricine îl ia în serios – și probabil mulți cititori naivi o vor face – servește drept apărare pentru exact acel tip de crime religioase pe care Sacks pretindea ani de zile că îl detestă.

În mai puțin de 10 minute, mica predică video a lui Sacks reușește să susțină apartheidul pe motive religioase și să demonizeze un întreg popor – pentru că se întâmplă să nu fie alcătuit din evrei. Pretinzând că este vocea dulcii rațiuni, animația lui Sacks este de fapt o formă perfidă de incitare la ură.

Să luăm, de exemplu, acțiunea introductivă, care este aserțiunea amenințătoare că orice protest împotriva ocupației israeliene a pământului palestinian sau împotriva discriminării sale sistematice împotriva tuturor non-evreilor ce se află sub controlul său este de fapt, un „preludiu la eliminarea [Israelului].” A pretinde așa ceva are logică numai dacă „Israel” înseamnă „Mai Marele Israel” – adică un regim discriminant care își continuă ocupația asupra Cisiordaniei și a Ierusalimului de Est. Din moment ce rabinul Sacks implicit susține această definiție, „Israelul” este, potrivit propriilor săi termeni, un stat al apartheidului – unul care, în plus, impune o stăpânire discriminantă exact asupra pământului recunoscut de legea internațională ca teritoriu palestinian. Ceea ce, mai pe românește, înseamnă că rabinul Sacks susține eliminarea efectivă a Palestinei. Cam atât despre pretenția lui că și-ar face griji în legătură cu „eliminarea” Israelului.

Și cum e cu indignarea sa în legătură cu adevărul istoric (pe care el îl numește „o minciună răutăcioasă”) că „Israelul este o prezență colonială în Orientul Mijlociu”? El respinge asta spunând că „legătura evreiască cu pământul lui Israel este de două ori mai veche decât istoria creștinismului, de trei ori mai veche decât istoria islamului” și că „evreii sunt singura națiune din istorie care a stabilit vreodată un stat-națiune pe acest pământ.” Din punct de vedere istoric este o aberație: orice regat ar fi existat vreodată sub stăpânirea iudeilor vorbitori de aramaică în urmă cu mai bine de 2000 de ani, cu siguranță nu a fost o „națiune evreiască” în niciun sens modern (conceptul de „națiuni”, ca să nu mai vorbim de cel de „state-națiuni”, este un concept recent). Dar poziția lui rabi Sacks devine absolut strigătoare la cer atunci când se bazează pe religie pentru a stabili validitatea „pretenției” Israelului asupra întregului pământ al Palestinei. Cu siguranță ar nega că orice aderenți mai din urmă la religiile străvechi canaanite ar putea emite o pretenție superioară asupra aceluiași teritoriu – de fapt, ar privi-o ca pe o formă de fanatism. Atunci cum poate să apere Israelul pentru că se folosește de iudaism ca pretext pentru a uzurpa drepturile populației indigene? Nu avem de-a face cu exact acel tip de violență întemeiată pe religie, pe care pretindea că o detestă?

Ipocrizia rabinului Sacks devine și mai clară atunci când se lamentează că activiștii pentru drepturile palestinienilor nu „protestează împotriva barbariei marca ISIS” sau „nu fac campanii împotriva abuzurilor față de drepturile omului comise de Hamas în Gaza.” Firește, nu citează nicio dovadă că organizatorii campaniei BDS ar susține ISIS sau ar fi în favoarea abuzurilor față de drepturile omului oriunde pe planetă – nu există o asemenea dovadă – dar ceea ce este cu adevărat șocant este cum omite el să facă vreo referire la mult mai relevanta „barbarie” și la „abuzurile față de drepturile omului...în Gaza” marca Israel. A uitat oare deja, acest campion al drepturilor omului, operațiunea Protective Edge, cu abia doi ani în urmă, în timpul căreia bombardamentele israeliene aleatorii au ucis peste 500 de copii și au distrus în jur de 18.000 de blocuri de locuințe în Gaza, lăsând peste 100.000 de oameni fără acoperiș deasupra capului? Dacă da, memoria lui este criminal de scurtă; dacă nu, atunci el este cel care ar trebui acuzat de aplicarea selectivă a principiilor umanitare.

Conștiința sa e atât de selectivă, încât rabinul Sacks pretinde că „Israelul este...singurul stat al cărui însuși drept de a exista a fost contestat în permanență.” Serios? Nu poți decât să te întrebi unde naiba a trăit omul asta. Un consens internațional copleșitor – susținut în mod repetat de fiecare țară arabă și de fiecare țară predominant musulmană din lume – acceptă în mod clar dreptul Israelului de a exista în pace și siguranță în interiorul granițelor sale recunoscute internațional. Încă o dată, Israelul este cel care – respingând consensul – neagă dreptul de a exista al unui stat, al Palestinei. Și susținând Israelul în această chestiune, rabinul Sacks neagă și acest drept.

De fapt, neagă mai mult decât atât. Refuzând și să asculte vocile palestiniene și să recunoască drepturile palestiniene, rabinul Sacks efectiv neagă umanitatea palestiniană. Iar acesta este exact acel gen de discurs incitator la ură – în numele Domnului – față de care rabinul Sacks s-a declarat în mod repetat dușman.

Este suficient de rău ca întreaga sa prezentare nu citează nici măcar un palestinian sau măcar o sursă pro-palestiniană. E suficient de rău că refuză cu încăpățânare să recunoască violența israeliană sistematică – sprijinită de publicul israelian – care continuă să stabilească termenii fiecărei confruntări dintre palestinieni și IDF. Ascunzând realitatea ocupației israeliene – care este, până la urmă, subiectul campaniei BDS – rabinul Sacks își lasă cititorii să presupună că nu există ocupație, că nu există victime și că nu există palestinieni.

Dar ei există, rabinule Sacks. Palestinienii există; și ignorând existența lor, te faci complice la persecutarea lor.

Ca și tine, poporul Palestinei tânjește după viață, libertate și dreptate. Dar spre deosebire de tine, el nu are o puternică platformă media de la care să răspundă demonizării lor, al cărei autor ești. Și asta este măsura eșecului tău moral. Când o majoritate a subiecților evrei chestionați într-un recent sondaj de opinie susține executarea pe loc a oricărui palestinian care a atacat un israelian, palestinienii au nevoie ca tu – un rabin respectat – să denunți sprijinul evreiesc față de brutalitatea de stat drept grozăvia care este. Și totuși tu ai tăcut din gură. Când Israelul a bombardat copii, a atacat spitale și personal medical, a violat sistematic drepturile omului și a impus dominarea unui grup religios asupra tuturor celorlalți, palestinienii au avut nevoie ca tu să-ți urmezi principiile și să vorbești împotriva relelor pe care pretinzi că le detești.

În schimb, tu ai închis ochii în fața brutalității israeliene și niciodată nu ai recunoscut – ce să mai vorbim de susținut – rezistența palestiniană neînarmată, care crește de ani de zile în toată Cisiordania. Ai pretins că te opui violenței religioase, dar de fapt i-ai oferit undă verde de fiecare dată când s-a bucurat de  susținerea statului evreiesc. I-ai tratat pe opresorii palestinienilor de parcă ei ar fi fost victimele nevinovate. Și acum le negi adevăratelor victime chiar și dreptul la niște tactici de protest non-violent folosite odată împotriva apartheidului din Africa de Sud.

Ipocrizia e un cuvânt prea blând pentru tine. Ceea ce ai făcut este literalmente o trădare a fiecărui principiu pe care ai pretins că îl aperi. Rabinule Sacks, te implor: retrage acea piesă groaznică de propagandă israeliană împotriva BDS și încearcă să devii, încă o dată, clericul despre care ne-ai spus întotdeauna că intenționezi să fii.

http://mondoweiss.net/2017/03/endorses-religious-against/

Israelul și putredul suflet al Vestului

de John Wight

Sufletul putred al sistemului politic vestic nu este niciodată mai expus decât atunci când vine vorba de problema Palestinei. Aici ne lovim de ipocrizia, standardele duble și lașitatea politică în forma lor cea mai extremă.

E suficient de rău că palestinienii au fost siliți să îndure negarea lungă de decenii a drepturilor lor umane, naturale și naționale, dar nedreptatea suferită de ei este adâncită de zece ori mai mult prin complicitatea Vestului la contestarea statului lor legitim de popor oprimat luptându-se împotriva unui opresor crud și răzbunător. Dezbrăcată de toate zorzoanele și de confuzia căreia i s-a permis să distorsioneze contururile luptei acestui popor, iată rădăcina problemei și a suferinței biblice ce a izvorât și continuă să izvorască din ea.

Acest conflict nu este și nu a fost vreodată despre dreptul Israelului de a exista sau despre securitatea sa. Nu este și nu a fost despre Hamas sau Carta sa. Nu este nici măcar despre soluția a două state sau a unui singur stat – cel puțin nu mai este. Este despre unde ne poziționăm, de partea poporului oprimat sau de partea opresorului.

În această privință trebuie să îi mulțumim lui Malcom X pentru că a curățat rahatul din ochii noștri: „Dacă nu sunteți suficient de atenți, ziarele vor avea grijă să vă facă să îi urâți pe cei oprimați și să-i iubiți pe autorii oprimării.”

Nu fiți naivi, mass-media mainstream știe exact ce se întâmplă în Palestina și este foarte conștientă de rădăcina problemei. Și totuși, continuă să îi ofere Israelului sprijinul devotat și neșovăitor. Mai mult, îngenunchează la picioarele acestui stat al apartheidului.

Actele disperate de violență care erup uneori în Ierusalim și de-a lungul Cisiordaniei ocupate – în general sub forma înjunghierilor haotice și a actelor de violență față de orice israelian oriunde – nu denotă răutate din partea celor responsabili; asemenea acte deznădăjduite relevă dimensiunea disperării pe care au îndurat-o și continuă să o îndure palestinienii ca rezultat direct al oprimării lor. Este un răspuns extrem dar de înțeles la negarea brutală a demnității lor, a drepturilor lor, a umanității lor din partea unor oameni care nu i-au privit niciodată ca pe altceva în afara unei muște în laptele purului lor stat etno și religio-centric, care trebuie strivită și strivită mereu.

Cruzimea excesivă, sistemică și sistematică îndurată de un întreg popor urmează logica sfruntată a campaniei de purificare etnică ce a dat naștere Israelului în 1948. Descrie o boală morală care, la drept vorbind, s-a acutizat tot mai mult în deceniile care au urmat.

O a treia Intifadă este dovada incontestabilă a eșecului abject al comunității internaționale de a impune un acord just pentru un popor a cărui abandonare este o crimă, condamnat la o soartă asemănătoare cu cea a aborigenilor australieni sau a nativilor americani, de la care se așteaptă, în cel mai bun caz, să își trăiască viața într-o rezervație.

Refuzul încăpățânat al palestinienilor de a accepta o asemenea soartă, chiar în fața presiunii brutale și insistente de a-i face să cedeze, descrie un nivel herculean al tenacității susținute. Iar dacă rezistența lor a fost urâtă, este nimic prin comparație cu oprimarea care i-a dat naștere.

Închisoarea încarcerează și gardienii, la fel cum îi încarcerează pe prizonieri, iar lanțurile care încătușează palestinienii încătușează și israelienii. Nu există nici măcar un minut în orice zi, în care cuvântul Palestina sau palestinian să nu le pătrundă conștiența – deși, din nefericire, nu și conștiința, în cazul majorității – reamintindu-le de un popor care rămâne neîngenuncheat, în ciuda pauperizării sale, la doar câteva mile distanță de belșugul pe care israelienii nu îl prețuiesc cum se cuvine, pe îl iau drept un bun care li se cuvine indiscutabil. Ura față de celălalt este slujnica urii de sine, cu Israelul ca exemplu al felului în care proiectarea urii la nivel național corodează însăși fundația națiunii.

Terorism și terorist sunt termenii cei mai influențați de opiniile personale, existenți în limbajul nostru de astăzi. Îi folosim pentru a identifica violența celor pe care îi ocărâm și a căror cauză ni se pare nedemnă de prețuirea noastră și nedreaptă. Ca atare, nu există terorist palestinian sau terorism palestinian. Ce există, și există din abundență, este disperare și deznădejde palestiniană. Atacurile direcționate către civilii israelieni sunt un lucru crâncen; totuși, pentru un popor căruia i s-a negat în mod constant propria-i umanitate, aceste atacuri au devenit unicul lucru care i-a mai rămas pentru a atrage atenția comunității internaționale a cărei tăcere este o armă mortală în mâinile opresorului lui.

Mișcarea de boicotare (BDS) este cea mai puternică și eficientă armă din arsenalul solidarității internaționale cu palestinienii. De la începuturile sale mărunte și marginale în 2005, BDS a crescut exponențial până în punctul în care acum trezește frica în sânul Israelului și este singura ancoră de salvare de care se pot agăța oamenii din Gaza și din Cisiordania. Amploarea și eficiența sa continuă sunt, astfel, condiții nenegociabile a luptei împotriva intransigenței Israelului și a ipocriziei Vestului, fără de care statu-quo-ului i s-ar fi pus sfârșit cu mult timp în urmă.

Am depășit etapa în care obiectivitatea este un răspuns acceptabil la apartheid, epurare etnică și la monumentul nedreptății ridicat în numele excepționalismului. Cauza poporului palestinian este cauza umanității din timpurile noastre.

http://www.counterpunch.org/2015/10/23/israel-and-the-rotten-soul-of-the-west/