Jucând fotbal pentru identitate și independență

În Palestina, tragedia conflictului, a strămutării și a sărăciei a creat un mediu în care, în anumite aspecte, sportul a devenit tot mai insignifiant, o distracție irelevantă a cărei neimportanță este dezvăluită printre morți nevinovate, distrugeri de case, școli și vieți, deposedări de pământ și drepturi elementare. Totuși, într-un alt sens, sportul rămâne vital.

Sportul are puterea și abilitatea aproape unică de a uni oamenii deoarece este universal, trece dincolo de barierele ligvistice și scoate la suprafață umanitatea din noi și, nu în ultimul rând, are abilitatea de a oferi speranță chiar și în circumstanțele cele mai întunecate. Când Palestina a învins Filipine la fotbal în Cupa AFP pentru a-și asigura locul în Australia în mai 2014, au fost lansate artificii pe toate străzile din Gaza și tinerii fani au cântat și au dansat, transformând mica fâșie într-o zonă de sărbătoare.

Văzând acest lucru este imposibil să spui că sportul nu contează. Fotbalul le oferă palestinienilor o eliberare vitală într-un loc unde libertatea este refuzată de o ocupație militară brutală, posibilitatea unei evadări dintr-o realitate oprimantă, sufocantă, chiar și numai pentru 90 de minute, un strop de bucurie într-o mare a amărăciunii.

Recunoașterea oficială a Palestinei de către FIFA în 1998 a fost, pentru destui, mult întârziată, dar totuși, rămâne unul dintre puținele momente de recunoaștere din partea unui organ internațional. Așa încât, echipa de fotbal a Palestinei a devenit cea mai vizibilă instituție a sa, principalul vehicul pentru reprezentarea unei identități colective pe scena internațională. Ascensiunea echipei naționale palestiniene de fotbal corespunde campaniei politice de creștere a recunoașterii naționale. O componentă culturală a identității palestiniene este promovată prin folosirea continuă a fotbalului ca simbol al statalității și reprezentare pe scena internațională.

Palestina a fost unul dintre primele locuri din Orientul Mijlociu care a preluat acest sport și există rapoarte care relatează despre fotbalul organizat în această zonă datând încă din 1920. 1998 a fost anul-cheie pentru fotbalul din regiune, echipa reprezentând viitorul stat palestinian fiind acceptata atât de FIFA cât și de Confederația Asiatică de Fotbal.

Exprimarea naționalistă prin intermediul sportului a jucat un rol important în crearea diferitelor state, Croația fiind un exemplu notabil. În 1992, echipa națională de fotbal a jucat un meci internațional împotriva echipei naționale a Statelor Unite și croații au putut să își adjudece acest lucru ca pe o victorie diplomatică în timp ce conflictul iugoslav se dezlănțuia și independența croată era nesigură.  Croația nu era un stat independent de jure, dar meciul echipei naționale împotriva SUA, un stat suveran, oferea impresia unei recunoașteri.

Importanța naționalismului prin sport este rezumată cel mai bine prin afirmația istoricului Eric Hobsbawm: „Comunitatea imaginată a unor milioane de oameni pare mai reală decât o echipă din unsprezece jucători numiți. Individul, chiar și cel care doar ovaționează, devine el însuși un simbol al națiunii sale.” Chiar și atunci când oamenii doar încurajează o echipă – identificându-se astfel cu un anumit colectiv/grup/stat – ei joacă un rol în politică mai ales când vine vorbe de probleme litigioase. În majoritatea cazurilor, rolul nu înseamnă mult. Totuși, în cazurile puternic politicizate, rolul fanului obișnuit face mult pentru a promova o anumită echipă. Și, în cazul palestinienilor, sprijinul pentru echipa națională consolidează conceptul de identitate în lumea mai largă.

Sportul poate ajuta la definirea comunității politice a unui grup. Sportul este un vehicul al identității care permite oamenilor să se clasifice pe ei și pe alții în grupuri. Chiar și într-o epocă a globalizării unde lumea a devenit tot mai interdependentă, naționalismul prin sport nu s-a diminuat și probabil va continua să persiste. Sportul este important pentru că și oamenii cei mai puțin implicați în politică se pot identifica cu echipa sportivă națională ce participă la competiții.

Expresiile culturale puternice au un impact psihologic asupra felului în care oamenii interpretează sau susțin o anumită mișcare, mai ales atunci când steagul acestei mișcări este fluturat la un eveniment sportiv. Simbolurile culturale pot fi folosite pentru a promova pacea. În fotbalul palestinian acest sport servește ca un simbol puternic al naționalității palestinienilor. Existența echipei naționale palestiniene de fotbal sprijină teza naționalismului banal formulată de Michael Billig care se referă la reprezentările zilnice ale unei națiuni, reprezentări care construiesc un sentiment comun al apartenenței la acea națiune. Prin simplul fapt că joacă fotbal, identitatea palestiniană este consolidată deoarece există și este discutată de ziarele locale și de oamenii din societate. Simbolul echipei naționale de fotbal întărește mitul unui popor palestinian unificat cu dreptul la o legitimitate internațională.

„Vrem să transmitem un mesaj lumii, să îi spunem că poporul palestinian există în ciuda tuturor obstacolelor israeliene” au fost cuvintele căpitanului echipei palestiniene de fotbal, Ramzi Saleh.

Același mesaj îl transmit și cei doi tineri frați palestinieni din Ramallah care se ocupa de site-ul FansRepublic. O platformă care oferă rezultate live pentru mai mult de 120 de competiții din lumea întreagă și un mediu unde fanii fotbalului își pot face vocile auzite. Este o inițiativă a unor tineri creativi, cu resurse materiale puține dar cu multă pasiune în suflet. Și multă speranță. 

https://www.indiegogo.com/projects/fansrepublic-football-social-network-app-soccer#/

Cel mai justificat protest social din Israel

Protestatari manifestându-și solidaritatea cu prizonierii politici palestinieni din închisorile israeliene dupe ce sute au lansat o grevă a foamei în masă, Betleem, Cisiordania, 2017. Foto: AFP

de Gideon Levy

Cel mai justificat protest social nu deranjează pe nimeni. Însă a fost lansată o campanie mizerabilă de incitare împotriva acestuia, orchestrată de guvern cu cooperarea reflexă a mass-mediei aservite. Cel mai justificat protest social din Israel este prezentat ca fiind un pericol și o amenințare la adresa securității.

Cel mai justificat, curajos și profund protest social din Israel este în momentul de față greva foamei a sutelor de prizonieri palestinieni, grevă ce duminică va intra în a șaptea sa zi. Ar fi trebuit să avem oameni cu conștiință care să se alăture grevei sau măcar să protesteze în semn de solidaritate cu greviștii. Dar nu, noi avem tineri bărbați de la National Union care încing grătare vis-à-vis de ferestrele închisorii Ofer pentru a-i chinui pe înfometați.

Acesta este comportamentul abject frizând sadismul al naționaliștilor israelieni de aripă dreapta. Nimeni nu a protestat nici împotriva acestui spectacol grețos.

Cel mai justificat protest social din Israel nu este schițat deloc în această lumină. Dimpotrivă, toți oamenii care participă la această grevă sunt portretizați ca niște criminali abominabili. Oare prizonierii evrei sunt și ei cu toții niște „criminali abominabili?” Discursului public din Israel nu îi place prezumpția de nevinovăție când vine vorba de palestinieni. Așa că prizonierii politici sunt prezentați ca niște ucigași  și nimeni nu vorbește despre țelurile luptei lor care suferă o delegitimizare completă sub polizorul militar ghidat de serviciul de securitate Șin Bet.

Remarcați explicațiile care ne sunt îndesate pe gât: aceasta este o luptă palestiniană internă menită să-l favorizeze pe Marwan Barghouti; este Barghouti împotriva președintelui palestinian Mahmoud Abbas – toată gălăgia propagandistică a sistemului de securitate, având ca scop mascarea obiectivelor grevei. Și nimeni nu se întreabă dacă într-adevăr este posibil ca scopul unei greve a foamei a peste o mie de oameni, cu toată suferința implicată, să fie acela de a avansa cariera unui prizonier care ispășește patru sentințe pe viață? Poate cineva să ia în serios așa ceva? Știe măcar careva ce înseamnă o grevă a foamei? Nu există nicio posibilitate ca acești oameni curajoși, care sunt dispuși să își sacrifice sănătatea și chiar viețile, să o facă doar pentru cauza lor?

Cauzele pentru care luptă acești oameni sunt mai mult decât juste. Nu există nici măcar o singură cerere care să fie extremă. Nu vor decât un tratament ceva mai uman. Vor telefoane publice, așa cum au și cei mai josnici criminali evrei și vor extinderea orelor vizitelor familiale. Vor să fie fotografiați din când în când cu cei dragi lor și să primească îngrijire medicală corespunzătoare. Cei care vor trebui să își petreacă majoritatea vieții în închisoare își doresc posibilitatea de a studia. Și, desigur, se dorește încetarea practicii detenției administrative. Pe scurt, vor un pic mai multă dreptate. Acestea sunt cauze sociale, nu politice.

Citiți istoria grevelor foamei. Aproape toate dintre ele au fost juste și admirabile. Începând cu grevele foamei ale sclavilor negri de pe corăbiile britanice în secolul al 18-lea, trecând prin marea grevă a foamei a prizonierilor IRA în Irlanda și greva studenților chinezi la Tiananmen. Mahatma Ganghi, Andrei Sakharov, Abie Nathan. Modele de urmat. Și acum Marwan Barghouti, despre care ziarul israelian Yedioth Ahronoth spune că incită oamenii. La ce îi incită mai exact? La aducerea de cărți în închisori? Să instaleze un telefon public?

Există criminali printre ei – o minoritate, apropo – și chiar și ei au drepturi. Unii sunt în închisoare din cauza activității politice. Alții nu au fost judecați. Unii au fost închiși recent în baza presupuselor lor intenții. Și toți fac parte din lupta națională pentru libertate. Asta ar trebui să fie de admirat chiar și pentru israelieni. Au primit sentințe teribile, dezechilibrate și, desigur, fără un proces echitabil. Condițiile încarcerării lor țipă cu nerușinare apartheid atunci când sunt comparate cu cele ale deținuților evrei.

Acum ei luptă pentru drepturile lor fundamentale. Lupta lor merită sprijinită. Ar trebui să existe mișcări de protest față de campania de incitare împotriva lor. Scopurile grevei lor sunt mult mai justificate decât incitarea ministrului securității publice Gilad Erdan și mult mai morale decât demagogia lui Yair Lapid, liderul partidului Yesh Atid.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.784968

Armata israeliană a paralizat cu gloanțe acest tânăr palestinian. Și odată cu el, întreaga sa familie

Un băiat palestinian a fost împușcat în stomac și coloană în timp ce venea de la școală. După opt ani de intrat și ieșit din spitale, i-a fost amputat piciorul.

de Gideon Levy

Așa arată cineva care a fost rănit de Forțele Israeliene de Apărare (!) – IDF, opt ani mai târziu: jumătate de persoană, este purtat ca un sac în sufrageria casei sărăcăcioase a familiei sale din tabăra de refugiați Al-Fawwar, din sud-vestul Hebronului. Plânge încetișor. Are chipul supt, cenușiu și este paralizat de la brâu în jos. Vreme de opt ani de zile a intrat și a ieșit din spitale – cel mai recent acum câteva săptămâni, când piciorul drept i-a fost amputat din șold. I se instalase o cangrenă ce îi amenința viața, din cauza escarelor provocate de prea mult timp petrecut în scaunul cu rotile.

Vine dintr-o familie de refugiați care nu își permite tratamentele nesfârșite și spitalizarea continuă. Dar mama sa, Maryam, refuză să se dea bătută, se luptă ca o leoaică pentru viața fiului ei. În timp ce el stă pe canapeaua din casa lor îngrijită, cu capul plecat și cu lacrimile șiroind, mama ne spune povestea lui – cronica grelelor lor încercări – de parcă nu ar fi și ea unul dintre personajele acestei drame.

De fapt, cel care are nevoie să audă povestea aceasta și să vadă consecințele acțiunilor sale este soldatul care l-a împușcat pe Yakub Nassar, atunci în vârstă de 13 ani, în timp ce venea spre casă de la școală, pe 8 ianuarie 2009. Dar asta e prea puțin probabil să se întâmple. Măcar și-o aminti evenimentul? Pentru el probabil că a fost doar încă unul dintr-o serie de incidente similare.

S-a întâmplat în timpul operațiunii Cast Lead a armatei israeliene. Demonstrațiile împotriva uciderii palestinienilor din Fâșia Gaza erau larg răspândite, iar Al-Fawar, tabăra de refugiați din Cisiordania, nu era o excepție. În acea zi de ianuarie, Yakub, un elev în clasa a șaptea, s-a intersectat cu o învălmășeală de aruncări cu pietre către soldații care pătrunseseră în centrul taberei. Avea să fie ultima zi de școală din viața sa. Un glonț dum-dum tras de un soldat israelian i-a lovit stomacul și coloana vertebrală. Viața lui Yakub, așa cum o știa el, avea să ia sfârșit.

A fost spitalizat la terapie intensivă într-un spital din Hebron, dar curând a devenit clar că personalul medical de acolo nu îl putea ajuta. După ce Israelul i-a refuzat accesul la instituțiile sale medicale – părinții lui Yakub și-au dorit să fie transferat la Centrul Medical Hadassah din Ierusalim – a fost trimis la spitalul Ibn al-Haitham din Amman, Iordania, unde a petrecut trei luni. Părinții l-au însoțit, desigur, lăsându-l acasă pe celălalt copil și închiriind un apartament în capitala iordaniană. Medicii din Amman au ajuns la concluzia că Yakub nu avea să mai umble niciodată.

După ce s-a întors acasă, au apărut mai multe complicații în urma unor infecții. De-a lungul anilor, adolescentul a petrecut timp în diverse spitale din Cisiordania – Al-Ahali, Alia, Yatta și Beit Jala; la fiecare câteva luni o problemă nouă și un spital nou. Avea să petreacă o lună-două acolo, o săptămână acasă și tot așa, într-un ciclu implacabil de-a lungul anilor. Cel mai probabil nu a primit un tratament corespunzător. Cu siguranță nu a avut loc o reabilitare corespunzătoare.

În urmă cu aproximativ un an, lui Yakub au început să îi apară escare de decubit, care au devenit tot mai acute și mai dureroase. Mama sa l-a dus la spitalul din Yatta, lângă Hebron, dar i s-a spus că nu se poate face nimic pentru el. Medicii au avertizat-o, totuși, că starea lui cel mai probabil avea să se deterioreze rapid și că viața îi este în pericol.

Maryam s-a dus la sediul ministerului sănătății din Ramallah și le-a spus angajaților de acolo cât se poate de categoric că nu pleacă până când nu se va găsi o instituție care să îi trateze fiul muribund. Fără relații la Autoritatea Palestiniană (PA) este foarte greu să obții ajutor, spune ea acum. Până la urmă PA a căzut de acord să plătească pentru tratamentul lui Yakub în spitalul de recuperare din Beit Jala, lângă Betleem.

Între timp, starea băiatului s-a înrăutățit. A început să sângereze (din gură și alte părți), dar în afară de niște transfuzii de sânge, personalul de la Beit Jala nu a știut ce să-i facă. Piciorul drept al lui Yakub s-a umflat și s-a înnegrit. Viața îi era în pericol imediat. Lui Maryam i s-a spus că singura șansă a băiatului său se afla în Israel, unde spitalele au doctori mai experimentați și echipament medical mai bun. I-a luat trei săptămâni să strângă toate autorizațiile de care a avut nevoie pentru a-l transfera pe Yakub la un spital israelian. Mai întâi i s-a spus că nu are voie să intre din motive de securitate. Apoi i s-a spus că nu este loc pentru el la spitalul Hadassah din cartierul Ein Karem al Ierusalimului. Până la urmă Yakub a fost primit la spitalul Ichilov din Tel Aviv, unde a petrecut trei luni înainte să fie externat săptămâna trecută.

Familia l-a îngrijit la Ichilov. Un frate – are cinci frați și trei surori – și-a părăsit locul de muncă pentru a fi alături de Yakub; părinții au venit cu rândul. Fiecare călătorie la Tel Aviv i-a costat sute de șecheli; călătoriile la spitalul din Hebron au costat 150 de șecheli (în jur de 38 de dolari). Fiecare vizită presupune transportarea lui Yakub de pe o alee abruptă de la casa sa din tabăra de refugiați până la o ambulanță.

Tatăl său, Fayek, care a muncit vreme de 25 de ani ca grădinar pentru municipalitatea Ierusalim, încă se reface în urma unor complicații după o operație la inimă. Fratele mai mare al lui Yakub, Ahmed, a fost încarcerat în Israel în ultimele 18 luni în timp și își așteaptă procesul în urma unor acuzații de aruncare cu pietre și a unui cocktail Molotov. Cea mai mare parte a poverii stă pe umerii mamei lui Yakub.

Potrivit lui Musa Abu Hashhash, un cercetător de teren pentru organizația israeliană pentru drepturile omului B’Tselem și el însuși un fost rezident al taberei de refugiați Al-Fawwar, Yakub era un băiat zburdalnic, foarte activ, până să fie rănit; întreaga tabără îl știa. Acum Abu Hashhash îi dă un sărut lui Yakub și tânărul plânge cu lacrimi amare.

Starea i s-a îmbunătățit în timpul primei luni petrecute la Ichilov, dar apoi au apărut noi complicații. Singurul mod prin care i se putea salva viața, i s-a spus lui și mamei sale, era prin amputarea piciorului. Deși Yakub avea deja ambele picioare paralizate, vestea l-a zdrobit. Până atunci, spune el acum,  putea măcar să se târască. Acum nu poate să mai facă nici asta. Singurul său vis – acela de a sta pe picioare într-o zi – i-a fost distrus definitiv, ne spune acum, cu lacrimi șiroindu-i pe obraz.

Yakub a fost externat, dar piciorul amputat i-a rămas în spital. Mama sa spune că nu are bani pentru a-i aduce membrul cu o ambulanță pentru a-l îngropa, așa cum și-ar dori.

Un scaun cu rotile vechi și stricat pe care familia l-a primit ca donație stă la intrarea casei lor. Funcționează sporadic, dar cum-necum îl poartă pe Yakub afară la aer când vine câte un prieten în vizită și coboară împreună pe alee. Dar scaunul este șubred și nesigur.

Maryam spune că de când s-a întors acasă Yakub nu a putut sa doarmă noaptea din cauza durerii din piciorul fantomă. Și mănâncă foarte puțin.

„Suntem epuizați”, spune ea. „Nu doar Yakub a fost paralizat de glonțul care l-a lovit. Întreaga familie este paralizată de opt ani de zile. ” Nimeni nu a vorbit cu ei încă despre reabilitare și o proteză pentru picior. Poate în timpul următoarei vizite la Ichilov, la sfârșitul lunii, spune Maryam, disperată.

Familia a angajat un avocat (Mazen Qupty, din Ierusalim) pentru a înainta un proces împotriva Israelului pentru vătămarea adusă băiatului și pentru exorbitantele cheltuieli medicale suportate de-a lungul anilor. Cu greu au obținut și au depus documentația care îi atestă situația medicală, dar procesul a fost respins fără ezitare de Curtea Magistraților din Ierusalim, pe motiv că evenimentul a avut loc în contextul unui război. „Ce război?” întreabă Maryam. „Era doar un băiat.”

La jumătate de an după ce Yakub a fost rănit, a fost citat pentru interogare la centrul militar Etzion în baza suspiciunilor că ar fi aruncat cu pietre. Mama sa a așteptat afară. Auzind anchetatorul țipând la fiul ei, a dat buzna în cameră și a fost dată afară fără drept de apel. Nu au fost formulate acuzații împotriva băiatului.

Mama este preocupată de situația financiară grea; fiul ei de starea sa fizică. Săptămâna aceasta casa le-a fost conectată la internet, pentru ca Yakub să poată naviga online. PA le plătește o indemnizație de handicap de 1.400 de șecheli (în momentul de față 386 $) care acoperă mai mult sau mai puțin costul a două vizite la spitalul Ichilov.

Acum Yakub își acoperă capul și fața cu o glugă largă, mov; mama sa îl acoperă cu o pătură de lână. Vorbește foarte puțin și nicio urmă de zâmbet nu i-a încolțit pe buze în timpul orelor pe care le-am petrecut în casa sa. Capul său plecat, trupul firav și mai ales chipul său spun totul. Are 21 de ani acum, dar încă arată ca un băiat, așa cum era atunci opt ani când l-a împușcat soldatul.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.782045

Făcând America neoconă din nou

de Gilad Atzmon

Nu e nevoie să fii vreun analist militar ca să înțelegi că atacul american asupra unei baze militare siriene izolate contrazice orice logică militară posibilă. Dacă America într-adevăr a crezut că Assad se află în posesia unor arme de distrugere în masă (WMD) păstrate la baza militară al-Shayrat, lansarea unui atac cu rachetă care ar fi putut duce la eliberarea agenților letali în aer ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut. Dacă America era hotărâtă să „neutralizeze” presupusa „abilitate nucleară” a lui Assad ar fi trimis forțe speciale sau diplomație. Nimeni nu dezamorsează armele de distrugere în masă cu explozibili, bombe sau rachete de croazieră Tomahawk. Nu s-a pomenit vreodată așa ceva.

America a țintit baza al-Shayrat pentru că a știut cu certitudine că nu există arme de distrugere în masă în acel loc. A fost un spectacol de artificii. Nu a avut vreun obiectiv militar.

Prima grijă care ar trebui să îți vină în minte este de ce ai nevoie ca un saxofonist să îți livreze adevărul pe care orice expert militar îl înțelege foarte bine? Nu puteau New York Times și The Guardian să ajungă la aceeași concluzie evidentă? Este suficient de evident că dacă Assad nu a folosit WMD când pierdea războiul, nu ar avea niciun sens să le folosească acum, când victoria îi este atât de aproape.

Deci, de ce a lansat Casa Albă un atac aerian cu rachete de croazieră asupra unei ținte inexistente?

Știm cine sunt primii care vor beneficia de escaladarea situației actuale. Statul evreiesc, care a pariat pe schimbarea regimului în Siria, în concordanță cu sinistrul plan Yinon, acceptă acum că Assad nu pleacă nicăieri. Dar iată care este evoluția bizară: în timp ce BBC, The Guardian, New York Times și Casa Albă se referă la Assad și la „războiul său chimic” cu certitudine, presa israeliană este foarte grijulie. Ziarul israelian Ynet se referă doar la un „presupus” atac cu gaz din partea lui Assad. Israelienii înțeleg că povestea, așa cum este prezentată, nu are nicio logică.

Dar ar putea exista încă o narativă care să introducă o oarecare metodă în nebunia aceasta. CIA și FBI nu par să se țină departe de Trump și legăturile sale cu Rusia. La acest sfârșit de săptămână am aflat că fostul consilier al lui Trump, Carter Page, „a furnizat documente unui spion rus.” Carter Page, care i-a fost consilier președintelui pe probleme de politică externă înainte de alegeri, s-a întâlnit ocazional cu Victor Podobnyy în timp ce agentul de informații opera în Statele Unite. Domnul Podobnyy a fost unul dintre cei trei bărbați acuzați de către FBI în 2015 în baza suspiciunii unei colaborări cu serviciul rus de informații externe, SVR.

Tot în acest weekend am aflat și că ginerele lui Trump, Kushner, nu a alertat FBI-ul în legătură cu mai multe întâlniri cu oficialii ruși, în ciuda obligației legale pe care i-o impune funcția de consilier al președintelui. Avocatul său a descris omisiunea sa drept o „eroare administrativă.”

The Guardian relateaza că CIA a raportat de fapt politicienilor interesați să audă, în cadrul unor ședințe secrete vara trecută, că avea indicații care sugerau că Rusia ar fi lucrat pentru a-l ajuta pe Trump să devină președinte, o descoperire nefăcută publică decât după victoria lui Trump, la câteva luni mai târziu.

Președintele Trump a respins orice aluzie la o conexiune cu Rusia ca fiind „ridicolă” și „știre falsă”. Trump ar putea convinge presa liberală, dar cu CIA și FBI nu îi merge așa de ușor.

Așa că lui Trump nu i-a rămas altă opțiune – a avut nevoie de un spectacol de artificii pentru a arăta o imagine clară a unui conflict între el și Putin. A trebuit să inventeze un război cu Rusia. The Mirror a pus botul la vrăjeală: „Donald Trump a avertizat că se află la un pas distanță de o confruntare militară cu Rusia”, titrează ziarul.

Se pare că lansarea unui atac cu rachete asupra unei baze militare siriene pustii în timp ce i-a alertat pe rusi dinainte ar oferi imaginea patriotică necesara poporului american. I-ar convinge pe Zioconi că America și Casa Albă sunt gata să lanseze cel de-al treilea război mondial în numele lor. Atacul a avut loc pentru a convinge poporul american că Trump nu este o marionetă rusească. Destul de uluitor, presa liberală s-a grăbit să îi ia apărarea lui Trump. Unic în banalitatea sa, Jonathan Freedland a scris în The Guardian astăzi că „uneori lucrul corect poate fi făcut de persoana nepotrivită. Bombardarea bazei militare siriene de către Donald Trump pare a se încadra în această categorie.” Se pare că The Guardian nu ratează nicio oportunitate pentru a se ralia unui război Ziocon.

Singura întrebare care a rămas deschisă este dacă un asemenea raid surpriză asupra unei baze siriene abandonate îi va convinge pe alegătorii lui Trump că acum, „America este, încă o dată, o națiune măreață.”

http://www.gilad.co.uk/writings/2017/4/8/make-america-neocon-again

Israel, anul 2017 – acum și pe video

de Gideon Levy

Șocul, țâțâitul și revolta în legătură cu materialul video făcut public joia trecută, în care se poate vedea cum un polițist israelian bate un șofer palestinian al unui camion sunt exasperante și dezgustătoare. Numai filmul în sine este mai dezgustător. Vă scârbește polițistul? Păi exact așa arată ocupația. Este la fel de violentă, hidoasă, brutală și grosolană ca și polițistul; exact așa abuzează Israelul de milioane de oameni în fiecare oră, în fiecare zi, de peste 50 de ani încoace.

Nu doar că materialul video ilustrează rutina zilnică din teritoriile ocupate: în orice moment există soldați și polițiști israelieni care bat palestinienii, îi lovesc, îi atacă, le dau capete în gură, latră la ei și îi înjură, așa ca în video. Ceea ce este mai rău și mai rău în filmul cu pricina reflectă o realitate mult mai vasta decât ocupația.

Este un raport de situație, un selfie israelian. Dacă filmul „Exodul” năzuia să prezinte un Israel al perioadei războiului de independență, video-ul cu polițistul violent prezintă Israelul din 2017. Exodul a fost visul, polițistul fragmentul său: priviți filmul și ne veți vedea pe noi.

Fiecare israelian a văzut nenumărate imagini similare în acest „pământ al conflictului”: pe străzi; la supermarket; în spital; pe terenul de fotbal sau în parcare...aproape cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, acesta este limbajul, aceasta este lingua franca israeliană: agresarea. De ce să ne luăm de polițist? El este imaginea tipică a țării sale. El a făcut ceea ce a făcut cam toată lumea. Și el este fiul nostru, al tuturor. E un bătăuș în uniformă – așa, și?

Era deja suspectat că ar fi bătut un civil și forțele de poliție nu au găsit de cuviință să îl dea în judecată atunci. Deci, a acționat așa cum se așteaptă de la el. Este important de remarcat tipul de violență folosit: aceasta este violența experimentată, aproape o violență înnăscută. Lovitura cu capul în gură sau în cap este arma unui bătăuș experimentat; un bătăuș neexperimentat nu lovește cu capul.

Trebuie să îi ascultați și limbajul, jargonul Israelului. „O să plătesc pentru ce? Futu-ți gura mă-tii...dispari din fața mea!” strigă el la Mazen Shwiki. „Vă iau la toți mamele în pulă.” Așa se vorbește în Israel. Nu doar în ocupație, nu doar pe șosea. Este peste tot: cea mai importantă valoare a israelicității – să nu fi luat de fraier („O să plătesc?”); tranziția imediată de la amenințare la acțiune; forța, agresivitatea, aroganța, asprimea. Limbajul murdar.

Faptul că a făcut-o în timp ce purta uniformă nu are nicio importanță. Și polițiștii vorbesc israeliana. Israelul este violent deoarece poate. Bombardează Siria și asasinează în Gaza deoarece poate. Este bătăușul cartierului deoarece nimeni nu l-a oprit. Și, de asemenea, este violent în interiorul său deoarece poate.

Și polițistul – pe numele său atât de israelian Moshe Cohen – este violent deoarece poate. Faptul că vis-à-vis se afla un grup de oameni nu l-a împiedicat să acționeze. El a știut și oamenii aceia au știut că el este cel puternic și ei sunt cei slabi; că el este opresorul și ei sunt oprimații, deci că el are voie s-o facă. El este stăpânul pământului și ei sunt praful de sub picioarele lui. Toată lumea prezentă și-a îndeplinit rolul: neajutorarea și frica șoferilor palestinieni care s-au temut să vină în ajutorul prietenului lor împotriva furiei polițistului. Uniforma ocupației versus neputința ocupatului. Cu pistolul la brâu, fiți atenți cum stă și umblă polițistul: așa se poartă stăpânul. Așa se comportă țara noastră.

E un tablou urât, al naibii de urât, de aici și reacția imediată de revoltă pe care o avem când îl privim. Mare parte a furiei nu e îndreptată atât spre polițist – el va fi uitat rapid și e puțin probabil să fie judecat – ci către oglinda pe care ne-o pune în față, un autoportret al Israelului în anul 2017.

De aceea am vrea să îl uităm pe polițist. Să fie dat afară, să fie pus sub arest la domiciliu pentru câteva zile și apoi să dispară din fața noastră (în cuvintele sale); numai să nu fie dat în judecată. Ne-a ajuns până în gât procesul de omor din culpă al sergentului Elor Azaria: în adâncul nostru, am știut că noi toți suntem de fapt dați în judecată.

La câteva ore după ce video-ul a fost distribuit pe internet, s-a ținut o recepție în casa activistei pentru pace Alice Krieger. Invitatul de onoarea a fost dr. Izzeldin Abuelaish, medicul din Gaza care și-a pierdut trei fiice în timpul operațiunii Cast Lead. „Ura înseamnă slăbiciune” spune îndureratul tată în ebraică, o limbă pe care puțini sunt în stare să o înțeleagă în Israel. „Bunătatea, toleranța și răbdarea înseamnă putere.” În întunericul serii și al materialului video, cuvintele nobile ale doctorului au sunat impersonale, ridicole, aproape halucinante.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.779438

Un palestinian în vârstă de 14 ani, amputat, își amintește de timpul petrecut în custodia forțelor israeliene: „Nu mi-a fost frică să fiu lovit”

de Gideon Levy

Nu mai e un băiat. E greu de crezut că are doar 14 ani. Nu judecând după felul în care arată, nu prin felul în care vorbește, cu siguranță nu prin ceea ce a trecut în ultimii doi ani. Își spune povestea într-o manieră seacă, aproape rece, ca și când ar vorbi despre altcineva. Fără lacrimi, fără durere (vizibilă, cel puțin), fără autocompătimire; un băiat obișnuit cu suferința și care a trecut de mult pragul fricii. Terifiant de dur, abia zâmbind.

De unde îți iei puterea?, l-am întrebat. „Când am fost împușcat”, îmi răspunde el, „am simțit că piciorul îmi explodează. După asta, crezi că mi-ar mai fi teamă să fiu lovit de un anchetator?”

În septembrie 2015, Issa al-Mouati a fost împușcat și rănit de soldații care îl bănuiau că ar fi aruncat un cocktail Molotov. Cinci runde de gloanțe adevărate trase înspre el. După două luni și jumătate petrecute în aripa Ein Karem a spitalului universitar Hadassah din Ierusalim, i s-a amputat piciorul drept, de sub genunchi. În timpul primei luni a fost arestat în mod oficial și a petrecut tot acest timp încătușat de patul de spital. Avea 13 ani la vremea respectivă. După eliberarea din detenție și externarea din spital, a fost trimis la o clinică din Detroit, Michigan – cheltuieli plătite de o organizație caritabilă – pentru a i se lua măsurile pentru o proteză ortopedică. La vârsta de 13 ani s-a aflat în Statele Unite singur, vreme de o lună. L-am întâlnit prima oară în casa sa din Betleem, după ce a primit piciorul artificial. Era un băiat mult mai docil atunci; prietenii lui l-au luat la scăldat într-un bazin natural nu departe de Betleem.

La începutul acestei luni, în timpul unui raid de rutină efectuat de Forțele Israeliene de Apărare (IDF) în tabăra de refugiați Deheisheh, un raid întâmpinat cu rezistență violentă de către tinerii locali, Issa, băiatul amputat, a fost arestat. Dormea în casa bunicii sale bolnave, de care el și mama lui au grijă o dată la câteva nopți prin rotație cu alți membri ai familiei. Săptămâna trecută, în timp ce Issa se afla la închisoare, mama sa, Rada – pe care am cunoscut-o în casa bunicii lui Issa – ne-a povestit despre arestarea fiului său și despre bătăile pe care le-a încasat din partea personalului israelian responsabil cu securitatea. Purtătorul de cuvânt al unității IDF a negat responsabilitatea armatei pentru presupusa violență față de Issa și s-a mulțumit să spună că a fost transferat în custodia poliției israeliene. Un purtător de cuvânt al poliției a declarat săptămâna trecută că „O anchetă a descoperit că nu s-a folosit o astfel de forță în timpul interogatoriului și că nu suntem în posesia informațiilor despre astfel de acte.”

După aproape o săptămână petrecută în închisoare, Issa a fost eliberat vinerea trecută, fără cauțiune. Săptămâna aceasta l-am vizitat în casa sa din spatele Bisericii Nativității din Betleem. Ne-a primit singur, fără părinți.

Se deplasează destul de rapid cu piciorul prostetic. Într-un colț al camerei sale se află un scuter electric pentru invalizi pe care l-a primit când a fost în Statele Unite. Uneori îl folosește să meargă la școală, care este destul de departe de casa sa. Chipul îi devine mai profund afectat de suferință. Capul îi este acoperit cu o glugă în cea mai mare parte a timpului și pantaloni largi, în stil militar, îi ascund piciorul de metal.

Acum două săptămâni, în noaptea dintre 2 și 3 martie, se afla cu mama sa în casa bunicii. În jur de ora 1 noaptea s-a dus cu prietenii săi la un magazin să cumpere o gustare nocturnă: hot dog și hummus în pita. Planul lor era să mănânce și să fumeze o narghilea într-o cameră aflată pe acoperișul casei bunicii sale.

Între timp, trupele israeliene au pătruns în tabăra de refugiați și au fost întâmpinate cu pietre de către tinerii palestinieni. Unul dintre prietenii lui Issa a sugerat să plece rapid, dar Issa a spus că dacă ar fi arătat ca și când ar fi fugit, soldații ar fi intrat la bănuieli și i-ar fi împușcat.

Dintr-odată, un tânăr din mulțimea de oameni care se învârtea în jurul zonei cu pricina s-a întins spre Issa, care stătea în stradă, încercând să îl prindă. Era dintr-o unitate IDF sub acoperire, Mistaravim – Issa i-a observat pistolul. Potrivit spuselor lui Issa, a reușit să scape de soldat și a intrat într-o clădire alăturată cu doi dintre prietenii săi. Au plasat un panou de ipsos în fața ușii, dar soldații l-au dărâmat cu ușurință și au intrat în hol cu armele în poziție de tragere. Issa le-a spus prietenilor să nu se opună, deoarece soldatii erau înarmați. Unul dintre soldații sub acoperire a încercat să îi pună cătușe lui Issa prin spatele acestuia, dar rana sa anterioară l-a făcut incapabil să își îndoaie brațele. S-a crispat de durere.

Au sosit mai multe forțe militare. Mâinile lui Issa fuseseră între timp imobilizate la spate cu trei rânduri de cătușe din plastic și era legat la ochi. Încă doi băieți, mai mari, fuseseră arestați și ei. Issa spune că nu a aruncat cu pietre în soldați. Spune că ținea în mână punga cu mâncare înainte să fie arestat și că se îndrepta spre casa bunicii.

În stradă, povestește Issa, un soldat i-a lovit piciorul, dizlocându-i proteza. Issa a căzut la pământ, cu mâinile legate la spate. Soldatul s-a dat înapoi cu oroare văzându-i piciorul artificial. Cumva, Issa a reușit să se ridice pe piciorul sănătos. Alți soldați au sosit între timp. Unul dintre ei, își amintește Issa, l-a întrebat „Ce ai pățit?” La care el a răspuns „M-a părăsit piciorul.” „De ce n-ai spus de la început?” l-a întrebat soldatul și i-a dat o palmă. Soldații nu i-au dat șansa să le explice că este invalid, spune Issa.

A fost târât la un vehicul militar parcat la câțiva metri distanță, soldații îmboldindu-l în permanență să se grăbească, temându-se de grindina de pietre.

Când au ajuns la mașină, Issa s-a împiedicat și a căzut. Un soldat l-a tras înăutru și l-a pus să stea la podea, cu fața în jos. Încă cinci alți deținuți stăteau pe o bancă în duba militară. Vehiculul a fost bombardat cu pietre înainte să pornească, dar fără vreun efect, era blindat. Issa a auzit focuri de armă și a mirosit gaz lacrimogen. Deși ochii îi erau acoperiți, a putut să întrezărească ceva printr-o deschizătură îngustă a legăturii de pe ochi. Pe drum, spune Issa, un soldat a turnat apă pe el, adăugând că soldații i-au înjurat mama, i-au spus tot felul de obscenități și i-au călcat corpul cu bocancii. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

A fost dus la închisoarea Etzion, de lângă Betleem. A fost pus să stea în fund, pe jos, în curtea complexului. Proteza i s-a dizlocat din nou și îi era ținută în loc numai de pantaloni. Un soldat i-a spus să își prindă piciorul.

A fost transportat în camera de interogatoriu. Epuizat, a ațipit stând în scaun. Se crăpa de zori când s-a trezit. Nu i s-a dat nimic de mâncare până la sfârșitul acelei zile lungi, când a ajuns la închisoarea militară Ofer, în afara orașului Ramallah. A fost forțat să postească o zi întreagă. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

Anchetatorul său era un ofițer de poliție în ținută civilă care i-a spus că se numește Avi. Pe masă se afla un ibric cu cafea și un pachet de țigări. Issa era încătușat. Ofițerul i-a oferit o țigară. Issa a refuzat, spunându-i că s-a lăsat. Totuși, interogatorul i-a pus o țigară în gură și i-a aprins-o. I-a dat voie lui Issa să vorbească la telefon cu avocatul său. Avocatul l-a întrebat pe baiat dacă a fost bătut. Acesta i-a spus că a fost bătut în drum spre interogatoriu. Mai târziu i-a spus avocatului că anchetatorul l-a lovit în cap de patru ori în timp ce avea cătușele la mâini, înainte să plece. Mai devreme, anchetatorul a făcut presiuni asupra sa, amenințându-l, încercând să-l forțeze să admită că aruncase cu pietre și cocktailuri Molotov în soldați.

„Trebuie să mărturisești, pentru că armata știe totul despre tine. Nu mă face să te lovesc,” povestește Issa că i-a spus ofițerul de poliție. A încercat să-i spună ofițerului că nu are voie să îl lovească. „Avem voie să facem ce vrem”, a venit replica. Issa și-a menținut poziția că mergea pe stradă cu prietenii săi când au sosit soldații și că nu a aruncat cu pietre sau cocktailuri Molotov. A intrat un alt anchetator – același care l-a interogat pe Issa la Hadassah în 2015, când a fost încătușat de patul spitalicesc și i-a fost amputat piciorul. Interogatorul i-a amintit de asta și i-a cerut să semneze un formular în ebraică. Băiatul povestește că i-a spus ofițerului că nu înțelege ce spune chestionarul și a refuzat să-l semneze.

Interogatoriul a durat în jur de o oră, după care Issa a fost dus la închisoarea militară Ofer, unde i-a întâlnit pe ceilalți cinci tineri care au fost arestați în aceeași noapte cu el. I-au spus că și ei au fost bătuți în timpul interogatoriului. Lui Issa i s-a dat uniforma de deținut și după o perioadă de așteptare – hamtana, poate singurul cuvânt din ebraică pe care îl cunoaște – a fost dus în celula cu numărul 13.

A fost transportat la tribunalul militar Ofer de trei ori pentru audieri în vederea reîntemnițării. Prima dată, și-a văzut mama la tribunal. Pe 8 martie, gardienii l-au informat că avea să fie eliberat. El și ceilalți cinci deținuți din tabăra de refugiați Deheisheh au fost duși la amiază la punctul de control Bituniya, nu departe de Ofer, unde au așteptat până la ora 5 după-masa până când tatăl unuia dintre tineri a venit după ei. În drum spre casă au trecut prin Ramallah, unde au cumpărat sendvișuri pentru băieții flămânzi. Issa a sosit acasă la 8 seara, când și-a revăzut părinții, surorile și fratele. Săptămâna aceasta, până să îl întâlnim, a stat la bunica sa acasă. Un purtător de cuvânt al poliției a spus că va fi pus sub acuzație în curând.

Issa își dorește acum să se poată odihni puțin acasă, să-și lase piciorul să se vindece după toate loviturile și smuciturile și să revină la școală după câteva zile. Vorbind de școală, ochii săi cerniți se aprind pentru prima oară. După toate orele de la care a lipsit, i-a fost înghețat un an, și acum abia așteaptă să se reîntoarcă în clasă.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.777690

Un băiat fără picior, un ocupator fără inimă

        Issa al-Mouati în casa sa din Betleem în 2016. Foto: Alex Levac

de Gideon Levy

Am părăsit casa din tabăra de refugiați Deheisheh de lângă Betleem, săptămâna trecută, cu o senzație de rău pe care nu îmi amintesc s-o fi trăit de mult: tristețea față de soarta unui băiat, frustrarea față de neputința mea și furia față de cei care i-au cauzat suferința.

Issa al-Mouati – un băiat de 14 ani al cărui picior drept a fost amputat după ce a fost împușcat de soldații israelieni în septembrie 2015 – este ținut într-o închisoare israeliană. În casa bunicii sale bolnave din tabăra de refugiați supraaglomerată, mama lui, Rada, mi-a povestit, cu o acceptare ieșită din comun, ceea ce i s-a întâmplat fiului ei de când soldații l-au lăsat infirm pe viață.

Rada a vobit despre cele două luni și jumătate în care a fost imobilizat în patul de spital, dintre care una petrecută ca deținut cu mâinile încătușate de pat. Nu s-a mișcat o clipă de lângă el, lăsându-i acasă pe noul ei născut și pe mama sa bolnavă, bunica băiatului.

Ne-a vorbit despre cele trei operații când i-au amputat piciorul și toate etapele parcurse. Despre călătoria de o lună de zile a băiatului în Statele Unite, singur, la vârsta de 13 ani, pentru probele pentru proteza ortopedică. Și despre arestarea acestuia, în miezul nopții, de acum 10 zile.

Forțele Israeliene de Apărare au descins în tabăra de refugiați într-una din nenumăratele lor operațiuni inutile, abominabile, cu scopul principal de a intimida și a agresa, de a-i abuza pe rezidenți și de a folosi operațiunea pe post de exercițiu militar. Tinerii din tabără au încercat să se opună invadatorului cu armele lor primitive – pietre și cocktailuri Molotov. Soldații i-au vânat pe toți cei pe care i-au putut prinde, iar Issa, cu piciorul său protetic, a făcut parte din captura lor.

Purtătorul de cuvânt al IDF-ului avea să susțină mai târziu că soldații nu au știut că are o dizabilitate fizică. Purtătorul de cuvânt al poliției a spus că i se pregătea o acuzare. Rada avea să ne povestească despre bătăile îndurate de fiul său în timpul interogatoriilor și despre loviturile primite în piciorul protetic, lovituri care i l-au dislocat. Purtătorul de cuvânt al poliției avea să nege.

Rada avea să ne spună cum i s-au dat instrucțiuni să aducă dovezi medicale pentru a demonstra că piciorul băiatului într-adevăr a fost amputat, pentru a-l putea elibera. Și purtătorul de cuvânt al poliției avea să vorbească despre „o situație medicală”: „I s-a cerut să depună documentație medicală care să îi permită tratamentul pe perioada detenției.”

Procurorul militar avea să obiecteze față de eliberarea băiatului, tribunalul militar avea să autorizeze arestul și totul avea să decurgă conform legii. După câteva zile, Issa avea să fie eliberat fără cauțiune.

Și-a petrecut weekend-ul trecut acasă, cu părinții săi, cu frații, surorile și bunica sa bolnavă. Are două procese care planează deasupra lui: unul pentru aruncarea de pietre în incidentul care a dus la rănirea sa în 2015; celălalt pentru aruncarea cu pietre în incidentul care a dus la arestarea sa. Între timp, Issa a fost lăsat repetent un an, la școală, din cauza absenței sale prelungite.

Da, totul a fost făcut conform legii. Raidul din tabăra de refugiați în miez de noapte a fost legal. Împușcarea unui copil cu gloanțe reale a fost legală. Arestarea și detenția acestuia au fost și ele legale, la fel ca interogatoriul la care a fost supus. S-au asigurat interogatorii săi că respectă legea privind arestarea și interogarea minorilor? E foarte puțin probabil, dar cine mai ține cont? Un „terorist” este un „terorist”, chiar dacă e vorba de un copil cu un picior amputat. Singurul lucru strigător la cer de ilegal este aruncarea cu pietre către un ocupator, un invadator, un agresor și un hoț.

Scutul apărător israelian al obtuzității, cu toate justificările în mod mecanic oarbe pentru relele ocupatorului, poate ar putea fi dărâmat numai prin inversarea rolurilor. Ce s-ar fi întâmplat dacă palestinienii ar fi împușcat un copil evreu? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi arestat un copil evreu infirm? Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi abuzat un copil evreu al cărui picior era amputat? Nu e greu de imaginat furia și strigătele care s-ar fi înălțat din Ierusalim până la marginile pământului – „sângele evreiesc” – imperativul de a condamna; Danny Danon în Consiliul General al U.N.; părinții copiilor în galeria VIP-urilor, fluturând ca toată lumea să poată vedea o fotografie a piciorului amputat.

Dar Issa e palestinian și părinții săi sunt săraci și ocupați cu boala bunicii și mai ales cu supraviețuirea de pe o zi pe alta. Și ce se întâmplă când un băiat ultra-Ortodox sau un tânăr colonist aruncă cu pietre în soldați? Și stați, se poate afla că Issa nu a aruncat cu pietre – se poate întâmpla să aflăm că de fapt a tras în soldați cu un tun sau cu un tanc. Aveți răbdare, doar așteptați-i procesul.

Totul e ok, ocupatorule, conștiința ta e curată ca zăpada. A fost necesar să îl împuști pe Issa; a fost necesar să îl legi pe rănitul Issa; a fost necesar să îl ții în închisoare pe infirmul Issa. Căci, nu-i așa, ce opțiune îi rămâne Israelului când palestinienii, în lașitatea lor, îi forțează să împuște și să bage la închisoare copii amputați?

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.776535

Cel ales de Trump în funcția de ambasador în Israel este un radicalist controversat, nepotrivit pentru orice fel de funcție oficială

de Michael Lesher

Ați alege ca reprezentant oficial al Statelor Unite un om care s-a poziționat în mod public în dezacord cu politica americană de stat?

Ați dori ca un actor important pe scena relațiilor internaționale ale Statelor Unite să se opună în mod deschis legii internaționale? Ați vrea în funcția de diplomat – al cărui fiecare cuvânt va fi cântărit cu cea mai mare grijă de liderii uneia dintre cele mai nestatornice regiuni de pe pământ – un om care i-a comparat pe suporterii păcii dintre Israel și Palestina cu colaboratorii naziști?

Nu?

Cu 12 voturi împotriva a 9, senatorul Robert Menendez a fost singurul democrat care a votat în favoarea numirii lui David Friedman în Senatul Comitetului Relațiilor Externe. Când votul va ajunge în Senat, solicit ca Menendez să își reconsidere poziția și să i se alăture senatorului Cory Booker pentru a se opune numirii lui David Friedman în funcția de ambasador în Israel.

Din orice perspectivă am privi lucrurile, David Friedman este complet nepotrivit pentru a deține o funcție în corpul diplomatic al Statelor Unite. David Friedman nu este un diplomat – punct.

Nu e vorba doar de faptul că Friedman, vreme de ani de zile, a susținut cu hotărâre coloniile evreiești ilegale din Cisiordania, chiar atunci când însuși guvernul Statelor Unite a recunoscut în mod repetat că aceste colonii sunt un obstacol în calea păcii. (De fapt, Friedman face parte din conducerea Friends of Beit El, o organizație ce se ocupă cu strângerea de fonduri pentru una dintre cele mai radicale și mai violente dintre aceste colonii.)

Nu e vorba doar că a negat însăși existența refugiaților palestinieni – în ciuda statutului lor clar recunoscut de legea internațională. Nu e vorba doar de faptul că are zero experiență diplomatică. Nu e vorba nici măcar de faptul că i-a comparat pe evreii americani care susțin terminarea ocupației și rezolvarea conflictului Israel-Palestina printr-o soluție a două state, poziție susținută în mod copleșitor de comunitatea internațională, cu niște kapos (acei prizonieri ai lagărelor naziste care i-au asistat pe gardienii naziști).

Pentru mine, ca membru din New Jersey al Jewish Voice for Peace, o organizație națională esențială care se luptă pentru o pace justă și durabilă atât pentru palestinieni cât și pentru israelieni, Friedman reprezintă cea mai hidoasă dintre mișcările coloniste radicaliste care fură pământ de la palestinieni, făcând din pace un obiectiv tot mai îndepărtat.

Toate aceste lucruri ar fi profund îngrijorătoare în orice caz. Dar un om care adoptă o asemenea poziție, cu siguranță nu are nicio legătură cu zona sensibilă a diplomației internaționale, mai ales într-o zonă atât de importantă și vulnerabilă ca Orientul Mijlociu. Cu adevărat șocant este însuși faptul că Friedman este luat în considerare pentru o astfel de funcție.

Știu că de obicei senatorii se supun alegerii prezidențiale când vine vorba de funcțiile diplomatice. Dar acesta nu este un caz obișnuit. Orice pas care va sugera îmbrățișarea a și mai multă dominare israeliană a vieților și pământurilor palestiniene ar fi o denaturare a justiției, o bătaie de joc și o garanție a continuării conflictului și haosului din Orientul Mijlociu. Asta este tot ceea ce poate realiza numirea lui Friedman ca ambasador.

Booker ar trebui să înțeleagă asta. A fost unul dintre cei câțiva senatori care au contestat pe bună dreptate numirea senatorului Jeff Sessions ca procuror general.

Cu siguranță că David Friedman se situează dincolo de acceptabil, cel puțin la fel ca Sessions, în toate chestiunile relevante privind problema Israelului și a Palestinei. Să spunem că Ronald Reagan ar fi nominalizat un segregaționist fățiș ca ambasador în Africa de Sud a apartheidului, în anii 80. Ar fi aprobat Booker această nominalizare? Ar fi aprobat cineva această nominalizare?

În ceea ce îl privește, Menendez a ridiculizat în mod corect farsa oferită de Friedman pe post de mărturie la audierea pentru confirmarea numirii sale (unde a încercat să se dezică de absolut tot ce a susținut legat de Israel vreme de ani de zile). Chiar dacă ar fi crezut cineva mărturia lui Friedman – și cine ar fi putut? – nu ar fi dovedit decât că acestuia îi lipsește orice fel de busolă morală. Este potrivit pentru o funcție guvernamentală un om ale cărui angajamente și credințe se învârt precum o giruetă?

Așa că nu este nevoie să le spunem senatorilor de New Jersey că au motive excelente și convingătoare pentru a se opune confirmării lui Friedman în funcția de ambasador al Statelor Unite în Israel. Nu le rămâne altceva decât să își exercite responsabilitatea constituțională – și să voteze „nu” pentru Friedman săptămâna aceasta.

David Friedman este un ideolog extremist, nu un diplomat. Este un vechi finanțator al activităților ilegale în Cisiordania, cu un trecut lung al demonizării palestinienilor, a musulmanilor și a evreilor americani care nu sunt de acord cu viziunile lui. Întreaga operă a vieții sale de până acum arată că, departe de a promova moderația și pacea, va continua să susțină și să faciliteze ocupația israeliană, dezrădăcinarea palestinienilor și regimul de apartheid vechi de aproape jumătate de secol al Israelului. Un asemenea om nu are ce să caute în funcția de ambasador al țării noastre în Israel. Punct.

http://www.nj.com/opinion/index.ssf/2017/03/friedman_is_bad_for_us-israel_relations_dont_confi.html

Eu aș fi fericit să locuiesc pe o stradă israeliană numită după Yasser Arafat

Yasser Arafat cu forțele de securitate palestiniene în Gaza, 1995. Foto: AP

de Gideon Levy

Eu aș fi fericit să trăiesc pe strada Yasser Arafat din Ramat Aviv. Ar fi înălțător să trăiesc pe o stradă numită după un câștigător al premiului Nobel pentru pace; ar insufla speranță să trăiesc pe o stradă numită după un fost dușman și părintele fondator al națiunii învecinate, națiune ai cărei membri au trăit în satul pe ale cărui ruine a fost construit cartierul Ramat Aviv, și după omul care a încercat să facă pace cu Israelul.

Gestul numirii unei străzi după satul distrus, Sheikh Munis, ar fi, de asemenea, o onoare pentru cartier și pentru țară. Numai dacă Israelul ar avea încredere în justețea unei astfel de direcții, ideea nu ar părea atât de deplasată...Dacă...

Dar eu trăiesc pe o stradă care poartă numele unui om de stat anglo-evreu, viceregele Indiei, Rufus Daniel Isaacs, lord de Reading. Mă îndoiesc că există o singură persoană care locuiește pe strada aceasta și care știe cine a fost sau de ce a fost numită strada după el.

Străzile noastre sunt numite, în general, după rabini și activiști Zioniști, ceea ce e, cu siguranță, acceptabil. Mai puțin acceptabilă este folosirea unor astfel de nume pentru străzile pe care trăiesc arabii. Dov din Mezeritch, Besht (Baal Shem Tov), Zalman Meisel, Shivtei Yisrael și Avodat Yisrael sunt străzi din orașul arab Jaffa. În unele orașe mixte, provocarea este și mai mare. Principala stradă din Ramle poartă numele lui Binyamin Ze’ev Herzl (n.t. numele real al lui Theodor Herzl, părintele Zionismului modern), în timp ce Hapalmach, Ha’etzel, Beitar și Yitzhak Sadeh sunt străzi pe care trăiesc cel puțin câțiva locuitori arabi. În Lod, situația este similară; bulevardul Tzahal lângă moscheea Al Omari și străzile Eliyahu Golomb, Exodului și Aliya Bet lângă piață și Khan el-Hilu, vechiul caravanserai otoman.

Străzi cu nume arabe aproape că nu există, cu siguranță nici sensibilitate. Podul de intrare în Nazaret este numit după șeful statului major al armatei israeliene, Rafael Eitan, unul dintre oamenii cu cea mai mare ură pentru arabi, care i-a comparat cu niște „gândaci drogați.” De când a fost construit podul, moștenirea acestuia răsună în mintea oricărui șofer din Nazaret care îl traversează. Acesta este modul în care e tratată o minoritate israeliană.

                  Indicator rutier al străzii Arafat din orașul arab Jatt. Foto: Haaretz

Dar nu e de ajuns. Orașul arab Jatt a decis în urmă cu câteva luni să numească o stradă după tatăl națiunii sale. Existența unei străzi Arafat în statul Israel a captat cu întârziere atenția autorităților israeliene, dar niciodată nu e prea târziu să stârnești un scandal și să oprimi o minoritate. Prim-ministrul a declarat că nu va fi de acord ca țara să aibă „străzi numite după dușmanii Israelului.” I s-a ordonat ministerului de interne să acționeze, președintele consiliului local a capitulat și numele străzii a fost înlăturat. Nu există niciun Arafat, numele său a fost șters. Poate că în loc de Arafat, strada se va numi Elor Azaria. Ar fi chiar amuzant, dacă efortul de a șterge, a scrie peste și a sugruma orice sentiment național nu ar fi atât de șocant. Numai evreii au voie să fie amintiți.

Dar să revin la cartierul meu. Partea sa nordică, Ramat Aviv Gimmel, este cartierul teroriștilor. Aproape toate străzile sale sunt numite după teroriști evrei care au aruncat în aer autobuze, au atacat trenuri și au omorât oameni. Eliyahu Feinstein și Eliyahu Beit Zuri, ucigașii lordului de Moyne; Meir Feinstein, care a atacat o stație de tren, Shlomo Ben Yosef, care a atacat un autobuz; Moshe Barazani, care a aruncat în aer un tren în Malha; și Yehiel Dresner, care a atacat un tren în Lod. Sângele nevinovaților se află pe mâinile tuturor acestor personaje. Chiar și mai mult sânge se află pe mâinile lui Rehavam Ze’evi, care are și el o stradă ce îi poartă numele, în apropierea portului.

Fiecare națiune își are eroii săi pătați cu sânge. Unii dintre eroii Israelului, după care sunt numite străzile israeliene, au pe mâini mult mai mult sânge decât a avut vreodată Yasser Arafat. Ar fi trebuit să îi fi văzut pe politicienii de dreapta urlând ca din gură de șarpe când membrul Knessetului, Ahmed Tibi, a spus că Arafat a fost „părintele națiunii palestiniene.” Pentru acești bădărani, nu există o asemenea națiune și nici părintele ei.

Poporul palestinian își va aminti mereu de Arafat, cu sau fără o stradă numită după el în orașul Jatt. Nici prim-ministrul Benjamin Netanyahu și nici ministrul de interne, Arye Dery, nu vor putea să îi șteargă memoria din Jatt sau de pe străzile din Așkelon.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.776040

Haideți să sărbătorim: Israelul este mai bun decât Coreea de Nord!

de Odeh Bisharat

Clipul cu ambasadoarea americană la Națiunile Unite, Nikki Haley, a atras întreaga atenție a mediului online, înălțând spiritele și restaurând mândria. Nu totul este pierdut, până la urmă. Principalul ei mesaj a fost o simplă plângere: de ce Națiunile Unite se concentrează numai asupra Israelului și rămân tăcute în legătură cu nedreptățile din Iran și Siria, comise de Hezbollah și ISIS? Ambasadoarea a comparat atitudinea față de Israel cu atitudinea față de Coreea de Nord, statul conducătorului mult-iubit, care lansează rachete ilegale (nu că cei uciși de rachete legale ar dormi mai liniștiți).

Eu aș sugera ca ambasadoarea să adauge alte câteva puncte pentru comparație: de ce să nu comparăm atitudinea față de Israel cu cea față de Arabia Saudită, care omoară prin înfometare oamenii din Yemen? Sau cu cea față de Qatar, care, pe lângă sprijinul oferit organizațiilor teroriste radicaliste, angajează muncitori emigranți în condiții inumane? Sunt surprins de doamna ambasador, care a ales un gen de băieți răi și l-a ignorat pe celălalt. Pare că dacă e implicat petrolul, moralitatea ei și a multora se ramifică într-un mod propriu.

Totuși, nu am înțeles de ce s-a entuziasmat internetul atât de tare. Ambasadoarea a pus Israelul, Siria, Iranul și Coreea de Nord în aceeași enumerare și a hotărât că Israelul e cel mai bun dintre ele. Ce e de sărbătorit aici? Ar trebui să țopăim pe străzi, să executăm dansul pinguinului pentru că Israelul este mai bun decât Coreea de Nord? E ca și cum te-ai plânge că toți sunt hoți și te-ai apuca să-i critici pe unii numai din cauza familiei din care fac parte. Aș fi înțeles euforia dacă Israelul ar fi apărut pe același afiș cu țările scandinave care caută pacea și egalitatea.

Pe de altă parte, țările de care vorbește Haley, pot doar să viseze să fie în locul Israelului; să fie în centrul atenției întregii lumi, dar protejate de veto-ul american. Țările cu care doamna ambasador compară Israelul se află sub sancțiuni aspre, mai ales de natură economică. Pentru ele, o atitudine ca cea față de Israel ar fi raiul pe pământ.

În același timp, dacă există o rază de speranță pentru cei care caută pacea în Israel, ea constă în faptul că lumea nu se raportează la regiunea noastră ca la o cauză pierdută – cel puțin nu încă. Dacă situația ar fi fost fără de speranță, lumea nu s-ar mai fi deranjat să cerceteze ce se întâmplă aici. „Rana nu îl doare pe mort”, spunea poetul arab Al-Mutanabbi. Se pare că lumea încă mai crede că există o șansă ca lucrurile să fie rezolvate aici.

De aceea, fiecare cetățean israelian, evreu sau arab deopotrivă, ar trebui să fie rușinat că Statele Unite și alții îi acordă Israelului prezumția de nevinovăție cu privire la continuarea ocupației, oprimarea unui alt popor și discriminarea cetățenilor săi arabi. Așa cum fiecare persoană progresistă din lumea arabă trebuie să refuze tratamentul „delicat” din partea așa-ziselor elemente progresiste ale lumii care ignoră nedreptățile din lumea arabă datorită „înțelegerii” lor față de cultura arabă.

După ce am auzit comentariile ambasadoarei, am simțit că e o capcană, chiar și atunci când observațiile sale despre Israel au menționat țări pe care o administrație anterioară le-a poreclit „axa răului.” A intenționat cumva doamna ambasador să folosească logica inversată pentru a insufla pe ocolite opiniei publice noțiunea că Israelul nu face parte din lumea liberă? A încercat oare să contracareze ceea ce liderii israelieni au căutat să imprime în opinia mondială preț de o generație? Se pare că asta gândește despre Israel. Ambasadoarea a întins o capcană cu miere și oamenii au înghițit-o cu poftă.

La sfârșitul remarcilor sale, Haley a spus că Israelul este singura democrație din Orientul Mijlociu. Mie mi s-a părut că se preface. Dar chiar și Franța era o democrație excepțională la Paris, chiar și atunci când comitea crime de război în Algeria. Și Marea Britanie era și continuă să fie un model de democrație la Londra, în timp ce în India se purta cu barbarie. Și mai sunt multe astfel de exemple.

Deci, e adevărat că Israelul este o democrație la Tel Aviv, dar este un agresor în teritoriile ocupate. Un agresor și o democrație. N-ar strica o altă caracterizare.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.775388?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=opinion%2F.premium-1.775388&utm_campaign=Odeh+Bisharat&utm_term=20170306-03%3A38&writerAlerts=true