Împușcat de șase ori, apoi târât: moartea unui adolescent palestinian

               Familia lui Qusai al-Amour, jelindu-l. Foto: Alex Levac

de Gideon Levy

Peretele exterior al casei sale este acoperit acum de un afiș uriaș cu fotografia sa, întins pe două etaje. Așa a arătat în ultimele sale clipe: soldații IDF-ului apucându-l de mâini și de picioare, târându-l de parcă ar fi fost un sac de cartofi, cu capul lovindu-i-se de toate pietrele. În jur stau aproximativ 10 soldați, privind impasibili acțiunile colegilor lor.

Imaginea acoperă o parte din casa îndoliată; întreg satul o poate vedea. Dedesubt se află un mic text: „Nu spuneți că am fost ucis în copilărie. Îi voi trezi pe cei ce locuiesc în morminte și voi declanșa o revoluție subterană.”

E imposibil să nu te emoționeze o astfel de imagine. La fel cum este imposibil să nu te atingă materialul filmat care documentează această ucidere: focurile de armă trase într-un aruncător de pietre neînarmat cu altceva, care nu reprezenta un pericol pentru nimeni, adolescentul de 17 ani zăcând nemișcat și neajutorat la pământ, soldații împușcându-l cu furie, unul chiar împiedicându-se și căzând pe trupul lui Qusai al-Amour. Apoi se pot vedea doi soldați încercând să-l ridice, dar le scapă din mâini și atunci încep să îl târască pe potecă, zgâlțâindu-l și cu capul lovindu-i-se de toate pietrele.

Este fie mort, fie pe moarte în etapa aceasta, fiind împușcat de șase ori, acolo între arborii de măslin. Au tras și cu gloanțe de cauciuc spre Hiyam, sora mai mare a victimei, când aceasta a încercat să se apropie; este forțată să alerge ca să-și salveze viața, țipând în timp ce șchiopătează după ce a fost lovită. Mamă a șapte copii, în vârstă de 40 de ani, a încercat în zadar să-și salveze fratele de soldați și a fost spitalizată și ea. Iar în fundal, drapelul israelian alb-albastru flutură pe unul dintre jeep-urile blindate, parcat în apropiere, pentru gloria eternă a IDF-ului și a statului Israel.

În felul acesta, pe 16 ianuarie, trupele israeliene l-au ucis pe Qusai al-Amour, un elev în clasa a douăsprezecea din Tuqu, un sat palestinian de 14.000 de locuitori, situat în estul Betleemului. Qusai s-a trezit târziu în dimineața aceea, din moment ce se afla în vacanță. Era cel mai tânăr copil al Fatimei, casnică, și al lui Hassan, un tăietor de piatră; avea 12 frați și surori. Qusai studia științele și visa să meargă în Algeria să își continue studiile, așa cum au făcut mai mulți tineri din satul lui. S-a dus să se roage și a părăsit Betleemul pentru a participa la un workshop de fizică. După aceea, Qusai s-a dus să o viziteze pe Hiyam, care locuiește aproape de intrarea în sat.

Un turn de pază fortifiat al armatei a fost instalat în urmă cu patru luni pe drumul de acces spre Tuqu; oricine intră sau iese din sat este acum observat de soldați. În cele două săptămâni până în moartea lui Qusai, armata a efectuat deseori raiduri în sat, ziua și noaptea, pentru a aresta oameni și se pare pentru a-i provoca pe tineri și pentru a-i abuza pe locuitori. Nu este clar de ce. De când cu erupția tensiunilor, drumul este presărat cu pietre și resturi carbonizate de cauciucuri. Pentru ca șoferii să îl parcurgă trebuie să facă slalom.

Tuqu este un sat combativ; tinerii au început să demonstreze cu câteva luni în urmă pe drumul de acces de fiecare dată când apăreau soldații, mai ales în zilele de vineri, dar și în mijlocul săptămânii, chiar dacă într-un număr mai restrâns. În acea zi fatidică de luni, martorii oculari spun că între 10 și 20 de tineri mascați stăteau între arborii de măslin de lângă curbura drumului, aruncând cu pietre spre forțele armate destul de ample care soseau.

La vremea aceea, șeful consiliului satului, Hatam Sabah, se afla în biroul său din sediul consiliului, care este prima clădire ce se vede atunci când intri în Tuqu și de la geamurile ei se zărește întreaga zonă unde au loc ciocnirile de obicei. Sabah se uita pe fereastră și a observat un mare detașament de trupe IDF, inclusiv soldați îmbrăcați ca arabii și alte forțe speciale, care au sosit la intrarea în sat. A avut o premoniție că lucrurile aveau să iasă urât, ne-a spus el luni, când am venit să investigăm cazul. Că nu era genul de armată obișnuită trimisă în Tuqu.

Sabah le-a ordonat tuturor angajaților consiliului să meargă acasă și a rămas în clădire cu directorul său administrativ,Taysir Abu Mafrah. Cei doi bărbați spun că au văzut șapte vehicule militare plus încă unul deghizat ca vehicul civil. Patru au intrat în Tuqu și trei au rămas în afara satului. Au văzut și patru drone ținute de soldați. Era deja evident pentru Sabah și pentru Abu Mafrah că ceva neobișnuit avea să se întâmple.

Ca de obicei, tinerii din sat aruncau cu pietre înspre vehiculele blindate, la un ritm de o singură piatră la câteva minute, deși niciuna nu a lovit pe careva, își aduce aminte Sabah. El susține că tinerii nu aruncau cocktailuri Molotov, cu excepția unei singure sticle ce fusese aruncată înspre un jeep și asta numai după ce Qusai fusese ucis. Șeful consiliului spune că a strigat la tineri să nu mai arunce cu pietre, deoarece simțea că era ceva îngrijorător în legătură cu toată situația. Unii dintre ei au fugit. Toată povestea aceasta a durat 15 minute.

Chiar și la demonstrațiile mari, zgomotoase, din zilele de vineri, soldații nu foloseau muniție adevărată. Dar dintr-odată, în jurul orei 4 p.m. în acea zi, s-au tras mai multe rafale de gloanțe adevărate, se pare că toate îndreptate către tânărul mascat, cu o panglică verde legată în jurul frunții, Qusai al-Amour. Prietenul care stătea lângă el a fugit. Qusai a căzut la pământ. Soldații au tras în tânărul rănit. Apoi l-au târât la jeep, unde au încercat să îi acorde ajutor medical. O ambulanță palestiniană care a sosit pentru a-l ridica de acolo a fost alungată de soldați.

Potrivit autopsiei făcute de un medic palestinian, Qusai a fost lovit de șase gloanțe, patru în piept și două în picioare. A murit din cauza hemoragiei interne. Ceea ce nu se știe cu certitudine este dacă mai era viu când a fost târât pe jos. Martorii oculari spun că în timp ce era împușcat, Qusai a îngenunchiat.

Adolescentul a fost rănit în urmă cu un an de zile de un glonț de cauciuc care i-a lovit piciorul, tot acolo la intrarea în sat. Cinci luni după aceea, au venit soldații la el acasă în toiul nopții și l-au arestat. A fost eliberat după 10 zile.

Nepoțica lui, Tala, în vârstă de 3 ani, se plimbă acum în jurul curții unde sunt adunați îndoliații, îmbrăcată într-o hăinuță de un roz aprins și ținând cu mândrie un afiș cu fotografia unchiului ei. Mama îndurerată a lui Qusai al-Amour poartă o cămașa imprimată cu imaginea fiului ei; tatăl său tocmai s-a întors de la poliția militară a IDF-ului, unde a dat o declarație pentru departamentul de investigații criminale.

                                     Nepoata lui Qusai, Tala. Foto: Alex Levac

De ce a ieșit Qusai să demonstreze din nou și din nou? Șeful consiliului ne spune că tinerii din sat simt în mod deosebit presiunea uriașă a ocupației: Tuqu este înconjurat de colonii evreiești și armata în mod particular se face simțită. „Soldații vin în fiecare noapte să facă arestări.”

Fatima, mama, spune că fiul ei și-a dorit să fie un shahid Al-Aqsa (un martir pentru cauză). Tatăl îndurerat adaugă: „Făcea ce fac și ceilalți tineri din sat. Nu s-a dus să atace armata – armata l-a atacat.”

Când fiul său a fost omorât, Hassan se afla la muncă. O rudă l-a sunat și inițial i-a spus jumătate de adevăr: că armata l-a luat pe Qusai.

După ce soldații au lăsat trupul întins pe asfalt, la picioarele turnului de veghe, Fatima s-a apropiat, însoțită de mai mulți membri ai familiei. Nu știa dacă e mort sau viu și își amintește că i-a implorat pe soldați să îl ducă la un spital în Israel. O femeie soldat a dat-o la o parte. Până la urmă, trupul a fost transportat de o ambulanță IDF până la o bază militară din apropiere. La ora 5:30 p.m., a venit după trup o ambulanță de la spitalul Al-Hilal din Hebron și l-a dus la spitalul Al-Husseini din Beit Jall, în afara Ierusalimului, acolo unde l-au văzut părinții.

I-a luat patru zile lui Hassan al-Amour să găsească tăria de a privi filmul uciderii fiului său. S-a uitat o dată și a spus că nu îl va mai privi niciodată. „Nu mi-a venit să cred când am văzut video-ul. Au fost și evrei șocați de el. Ce pot să spun – să-mi văd fiul târât așa? Ce a făcut?”

Locuitorii din Tuqu sunt convinși că soldații au venit ca să-i pedepsească pentru permanentele proteste și revolte, pentru a-i da o lecție rebelului sat. Șeful consiliului local și ceilalți sunt siguri că soldații au venit de data aceasta cu intenția de a ucide. În plus, Musa Abu Hashhash, experimentatul investigator de teren al organizației pentru drepturile omului B’Tselem, atesta că nu este obișnuit ca un singur individ să fie împușcat de un număr de salve dintr-un pistol Ruger. De obicei, un singur glonț este tras în direcția picioarelor, pentru a „neutraliza pericolul.” De data aceasta soldații au tras șase gloanțe, toate în Qusai.

Purtătorul de cuvânt al IDF-ului a dat următoarea declarație ca răspuns celor de la Haaretz: „În cursul unei dezordini publice violente implicând în jur de 200 de palestinieni din satul Tuqu și incluzând aruncări cu pietre și cocktailuri Molotov către forțele de securitate, un luptător al Poliției de Frontieră a răspuns unui insurgent cu foc de armă. După verificarea rănii, o unitate IDF și-a făcut loc cu scopul de a-i oferi ajutor medical imediat. În timp ce soldații evacuau locul, au fost aruncate pietre într-o manieră care l-ar fi pus în pericol, așa că a fost dus rapid într-o locație sigură unde s-a început tratamentul medical, la sfârșitul căruia i s-a declarat moartea. Poliția israeliană a inițiat o anchetă a incidentului împreună cu departamentul pentru investigații criminale al poliției militare a IDF.”

În noaptea de după înmormântare, soldații IDF au efectuat un alt raid în Tuqu. De data aceasta au arestat trei tineri: Dahlala Habas al-Amour, vărul lui Qusai, Mohammed al-Badan și Thamer al-Badan. Cei trei încă nu au fost eliberați. În jur de 40 de săteni din Tuqu se află acum în închisorile israeliene.

Lunea trecută, exact acum două săptămâni după incident, am văzut un cioban cu turma sa în același loc în care a căzut Qusai. Văzând mașina israeliană și doi israelieni ieșind din ea, ciobanul a luat-o la fugă, la fel și turma sa.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.769313

Poate că e mai greu să părăsești o casă furată

Activiștii pro-coloniști se încaieră cu poliția israeliană în timpul unei acțiuni de evacuare a avanpostului Amona din Cisiordania ocupată,1 februarie 2017. Foto: Reuters 

de Gideon Levy

Odată, m-am mutat și eu. A fost trist. A fost trist să părăsesc pereții și amintirile. Tristețea a trecut. Am depășit-o. Nu sunt singurul – mulți oameni s-au mutat, și-au schimbat locuințele, unii pentru că așa au vrut, alții nu: din cauza unui contract care a expirat, o relație care s-a destrămat sau o slujbă nouă.

E mereu trist să îți părăsești casa, deși nu fiecare plecare beneficiază de articole înduioșătoare, aserțiuni mincinoase și strigăte absolut incredibile pentru compasiune națională și compensații scandaloase. Nu întotdeauna se întâmplă ca 8 batalioane ale armatei israeliene și 3.000 de polițiști să însoțească o persoană care se mută din locuința sa.

Dar, dacă stau să mă gândesc, eu nu am trăit niciodată într-o casă furată. Poate e mai greu să părăsești o casă furată.

Miercuri, spectacolul Amona și-a trăit ultimul act. Mai mult decât orice altceva, evacuarea avanpostului ilegal a dovedit cât de rasistă este poliția israeliană. Se pare că oamenii pot fi evacuați cu mâinile goale, fără mitraliere și căști, fără bastoane și mai ales, fără tupeul și înclinația spre violență demonstrate de poliția și poliția israeliană de frontieră atunci când au de-a face cu arabii sau etiopienii neajutorați. Dintr-odată demonstranții nu mai sunt împușcați cu gloanțe veritabile sau de cauciuc. Și nu poliția a fost cea care a măturat Amona, ci soldații „Armatei de Salvare” în jachete albastre cu drapelul israelian cusut pe mânecă.

De ce? Deoarece evacuații sunt evrei albi, reprezentanții celui mai privilegiat, mai puternic grup din societatea israeliană. Deoarece șeful poliției vine din același cartier. De la Umm al-Hiran până la Amona, comparația urlă până la ceruri: poliția apartheidului. O poliție pentru albi, o altă poliție pentru nativi. E un lucru ce nu mai poate fi negat.

Poliția israeliană se mobilizează în a doua zi a operațiunii de evacuare a avanpostului Amona. Foto: COEX/AFP

Evacuarea Amonei a avut loc după un preludiu care a fost tărăgănat fără întrerupere, ce includea obișnuitul repertoriu al șmecheriilor, nenumărate audieri la Curtea Supremă de Justiție, audieri întruchipând o versiune costumată de Purim în mod special caraghioasă a unui stat al dreptății și egalității în fața legii, cu tot tacâmul: judecătorii care făceau pe proștii, fetele cu codițe și cu ochii în lacrimi, tinerele mame cu bebeluși în brațe, chitarele, rugăciunile, lumânările și tot restul acestui spectacol răsuflat. Urlete despre „ticăloșie” și „discriminare” și „cetățeni de tip B”, fetița întrebându-și mama în fața camerelor de luat vederi, desigur, „Mămico, o să avem unde să locuim?” de parcă nu ar fi știut răspunsul.

Armata îngrădește cu cordoane zona dar permite sutelor de tineri să se infiltreze nestingheriți, baricadându-se în interiorul caselor și promițând în același timp că vor evita violența; soldații manifestându-și sensibilitatea în timp ce se pregăteau să acționeze – gata să izbucnească în lacrimi în orice clipă; titlurile grețoase – „Aceasta a fost casa mea”, „Ultimele ore”; proprietarii palestinieni ai pământului pentru care a fost montat acest spectacol, cărora nu li se va permite să se apropie de pământul lor, acum evacuat; numele copilăresc ales pentru această misiune – „Grădinița încuiată” (un vers dintr-un cântec) – vai, ce poetic și emoționant. Și, desigur, reacția Zionistă specifică, fără de care nicio evacuare nu s-ar întâmpla – construirea a 1.000 de noi locuințe în colonii și numărătoarea nu s-a încheiat.

Muzica nu se oprește niciodată – până când se oprește, iar spectacolul Amona va fi ultimul. Sezonul evacuărilor s-a încheiat. Prefăcătoria s-a încheiat. Dacă nu se va întâmpla ceva neașteptat la Washington, putem uita acest teatru al absurdului, această mostră de evacuare, în care – pentru un moment – Israelul se înfășoară în imaginea unui stat al legii și ordinii, mută o mână de coloniști care ocupau ilegal pământul – un lot prost coloniștii aceștia, un măr stricat, nimic mai mult – de parcă ar fi singura colonie ilegală, și în locul lor aduce o altă mie de persoane pe pământul furat. Dar anexarea se apropie, aranjamentul e aproape făcut, balul mascat se va potoli și va urma mahmureala triumfului coloniștilor.

Puțini israelieni au vizitat vreodată Amona. Majoritatea habar n-au unde este. Probabil pe puțini îi interesează soarta ei. Chiar după dramoleta aceasta jenantă, Amona nu a atins inima comunității seculare. Și totuși, este ironic că la Amona s-a declarat statul independent al coloniștilor. Această evacuare fără valoare este cea care atestă marea lor victorie. Nu vor mai exista Amone. A fost ultimul spectacol al Teatrului Național.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.769051

Cum să expulzezi: sfat pentru Trump de la un israelian

O familie palestiniană stă lângă rămășițele casei sale de lângă satul Jenbah, zona fiind desemnată de către Israel zonă pentru exerciții militare. Cisiordania ocupată, 2 februarie 2016.

de Amira Hass

Abia dacă a trecut o săptămână și deja ai dat cu bâta-n baltă, Donald Trump. Motivul e simplu: nu te-ai consultat cu Israelul despre cum să refuzi intrarea în țara pe care o conduci fără să stârnești jumătate de mapamond împotriva ta. Dar când vine vorba de cealaltă promisiune a ta – expulzarea propriu-zisă – încă ai timp să te sfătuiești cu noi.

Regula 1: Liniște. Nu fă publicitate politicii de expulzare. Lasă ca fiecare persoană expulzată să se confrunte singură cu decretul și să creadă că ea are o problemă. Personală. La un anumit moment, începând cu sfârșitul anului 1995 (în timpul guvernării partidului laburist și al procesului Oslo), palestinienii au realizat că își pierdeau statusul de rezidență în Ierusalim dacă trăiau acolo unde trăiau cu ani în urmă: în afara granițelor Ierusalimului anexat sau în jurul acestuia.

Regula 2: Uimire absolută. Insistă că de fapt nu s-a schimbat nimic și că aceste legi au existat din vremuri imemoriale. Asta a susținut ministerul internelor în 1996 când tot și tot mai mulți palestinieni din Ierusalim descopereau că le fuseseră revocate cărțile de identitate și că deveniseră rezidenți ilegali în orașul și pe pământul natal.

Regula 3: Gradualismul. Expulzarea se construiește pas cu pas, ca și când ar fi din întâmplare. Anexarea și exproprierea pământului. Interdicțiile de construcție pe zona rămasă. Recrutarea lui Dumnezeu. Aglomerarea insuportabilă în locuințe și chirii astronomice. Ignorarea traficanților de droguri. Neglijarea infrastructurii și a școlilor. Creșterea taxelor. Locuri de muncă puține. Plantarea molestatorilor profesioniști (aka coloniștii) în centrul cartierelor, cu gărzi de securitate înconjurându-i.

Și lucrul principal: statusul de rezidență bazat pe Legea Cetățeniei și a Intrării în Israel care poate expira în orice moment. De parcă palestinienii din Ierusalim au intrat în Israel și au ales să trăiască sub bocancul său ca emigranți non-evrei. De parcă Israelul nu ar fi dat buzna cu violență în viețile lor în orașul în care s-au născut mamele mamelor lor.

Regula 4: Suportul juridic (A). La vremea respectivă președinte al Curții Supreme, Aharon Barak și colegii săi, Gabriel Bach și Shoshana Netanyahu, deja emiseseră aprobarea judecătorească pentru încă o expulzare în masă dar latentă. În 1988 aceștia au hotărât că este legal să expulzezi un palestinian născut în 1943 în Ierusalim pentru că avea și cetățenie străină. (Mubarak Awad, care întâmplător pleda pentru dizobediență civilă palestiniană).

Regula 5: Diversitate. De ce să rămâi la o singură scuză, domnule președinte? Noi ne bazăm cu succes pe o abundență de scuze pentru expulzarea palestinienilor de pe pământurile lor, din patria lor, din casele lor: politice (opoziția față de guvernarea noastră), administrative (au ratat un recensământ sau și-au prelungit șederea în străinătate), o zonă de exerciții militare, o rezervație naturală, apropierea de un avanpost militar, un sit arheologic, teren de stat, respingerea planurilor de zonificare, bariera de separație, interdicțiile de construcție, plantarea molestatorilor profesioniști și a pesonalului de securitate, citatele din Biblie.

Regula 6: Suport juridic (B). Judecătorii noștri evită hotărârile judecătorești împotriva politicii de construcție și planificare urbană inegală pentru evrei și arabi.

Regula 7: Reducerea porției de apă. Mai ușor cu apa, domnule Trump. Hotărăște ca fiecare musulman sau mexican să beneficieze de numai un sfert sau mai puțin din cantitatea de apă folosită de un consumator mediu. Hotărăște ca oriunde trăiesc musulmanii sau mexicanii, să fie deconectați de la rețeaua de furnizare a apei. Doar uită-te la valea Iordanului. Este un instrument exemplar pentru împuținarea populației nedorite. Ai încredere în noi.

Regula 8: Sprijinul elitelor. Trimite consilieri în Israel. Vor primi sfaturi despre cum activitățile rutinei de expulzare sunt îmbrățișate de tăcerea intelighenției celei mai educate și mai luminate, sarea pământului, absolvenții IDF-ului, care își fac cuib în universități și frecventează sălile de concerte. Maleabilitatea lor este absolut fantastică.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.768850

De ce ne urăsc?

de Michael Lesher

I-ați văzut, nu-i așa? Atacurile personale violente, înjurăturile, amenințările cu moartea? Dacă ați citit articole precum cele scrise de mine – scrise de un evreu care recunoaște umanitatea palestiniană – și v-ați făcut timp să aruncați o privire peste câteva dintre comentariile cititorilor, știți despre ce vorbesc.

Dacă nu – ei bine, de dragul simplicității, haideți să luăm în considerare doar atacurile adresate mie. (Gideon Levy, Amira Hass, Norman Finkelstein și prietenul meu Jonathan Ofir, printre alții, toți și-au atras astfel de insulte). Un evreu religios de fațadă m-a numit în mod public „deviant”, „dușman”, „un evreu din cea mai josnică speță”; ba chiar m-a comparat cu colaboraționiștii naziști, concluzionând că din moment ce „nu am nici măcar moralitatea unui șobolan de canal”, ar fi mai potrivit pentru un evreu religios să mă omoare.

Un caz excepțional? Mi-aș dori să fie așa. Unul dintre articolele mele recente trăgea atenția asupra dezumanizării palestinienilor care se opun ocupației israeliene. Ca răspuns, o serie de cititori evrei m-au descris ca pe un „căpcăun”, „un sub-om”, „o ființă dezgustătoare”, „un dușman al iudaismului” și un „bufon nebun ce-și acordă prea multă importanță” cu „opinii bolnave, diforme.” Un alt evreu ortodox – împrumutând o pagină din pamfletul nazist Entartete Kunst – sugera că preocuparea mea pentru drepturile palestiniene nu ar putea însemna decât că există o pată undeva în descendența mea evreiască.

Și așa mai departe.

Sigur, aș putea să ignor toate aceste comentarii. Dar prefer să le înțeleg. Pentru că dacă nu înțelegem ce îi îndeamnă pe evrei la asemenea calomnieri bizare – toate acestea în timp ce se consideră a fi mai presus de orice reproș – este evident că nu vom putea să le schimbăm opiniile. Și dacă nu reușim să o facem, numai drepturile palestinienilor vor avea de suferit: oamenii incapabili de un discurs civilizat despre instituțiile pe care le prețuiesc sunt eo ipso incapabili să își păstreze civilizația vie. Așa că este periculos să întorci complet spatele invectivei – oricât de stupidă și superficială – însăși stupiditatea atacurilor indică faptul că autorii acesteia sunt o amenințare la adresa propriei lor culturi – care este și a mea.  

Deci, de ce aruncătorii cu noroi ne urăsc atât de mult? Iată câteva lucruri pe care le pot discerne în spatele gălăgiei lor.

1) S-au autoiluzionat. Vreme de zeci de ani, mulți evrei – mai ales evreii israelieni și cei crescuți așa încât să se identifice cu Israelul – au fost învățați că aparțin unei rase superioare, una care, prin natura sa, nu face rău dacă nu este necesar. La fel ca cetățenii lui Mark Twain din Hadleyburg, ei cred în superioritatea lor morală deoarece asta li s-a predicat, fără încetare, ca fiind esența identității lor: a pune la îndoială acest lucru ar însemna să se îndoiască de sine.

Astfel că, renumitul scriitor evreu-american Jeffrey Goldberg, care a îmbrățișat cetățenia israeliană la timp pentru a asista la torturarea prizonierilor palestinieni și la represiunea militară brutală care a caracterizat răspunsul IDF-ului la copleșitor de nonviolenta primă Intifadă, a putut să transpună pe hârtie mândria resimțită în legătură cu bărbăția marțială a Israelului și să insiste cu pioșenie că evreii israelieni sunt superiori din punct de vedere moral palestinienilor pe care îi ucid.

Și nu e vorba că Goldberg ar fi prost sau nesincer în mod intenționat. Doar că este atât de devotat fanteziei purității evreiești încât nu poate să recunoască ceea ce vede cu ochii proprii fără să-și primejduiască simțul identității. La fel ca Heinrich Himmler, care se lăuda că ofițerii SS, deși au văzut „sute de cadavre unele peste altele”, „au rămas oameni de treabă” datorită „sufletului german nevinovat” și „idealismului” – calități niciodată întâlnite la „oamenii străini” pe care au fost forțați să îi extermine – Goldberg trebuie să insiste că, în ciuda tuturor evidențelor, palestinienii sunt în mod natural violenți, în timp ce „noi, [israelienii], nu încercăm să omorâm copii.”

2) Au antrenamentul fricii. La fel cum au fost învățați să își asume propria superioritate, criticii noștri au fost învățați să urască și să se teamă de cei pe care îi reprimă. Și de ce nu? Dacă vrei să asuprești un alt popor cu o conștiință curată, trebuie să te convingi – sau să îți permiți să fii convins – că victimele tale sunt monstruoase, rele prin definiție. Acum mai bine de doi ani, am citat într-unul dintre articolele mele o slujbă despre care s-a vorbit mult, în care un rabin ortodox își sfătuia turma să evite toate alimentele non-cușer deoarece „arabii nu caută altceva decât sângele evreiesc” – sugerând că palestinienii nu sunt doar criminali, ci și vampiri, tânjind să sugă sângele din venele evreiești dar ar fi împiedicați să facă asta atunci când sângele este pur.(Din cauză că ei nu sunt, presupun). Încă nu am dat peste un evreu ortodox căruia să i se pară grotesc acest pasaj, dimpotrivă, mai mulți m-au denunțat pentru că l-am pus sub semnul întrebării.

Dimpotrivă, astfel de oameni au fost învățați să identifice virtutea exclusiv la cei pe care îi cunosc. În loc să vadă loialitatea, dreptatea, compasiunea, ca pe niște calități pe care le împărtășesc cu omenirea în general, expunerea lor la aceste trăsături în propriile lor comunități nu face decât să le consolideze simțul unicității: dacă noi suntem așa, atunci ei nu pot fi așa. Asta a avut în minte Sartre atunci când a scris că „dacă evreul nu ar fi existat, antisemitul l-ar fi inventat.” Și tot de aceea, așa cum a remarcat Laith Saud, acei americani (și evrei) de astăzi care vor să vadă în ei „o înțelepciune pură” trebuie să și-i imagineze pe Ceilalți – palestinieni, arabi, musulmani în general – ca „pur barbari.” Pentru prizonierii acestei concepții, binele pe care îl știu la ei trebuie să fie numai al lor ca să fie real.

3) Sunt demoralizați. În spatele bravadei și al discursului plin de ură, adepții sloganului „Israelul înainte de toate” sunt un grup confuz, tulburat, nefericit. Statul care părea odată olimpian în ochii lor și-a dezvăluit picioarele de lut. Utopismul găunos al primilor lideri ai Israelului a croit drum unei societăți de tip Jim Crow în care grămezi de tineri evrei scandează lozinci rasiste în timp ce ministerul justiției, nu mai puțin pe față, tolerează crima. Suporterii Israelului care pe bună dreptate critică politicile anti-imigrație ale lui Donald Trump sau condamnă violența armatei siriene împotriva civililor, în interior sunt stânjeniți când iau în considerare faptul că Israelul face exact aceleași lucruri de zeci de ani. Ei vor să creadă în superioritatea lor, dar faptele le cam stau în drum.

James Baldwin observa cu ascuțime în anii ’60 că „prețul absolut prohibitiv pe care Sudul a trebuit să îl plătească pentru a-l ține pe negru la locul lui” nu „a reușit decât să creeze ceea ce este, cu certitudine aproape absolută, cea mai derutată și mai demoralizată populație albă din lumea vestică.” Același lucru este valabil pentru israelienii de astăzi și, la fel de adevărat, mi-e teamă, în cazul evreilor care mă condamnă pentru că repet anumite adevăruri din istoria Israelului și despre continua sa ocupație a pământului palestinian. Păcatele mele, oricum ar vrea acești oameni să le descrie, sunt minore față de violența la care și-au supus ei propriile conștiințe. Eliminați principiile morale dacă acestea nu accentuează și mai tare supremația evreiască; vă debarasați de realități, de fapte; întoarceți spatele drepturilor omului atât de migălos încorporate în jurisprudența internațională după ororile celui de-al Doilea Război Mondial; spuneți nu dreptății și da apartheidului; vă descotorosiți de orice cunoștință, de orice fost prieten care vă indică adevărurile inconfortabile; faceți negoț cu religia voastră (dacă sunteți religioși) pentru o bucată de pământ furat – și pentru ce aveți să trăiți, cu excepția unei țărâne care nu a fost niciodată a voastră? Acești Zioniști nu au de ce să fie invidiați; în spatele furiei lor le aud durerea.

Deci, ce este de făcut cu ei? Din păcate, antidotul evident – informarea pentru a contracara ignoranța – nu prea este eficient. Dacă acești oameni voiau adevărurile le-ar fi absorbit cu mult timp în urmă: astăzi, adevărata dificultate este să păstrezi capul cuiva suficient de adânc în nisip pentru a evita să cunoască adevărurile. Deci ignoranța lor este doar carapacea unei maladii mai profunde.

Eu propun o abordare diferită. În loc să ne educăm criticii noștri cu adevăruri, eu sugerez ca întâi să le demonstrăm forța convingerilor noastre morale. Facem asta nu răspunzând insultelor cu insulte, ci adresându-ne lor ca unor ființe umane – așa cum ne adresăm palestinienilor. Fără a ne opri vreo secundă din căutarea dreptății, putem, cu calm, cu tristețe, să îi provocăm insistent pe dușmanii noștri să se justifice. Susțin ocupația? De ce? Pot justifica apartheidul? Cred că pot împăca eticile evreiești cu furtul și violența? Dacă da, cum?

Astfel de întrebări mi se par mai logice decât apologetica. Până la urmă, nu noi, ci criticii noștri sunt cei care trebuie să se justifice, ei, nu noi, sunt cei care datorează o explicație și o autoapărare. Și trebuie să vadă că știm asta și că nu vom înceta să o afirmăm, orice s-ar întâmpla. Poate că asta nu va opri atacurile la persoană. Dar cred că poate schimba accentul discursului.

Apropo, nu mă aștept ca dușmanii mei să fie domoliți de încercarea mea de a le înțelege motivele. Ei nu vor să fie înțeleși; în adâncul adâncurilor, ei sunt sunt terifiați că s-ar putea înțelege pe ei înșiși.

Eu fac efortul deoarece dreptatea pentru Palestina nu poate fi căutată într-un vacuum. Lui Edward Said îi plăcea să citeze un vers frumos al poetului Aimé Cesaire: „Există loc pentru toate rendezvuurile victoriei.” Lucrurile mărețe pentru care ne luptăm sunt destinate tuturor. Și cuvintele pe care le rostim despre aceste scopuri trebuie să ia în considerare pe toată lumea – chiar și pe cei care ne urăsc.

http://blogs.timesofisrael.com/why-do-they-hate-us-an-apology-for-my-enemies/

„Israelul este singura țară care nu se teme și nu este speriată de Trump”

                                                      Haneen Zoabi

 

de Harriet Sherwood

Haneen Zoabi, unul dintre cei 14 membri palestinieni cetățeni ai Israelului din parlamentul israelian dintr-un total de 120, a fost admonestată, înghiontită și suspendată din Knesset. „M-am obișnuit cu [abuzurile], spune ea. „Parțial se întâmplă din cauză că sunt femeie. [Pentru unii] este normal să fie furioși pe o femeie care nu se comportă așa cum lumea se așteaptă de la ea.”

Zoabi s-a aflat de mult în fața riscului expulzării. Potrivit unei legi adoptate vara trecută, un membru al parlamentului poate fi dat afară pentru „incitare la rasism” sau pentru „susținerea luptei armate” dacă 90 din cei 120 de membri ai Knessetului sunt de acord. Grupurile pentru drepturile civile spun că legea este îndreptată către membrii palestinieni ai parlamentului, într-o încercare de a-i reduce la tăcere. Isaac Herzog, liderul partidului laburist israelian a descris legislația ca pe o „pată întunecată pe chipul Israelului.” Zoabi a numit-o tentativă de „asasinare politică.”

„Suntem membri ai parlamentului. Nu aruncăm cu pietre, nu facem parte din nicio rezistență armată. Noi vorbim, asta facem. Iar Israelul a criminalizat asta.” Zoabi, în vârstă de 47 de ani, a fost prima femeie palestiniancă din Israel care a fost aleasă în parlament când a câștigat un loc în 2009. Aproximativ 20% dintre cetățenii Israelului sunt palestinieni, care teoretic au drepturi egale dar se confruntă cu discriminarea instituționalizată – de exemplu în finanțarea școlilor (care sunt segregate între evrei și palestinieni) sau în sfera locurilor de muncă din sectorul public. Haneen Zoabi a crescut în Nazareth, unde locuiește și acum, într-un apartament din casa părinților și a studiat filosofia la universitatea din Haifa – unul dintre puținele orașe mixte ale Israelului.

Notorietatea sa a fost declanșată de participarea la o acțiune a unei flotile de nave ce încerca să spargă blocada din Gaza în mai 2010. Flotila a fost interceptată de forțele israeliene și nouă activiști pro-palestinieni au fost uciși. Zoabi, care se afla la bordul navei principale, Mavi Marmara, a văzut cu ochii ei întreaga violență.

Furoarea rezultată nu i-a diminuat devotamentul față de activism. În această lună, ea și alți politicieni palestinieni-israelieni au protestat în satul beduin Umm al-Hiran din deșertul Neghev împotriva deciziei guvernului de a demola o parte a satului pentru a face loc unui nou oraș evreiesc. Un bărbat beduin a fost împușcat mortal de poliția israeliană și un polițist a murit după ce a fost lovit de o mașină. Zoabi și colegii ei înfruntă acum solicitări de a fi investigați pentru incitare. „Ce se întâmplă la Umm al-Hiran este expulzare, apartheid, colonialism”, spune ea. „Palestinienii sunt expulzați politic din Knesset și expulzați fizic din Neghev.”

Israelul, spune ea, vrea „să închidă dosarul” cererii palestiniene pentru un stat. Benjamin Netanyahu, prim-ministrul israelian, „schimbă paradigma de la gestionarea crizei la soluționarea crizei – dar [soluția sa] este una unilaterală, în interesul Israelului. Ceva s-a schimbat în mințile israelienilor: palestinienii au încetat să mai existe. Zidurile nu sunt doar fizice, ci și psihologice.”

Această mentalitate este consolidată de noul președinte american, adaugă ea. ”Donald Trump poate părea bizar și unic pentru majoritatea lumii, dar nu pentru Israel. Genul său de populism [și] tipul său de discurs violent sunt modelele dominante în Israel. Israelul este singura țară care nu se teme și nu este șocată de Trump. Dimpotrivă, Netanyahu și Trump reprezintă același model.”

Dacă Trump dă curs promisiunii sale de a muta ambasada Statelor Unite la Ierusalim, semnificând susținerea pretenției Israelului că Ierusalimul este „capitala sa eternă și nedivizată”, va exista „o reacție puternică” adaugă Zoabi.

Zoabi spune că măsura lui Trump ce le interzice oamenilor din anumite țări musulmane să intre în Statele Unite este o oficializare periculoasă a islamofobiei. „Ura aceasta nu este nouă, face parte din cultură, dar acum a fost transformată în politică. Devine normal să poți vorbi cu ură despre musulmani fără să simți nicio rușine.”

I-ar plăcea să vadă o mișcare populară a drepturilor civile, cu palestinieni ieșind în stradă, cu afaceri închizându-se și cu Autoritatea Palestiniană dizolvându-se pentru a forța Israelul să își asume responsabilitatea „ca forță ocupatoare.” Dar și comunitatea internațională – Europa și mai ales Marea Britanie – trebuie să acționeze, mai spune ea; Israelul nu ar trebui să poată extinde coloniile în Cisiordania și în Ierusalimul de Est cu impunitate. „Dacă încalci legea internațională ar trebui să plătești pentru asta.” Zoabi și-ar dori să vadă guvernele sancționând și boicotând Israelul – „Vă puteți imagina un protest mai non-violent decât un boicot?”

În comunitatea ei, spune ea, nu mai este „împotriva normelor ca [femeile] să fie lideri activi în luptele politice. Acest lucru nu este neobișnuit. În societatea palestiniană, sunt mai multe femei decât bărbați care au calificări academice. Vezi tot mai des femei independente, alegând să își continue cariera, amânând măritișul sau nemăritându-se, având mai puțini copii. Nu este o societate conservatoare într-un mod stereotipic.” Zoabi a făcut campanii împotriva unor chestiuni ca poligamia, violența domestică și împotriva așa-numitelor „crime de onoare.” „Am avut patru demonstrații anul trecut, care au fost foarte susținute. Nu reprezint o opinie marginală asupra acestor lucruri, mă aflu în consens cu multă lume.”

Zoabi speră că este un model pentru tinerele femei palestiniene: „Ar trebui să lupți pentru lucrurile în care crezi. Dacă nu obții rezultate directe chiar acum, nu înseamnă că nu există un rezultat. Poate nu pentru tine, dar pentru o altă generație.”

Luna trecută, Zoabi a participat la un protest al femeilor membre ale parlamentului după ce două consiliere au fost date afară pentru că nu s-au îmbrăcat suficient de „modest.” Codul vestimentar a devenit mai relaxat, ca urmare. „A fost așa prostesc – dar uneori te simți cu adevărat puternic” spune ea. „Dar mi-aș dori ca Knessetului să îi pese la fel de mult de libertate precum îi pasă de felul în care se îmbracă femeile.”

https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2017/jan/30/haneen-zoabi-israel-only-country-not-shocked-afraid-trump?CMP=share_btn_fb

Bătălia pentru Ierusalim

de Jonathan Ofir

E multă gălăgie, va muta sau nu va muta Trump ambasada americană la Ierusalim. Dar care este mai exact statusul Ierusalimului și unde au început cu adevărat legăturile Israelului cu Ierusalimul? Și cum?

Încercarea Israelului de a pune mâna pe Ierusalim este centrală Zionismului. Se află chiar în numele lui. Imnul național israelian se sfârșește cu versurile: „Pentru a fi o națiune liberă în țara noastră/Pământul lui Sion, Ierusalimul.”

Nici măcar nu e nevoie să acordăm atenție mitologiei „națiunii evreiești” și mențiunii că aceasta este „țara noastră.” Haideți să trecem direct la „Sion, Ierusalim.” Numele „Sion”, care enunță titlul ideologiei, „Zionismul” (sionismul) provine din Ierusalim. Sionul a fost mai întâi o garnizoană din Ierusalim, apoi numele a fost folosit pentru întregul oraș, apoi pentru întreg pământul – o noțiune expansionistă din punct de vedere lingvistic, semănând cu noțiunea religioasă „căci din Sion va ieşi Legea” (Isaia 2:3).

Astfel, pentru Zioniști, Ierusalimul era perla din scoica ambițiilor lor. Așa că, a fost o problemă serioasă faptul că rezoluția Consiliului General al Națiunilor Unite cu numărul 181 din 29 decembrie 1947 (celebrul „Plan de partiție al U.N.”), privea Ierusalimul ca pe un Corpus Separatum (orașul avea să fie plasat sub regim internațional, conferindu-i un statut special, din cauza importanței pentru cele trei religii). Deși Ben Gurion a aprobat acest lucru în pragmatismul său din sfera realpolitikului, nu ar trebui să existe iluzia că el avea de gând să rămână la granițele care excludeau Ierusalimul. Așa cum i-a scris fiului său, Amos, în 1937 (despre o propunere de partiție anterioară făcută de Comisia britanică Peel), „presupunerea mea (și motivul pentru care sunt un apărător fervent al statului, chiar dacă acum el este legat de partiție) este că un stat evreiesc pe numai o bucată a pământului nu este sfârșitul ci doar începutul. (...) Stabilirea unui stat, chiar dacă este numai pe o porțiune a pământului reprezintă consolidarea maximă a puterii noastre în momentul de față și un impuls puternic pentru inițiativele noastre istorice de a elibera întreaga țară.”

În timp ce Declarația de Independență a Israelului, enunțată pe 14 mai 1948, considera că „această recunoaștere de către Națiunile Unite a dreptului poporului evreu de a-și stabili statul este irevocabilă”, se pare că nu a considerat că și granițele pe care această rezoluție le trasa erau „irevocabile” – ci, mai degrabă, că ar fi o simplă „sugestie.”

În timp ce Israelul cucerea părți din Ierusalim, rezoluția 194 a Consiliului General al Națiunilor Unite din 11 decembrie 1948, hotărăște în articolul 8 că „zonei Ierusalimului (...) ar trebui să i se acorde un tratament special și separat de restul Palestinei și ar trebui plasată sub controlul efectiv al Națiunilor Unite.”

Nu doar că Israelul nu s-a conformat (și totuși a fost acceptat ca membru al U.N., unii crezând cu naivitate că gestul l-ar încuraja să se supună) – avea, un an mai târziu, să își facă Ierusalimul capitală. Pe 5 decembrie 1949, Ben Gurion i-a spus guvernului că „noi socotim că Ierusalimul evreiesc este o parte organică, inseparabilă a statului Israel, la fel cum este o parte integrală a istoriei și credinței evreiești. Ierusalimul este inima statului Israel (...) Nu ne putem imagina (...) că U.N. vor încerca să separe Ierusalimul de statul Israel sau să vatăme suveranitatea Israelului în capitala sa eternă.”

Iată că le avem pe toate, toate elementele la care mă refeream la început – noțiunea că Ierusalimul este „inseparabil”, „parte integrală a istoriei și credinței evreiești”, „inima statului Israel” și, într-un final, „capitala sa eternă.”

Patru zile mai târziu, Națiunile Unite au adoptat rezoluția 303, reafirmând anterioara rezoluție 194, ca și când i-ar fi răspuns lui Ben Gurion spunând, „Ben Gurion, legea internațională înlocuiește mitologia religioasă.”

Dar Ben Gurion nu putea să accepte asta. Așa că, patru zile mai târziu (13 decembrie) i-a spus guvernului: „După cum știți, Consiliul General al Națiunilor Unite a decis între timp, cu o largă majoritate, să plaseze Ierusalimul sub un regim internațional ca o entitate separată. Această decizie este absolut imposibil de implementat – chiar și numai din cauza determinării și opoziției nealterabile a locuitorilor Ierusalimului. Trebuie să sperăm că Națiunile Unite vor remedia în timp eroarea pe care a făcut-o majoritatea și nu vor încerca să impună un regim Orașului Sfânt împotriva voinței locuitorilor săi.”

Cu siguranță nu s-a jucat cu vorbele sale mesianice spunând că „pentru statul Israel a existat întotdeauna și întotdeauna va exista numai o singură capitală – Ierusalimul etern. Așa a fost acum 3000 de ani – și așa va fi, credem noi, până la sfârșitul timpului.”

Wow, cu asemenea „seculari” ca Ben Gurion, cine mai are nevoie de clerici fundamentaliști religioși? Ben Gurion sugera literalmente că „Israelul” a existat acum 3000 de ani. Și că a existat de atunci în continuare, deși cu minore, „temporare ocupații” și că nimic nu ar putea contrazice drepturile ETERNE ale „israeliților” asupra acestui pământ și a „inimii” sale – Ierusalimul. Asta nu diferă cu nimic față de a spune „Dumnezeu ne-a dat pământul acesta.”

Deci, întregii lumi i se cere să se supună revendicării „dreptului etern” și vechi de 3000 de ani al Israelului asupra Palestinei, pe care Zioniștii o numesc „Eretz Israel” și astfel ar trebui să cedeze în fața „dreptului” Israelului asupra Ierusalimului din moment ce Dumnezeu și Ben Gurion au zis astfel.

Rezoluțiile U.N. 181 și 194 au fost astfel primele obstacole majore în calea anexării unilaterale a Ierusalimului de către Israel și definirii sale drept capitală a statului. A venit anul 1967, și Israelul a preluat controlul Ierusalimului de Est, anexându-l de fapt. Acest lucru este ilegal potrivit legii internaționale. Dar Israelului nu i-a ajuns. În 1980, avea să-l consacre drept „capitala sa unită și nedivizată” în semi-constituționala „Lege de bază.”

În timp ce această lege era discutată, Națiunile Unite au trecut rezoluția UNSC 486 „reafirmând că este inadmisibilă dobândirea de teritoriu prin forță” (un principiu central ce se găsea în preambulul rezoluției UNSC 242 din 1967), reafirmând „necesitatea primordială de sfârșire a ocupației prelungite a teritoriilor arabe ocupate de Israel începând cu 1967, inclusiv Ierusalimul” și „deplângând refuzul continuu din partea Israelului, puterea ocupatoare, de a se supune rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate și ale Consiliului General.”

Inflexibil, Israelul a adoptat Legea de Bază a Ierusalimului pe 30 iulie. Răspunsul Națiunilor Unite, sub forma rezoluției UNSC 478 de pe 20 august, conținea un limbaj și mai lipsit de echivoc decât rezoluția precedentă: în timp ce reafirma lucrurile enunțate în rezoluția anterioară, articula trei puncte centrale:

„1. Condamnă în termenii cei mai aspri gestul Israelului de a adopta Legea de bază a Ierusalimului și refuzul acestuia de a se supune rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate;

2. Afirmă că adoptarea Legii de bază de către Israel reprezintă o violare a legii internaționale și nu influențează aplicarea continuă a Convenției de la Geneva privind protecția persoanelor civile pe timp de război, de pe 12 august 1949, în teritoriile palestiniene și alte teritorii arabe ocupate începând cu 1967, inclusiv Ierusalimul;

3. Hotărăște că toate acțiunile și măsurile legislative și administrative adoptate de Israel, puterea ocupatoare, care au modificat sau au intenția de a modifica statutul și caracterul Orașului Sfânt al Ierusalimului și mai ales recenta Lege de Bază sunt nule și neavenite și trebuie revocate imediat;”

Pentru a rezuma: pretenția Israelului asupra Ierusalimului, anexarea sa, ocuparea Ierusalimului de Est, pretenția că Ierusalimul este capitala sa – sunt nule și neavenite potrivit legii internaționale. Așa încât, nicio țară din lume nu recunoaște Ierusalimul drept capitala Israelului. Nu există nicio ambasadă acolo.

Dar, în 1995, Congresul Statelor Unite a căutat să schimbe acest lucru. A adoptat „Actul ambasadei din Ierusalim”. Acest Act avea ca scop mutarea ambasadei americane în Ierusalim, susținând că „fiecare națiune suverană, potrivit legii internaționale și a obiceiului, poate să își desemneze propria-i capitală.” Să avem în minte că asta se întâmpla în mijlocul anilor Oslo, sub administrația președintelui Bill Clinton.

Fără îndoială, un asemenea act ar fi spulberat orice aparență de „negociator onest” a Statelor Unite în „procesul de pace.” Astfel că, începând cu acea zi, președinții Clinton, George W. Bush și Obama au făcut apel la dreptul prezidențial la derogare pentru a împiedica o astfel de mutare, motivând că rezoluția Congresului încalcă autoritatea președintelui SUA și responsabilitatea acestuia de a dezvolta relații externe corecte și eficiente.

Și iată că vine Trump. El a pledat pentru mutarea ambasadei americane la Ierusalim. Nu are nevoie să creeze o lege pentru asta. Congresul a făcut-o deja. Nu are nevoie decât să nu facă apel la dreptul de derogare. Așa poate fi „tipul neutru” în legătură cu Israel și Palestina, așa cum a spus anul trecut că va fi.

Acest lucru nu are legătură decât cu legitimizarea furtului israelian de pământ și a violărilor flagrante ale legii internaționale. Ierusalimul se află în inima acestor violări. Și Trump vrea să fie favoritul Israelului, acționând exact potrivit principiilor Zionismului.

Ar putea chiar să ucidă blând, cu dragostea sa, și oamenii uciși vor fi, fără doar și poate, palestinienii. Așa e mereu.

https://www.facebook.com/jonathan.ofir/posts/10154612916044342