2 noiembrie 1917: Lordul Arthur James Balfour, ministrul britanic al afacerilor externe, trimite o scrisoare Lordului Walter Rothschild, reprezentant al evreilor britanici, prin care îl anunţă că guvernul britanic “consideră favorabilă stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu”. Britanicii îşi asigură astfel un aliat în regiune – cu precădere împotriva Franţei – şi deschid perspectiva creării unui stat evreiesc.
29 noiembrie 1947: Adunarea Generală a ONU adoptă, cu o majoritate de două treimi, planul de partajare a Palestinei prin rezoluţia 181 care prevede un stat evreiesc, un stat arab şi o zonă “sub regim internaţional particular”.
La sfârşitul anului 1947 încep primele confruntări. Până în martie 1948, luptele sunt mai degrabă în avantajul palestinienilor. Ei întrerup căile de comunicaţie, încercuiesc coloniile evreieşti şi izolează marile oraşe, cu precădere Ierusalimul.
9-10 aprilie 1948: Masacrul celor 250 de locuitori ai satului palestinian Deir Yassin de către trupele miliţiei Irgun, condusă de Menahem Begin, şi Lehi, condusă de Iţak Şamir.
14 mai 1948: Proclamarea statului Israel de către David Ben Gurion.
15 mai 1948: Armatele statelor arabe, refuzând planul de partaj, intră în Palestina (armatele Transiordaniei, Egiptului şi Siriei, ajutate de contingente libaneze şi irakiene).
11 decembrie 1948: Adoptarea de către Naţiunile Unite a rezoluţiei 184 care decide, prin articolul 11 “necesitatea să se permită refugiaţilor care doresc, să se reîntoarcă la casele lor cel mai rapid posibil şi să trăiască în pace cu vecinii lor, şi să fie indemnizaţi cu titlu de compensaţii pentru bunurile lor cei care decid să nu se întoarcă, în virtutea dreptului internaţional şi a echităţii, această pierdere şi aceste daune trebuind să fie reparate de către guvernele şi sau autorităţile responsabile”.
16 iunie 1948: David Ben Gurion declară: "trebuie să împiedicăm întoarcerea lor cu orice preţ".
11 mai 1949: Statul Israel devine membru ONU.
Din 23 februarie până în 20 iulie: Acordurile de armistiţiu semnate de către Israel şi vecinii săi arabi stabilesc rezultatele războiului: statul palestinian a murit înainte de a se naşte, Israel şi-a mărit teritoriul cu o treime şi a expulzat între 800.000 şi 900.000 palestinieni.
24 aprilie 1950: Transiordania anexează Cisiordania. Egiptul asigură controlul asupra Gazei.
Octombrie 1951: Israelul refuză planul de pace propus de ONU, acceptat de către Egipt, Siria, Liban şi Iordania.
Februarie 1955: Semnătura pactului de la Bagdad (în 24). Atac israelian împotriva Gazei (în 28).
Octombrie-noiembrie 1956: Agresiune a Israelului, Franţei şi Marii Britanii, împotriva Egiptului, după naţionalizarea de către preşedintele Nasser a canalului Suez, în 26 iulie.
1 februarie 1958: Uniunea Egiptului şi a Siriei în sânul Republicii Arabe Unite (RAU).
Octombrie 1959: Primul congres al Fatah, [partid palestinian] creat în Kuweit.
13-17 ianuarie 1964: Prima întâlnire a şefilor de stat arabi, la Cairo.
29 mai 1964: Crearea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) la Ierusalim.
1 ianuarie 1965: Prima acţiune militară a Fatah împotriva Israelului.
5-10 iunie 1967: Războiul de şase zile. Israelul ocupă restul Palestinei (Cisiordania, Fâşia Gaza, Ierusalimul de Est), Sinaiul egiptean şi Înălţimile Golan ale Siriei. Începe colonizarea israeliană a acestor teritorii.
22 noiembrie 1967: Consiliul de Securitate al ONU adoptă rezoluţia 242 [prin care Israelul este somat să elibereze teritoriile ocupate].
21 martie 1968: Bătălia de la Karameh, în Iordania, între trupele israeliene şi palestinieni.
10-17 iulie 1968: Reuniunea celui de-al patrulea Consiliul Naţional Palestinian al OEP. Modificarea Cartei naţionale.
1-4 februarie 1969: Al cincilea Consiliu Naţional Palestinian. Yasser Arafat devine preşedinte ale Comitetului Executiv al OEP.
Februarie 1970: Confruntări grave între OEP şi guvernul iordanian.
Iulie 1970: Acceptarea de către preşedintele Nasser şi regele Hussein al Iordaniei a planului american Rogers, care prevede aplicarea rezoluţiei 242.
Septembrie 1970: Înfruntările dintre OEP şi armata iordaniană conduc la zdrobirea OEP. Pentru a-şi răzbuna morţii, o parte din conducerea palestiniană se lansează, sub sigla “Septembrie negru”, într-o serie de operaţiuni teroriste. Această fază se va termina în 1974, odată cu ajungerea lui Arafat la ONU. În 1971, OEP este expulzată din Iordania. Conducerea Rezistenţei palestiniene se instalează în Liban.
5-6 septembrie 1972: Asasinarea mai multor atleţi isralieni la Jocurile Olimpice de la München de către un commando al organizaţiei palestiniene “Septembrie negru”.
Aprilie 1973: Operaţiune israliană în Beirut şi asasinarea a trei importanţi lideri ai OEP. Mari manifestaţii de solidaritate cu Rezistenţa palestiniană în Liban.
August 1973: Constituirea Frontului Naţional Palestinian în teritoriile ocupate de către statul Israel.
6 octombrie 1973: Ofensiva trupelor egiptene şi siriene pentru a recuceri teritoriile ocupate de către Israel. Începutul războiului din Octombrie, aşa-zisul război de Kippur sau de Ramadan.
22 octombrie 1973: Adoptarea rezoluţiei 338 a Consiliului de Securitate. Luptele încetează câteva zile mai târziu.
26-28 noiembrie 1973: Întâlnire arabă la nivel înalt în Alger. OEP este recunoscută ca “singurul reprezentant al poporului palestinian”. Iordania se abţine de la votarea acestei rezoluţii.
1-9 iunie 1974: Al doisprezecelea Consiliu Naţional Palestinian. OEP acceptă ideea unei autorităţi naţionale asupra “întregii părţi eliberate a Palestinei”. Câteva săptămâni mai târziu se crează Frontul Refuzului, condus de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP).
26-29 octombrie 1974: Întâlnire arabă la nivel înalt la Rabat. Iordania se raliază punctului de vedere majoritar şi recunoaşte OEP.
13 noiembrie 1974: Discursul lui Yasser Arafat la ONU. Naţiunile Unite recunosc dreptul palestinienilor la independenţă şi autodeterminare. OEP obţine statut de observator.
Aprilie 1975: Începutul războiului civil libanez.
30 martie 1976: Ziua Pământului Galileii organizată de către palestinienii din Israel. Manifestaţiile sunt reprimate violent (şase morţi).
13 aprilie 1976: Alegeri municipale în Cisiordania ocupată. Largă victorie a candidaţilor apropiaţi de OEP.
1 iunie 1976: Siria, care vrea să-şi întărească hegemonia asupra Libanului, intervine cu trupe, care intră masiv în Liban şi zdrobesc, cu ajutorul Falangiştilor [creştini], OEP şi Mişcarea Naţională Libaneză. Această invazie este urmată de masacrul de către sirieni a taberei palestiniene de la Tall al-Zatar.
6 septembrie 1976: OEP este admisă ca membru regulat al Ligii Arabe.
12-20 martie 1977: Al treisprezecelea Consiliu Naţional Palestinian al OEP de la Cairo. Acceptarea ideii unui stat palestinian independent construit pe o parte din Palestina.
17 mai 1977: Dreapta câştigă pentru prima dată alegerile legislative din Israel. Liderul ei, Menahem Begin, devine prim-ministru.
1 octombrie 1977: Declaraţie americano-sovietică asupra păcii în Orientul Apropiat. OEP sprijină această declaraţie.
19-21 noiembrie: Călătorie a preşedintelui egiptean Anuar al-Sadat în Ierusalim.
14 martie 1978: Israelul invadează Sudul Libanului.
17 septembrie 1978: Semnarea acordurilor de la Camp David între Egipt, Israel şi Statele Unite, condamnate de către întâlnirea arabă la nivel înalt de la Bagdad, din luna noiembrie a aceluiaşi an.
Iunie 1981: Atac israelian împotriva reactorului nuclear Osirak de la Tamuz, în Irak.
Iulie 1981: Războiu israelo-palestinian la frontiera libaneză. Bombardamente israeliene asupra Beirutului.
7 august 1981: Plan de pace propus de emirul Fahd, prinţ moştenitor al Arabiei Saudite.
6 octombrie 1981: Asasinarea preşedinteliui egiptean al-Sadat.
14 decembrie 1981: O zi mai târziu după declararea “stării de război” în Siria, Israelul anexează Înălţimile Golan.
Martie-aprilie 1982: Insurecţie palestiniană în teritoriile ocupate. Destituire a primarilor aleşi.
25 aprilie 1982: Sfârşitul evacuării Sinaiului de către Israel.
6 iunie 1982: Începutul invaziei israeliene în Liban şi asedierea Beirutului. OEP începe în septembrie, sub protecţia Forţei Multinaţionale, evacuarea capitalei libaneze.
1 septembrie 1982: Discursul preşedintelui american Reagan prezentând un nou “plan de pace”.
9 septembrie 1982: Adoptarea rezoluţiei finale a întâlnirii arabe la nivel înalt de la Fes (Maroc) care face apel la crearea unui stat palestinian independent, recunoaşte OEP ca reprezentant unic şi legitim al poporului palestinian şi dreptul la pace a “tuturor statelor din regiune”.
14-18 septembrie 1982: Asasinarea noului preşedinte al Libanului, ales dar care încă nu depusese jurământul, Beşir Gemayel (14/09). Intrarea trupelor israeliene în Beirutul de Vest. În 16 septembrie, Forţele Libaneze (miliţii creştine) intră în taberele de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Şatila pentru “a epura teroriştii”. Încă din 17 septembrie dimineaţa, soldaţii israelieni (conduse de generalul Ariel Şaron, ministru al apărării), care încercuiesc taberele, sunt martorii masacrelor civililor fără a interveni în vreun fel. Bilanţ: 800 de morţi conform comisiei de anchetă israeliene conduse de judecătorul Kahan; 1500 conform OEP.
20 septembrie 1982: Propunerea regelui Hussein al Iordaniei pentru o “Confederaţiei iordaniano-palestiniană”.
Februarie 1983: Al şaisprezecelea Consiliu Naţional Palestinian de la Alger adoptă planul de la Fes şi propunerile sovietice.
17 mai 1983: Acord de pace libanezo-israelian.
25 mai 1983: Începutul dizidenţei din Fatah.
August-septembrie 1983: Relansarea războiului civil din Liban. În Israel, Menahem Begin demisionează, fiind înlocuit de Iţak Şamir.
5 martie 1984: Abrogarea acordului israelo-libanez din 1983 de către Amin Gemayel.
27 martie 1984: Acorduri de reconciliere la Aden între Fatah, FDEP, FPEP şi PCP.
1 aprilie 1984: Retragerea soldaţilor Forţei Multinaţionale din Liban.
23 iulie 1984: Alegeri legislative în Israel. Formarea unui guvern de “uniune naţională”.
11 februarie 1985: Adoptarea la Amman de către regele Hussein şi Yasser Arafat a unei declaraţii comune, de “acord iordaniano-palestinian”.
Primăvara lui 1985: Noi masacre la Sabra şi Şatila, precum şi în alte tabere palestiniene din Liban, de data asta comise de către miliţiile şiite Amal.
Iunie 1985: Sfârşitul retragerii israeliene din Liban, cu excepţia bandei frontaliere de sud controlate de Armata Libanului de Sud.
1 octombrie 1985: Raid al aviaţiei israeliene asupra cartierului general al OEP din Tunisia (70 de morţi).
20-26 aprilie 1987: Reunificarea OEP (Fatah, EPEP, FDEP, PCP) în timpul celui de-al optsprezecelea Consiliu Naţional Palestinian, reunit la Alger.
Decembrie 1987: Începutul în Gaza, apoi în Cisiordania, a Intifadei, răscoală palestiniană în teritoriile ocupate de către Israel.
16 aprilie 1988: Un commando israelian îl asasinează pe numărul doi al OEP, Abu Jihad, în Tunis.
31 iulie 1988: Regele Hussein al Iordaniei anunţă, la televiziune, că rupe “legăturile legale şi administrative” ale ţării sale cu Cisiordania, anexată de către bunicul său Abdallah în 1950 şi ocupată din 1967 de către Israel.
12-15 noiembrie 1988: A nouăsprezecea sesiune a Consiliului Naţional Palestinian din Alger. OEP proclamă statul Palestina, recunoaşte rezoluţiile 181, 242 şi 338 ale ONU şi reafirmă condamnarea terorismului.
13 decembrie 1988: Discurs al lui Yasser Arafat în faţa Adunării Generale a ONU la Geneva (Statele Unite îi refuzaseră viza şefului OEP) în care reia declaraţiile CNP din noiembrie. A doua zi el condamnă terorismul sub toate formele. Washingtonul acceptă să deschidă “un dialog substanţial” cu OEP.
6 aprilie 1989: Iţak Şamir prezintă planul său în patru puncte – centrat pe organizarea de alegeri libere în teritoriile ocupate.
2-4 mai 1989: Vizită a lui Yasser Arafat la Paris, în cursul căreia şeful OEP declară Carta palestiniană “caducă”.
Ianuarie 1990: Emigrarea evreilor din URSS către Israel cunoaşte o accelerare bruscă. Numărul lunar de noi sosiţi nu va înceta să crească până în decembrie (34.000), ajungând până la sfârşitul anului la 200.000.
20 iunie 1990: După tentativa de debarcare a unui commando palestinian în Israel, preşedintele american George Bush anunţă suspendarea dialogului americano-palestinian.
2 august 1990: Forţele irakiene trec frontiera emiratului Kuweit. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate a ONU cere imperios “retragerea imediată şi necondiţionată a tuturor forţelor irakiene”. Contrariu majorităţii ţărilor arabe, OEP îl susţine pe Saddam Hussein.
8 octombrie 1990: Masacru terorist în Moscheile Ierusalimului (18 morţi, 150 răniţi). Israelul refuză accesul comisiei de anchetă numite de ONU.
15 ianuarie 1991: Asasinarea, la Tunis, a numărului doi al OEP, Abu Iyad, a consilierului său Abu Muhammad al-Umari şi a responsabilului cu securitatea Hayel Abdel Hamid.
11 martie 1991: Prima vizită a secretarului de stat american James Baker la Ierusalim de la începerea războiului din Golf. Îi vor urma numeroase altele până la acceptarea de către Israel, în 2 august 1991, a principiului unei conferinţe pentru pace.
18 octombrie 1991: După acordul dat în 3 octombrie de către Consiliul Naţional Palestinian şi o ultimă rundă de consultări, James Baker, însoţit de omologul său sovietic, anunţă de la Ierusalim convocarea unei conferinţe pentru pace în 30 octombrie la Madrid. Tel-Avivul şi Moscova restabilesc relaţiile diplomatice rupte în 1967.
30 octombrie 1991: Deschiderea Conferinţei de la Madrid de către preşedinţii american şi sovietic George Bush şi Mihail Gorbaciov, urmată, în 3 noiembrie, de primele negocieri bilaterale între Israel şi vecinii săi arabi, inclusiv palestinieni în cadrul unei delegaţii comune iordaniano-palestiniene. Acestea vor urma, nu fără dificultăţi, în decembrie şi februarie, în timp ce negocierile multilaterale vor începe, la Moscova, în 28 ianuarie 1992.
24 februarie 1992: Secretarul de stat american James Baker acordă garanţii bancare pentru un împrumut de 10 miliarde de dolari Israelului, condiţionat de oprirea colonizării evreieşti în Cisiordania şi în Fâşia Gaza.
23 iunie 1992: Iţak Rabin câştigă alegerile legislative israeliene.
10 septembrie 1992: Iţak Rabin are în vedere o “retragere limitată” din Golanul şirian în schimbul unei “păci totale cu Siria”.
24-26 noiembrie 1992: În cursul unei călătorii în Israel şi Israel şi în Iordania, François Mitterrand apără dreptul palestinienilor la un stat şi cere autorităţilor israeliene să-i considere pe conducătorii OEP ca “interlocutorii care se impun”.
16 decembrie 1992: Ca urmare a răpirii şi a asasinării unui grănicer de către Hamas, guvernul Rabin expulzează în Libanul de Sud 415 palestinieni suspecţi de simpatie pentru islamişti. Condamnată de Consiliul de Securitate, această decizie blochează procesul de pace timp de mai multe luni.
9-10 septembrie 1993: Israelul şi OEP se recunosc reciproc.
13 septembrie 1993: Semnarea de către OEP şi guvernul israelian la Casa Albă, în prezenţa lui Iţak Rabin şi a lui Yasser Arafat, a Declaraţiei de principii asupra aranjamentelor interimare de “autoguvernare”.
25 februarie 1994: Masacru în moscheia din Hebron. Colonistul israelian Baruch Goldstein asasinează 29 de palestinieni.
29 februarie 1994: Acordul de la Paris între Israel şi OEP asupra chestiunilor economice.
4 mai 1994: Acordul de la Cairo între Iţak Rabin şi Yaser Arafat asupra modalităţilor de aplicare a Declaraţiei de principii israeliano-palestiniană.
1 iulie 1994: Reîntoarcerea lui Yasser Arafat în Gaza.
14 octombrie 1994: Arafat, Peres şi Rabin primesc împreună Premiul Nobel pentru Pace.
26 octombrie 1994: Semnarea tratatului de pace dintre Israel şi Iordania.
Ianuarie 1995: Blocadă a teritoriilor palestiniene de către Israel în urma atentatului comis de către Jihadul Islamic la Beit Lid, care a făcut 16 morţi israelieni.
Aprilie 1995: Yasser Arafat arestează 170 de membri sau simpatizanţi ai Hamas după trei atentate revendicate de islamişti.
28 septembrie 1995: În ciuda unui nou atentat la Ierusalim, în 21 august, Arafat şi Rabin semnează la Washington, în prezenţa preşedinţilor Clinton şi Mubarak precum şi a regelui Hussein, acorduri asupra extinderii autonomiei Cisiordaniei, cunoscute sub numele de Oslo II.
4 noiembrie 1995: Asasinarea lui Iţak Rabin de către studentul de extremă-dreaptă Yigal Amir. Devine prim-ministru Şimon Peres.
Noiembrie-decembrie 1995: Israelul se retrage din oraşele palestiniene, mai puţin Hebron.
20 ianuarie 1996: Yasser Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene, iar partizanii săi obţin două treimi din cele 80 de locuri ale Consiliului de Autonomie, care ia numele de Consiliu Legislativ.
Februarie-martie 1996: Ca represalii după asasinarea lui Yahia Ayaş, “inginerul” Hamas, de către serviciile secrete israeliene, Hamas organizează, în Ierusalim, Tel Aviv şi Aşkelon, o serie de atentate teroriste sângeroase care fac mai mult de 100 de morţi şi destabilizează guvernul Peres.
Aprilie 1996: Şimon Peres dă undă verde armatei israeliene pentru operaţiunea numită “Strugurii mâniei” împotriva Libanului. În 18, 98 de civili refugiaţi într-o tabără ONU la Qana, în Sudul Libanului, mor sub bombele israeliene. Încetarea focului intervine în 27.
24 aprilie 1996: Reunit pentru prima oară în Palestina, la Gaza, Consiliul Naţional Palestinian elimină din Carta sa toate articolele punând sub semnul întrebării dreptul la existenţă al statului Israel.
29 mai 1996: Benyamin Netanyahu şi coaliţia sa grupând drepta, extrema dreaptă şi grupările religioase câştigă alegerile israeliene. El devine prim-ministru.
27-29 septembrie 1996: Deschiderea de către municipalitatea evreiască a Ierusalimului a unui tunel ameninţând esplanada moscheilor, provoacă violenţele cele mai grave din teritoriile ocupate de la sfârşitul Intifadei (76 de morţi).
8 octombrie 1996: Prima vizită oficială a lui Yasser Arafat în Israel, invitat la Cezareea de către şeful statului, Ezer Weizman.
15 ianuarie 1997: Protocolul acordului asupra retragerii israeliene din oraşul Hebron şi asupra transferului unor puteri către Autoritatea Palestiniană.
25 februarie 1997: Guvernul israelian îşi anunţă decizia de a construi o colonie evreiască pe colina Har Homa, în partea arabă a Ierusalimului. În ciuda acestei violări a acordurilor de la Oslo, Statele Unite îşi exercită dreptul de veto împotriva rezoluţiei Consiliului de Securitate a ONU care ar fi invitat Israelul să renunţe la construcţia acestor locuinţe [rezervate în exclusivitate evreilor].
25 septembrie 1997: Poliţia palestiniană autonomă închide 16 birouri şi asociaţii aflate în legătură cu Hamas. În aceeaşi zi, Mossadul încearcă să-l asasineze în Iordania pe directorul biroului politic al Hamas aflat în exisl, Khaled Mechaal.
1 octombrie 1997: Sub presiunea Iordaniei, Israelul îl eliberează pe şeicul Ahmad Yassin, şeful spiritual al Hamas, care va fi primit în triumf la Gaza în 6 octombrie. Iordania schimbă cu Israelul 2 agenţi ai Mossadului pentru 35 de prizonieri palestinieni.
14 mai 1998: În timpul comemorării de către palestinieni celei de-a cinzecea aniversări a creaţiei statului Israel şi a expulzării câtorva sute de mii de palestinieni, au loc confruntări grave cu armata israeliană, care fac 9 morţi şi 1200 de răniţi.
21 iunie 1998: Guvernul israelian ratifică planul Marelui Ierusalim [prin care se viza în mod direct ocuparea Ierusalimului de Est arab], propus de Netanyahu.
7 iulie 1998: Adunarea Generală a ONU ridică statutul delegaţiei palestiniene la cel de super-observator. În 13 iulie, Consiliul de Securitate al ONU cere Israelului să renunţe la planul Marelui Ierusalim.
23 octombrie 1998: Acordul de la Wye River. Autoritatea Palestiniană trebuie să recupereze în următoarele trei luni încă 13% din teritoriul Cisiordaniei (din care 1% în deplină suveranitate şi 12% în suveranitate partajată împreună cu Israelul), în schimbul unei represiuni acerbe din partea poliţiei palestiniene a mişcărilor ostile păcii. CIA supravizează planul de “luptă împotriva terorismului”.
24 noiembrie 1998: Inaugurarea aeroportului internaţional de la Rafah (Gaza).
18 decembrie 1998: În timp ce forţele americane şi britanice bombardează Irakul, guvernul israelian suspendă aplicarea acordului de la Wye River.
21 decembrie 1998: Cu 81 de voturi împotriva 30, parlamentul israelian decide să se auto-dizolve şi să convoce alegeri anticipate prevăzute pentru 17 mai 1999.
7 februarie 1999: Decesul regelui Husein al Iordaniei, înlocuit de către fiul său, prinţul devenit rege Abdallah II.
25 martie 1999: Reuniţi la Berlin, şefii statelor şi ai guvernelor ţărilor memebre ale Uniunii Europene afirmă “dreptul permanent şi fără restricţii al palestinienilor la autodeterminare, incluzând posibilitatea de a avea un stat”.
4 mai 1999: Sfârşitul perioadei de autonomie palestiniană prevăzută de către Declaraţia de Principii din 13 septembrie 1993. O zi mai târziu, constatând angajamentul luat de către preşedintele american William Clinton, într-o scrisoare adresată lui Arafat, de a face tot ce este necesar, la rândul lui, pentru ca negocierile asupra statutului final al Cisiordaniei şi al fâşiei Gaza să ajungă la bun sfârşit “în termen de un an”, Consiliul Central al OEP acceptă să amâne proclamarea statului palestinian independent cu un an.
17 mai 1999: Alegerea, în Israel, a celor 120 de deputaţi ai Knessetului şi a primului-ministru. Candidatul muncitoresc Ehud Barak îl devansează pe şeful partidului Likud, Benyamin Netanyahu, cu 56% din voturi împotriva 44%.
4 septembrie 1999: Semnat de către Yasser Arafat şi Ehud Barak, Acordul de la Şarm el-Şeikh, redefineşte calendarul de aplicare a acordurilor de la Wye River pentru retragerea suplimentară a armatei israeliene, deschiderea celor două “pasaje sigure” dintre Fâşia Gaza şi Cisiordania, eliberarea prizonierilor suplimentari şi acordul definitiv asupra celorlalte probleme rămase în suspans, care trebuie concluzionat cel mai târziu la 13 septembrie 2000.
13 octombrie 1999: Primul-Ministru Ehud Barak şi principala organizaţie a coloniştilor evrei [din teritoriile ocupate] cad de acord asupra dezmembrării câtorva implantaţii ilegale dintre cele 42 apărute sub guvernul Netanyahu.
15-16 decembrie 1999: Reluare a tratativelor israelo-siriene, întrerupte din 1996, la Washington. Negocierile vor fi suspendate în martie, în lipsa unui acord.
Mai 2000: Retragere precipitată, (era prevăzută în 7 iulie), a armatei israeliene din Libanul de Sud ca urmare a ofensivei Hizballah şi a distrugerii ALS (Armata Libanului de Sud).
10 iunie 2000: Decesul preşedintelui sirian Hafez al-Assad. Fiul său, Başar, îi succede.
11-24 iulie 2000: Negocieri la Camp David între preşedintele american William Clinton, primul-ministru israelian Ehud Barak şi preşedintele Autorităţii Palestiniene, Yasser Arafat.
31 iulie 2000: Knessetul îl alege pe Moşe Kaţav, deputat din partidul Likud, al optulea preşedinte al statului Israel, care îl înfrânge în alegeri pe ex-primul-ministru Şimon Peres.
28 septembrie 2000: Şeful partidului Likud, Ariel Şaron, face o vizită pe espalanda moscheilor [al-Aqsa şi Domul Stâncii] din Ierusalimul de Est. A soua zi au loc primele ciocniri dintre palestinieni şi armată, primele victime şi începutul celei de-a doua Intifada.
16-17 octombrie 2000: Israelieni şi palestinieni acceptă să se regăsească în jurul aceleiaşi mese la Şarm al-Şeikh. După 24 de ore de incertitudine, se înregistrează un acord oral în trei puncte: “terminarea violenţei”, stabilirea unei “comisii de anchetă” asupra confruntărilor şi reluarea negocierilor în cadrul procesului de pace.
21-22 octombrie 2000: A douăzeci şi cincea întâlnire extraordinadă la nivel înalt de la Cairo, în prezenţa a paisprezece şefi de stat arabi. Dacă participanţii acuză Israelul de “război împotriva poporului palestinian”, nu adoptă însă nici o măsură drastică împotriva statului evreu.
1 noiembrie 2000: Întâlnire între Arafat şi Peres, care vor să pună capăt violenţelor.
21 noiembrie 2000: Egiptul îşi retrage ambasadorul din Israel după atacurile aeriene şi navale ale Ţahal împotriva Gazei, ca urmare a unui atentat împotriva unui autobuz şcolar cu copii de colonişti.
28 noiembrie 2000: Deputaţii Knessetului adoptă o moţiune preconizând dizolvarea Adunării legislative israeliene şi convocarea de alegeri generale anticipate.
1-9 decembrie 2000: Ehud Barak îşi anunţă demisia, alegerile având loc în cele din urmă în 6 februarie 2001. Se formează un guvern de uniune naţională. Se angajează dezbateri asupra oportunităţii abrogării legii ce prevede alegerea primului-ministru prin sufragiu universal direct.
21 decembrie 2000: Partidul Mereţ (stânga partidului muncitoresc) refuză să acorde investitura lui Şimon Peres pentru alegeri legislative anticipate. Relansarea procesului de pace la iniţiativa lui Bill Clinton.
28 decembrie 2000: Întâlnirea la nivel înalt de la Şarm al-Şeikh, la care ar fi trebuit să ia parte Barak, Arafat şi Clinton, alături de Mubarak, este în cele din urmă anulată. Cele două tabere exprimă multiple rezerve faţă de propunerile americane. Israelul se opune la suveranitata palestiniană asupra esplanadei Moscheilor [din Ierusalimul de Est]. Palestinienii refuză să renunţe la principiul dreptului de întoarcere a refugiaţilor [pe pământurile de pe care au fost expulzaţi în 1948].
4 ianuarie 2001: Reluarea negocierilor israeliano-palestinene la Washington. Dar, la câteva săptămâni pâna la preluarea puterii la Casa Albă, preşedintele Clinton eşuează în eforturile de obţinere a unui acord definitiv de pace între Israel şi Palestina. “Tot ce se poate întâmpla”, declară el, va fi de acum de resortul succesorului său, George Walker Bush.
8 ianuarie 2001: Mai mult de 100.000 de Israelieni manifestă împotriva divizării Ierusalimului şi cer menţinerea în totalitate a oraşului sub suveranitate israeliană.
20 ianuarie 2001: G. W. Bush, ales fără majoritate de voturi, depune jurământul la Washington şi devine al patruzeci şi treilea preşedinte al Statelor Unite.
21-27 ianuarie 2001: Tratativele de la Taba (Egipt) se sfârşesc fără un acord de pace. Ipoteza unei întâlniri între Ehud Barak şi Yasser Arafat, înainte de alegerile israeliene de la 6 februarie, evocată la un moment dat, este anulată. Ar fi trebuit să se deruleze la Stockholm – capitala ţării europene al cărei guvern asigură preşedinţia Uniunii Europene.
6 februarie 2001: Candidatul dreptei, Ariel Şaron, este ales prim-ministru al Israelului cu 62,5% din voturi (la un nivel de participare la vot de 62% într-o ţară în care, de obicei, 80% din cei înscrişi îşi exercită acest drept). Încă de la anunţarea rezultatelor, Ehud Barak anunţă că-şi va abandona mandatul parlamentar şi responsabilităţile în fruntea Partidului Muncitoresc.
7 martie 2001: La şaizeci şi trei de ani, şeful dreptei israeliene, Ariel Şaron, este investit prim-ministru al unui guvern de uniune naţională de către parlament. Al douăzeci şi nouălea guvern al Israelului numără douăzeci şi şase miniştri şi doisprezece vice-miniştri – cel mai numeros din istoria ţării, şi este susţinut de o coaliţie de opt partide care îi asigură o majoritate de cel puţin 73 de deputaţi din cei 120 ai Knessetului.
11 martie 2001: Armata israeliană impune o blocadă totală a oraşului Ramallah [în care se află cartierul general al OEP şi a lui Yasser Arafat], blocând toate căile de acces spre exterior cu baraje.
14 martie 2001: Doi palestinieni sunt omorâţi şi zece alţii răniţi în timpul ciocnirilor cu armata israeliană cu ocazia manifestărilor de protest împotriva blocadei exercitate asupra teritoriilor ocupate.
27 martie 2001: Trei persoane sunt omorâte într-un atentat sinucigaş cu explozibil din nordul Israelului, de către un kamikaze palestinian care explodează o încărcătură în faţa unui grup de tineri israelieni.
28 martie 2001: Israelul lansează în seara de 28 martie o serie de raiduri cu elicopterul în Gaza şi Cisiordania ca ripostă împotriva ultimelor atentate perpetrate în Israel, făcând cel puţin doi morţi şi aproximativ şaizeci de răniţi. În aceeaşi seară, responsabilii israelieni anunţă angajarea într-o operaţiune de lungă durată, ţara lor renunţând să răspundă după fiecare atac, în favoarea luării iniţiativei operaţiunilor.
31 martie 2001: În noaptea de 31 martie spre 1 aprilie, în jur de 100 de oameni din unităţile speciale ale armatei israeliene, capturează în nordul oraşului Ramallah (Cisiordania) 6 militanţi palestinieni, dintre care 5 din garda personală a lui Yasser Arafat – Forţa 17. Este o incursie inedită pentru Ţahal în zona autonomă palestiniană după începutul Intifadei. În acelaşi timp, coloniştii evrei din Hebron înmormântează un bebeluş de 10 luni, omorât de un lunetist palestinian.
14 aprilie 2001: Atacarea de către Hizballah a unei poziţii israeliene în cătunele de la Şebaa în cursul căruia un soldat israelian este omorât. (Zonă revendicată de către Liban şi ocupată de Israel în 1967). Ea nu este deci vizată de rezoluţia 425 a Consiliului de Securitate – care nu tratează decât teritoriul ocupat în 1947 – în virtutea căreia armata israeliană evacuase Libanul în mai 2000).
15 aprilie 2001: Israelul avertizează Beirutul şi Damascul că “vor plăti preţul” oricărei atitudini anti-israeliene a Hizballah.
16 aprilie 2001: O staţie radar, la Dahr-al-Baidar (la est de Beirut) este ţinta unei operaţiuni aeriene israeliene. Este prima dată din 1982 când forţele siriene din Liban, evaluate la 35.000 de oameni, sunt direct vizaţi. Conform serviciilor de securitate libaneze, cel puţin doi soldaţi sirieni sunt omorâţi şi cinci alţii răniţi. Această operaţiune este un răspuns la evenimentele din 14 aprilie.
Noaptea dinspre 17 spre 18 aprilie 2001: Armata israeliană se retrage din zonele Fâşiei Gaza (zona Beit Hanun, la extreminatatea nord-estică a Fâşiei Gaza) pe care o ocupa din noaptea de luni 16 aprilie. Această retragere sugerează că Ariel Şaron cedează presiunii americane.
18 şi 19 aprilie 2001: Incursiunile israeliene continuă în Gaza în ciuda presiunii americane. Palestinienii răspund cu tiruri de mortiere. Ariel Şaron reuneşte cabinetul de securitate în şedinţă extraordinară în scopul studierii posibilelor riposte militare la tirurile de mortiere palestinene. Yasser Arafat primeşte la Ramallah (Cisiordania) o delegaţie a Camerei Reprezentaţilor americană pentru a încerca să reafirme angajamentul său pentru procesul de pace.
21 aprilie 2001: Întâlnire israelo-palestiniană în probleme de securitate la punctul de trecere Erez, dintre Israel şi Fâşia Gaza. Conform unui comunicat israelian, întâlnirea stabileşte o cooperare în materie de securitate între cele două părţi.
22 aprilie 2001: Un atentat cu bombe în apropierea unei staţii de autobuz din centrul Kfar Saba (periferie a Tel Avivului) face doi morţi şi 39 de răniţi. Hamasul revendică această acţiune.
23 aprilie 2001: Un copil palestinian este omorât în sudul Fâşiei Gaza: este a patrusutea victimă palestiniană din Orientul Apropiat de la reluarea Intifadei la data de 28 septembrie 2000. Un atentat din oraşul Or Yehuda, în sud-estul Tel Avivului, revendicat de către Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP), face patru răniţi.
29 aprilie 2001: După o convorbire cu preşedintele egiptean Hosni Mubarak, ministrul israelian al afacerilor externe Şimon Peres anunţă că statul evreu va începe să uşureze măsurile îndreptate împotriva palestinienilor din Cisiordania şi Fâşia Gaza.
2 mai 2001: O reuniune a cabinetului israelian de securitate, prezidată de Ariel Şaron, se ţine pentru prima dată într-o colonie evreiască [aflată în teritoriile ocupate], la Ofra. Blindate şi buldozere israeliene fac o incursiune în timpul nopţii în tabăra de refugiaţi de la Rafah, aproape de frontiera egipteană a Fâşiei Gaza, omorând un adolescent şi distrugând cel puţin zece clădiri, conform autorităţilor palestiniene şi martorilor.
5 mai 2001: Jurnalul englez The Independent publică extrase ale raportului preliminar al comisie internaţionale conduse de senatorul american George Mitchell asupra violenţelor din Israel. Raportul cere ca Israelul să pună capăt oricărei colonizări în teritoriile palestinene şi să înceteze utilizarea gloanţelor de cauciuc. Yasser Arafat cere convocarea unei întâlniri la nivel înalt pentru a examina concluziile comisiei Mitchell.
7 mai 2001: Jacques Chirac şi regele Abdallah II al Iordaniei face apel la “raţiunea israelienilor şi a palestinienilor”, încurajându-i să accepte iniţiativa de pace egipteano-iordaniană, care prevede o încetare a focului timp de o lună pentru ca tratativele de pace să poată reîncepe.
13 mai 2001: Israelul promovează o politică dură de “lichidare” a activiştilor palestinieni şi de “creştere naturală a coloniilor”. Ţahal efectuează a şasea incursiune în Fâşia Gaza. Mai multe raiduri sunt lansate în zona palestiniană a Fâşiei Gaza, rănind aproximativ cinsprezece persoane.
15 mai 2001: Israelienii sărbătoresc a cinzeci şi treia aniversare a creării statului Israel, numită Naqba (marea catastrofă) de către arabi. Patru palestinieni sunt omorâţi şi mai mult de 200 răniţi în timpul marşurilor de protest care au degenerat în confruntări cu soldaţii israelieni. O femeie israeliană îşi găseşte moartea atunci când palestinienii deschid focul asupra maşinii ei, în Cisiordania. Conform lui Yasser Arafat, “drumul spre pace” trece “printr-o retragere a armatei şi a coloniştilor de pe pământurile arabe şi palestiniene în spatele frontierei din 1967”.
18 mai 2001: Un atentat sinucigaş comis de un kamikaze al Hamas la intrarea într-un centru comercial aglomerat al staţiunii balneare israeliene Netanya face cinci morţi, printre care purtătorul de explozibili, şi mai mult de 70 de răniţi. Ca replică, israelienii trimit avioane de vânătoare F-16, o premieră de la războiul israeliano-arab din 1967. Oraşele Ramallah, Napluz, Tulkarem, din Cisiordania sunt bombardate.
19 mai 2001: Reprezentaţii ţărilor Ligii Arabe cer ansamblului guvernelor arabe să rupă orice contact politic cu Israelul atâta timp cât statul evreu nu încetează acţiunile militare îndreptate împotriva Palestinienilor.
21 mai 2001: Comisia Mitchell preconizează îngheţarea extinderii coloniilor evreieşti din Cisiordania şi din Fâşia Gaza, precum şi încarcerarea teroriştilor palestinieni pentru a încerca să pună capăt la opt luni de violenţe. Secretarul de stat american Colin Powel numeşte un mediator special, William Burns, în scopul sprijinirii celor două părţi în punerea în practică a concluziilor raportului Mitchell. Presa israeliană şi responsabili politici denunţă utilizarea avioanelor F-16. Ariel Şaron îşi menţine atitudinea inflexibilă.
23 mai 2001: În vizită la Paris, Yasser Arafat doreşte ţinerea “rapidă” a unei întâlniri internaţionale la nivel înalt pentru a aplica recomandările raportului Mitchell şi cere o oprirea imediată a colonizării israeliene, înaintea reînceperii convorbirilor pentru pace. Este necesară o reuniune a “membrilor de la Şarm al-Şaikh şi a comisiei Mitchell cel mai rapid cu putinţă, pentru a se lucra la aplicarea acestor recomandări, şi a se stabili concomitent un mecanism de aplicare şi un calendar.”
Sfârşitul lunii mai 2001: Douăzeci şi trei de plângeri (dintre care douăzeci şi doi ale unor supravieţuitori ai masacrului de la Sabra şi Şatila) depun o plângere colectivă la Parchetul de la Bruxelles împotriva lui Ariel Şaron pentru atentat împotriva Drepturilor Omului şi crime de război.
31 mai 2001: Moare în Kuweit Faysal Husseini, ministru însărcinat cu dosarul Ierusalimului în sânul Autorităţii Palestinene şi fondator în 1979 al Societăţii de Studii Arabe la Casa Orientului.
24 iunie 2001: Vizită oficială a lui Ariel Şaron în Statele Unite care se întreţine pentru a doua oară cu preşedintele Bush Jr. de la ocuparea funcţiei în fruntea guvernului Israelului în 7 martie. Apar divergenţe mai cu seamă în privinţa îngheţării colonizării israeliene în teritoriile palestiniene şi condiţiile aplicării raportului Mitchell.
27 iunie 2001: Secretarul de stat Colin Powell începe un turneu în Orientul Apropiat. Cu puţin înainte de întâlnirea cu secretarul de stat la Ierusalim, Ariel Şaron se pronunţă încă o dată împotriva oricărei dezmembrări a coloniilor din teritoriile palestiniene: “coloniile nu sunt un obstacol în calea păcii”.
5 şi 6 iulie 2001: Vizită oficială controversată a lui Ariel Şaron în Franţa.
13 iulie 2001: Nouă escaladare a violenţelor în teritoriile ocupate. De la încetarea focului decretată cu o lună înainte, cel puţin o persoană a fost ucisă în medie zilnic.
Sfârşitul lunii iulie 2001: Parchetul de la Bruxelles se declară competent pentru a instrumenta plângerea împotriva lui Ariel Şaron.
31 iulie 2001: La Ierusalim, poliţia israeliană este prezentă în cele mai multe dintre locurile publice, în timp ce o explozie distruge clădirile Hamasului la Napluz, în Cisiordania, confirmând politica afişată de Israel de eliminare a militanţilor palestinieni implicaţi în atentate.
6 august 2001: Autoritatea Palestiniană refuză să-i aresteze pe cei şapte palestinieni cei mai căutaţi de către Israel, care continuă să fie decis să-şi continue politica de operaţiuni “extrajudiciare” îndreptate împotriva “teroriştilor”.
9 august 2001: Atentatul sinucigaş din Ierusalimul de Est, care înregistrează cele mai multe victime de la începutul Intifadei (17 morţi şi 90 de răniţi), este revendicat de către Jihadul Islamic.
10 august 2001: Incursiune a forţelor speciale israeliene în interiorul birourilor Autorităţii Palestinene din sânul Casei Orientului, precum şi în alte nouă birouri ale Autorităţii din Ierusalimul de Est.
14 august 2001: Pentru prima dată de la începutul Intifadei, Ţahal intră într-un oraş aflat sub control palestinian, Djenin, în Cisiordania.
27 august 2001: Abu Ali Mustapha, şef al FPEP (Frontul Popular de Eliberare a Palestinei) este omorât de două rachete ale armatei israeliene în Ramallah. Autoritatea Palestiniană vede în acest asasinat o provocare la “un război total şi fără limite”.
29 august 2001: Israelul reocupă mai multe sectoare din Bet Djala, sub control palestinian din 1995 în virtutea acordurilor interimare de pace de la Oslo. Incursiunea este condamnată de către comunitatea internaţională, îndeosebi de către Statele Unite.
3 septembrie 2001: Înaltul reprezentant pentru politică externă al Uniunii Europene, Javier Solana, începe un turneu în Orientul Apropiat. Sprijinit de regele Abdallah al Iordaniei, Solana încearcă să favorizeze o întâlnire între Yasser Arafat şi Şimon Peres.
Cf. versiunea în limba franceză.
vineri, august 11, 2006
joi, august 10, 2006
Georges Corm: “Acest război este legat de dorinţa de dominaţie a Israelului şi a Statelor Unite în regiune” (interviu)
Pentru istoricul Georges Corm, acest război este legat de dorinţa de hegemonie a Israelului şi a Statelor Unite în regiune. Economist, fost ministru de finanţe libanez, istoric şi autor a numeroase lucrări (1), Georges Corm analizează pentru ziarul francez l’Humanité noul război din Liban.
Reporter: După trei săptămâni de bombardamente israeliene în Liban care au făcut deja mai mult de 1.000 de victime civile, Statele Unite şi Franţa tocmai au propus o rezoluţie ONU care “să oprească ostilităţile”. Care este opinia dumneavoastră?
Georges Corm: Cred că este o oroare totală. Tocmai s-a făcut o nouă invenţie semantică aberantă pentru a i se permite Israelului să-şi continuie treaba fără ca cineva să aibă aerul că-l încurajează. Sunt indignat şi furios. Ştiam că Franţa se supune din ce în ce mai mult politicii americane, dar nu credeam că diplomaţia franceză ar putea ajunge atât de jos. Cum poate ea să accepte, pretinzând că vine în ajutorul “dragului Liban”, să lase să fie distruse ultimele conexiuni care ne legau de lumea exterioară? Fie şi din punct de vedere umanitar, este o oroare. Cât priveşte planul geopolitic, se confirmă, aşa cum cred de la o vreme, că diferenţele între Franţa şi Statele Unite ţin doar de tactică şi că este doar praf în ochi.
R.: Cum analizaţi această criză? Dacă este să ne luăm după mass-media franceză, ar fi vorba de “un război între Israel şi Hizballah”…
G. C.: Este o dezinformare. În realitate, acest război are trei dimensiuni. Prima, este cea a “securităţii israeliene”, în numele căreia Libanul a suferit din 1968 o întreagă serie de ocupaţii, de bombardamente, de violări aproape cotidiene ale spaţiului său aerian şi maritim. Până în 1982, acestea au fost din cauza prezenţei Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei în Liban, şi s-a mers până la invazia din 1982, asedierea Beirutului şi tentativa eşuată de satelizare a Libanului de către Israel. Hizballahul nu exista pe atunci. Dar s-a născut exact în timpul acestei ocupaţii.
A doua, este dorinţa de dominaţie completă a Orientului Apropiat de către Israel şi Statele Unite. Nici ea nu este nouă, dar se afirmă cu mai multă agresivitate din 11 septembrie 2001: a avut loc războiul împotriva Afghanistanului, apoi împotriva Irakului, azi împotriva Libanului. Statele Unite şi Israelul şi-au propus să construiască un “nou Orient Apropiat”, debarasat de influenţa a ceea ce ei numesc “axa răului formată din Siria şi Iran”, două state care greşesc susţinând rezistenţa palestiniană şi cea a Hizballah.
A treia dimensiune, este cea a luptei generale împotriva terorismului islamic considerat ca fiind o “internaţională fascistă islamistă”. Aceasta este doctrina oficială a administraţiei Bush începând cu 2001, îmbrăţişată de Occidentul care bagă în aceeaşi oală mişcări de tipul celei a lui Ben Laden cu mişcări de rezistenţă ca Hamas sau Hizballah.
R.: Sunteţi un laic de origine creştină, ce credeţi despre Hizballah? Logic, nu ar trebui să-i aveţi la inimă…
G. C.: Este o mişcare care a cunoscut o mutaţie absolut pozitivă. Desigur, s-a născut sub influenţă iraniană, în condiţiile tragice ale invaziei israeliene din iunie 1982. La origine, taberele de antrenament de la Bekaa au fost organizate de experţi militari iranieni. Din 1982 şi până în 1988, în contextul războiului Iran-Irak, Hizballah a procedat la răpiri de ostatici occidentali. Dar în acelaşi timp, dezvolta rezistenţa faţă de ocupaţia israeliană, care, în Sudul Libanului, a durat până în 2000. Începând cu sfârşitul războiului Iran-Irak, Hizballah a evoluat. Trebuie să nu uităm că Hizballah n-a fost niciodată o miliţie în sensul în care îl defineau acordurile de la at-Taif (2). Acestea vizau miliţiile confesionale care luaseră parte la războiul civil, ceea ce n-a fost cazul Hizballahului. Din această cauză guvernul libanez n-a dorit niciodată să-i dezarmeze. Cu atât mai mult cu cât au început, în anii ’90, să se transforme în partid politic, cu o orientare socială şi o acţiune caritativă foarte puternice, fără distincţie comunitară. S-a ajuns până într-acolo încât în anumite sate în care coabitează comunităţile creştine şi şiite, s-au văzut creştini votând pentru Hizballah. Se poate spune azi că Hizballah a devenit un partid politic libanez în adevăratul sens al cuvântului, mai ales de când Nasrallah l-a făcut independent de Siria şi de Iran. El reprezintă tendinţa total “libanistă” care a triumfat asupra tendinţei pro-iraniene. Este din ce în ce mai integrat fabricii politice libaneze. De altminteri, aspectul islamic al discursului său s-a marginalizat în favoarea unui discurs esenţialmente patriotic, libanez înainte de toate, naţionalist arab mai apoi. El vorbeşte mult de suveranitatea Libanului, de onoarea libanezilor şi a arabilor în faţa Israelului, de sfârşitul umilirii, denunţând puternic politica americană.
R.: Aşadar, Hizballah a devenit simbolul rezistenţei?
G. C.: Da, şi acest lucru îl datorăm Israelului. Israelienii au creat un vid decapitând rezistenţa partidelor laice şi a stângii libaneze atunci când au ocupat Libanul. Au închis mulţi rezistenţi în lagărul de la Ansar. Au dus în Israel mai mult de 1600 dintre ei în 1985. Au lăsat astfel locul liber pentru implantarea Hizballahului, crezând că un partid cu un steag religios ar fi mai practic pentru interesele lor.
R.: Vreţi să spuneţi că au crezut că e mai uşor de combătut, fără să provoace prea multe proteste?
G. C.: Exact. Au făcut acelaşi lucru cu Hamas în Palestina ocupată pentru a distruge Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Cu asemenea concepte se ajunge la războiul civilizaţiilor.
R.: Ce credeţi despre soluţiile avansate de către Franţa: aplicarea rezoluţiei 1559 şi desfăşurarea unei forţe internaţionale?
G. C.: Cred că 1559 nu avea nici un rost. Am spus imediat ce a fost votată că urmează să destabilizeze Libanul şi să creeze condiţiile unui nou colonialism. Este o eroare gravă, pentru care Jacques Chirac este responsabil din plin şi căreia noi îi plătim acum preţul. Se vorbeşte de desfăşurarea armatei libaneze de-a lungul frontierei israeliene, dar ce înseamnă desfăşurarea unei armate care nu are echipamente, nu are arme demne de acest nume, nu are acoperire aeriană? Maşina de război israeliană o poate zdrobi fără nici un efort notabil.
În ceea ce mă priveşte, mă alătur poziţiei primului-ministru libanez. Vreau să se aplice rezoluţia 1559, dar cu condiţia ca şi Israelul să fie făcut să respecte toate rezoluţiile ONU care îl privesc, atât cele privitoare la relaţia cu Libanul cât şi cele privitoare la relaţia cu Siria şi Palestina. Inclusiv cele care tratează problema celor 400.000 de refugiaţi palestinieni aflaţi acum în Liban. În acel moment nu va fi nici o problemă, forţele Hizballah vor putea fi integrate armate libaneze. În ceea ce priveşte forţa internaţională, ea va face fără îndoială obiectul unor negocieri aprinse privitoare la mandatul, compoziţia, ONU, NATO, o formă lărgită a FINUL?, precum şi amplasamentul ei. Cred că, din punct de vedere logic, ar trebui să fie desfăşurată pe teritoriul israelian: ei se plâng că sunt atacaţi, dar noi suntem cei invadaţi. Din 1968, armata israeliană a făcut între 50.000 şi 60.000 de victime civile în Liban. Nu Israelul are nevoie de protecţie, ci noi, Libanul.
Note:
(1) Orientul Apropiat a explodat (Le Proche Orient éclaté), Gallimard, 2005; Orient-Occident, fractura imaginară (Orient-Occident, la fracture imaginaire), La Découverte, 2004 ; Problema religioasă în secolul XXI (La Question religieuse au XXIe siècle), La Découverte, 2006.
(2) Semnate în 1990 în Arabia Saudită sub egida Siriei, aceste acorduri puneau capăt celor 15 ani de război civil, organizând dezarmarea miliţiilor care luaseră parte la el.
Interviu realizat de către Françoise Germain-Robin - L'Humanité, 7 august 2006
Interviul a mai fost preluat şi de către Al-Oufok.
Reporter: După trei săptămâni de bombardamente israeliene în Liban care au făcut deja mai mult de 1.000 de victime civile, Statele Unite şi Franţa tocmai au propus o rezoluţie ONU care “să oprească ostilităţile”. Care este opinia dumneavoastră?
Georges Corm: Cred că este o oroare totală. Tocmai s-a făcut o nouă invenţie semantică aberantă pentru a i se permite Israelului să-şi continuie treaba fără ca cineva să aibă aerul că-l încurajează. Sunt indignat şi furios. Ştiam că Franţa se supune din ce în ce mai mult politicii americane, dar nu credeam că diplomaţia franceză ar putea ajunge atât de jos. Cum poate ea să accepte, pretinzând că vine în ajutorul “dragului Liban”, să lase să fie distruse ultimele conexiuni care ne legau de lumea exterioară? Fie şi din punct de vedere umanitar, este o oroare. Cât priveşte planul geopolitic, se confirmă, aşa cum cred de la o vreme, că diferenţele între Franţa şi Statele Unite ţin doar de tactică şi că este doar praf în ochi.
R.: Cum analizaţi această criză? Dacă este să ne luăm după mass-media franceză, ar fi vorba de “un război între Israel şi Hizballah”…
G. C.: Este o dezinformare. În realitate, acest război are trei dimensiuni. Prima, este cea a “securităţii israeliene”, în numele căreia Libanul a suferit din 1968 o întreagă serie de ocupaţii, de bombardamente, de violări aproape cotidiene ale spaţiului său aerian şi maritim. Până în 1982, acestea au fost din cauza prezenţei Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei în Liban, şi s-a mers până la invazia din 1982, asedierea Beirutului şi tentativa eşuată de satelizare a Libanului de către Israel. Hizballahul nu exista pe atunci. Dar s-a născut exact în timpul acestei ocupaţii.
A doua, este dorinţa de dominaţie completă a Orientului Apropiat de către Israel şi Statele Unite. Nici ea nu este nouă, dar se afirmă cu mai multă agresivitate din 11 septembrie 2001: a avut loc războiul împotriva Afghanistanului, apoi împotriva Irakului, azi împotriva Libanului. Statele Unite şi Israelul şi-au propus să construiască un “nou Orient Apropiat”, debarasat de influenţa a ceea ce ei numesc “axa răului formată din Siria şi Iran”, două state care greşesc susţinând rezistenţa palestiniană şi cea a Hizballah.
A treia dimensiune, este cea a luptei generale împotriva terorismului islamic considerat ca fiind o “internaţională fascistă islamistă”. Aceasta este doctrina oficială a administraţiei Bush începând cu 2001, îmbrăţişată de Occidentul care bagă în aceeaşi oală mişcări de tipul celei a lui Ben Laden cu mişcări de rezistenţă ca Hamas sau Hizballah.
R.: Sunteţi un laic de origine creştină, ce credeţi despre Hizballah? Logic, nu ar trebui să-i aveţi la inimă…
G. C.: Este o mişcare care a cunoscut o mutaţie absolut pozitivă. Desigur, s-a născut sub influenţă iraniană, în condiţiile tragice ale invaziei israeliene din iunie 1982. La origine, taberele de antrenament de la Bekaa au fost organizate de experţi militari iranieni. Din 1982 şi până în 1988, în contextul războiului Iran-Irak, Hizballah a procedat la răpiri de ostatici occidentali. Dar în acelaşi timp, dezvolta rezistenţa faţă de ocupaţia israeliană, care, în Sudul Libanului, a durat până în 2000. Începând cu sfârşitul războiului Iran-Irak, Hizballah a evoluat. Trebuie să nu uităm că Hizballah n-a fost niciodată o miliţie în sensul în care îl defineau acordurile de la at-Taif (2). Acestea vizau miliţiile confesionale care luaseră parte la războiul civil, ceea ce n-a fost cazul Hizballahului. Din această cauză guvernul libanez n-a dorit niciodată să-i dezarmeze. Cu atât mai mult cu cât au început, în anii ’90, să se transforme în partid politic, cu o orientare socială şi o acţiune caritativă foarte puternice, fără distincţie comunitară. S-a ajuns până într-acolo încât în anumite sate în care coabitează comunităţile creştine şi şiite, s-au văzut creştini votând pentru Hizballah. Se poate spune azi că Hizballah a devenit un partid politic libanez în adevăratul sens al cuvântului, mai ales de când Nasrallah l-a făcut independent de Siria şi de Iran. El reprezintă tendinţa total “libanistă” care a triumfat asupra tendinţei pro-iraniene. Este din ce în ce mai integrat fabricii politice libaneze. De altminteri, aspectul islamic al discursului său s-a marginalizat în favoarea unui discurs esenţialmente patriotic, libanez înainte de toate, naţionalist arab mai apoi. El vorbeşte mult de suveranitatea Libanului, de onoarea libanezilor şi a arabilor în faţa Israelului, de sfârşitul umilirii, denunţând puternic politica americană.
R.: Aşadar, Hizballah a devenit simbolul rezistenţei?
G. C.: Da, şi acest lucru îl datorăm Israelului. Israelienii au creat un vid decapitând rezistenţa partidelor laice şi a stângii libaneze atunci când au ocupat Libanul. Au închis mulţi rezistenţi în lagărul de la Ansar. Au dus în Israel mai mult de 1600 dintre ei în 1985. Au lăsat astfel locul liber pentru implantarea Hizballahului, crezând că un partid cu un steag religios ar fi mai practic pentru interesele lor.
R.: Vreţi să spuneţi că au crezut că e mai uşor de combătut, fără să provoace prea multe proteste?
G. C.: Exact. Au făcut acelaşi lucru cu Hamas în Palestina ocupată pentru a distruge Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Cu asemenea concepte se ajunge la războiul civilizaţiilor.
R.: Ce credeţi despre soluţiile avansate de către Franţa: aplicarea rezoluţiei 1559 şi desfăşurarea unei forţe internaţionale?
G. C.: Cred că 1559 nu avea nici un rost. Am spus imediat ce a fost votată că urmează să destabilizeze Libanul şi să creeze condiţiile unui nou colonialism. Este o eroare gravă, pentru care Jacques Chirac este responsabil din plin şi căreia noi îi plătim acum preţul. Se vorbeşte de desfăşurarea armatei libaneze de-a lungul frontierei israeliene, dar ce înseamnă desfăşurarea unei armate care nu are echipamente, nu are arme demne de acest nume, nu are acoperire aeriană? Maşina de război israeliană o poate zdrobi fără nici un efort notabil.
În ceea ce mă priveşte, mă alătur poziţiei primului-ministru libanez. Vreau să se aplice rezoluţia 1559, dar cu condiţia ca şi Israelul să fie făcut să respecte toate rezoluţiile ONU care îl privesc, atât cele privitoare la relaţia cu Libanul cât şi cele privitoare la relaţia cu Siria şi Palestina. Inclusiv cele care tratează problema celor 400.000 de refugiaţi palestinieni aflaţi acum în Liban. În acel moment nu va fi nici o problemă, forţele Hizballah vor putea fi integrate armate libaneze. În ceea ce priveşte forţa internaţională, ea va face fără îndoială obiectul unor negocieri aprinse privitoare la mandatul, compoziţia, ONU, NATO, o formă lărgită a FINUL?, precum şi amplasamentul ei. Cred că, din punct de vedere logic, ar trebui să fie desfăşurată pe teritoriul israelian: ei se plâng că sunt atacaţi, dar noi suntem cei invadaţi. Din 1968, armata israeliană a făcut între 50.000 şi 60.000 de victime civile în Liban. Nu Israelul are nevoie de protecţie, ci noi, Libanul.
Note:
(1) Orientul Apropiat a explodat (Le Proche Orient éclaté), Gallimard, 2005; Orient-Occident, fractura imaginară (Orient-Occident, la fracture imaginaire), La Découverte, 2004 ; Problema religioasă în secolul XXI (La Question religieuse au XXIe siècle), La Découverte, 2006.
(2) Semnate în 1990 în Arabia Saudită sub egida Siriei, aceste acorduri puneau capăt celor 15 ani de război civil, organizând dezarmarea miliţiilor care luaseră parte la el.
Interviu realizat de către Françoise Germain-Robin - L'Humanité, 7 august 2006
Interviul a mai fost preluat şi de către Al-Oufok.
Cine sunt adevăraţii terorişti în Orientul Apropiat? (de Oren Ben-Dor)
“Pe cine apără ei mai exact? Pe cetăţenii Israelului sau natura statului Israel?” În timp ce cetăţenii lor sunt omorţi, Israelul impune încă o dată moartea şi distrugerea în Liban. El încearcă să facă să pară această oroare ca necesară propriei apărări. Este adevărat că un observator ocazional ar putea crede că atacurile cu rachete asupra oraşelor israeliene, ca Haifa şi propriul meu oraş, Nahariya, ar justifica această explicaţie.
Este adevărat că statele trebuie să asigure apărarea cetăţenilor proprii şi cei care nu izbutesc să-şi facă datoria în privinţa asta trebuie să fie interpelaţi şi, în caz de necesitate, eliberaţi din funcţie. Dar Israelul este un stat care, în loc să-şi apere cetăţenii, îi pune pe toţi, evrei şi non-evrei, în pericol. Ce se apără prin violenţa din Gaza şi Liban? Cetăţenii Israelului sau specificul statului israelian? Sugerez al doilea răspuns.
Noul stat Israel a fost fondat pe o ideologie injustă, care duce la pierderea demnităţii şi la suferinţa celor care au fost clasificaţi ca non-evrei pornind de la teste religioase sau etnice. Pentru a ascunde această imoralitate originară, Israelul îşi întreţine imaginea de victimă din naştere.
A provoca violenţa, în mod conştient sau nu, împotriva căreia trebuie să te aperi este prima caracteristică a mentalităţii de victimă. Perpetuând un asemenea ciclu tragic, Israelul este un stat terorist fără egal în lume.
Mulţi dintre cei care doresc să ascundă imoralitatea statului israelian o fac deturnând atenţia de la ororile ocupaţiei din 1967 şi avansând soluţia a două state, dat fiind că recunoaşterea unui stat palestinian presupune în mod implicit cea a unei ideologii evreieşti a celuilalt stat.
Creaţia însăşi a Israelului cerea imperios un act de terorism. În 1948, cel mai mare număr al autohtonilor ţării, non-evrei, au fost victimele unei epurări etnice în partea Palestinei care a devenit Israel. Această acţiune a fost planificată cu grijă. Fără ea, nici un stat cu o majoritate evreiască şi un caracter evreiesc n-ar fi fost cu putinţă. In 1948, “arabii israelieni” – palestinienii care au scăpat expulzării – îndură o discriminare permanentă. Efectiv, mulţi dintre ei au fost deplasaţi în interiorul ţării, în aparenţă din “raţiuni de securitate” dar în realitate pentru a le fi confiscate pământurile în beneficiul evreilor.
Amintirea Holocaustului şi setea evreiască pentru Marele Israel n-ar fi putut să fie suficiente pentru a justifica purificarea etnică şi etnocraţia? Evitarea destabilizării care ar rezulta dintr-o anchetă morală impune statul Israel ascunderea problemei sale centrale, alimentând mentalitatea de victimă a evreilor israelieni. Pentru a susţine această mentalitate şi pentru a păstra efectul stării de victimă în mijlocul unui mediu inospitalier, Israelul trebuie să-şi multiplice violenţele. De fiecare dată când perspectivele violenţelor îndreptate împotriva sa se fac mai rare, Israelul face maximum pentru a le regenera: mitul victimei care caută pacea dar care nu are pentru asta “nici un partener” este un tablou cheie pe ecranul care serveşte Israelului la ascunderea imoralităţii sale originare şi persistente.
Campania, reuşită, a Israelului pentru a reduce la tăcere criticile împotriva raptului iniţial şi continuu a palestinienilor autohtoni nu le lasă acestora din urmă nici o opţiune, în afara recursului la rezistenţa violentă. În urma alegerii Hamasului de către populaţia palestiniană – singurul partid în ochii săi care nu a abandonat cauza populară – această populaţie, din Gaza şi din Cisiordania, a fost supusă unei campanii israeliene de înfometare, de umilire şi de violenţe.
Pretinsa “retragere” din Gaza şi blocusul care a urmat au garantat o continuare a violenţelor care, până aici, s-a manifestat prin tiruri palestiniene de rachete Qassam, capturarea unui soldat israelian şi în linii mari o nouă ocupaţie a Gazei. Asistăm deci la mai multă ură, la mai multe violenţe din partea palestinienilor, la mai multe umilinţe şi pedepse colective din partea israelienilor – tot ce este necesar pentru mentalitatea de victime a israelienilor şi pentru statutul de vacă sacră a statului israelian.
Adevărul este că niciodată nu ar fi putut avea loc o partajare a Palestine cu mijloace moralmente acceptabile. Israelul a fost creat prin teroare şi este nevoie de teroare pentru a disimula imoralitatea pe care o poartă în inima sa. De fiecare dată când există o slabă speranţă de stabilitate, statul ordonă un asasinat extrajudiciar – asemeni celui din Sidon care a precedat criza actuală în Liban – ştiind perfect că aceasta va antrena, nu securitate, ci mai multă violenţă. Şi unilateralismul Israelului şi ciclul violenţelor se generează reciproc.
În inima acestei violenţe şi în ciuda unui discurs convenţional care îşi ascunde rădăcinile, realitatea ne împinge la reflecţie. Cu cât o vom disimula mai mult, cu atât această realitate, într-un mod violent, va fi mai sigură în manifestările ei.
În ebraică, cuvântul elem (tăcere brutală rezultată în urma unei opresiuni sau a unui şoc) este etimologic asociată cuvântului almut (violenţă). Tăcerea în privinţa inimii imorale a statului Israel de la naşterea sa ne face pe toţi complici amplificării terorismului care riscă să provoace o catastrofă care ar putea distruge lumea.
Oren Ben-Dor predă filosofia juridică şi filosofia politică la Universitatea din Southampton, UK.
Confer versiunea în limba franceză.
Este adevărat că statele trebuie să asigure apărarea cetăţenilor proprii şi cei care nu izbutesc să-şi facă datoria în privinţa asta trebuie să fie interpelaţi şi, în caz de necesitate, eliberaţi din funcţie. Dar Israelul este un stat care, în loc să-şi apere cetăţenii, îi pune pe toţi, evrei şi non-evrei, în pericol. Ce se apără prin violenţa din Gaza şi Liban? Cetăţenii Israelului sau specificul statului israelian? Sugerez al doilea răspuns.
Noul stat Israel a fost fondat pe o ideologie injustă, care duce la pierderea demnităţii şi la suferinţa celor care au fost clasificaţi ca non-evrei pornind de la teste religioase sau etnice. Pentru a ascunde această imoralitate originară, Israelul îşi întreţine imaginea de victimă din naştere.
A provoca violenţa, în mod conştient sau nu, împotriva căreia trebuie să te aperi este prima caracteristică a mentalităţii de victimă. Perpetuând un asemenea ciclu tragic, Israelul este un stat terorist fără egal în lume.
Mulţi dintre cei care doresc să ascundă imoralitatea statului israelian o fac deturnând atenţia de la ororile ocupaţiei din 1967 şi avansând soluţia a două state, dat fiind că recunoaşterea unui stat palestinian presupune în mod implicit cea a unei ideologii evreieşti a celuilalt stat.
Creaţia însăşi a Israelului cerea imperios un act de terorism. În 1948, cel mai mare număr al autohtonilor ţării, non-evrei, au fost victimele unei epurări etnice în partea Palestinei care a devenit Israel. Această acţiune a fost planificată cu grijă. Fără ea, nici un stat cu o majoritate evreiască şi un caracter evreiesc n-ar fi fost cu putinţă. In 1948, “arabii israelieni” – palestinienii care au scăpat expulzării – îndură o discriminare permanentă. Efectiv, mulţi dintre ei au fost deplasaţi în interiorul ţării, în aparenţă din “raţiuni de securitate” dar în realitate pentru a le fi confiscate pământurile în beneficiul evreilor.
Amintirea Holocaustului şi setea evreiască pentru Marele Israel n-ar fi putut să fie suficiente pentru a justifica purificarea etnică şi etnocraţia? Evitarea destabilizării care ar rezulta dintr-o anchetă morală impune statul Israel ascunderea problemei sale centrale, alimentând mentalitatea de victimă a evreilor israelieni. Pentru a susţine această mentalitate şi pentru a păstra efectul stării de victimă în mijlocul unui mediu inospitalier, Israelul trebuie să-şi multiplice violenţele. De fiecare dată când perspectivele violenţelor îndreptate împotriva sa se fac mai rare, Israelul face maximum pentru a le regenera: mitul victimei care caută pacea dar care nu are pentru asta “nici un partener” este un tablou cheie pe ecranul care serveşte Israelului la ascunderea imoralităţii sale originare şi persistente.
Campania, reuşită, a Israelului pentru a reduce la tăcere criticile împotriva raptului iniţial şi continuu a palestinienilor autohtoni nu le lasă acestora din urmă nici o opţiune, în afara recursului la rezistenţa violentă. În urma alegerii Hamasului de către populaţia palestiniană – singurul partid în ochii săi care nu a abandonat cauza populară – această populaţie, din Gaza şi din Cisiordania, a fost supusă unei campanii israeliene de înfometare, de umilire şi de violenţe.
Pretinsa “retragere” din Gaza şi blocusul care a urmat au garantat o continuare a violenţelor care, până aici, s-a manifestat prin tiruri palestiniene de rachete Qassam, capturarea unui soldat israelian şi în linii mari o nouă ocupaţie a Gazei. Asistăm deci la mai multă ură, la mai multe violenţe din partea palestinienilor, la mai multe umilinţe şi pedepse colective din partea israelienilor – tot ce este necesar pentru mentalitatea de victime a israelienilor şi pentru statutul de vacă sacră a statului israelian.
Adevărul este că niciodată nu ar fi putut avea loc o partajare a Palestine cu mijloace moralmente acceptabile. Israelul a fost creat prin teroare şi este nevoie de teroare pentru a disimula imoralitatea pe care o poartă în inima sa. De fiecare dată când există o slabă speranţă de stabilitate, statul ordonă un asasinat extrajudiciar – asemeni celui din Sidon care a precedat criza actuală în Liban – ştiind perfect că aceasta va antrena, nu securitate, ci mai multă violenţă. Şi unilateralismul Israelului şi ciclul violenţelor se generează reciproc.
În inima acestei violenţe şi în ciuda unui discurs convenţional care îşi ascunde rădăcinile, realitatea ne împinge la reflecţie. Cu cât o vom disimula mai mult, cu atât această realitate, într-un mod violent, va fi mai sigură în manifestările ei.
În ebraică, cuvântul elem (tăcere brutală rezultată în urma unei opresiuni sau a unui şoc) este etimologic asociată cuvântului almut (violenţă). Tăcerea în privinţa inimii imorale a statului Israel de la naşterea sa ne face pe toţi complici amplificării terorismului care riscă să provoace o catastrofă care ar putea distruge lumea.
Oren Ben-Dor predă filosofia juridică şi filosofia politică la Universitatea din Southampton, UK.
Confer versiunea în limba franceză.
miercuri, august 09, 2006
Zionism – transfer şi apartheid (2) (de Dr. Mahmud Muharib)
Comisia Peel şi ideea de transfer
Benjamin Jabotinsky, fondator şi conducător al curentului revizionist din mişcarea zionistă, - curent care s-a opus tendinţei muncitoreşti şi s-a distanţat de organizaţia zionistă mamă, fondând o organizaţie zionistă paralelă, pentru o perioadă, şi care a luat puterea în Israel în 1977, sub conducerea lui Menahim Begin, “elev” şi “succesor” al lui Jabotinsky – a reluat opiniile lui Max Landau, dezvoltându-le şi modificându-le.
În 1923, Jabotinsky publică două articole intitulate “Referitor la zidul de fier” şi “Moralitatea zidului de fier”, în cadrul cărora expune bazele teoretice ale mişcării revizioniste, defineşte atitudinea faţă de Marea Britanie, atitudinea faţă de arabi şi politica administraţiei zioniste.
Jabotinsky a considerat că nu putea ajunge la un acord între mişcarea zionistă şi arabii palestinieni, nici în perioada vieţii sale, nici în viitor apropiat, în raport cu generaţia sa, din cauza naturii umane şi a lecţiilor istoriei. Nu a existat niciodată, în istoria umană, un acord liber consimţit din partea unei populaţii autohtone, care să accepte colonişti veniţi din exterior, şi să renunţe concomitent la suveranitatea asupra ţării. El a afirmat că acest principiu se aplica în cazul arabilor palestinieni care cunoşteau scopurile şi pericolele pe care le reprezintă pentru ei zionismul, care i se opuneau şi care rezistau împotriva primelor sale manifestări din Palestina.
El îşi bătea joc de zioniştii care considerau că, pentru a pune în practică zionismul, arabii trebuiau să fie de acord. Îi somă să admită că o asemenea condiţie era imposibil de îndeplinit, afară doar de cazul în care era abandonat zionismul. Şi-a expus ideea chiar într-un mod foarte sugestiv atunci când a afirmat că procesul colonizării zioniste trebuia fie să oprit fie continuat fără a se lua în calcul atitudinea locuitorilor autohtoni. Şi-a atins scopul declarând că “era posibil să se dezvolte colonizarea sub protecţia unei forţe care să nu aibă nimic în comun cu locuitorii autohtoni, în spatele unui zid de fier, pe care locuitorii autohtoni să nu-l poată străpunge”. Zidul de fier despre care vorbea Jabotinsky era forţa militară evreiască oficială.
Jabotinsky a ridicat în vederea realizării scopurilor zionişte şi a creării unui stat evreiesc în Palestina şi împrejur condiţia unei forţe militare evreieşti oficiale care să impună arabilor proiectul zionist. A afirmat că scopul zionismului era şi va rămâne formarea unei majorităţi evreieşti în “pământul Israelului”. Pentru a realiza acest scop, Jabotinsky a indicat întărirea colaborării cu Marea Britanie şi instaurarea unui “zid de fier”, care va asigura protecţia necesară primirii a 50.000 de imigranţi evrei pe an, timp de treizeci de ani, începând cu mijlocul anilor ’20. A propus acordarea unei autonomii arabilor palestinieni atunci când evreii vor deveni o majoritate şi vor pune bazele unui stat evreiesc.
Comisia Peel şi expulzarea
Ca urmare a răscoalei din 1936 a cărei întindere era în creştere, guvernul britanic luă iniţiativa constituirii comisiei de anchetă Peel pentru studierea situaţiei din Palestina, numită astfel după numele fondatorului ei, Lordul Peel. Comisia propuse în raportul său prezentat guvernului britanic, aduptat în luna iulie 1937, partajarea Palestinei în două state, un stat evreiesc care ar ocupa 20% din suprafaţa Palestinei şi un stat arab pe restul suprafeţei Palestinei şi regiunea de la estul Iordanului. Deşi recomandările comisiei Peel eşuară, fuseră totuşi importante în epocă, pentru că erau în măsură să confere un caracter legal în trei privinţe esenţiale:
1. Cererea instaurării unui stat evreiesc în Palestina, ceea ce mişcare zionistă nu îndrăznise să ceară oficial, chiar dacă făcuse apel la fondarea unei “patrii naţionale evreieşti” în Palestina.
2. Anexarea unor regiuni palestiniene non incluse în statul evreiesc propus la est de Iordan.
3. Cererea unui schimb de populaţie între statul evreiesc şi statul arab.
Comisia Peel a menţionat că se găsesc, în interiorul suprafeţei pe care o rezervase statului evreiesc, mai mult de 225.000 de arabi, în timp ce se găsesc în interiorul statului arab propus 1250 de evrei. Comisia a considerat că prezenţa acestui număr de arabi în interiorul suprafeţei rezervate statului evreiesc nu poate decât să se opună creaţiei statului evreiesc, şi astfel partiţiei însăşi. A propus deci o soluţie pentru reuşita partiţiei, şi anume expulzarea majorităţii arabilor cu forţa sub acoperirea unui “schimb de populaţie”.
Atitudinea lui David Ben Gurion
Recomandările comisiei Peel au suscitat o dezbatere vie în sânul conducătorilor zionişti. Primele reacţii zioniste au fost de opunere puternică recomandărilor care divizează “pământul Israelului” şi acordă evreilor doar “o mică parte”, dar opoziţia a devenit din ce în ce mai subtilă, progresiv, până când s-a transformat într-o susţinere rezervată a realităţii recomandării comitetului, adică expulzării arabilor palestinieni de către statul evreiesc propus.
Se poate remarca transformarea atitudinii zioniste urmărind-o pe cea a conducătorului curentului zionist muncitoresc, David Ben Gurion. La început, Ben Gurion a refuzat categoric recomandările comisiei Peel, pe care a considerat-o complet negativă, dar această atitudine s-a schimbat progresiv în direcţia adoptării unei susţineri rezervate. Transformarea atitudinii sale era datorată convingerii că dacă zioniştii ar exersa presiuni asupra guvernului britanic în executarea expulzării, n-ar mai exista piedici adevărate în fondarea statului evreiesc. Ben Gurion a acordat o mare importanţă recomandărilor de expulzare făcute de comisia Peel, şi a afirmat că mişcarea zionistă ar trebui să se sprijine pe “recomandare la fel cum ne-am sprijinit pe declaraţia Balfur, cum ne sprijinim pe zionismul însuşi. Trebuie să respectăm această recomandare din toate forţele noastre, din toată voinţa şi speranţele noastre, căci această recomandare, printre altele, conţine despăgubiri pentru părţile de ţară care ne sunt smulse… Articolul expulzării este, în opinia mea, mai important decât ansamblul revendicărilor noastre de creştere a suprafeţei… Dacă nu avem mijloacele de a-i scoate pe arabii care sunt printre noi, şi de a-i transfera spre regiunile arabe, ceea ce propune comisia britanică, nu vom putea s-o facem cu facilitatea cu care am fi putut-o face după crearea statului, când lumea ostilă va avea privirile aţintite asupra noastră, pentru a supraveghea comportamentul nostru faţă de minorităţi.” (Ben Gurion, Memorii).
Berl Kaţnelson, teoriticianul stângii zioniste căruia partizanii îi apără calităţile morale şi poziţiile de principiu, a aprobat opiniile lui Ben Gurion privitoare la expulzare. În focul discuţiilor asupra recomandărilor comisiei Peel, el a menţionat, într-o reniune a comitetului executiv al organizaţiei zioniste, că “problema expulzării a suscitat o discuţie vie printre noi, este ea permisă sau interzisă? Conştiinţa mea este forte liniştită. Un vecin îndepărtat este mai bun decât un inamic apropiat. Ei nu vor pierde după transfer, iar noi, evident, nu vom pierde. Această chestiune este, în ultimă instanţă, o reformă politică colonială, în interesul ambelor părţi. Consider că este cea mai bună soluţie. Şi în momentul revoltei, am fost sigur că această problemă trebuia să apară într-o zi. Dar nu mă gândisem că transferul ar fi spre exteriorul “pământului lui Israel”, mă gândeam mai degrabă la o regiune aproape de Nablus, şi sunt convins în continuare că vor fi transferaţi, în viitor, spre Siria şi Irak.”
Unanimitate naţională în favoarea transferului
Odată cu accentuarea conflictului între sionişti şi palestinieni, s-a constituit o unanimitate “naţională” în sânul partidelor zioniste din Palestina, în vederea expulzării poporului palestinian spre statele arabe, şi mai ales spre Syria şi Irak. Această unanimitate a fost dirijată de către partidul Mapai care a condus mişcarea zionistă, apoi statul Israel, din 1933 şi până în 1977, şi care a regrupat în rândurile sale, în anii ’30, partidul Ahadot Hafoda, mai dur la adresa arabilor, care s-a desprins din Mapai pentru a se regăsi alături de Mapam în anii ’40, apoi l-a părăsit pe acesta din urmă pentru a fi independent în anii ’50 şi a reveni în plasa lui Mapai în 1965.
Această unanimitate n-a eliminat din rândurile sale curentul muncitoresc zionist, partidul Mapam, care se numea Haşomer Maţair (Tânărul Gardian) în acea perioadă, şi care cânta fraternitatea arabo-evreiască şi promova fondarea unui stat binaţional pentru arabi şi evrei. Atitudinea acestui partid poate fi înţeleasă pornind de la cea a lui Aharon Cizling, unul dintre liderii săi, care a afirmat: “Nu neg dreptul nostru moral de a propune schimbul de populaţie. Nu este nici o vătămare morală în această propunere care vizează unirea şi dezvoltarea unei vieţi naţionale… Acest lucru poate surveni în cadrul unei noi ordini mondiale.”
El a indicat că problema schimbului de populaţie nu este practică în aceste condiţii, dar a afirmat că pe termen lung, este logic să existe un schimb între locuitorii “pământului lui Israel” pe de o parte şi statele arabe pe de alta, prin transferarea evreilor din aceste ţări înspre “pământul lui Israel”.
În afara curentului partidelor muncitoreşti zioniste, expulzarea a fost susţinută de către liderii partidelor zioniste “generaliste”, conduse de Haim Weizmann, primul preşedinte al statului Israel, care au vizat “transformarea Palestinei în stat evreiesc în întregime pur după cum Anglia este engleză”.
La fel, organizaţia Lehi (Luptătorii pentru Libertate ai Israelului), cunoscută şi sub numele de banda Stern, a cerut expulzarea palestinienilor. Articolul 14 al principiilor fundamentale ale mişcării, scris de fondatorul şi teoreticianul său Abraham Stern, care a fost înlocuit după moartea sa cu o direcţie tripartită, din care făcea parte Işaq Şamir, este explicit în această privinţă vorbind de “rezolvarea problemei străinilor prin intermediul schimbului de populaţie”.
La sfârşitul anilor ’30, se constituise unanimitatea zionistă care cerea expulzarea, cu adeziunea lui Jabotinsky la acest apel, într-o scrisoare trimisă cu o zi înainte de decesul unuia dintre colaboratorii săi în Palestina. În aceste condiţii, câţiva activişti independenţi şi-au afirmat punctele de vedere specifice asupra aceste probleme. Cel mai cunoscut fiind Abraham Şaron, autor al teoriei “zionismului sălbatic” care a propus expulzarea definitivă a arabilor spre Irak “pentru ca să nu mai rămână în statul nostru decât un număr infim de indivizi de tipul celor care este imposibil să fie transferaţi în vreun fel oarecare.”
Cf. versiunea în limba franceză.
Benjamin Jabotinsky, fondator şi conducător al curentului revizionist din mişcarea zionistă, - curent care s-a opus tendinţei muncitoreşti şi s-a distanţat de organizaţia zionistă mamă, fondând o organizaţie zionistă paralelă, pentru o perioadă, şi care a luat puterea în Israel în 1977, sub conducerea lui Menahim Begin, “elev” şi “succesor” al lui Jabotinsky – a reluat opiniile lui Max Landau, dezvoltându-le şi modificându-le.
În 1923, Jabotinsky publică două articole intitulate “Referitor la zidul de fier” şi “Moralitatea zidului de fier”, în cadrul cărora expune bazele teoretice ale mişcării revizioniste, defineşte atitudinea faţă de Marea Britanie, atitudinea faţă de arabi şi politica administraţiei zioniste.
Jabotinsky a considerat că nu putea ajunge la un acord între mişcarea zionistă şi arabii palestinieni, nici în perioada vieţii sale, nici în viitor apropiat, în raport cu generaţia sa, din cauza naturii umane şi a lecţiilor istoriei. Nu a existat niciodată, în istoria umană, un acord liber consimţit din partea unei populaţii autohtone, care să accepte colonişti veniţi din exterior, şi să renunţe concomitent la suveranitatea asupra ţării. El a afirmat că acest principiu se aplica în cazul arabilor palestinieni care cunoşteau scopurile şi pericolele pe care le reprezintă pentru ei zionismul, care i se opuneau şi care rezistau împotriva primelor sale manifestări din Palestina.
El îşi bătea joc de zioniştii care considerau că, pentru a pune în practică zionismul, arabii trebuiau să fie de acord. Îi somă să admită că o asemenea condiţie era imposibil de îndeplinit, afară doar de cazul în care era abandonat zionismul. Şi-a expus ideea chiar într-un mod foarte sugestiv atunci când a afirmat că procesul colonizării zioniste trebuia fie să oprit fie continuat fără a se lua în calcul atitudinea locuitorilor autohtoni. Şi-a atins scopul declarând că “era posibil să se dezvolte colonizarea sub protecţia unei forţe care să nu aibă nimic în comun cu locuitorii autohtoni, în spatele unui zid de fier, pe care locuitorii autohtoni să nu-l poată străpunge”. Zidul de fier despre care vorbea Jabotinsky era forţa militară evreiască oficială.
Jabotinsky a ridicat în vederea realizării scopurilor zionişte şi a creării unui stat evreiesc în Palestina şi împrejur condiţia unei forţe militare evreieşti oficiale care să impună arabilor proiectul zionist. A afirmat că scopul zionismului era şi va rămâne formarea unei majorităţi evreieşti în “pământul Israelului”. Pentru a realiza acest scop, Jabotinsky a indicat întărirea colaborării cu Marea Britanie şi instaurarea unui “zid de fier”, care va asigura protecţia necesară primirii a 50.000 de imigranţi evrei pe an, timp de treizeci de ani, începând cu mijlocul anilor ’20. A propus acordarea unei autonomii arabilor palestinieni atunci când evreii vor deveni o majoritate şi vor pune bazele unui stat evreiesc.
Comisia Peel şi expulzarea
Ca urmare a răscoalei din 1936 a cărei întindere era în creştere, guvernul britanic luă iniţiativa constituirii comisiei de anchetă Peel pentru studierea situaţiei din Palestina, numită astfel după numele fondatorului ei, Lordul Peel. Comisia propuse în raportul său prezentat guvernului britanic, aduptat în luna iulie 1937, partajarea Palestinei în două state, un stat evreiesc care ar ocupa 20% din suprafaţa Palestinei şi un stat arab pe restul suprafeţei Palestinei şi regiunea de la estul Iordanului. Deşi recomandările comisiei Peel eşuară, fuseră totuşi importante în epocă, pentru că erau în măsură să confere un caracter legal în trei privinţe esenţiale:
1. Cererea instaurării unui stat evreiesc în Palestina, ceea ce mişcare zionistă nu îndrăznise să ceară oficial, chiar dacă făcuse apel la fondarea unei “patrii naţionale evreieşti” în Palestina.
2. Anexarea unor regiuni palestiniene non incluse în statul evreiesc propus la est de Iordan.
3. Cererea unui schimb de populaţie între statul evreiesc şi statul arab.
Comisia Peel a menţionat că se găsesc, în interiorul suprafeţei pe care o rezervase statului evreiesc, mai mult de 225.000 de arabi, în timp ce se găsesc în interiorul statului arab propus 1250 de evrei. Comisia a considerat că prezenţa acestui număr de arabi în interiorul suprafeţei rezervate statului evreiesc nu poate decât să se opună creaţiei statului evreiesc, şi astfel partiţiei însăşi. A propus deci o soluţie pentru reuşita partiţiei, şi anume expulzarea majorităţii arabilor cu forţa sub acoperirea unui “schimb de populaţie”.
Atitudinea lui David Ben Gurion
Recomandările comisiei Peel au suscitat o dezbatere vie în sânul conducătorilor zionişti. Primele reacţii zioniste au fost de opunere puternică recomandărilor care divizează “pământul Israelului” şi acordă evreilor doar “o mică parte”, dar opoziţia a devenit din ce în ce mai subtilă, progresiv, până când s-a transformat într-o susţinere rezervată a realităţii recomandării comitetului, adică expulzării arabilor palestinieni de către statul evreiesc propus.
Se poate remarca transformarea atitudinii zioniste urmărind-o pe cea a conducătorului curentului zionist muncitoresc, David Ben Gurion. La început, Ben Gurion a refuzat categoric recomandările comisiei Peel, pe care a considerat-o complet negativă, dar această atitudine s-a schimbat progresiv în direcţia adoptării unei susţineri rezervate. Transformarea atitudinii sale era datorată convingerii că dacă zioniştii ar exersa presiuni asupra guvernului britanic în executarea expulzării, n-ar mai exista piedici adevărate în fondarea statului evreiesc. Ben Gurion a acordat o mare importanţă recomandărilor de expulzare făcute de comisia Peel, şi a afirmat că mişcarea zionistă ar trebui să se sprijine pe “recomandare la fel cum ne-am sprijinit pe declaraţia Balfur, cum ne sprijinim pe zionismul însuşi. Trebuie să respectăm această recomandare din toate forţele noastre, din toată voinţa şi speranţele noastre, căci această recomandare, printre altele, conţine despăgubiri pentru părţile de ţară care ne sunt smulse… Articolul expulzării este, în opinia mea, mai important decât ansamblul revendicărilor noastre de creştere a suprafeţei… Dacă nu avem mijloacele de a-i scoate pe arabii care sunt printre noi, şi de a-i transfera spre regiunile arabe, ceea ce propune comisia britanică, nu vom putea s-o facem cu facilitatea cu care am fi putut-o face după crearea statului, când lumea ostilă va avea privirile aţintite asupra noastră, pentru a supraveghea comportamentul nostru faţă de minorităţi.” (Ben Gurion, Memorii).
Berl Kaţnelson, teoriticianul stângii zioniste căruia partizanii îi apără calităţile morale şi poziţiile de principiu, a aprobat opiniile lui Ben Gurion privitoare la expulzare. În focul discuţiilor asupra recomandărilor comisiei Peel, el a menţionat, într-o reniune a comitetului executiv al organizaţiei zioniste, că “problema expulzării a suscitat o discuţie vie printre noi, este ea permisă sau interzisă? Conştiinţa mea este forte liniştită. Un vecin îndepărtat este mai bun decât un inamic apropiat. Ei nu vor pierde după transfer, iar noi, evident, nu vom pierde. Această chestiune este, în ultimă instanţă, o reformă politică colonială, în interesul ambelor părţi. Consider că este cea mai bună soluţie. Şi în momentul revoltei, am fost sigur că această problemă trebuia să apară într-o zi. Dar nu mă gândisem că transferul ar fi spre exteriorul “pământului lui Israel”, mă gândeam mai degrabă la o regiune aproape de Nablus, şi sunt convins în continuare că vor fi transferaţi, în viitor, spre Siria şi Irak.”
Unanimitate naţională în favoarea transferului
Odată cu accentuarea conflictului între sionişti şi palestinieni, s-a constituit o unanimitate “naţională” în sânul partidelor zioniste din Palestina, în vederea expulzării poporului palestinian spre statele arabe, şi mai ales spre Syria şi Irak. Această unanimitate a fost dirijată de către partidul Mapai care a condus mişcarea zionistă, apoi statul Israel, din 1933 şi până în 1977, şi care a regrupat în rândurile sale, în anii ’30, partidul Ahadot Hafoda, mai dur la adresa arabilor, care s-a desprins din Mapai pentru a se regăsi alături de Mapam în anii ’40, apoi l-a părăsit pe acesta din urmă pentru a fi independent în anii ’50 şi a reveni în plasa lui Mapai în 1965.
Această unanimitate n-a eliminat din rândurile sale curentul muncitoresc zionist, partidul Mapam, care se numea Haşomer Maţair (Tânărul Gardian) în acea perioadă, şi care cânta fraternitatea arabo-evreiască şi promova fondarea unui stat binaţional pentru arabi şi evrei. Atitudinea acestui partid poate fi înţeleasă pornind de la cea a lui Aharon Cizling, unul dintre liderii săi, care a afirmat: “Nu neg dreptul nostru moral de a propune schimbul de populaţie. Nu este nici o vătămare morală în această propunere care vizează unirea şi dezvoltarea unei vieţi naţionale… Acest lucru poate surveni în cadrul unei noi ordini mondiale.”
El a indicat că problema schimbului de populaţie nu este practică în aceste condiţii, dar a afirmat că pe termen lung, este logic să existe un schimb între locuitorii “pământului lui Israel” pe de o parte şi statele arabe pe de alta, prin transferarea evreilor din aceste ţări înspre “pământul lui Israel”.
În afara curentului partidelor muncitoreşti zioniste, expulzarea a fost susţinută de către liderii partidelor zioniste “generaliste”, conduse de Haim Weizmann, primul preşedinte al statului Israel, care au vizat “transformarea Palestinei în stat evreiesc în întregime pur după cum Anglia este engleză”.
La fel, organizaţia Lehi (Luptătorii pentru Libertate ai Israelului), cunoscută şi sub numele de banda Stern, a cerut expulzarea palestinienilor. Articolul 14 al principiilor fundamentale ale mişcării, scris de fondatorul şi teoreticianul său Abraham Stern, care a fost înlocuit după moartea sa cu o direcţie tripartită, din care făcea parte Işaq Şamir, este explicit în această privinţă vorbind de “rezolvarea problemei străinilor prin intermediul schimbului de populaţie”.
La sfârşitul anilor ’30, se constituise unanimitatea zionistă care cerea expulzarea, cu adeziunea lui Jabotinsky la acest apel, într-o scrisoare trimisă cu o zi înainte de decesul unuia dintre colaboratorii săi în Palestina. În aceste condiţii, câţiva activişti independenţi şi-au afirmat punctele de vedere specifice asupra aceste probleme. Cel mai cunoscut fiind Abraham Şaron, autor al teoriei “zionismului sălbatic” care a propus expulzarea definitivă a arabilor spre Irak “pentru ca să nu mai rămână în statul nostru decât un număr infim de indivizi de tipul celor care este imposibil să fie transferaţi în vreun fel oarecare.”
Cf. versiunea în limba franceză.
marți, august 08, 2006
Meditaţii într-o luni seara (de Raja Chemayel)
Israel a bombardat până acum locaţiile Hizballah din Beirut în fiecare zi, în ultimele 23 de zile… Probabil că odată nu era suficient, dar nici măcar de zece ori. Fie Hizballah este invincibilă, fie israelienii sunt inimaginabil de idioţi!
Statele Unite nu pot invada Iranul, aşa că au cerut Israelului să invadeze Libanul în loc… în contul lor. Israelul îi răsplăteşte pe americani pentru că au invadat Iraqul de dragul lor.
Hizballah a omorât mai mulţi soldaţi israelieni decât cetăţeni israelieni, în timp ce Israelul a făcut exact contrariul… în Liban.
Ieri, Israelul a pierdut 12 rezervişti care se întorceau la datorie. Ar trebui să-i calculăm ca civili mergând la război, sau ca soldaţi îndreptându-se spre o invazie?
Consiliul de Securitate a propus textul unei rezoluţii care menţionează totul mai puţin invazia şi retragerea cuvenită a Israelului… e ca şi cum ai avea o farmacie din care lipsesc medicamentele…
Încă un gând înainte să vă las azi. Hizballah înseamnă “Partidul lui Dumnezeu”, iar Israel pretinde să fie “Poporul lui Dumnezeu”, aşa că ma întreb de care parte o fi Dumnezeu însuşi? Cât despre mine, sunt de partea Hizballahului… din 1982. Dar atunci când o rachetă trasă de Hizballah loveşte o ţintă israeliană, având în vedere că racheta aceea este nedirecţionată (deci nici un computer, nici o rază laser n-o ghidează) cineva mult mai mare are grija de ea! Ce concluzie se poate trage de aici?
Oricum, mâine începe o zi de marţi, şi pariez că nimic nu se va schimba… Israelul rămâne singura democraţie din Orient, iar Hizballah singurul eliberator, din acelaşi Orient.
Statele Unite nu pot invada Iranul, aşa că au cerut Israelului să invadeze Libanul în loc… în contul lor. Israelul îi răsplăteşte pe americani pentru că au invadat Iraqul de dragul lor.
Hizballah a omorât mai mulţi soldaţi israelieni decât cetăţeni israelieni, în timp ce Israelul a făcut exact contrariul… în Liban.
Ieri, Israelul a pierdut 12 rezervişti care se întorceau la datorie. Ar trebui să-i calculăm ca civili mergând la război, sau ca soldaţi îndreptându-se spre o invazie?
Consiliul de Securitate a propus textul unei rezoluţii care menţionează totul mai puţin invazia şi retragerea cuvenită a Israelului… e ca şi cum ai avea o farmacie din care lipsesc medicamentele…
Încă un gând înainte să vă las azi. Hizballah înseamnă “Partidul lui Dumnezeu”, iar Israel pretinde să fie “Poporul lui Dumnezeu”, aşa că ma întreb de care parte o fi Dumnezeu însuşi? Cât despre mine, sunt de partea Hizballahului… din 1982. Dar atunci când o rachetă trasă de Hizballah loveşte o ţintă israeliană, având în vedere că racheta aceea este nedirecţionată (deci nici un computer, nici o rază laser n-o ghidează) cineva mult mai mare are grija de ea! Ce concluzie se poate trage de aici?
Oricum, mâine începe o zi de marţi, şi pariez că nimic nu se va schimba… Israelul rămâne singura democraţie din Orient, iar Hizballah singurul eliberator, din acelaşi Orient.
Cronologia Libanului
1943: Libanul, sub mandat francez din 1920, accede la independenţă în 22 noiembrie.
1946: Evacuarea trupelor franceze.
Mai/septembrie 1958: Război civil. Preşedintele Camille Chamoun, acuzat de atitudini pro-occidentale în politică de către naţionaliştii arabi, cheamă în sprijinul său pe americani, care debarcă în iulie. Trupele americane se retrag după alegerea la preşedinţie a generalului Fuad Chebab.
1969: “Acordurile de la Cairo” legalizează prezenţa refugiaţilor palestinieni în taberele din Sudul Libanului.
1970: După sângeroasele înfruntări din timpului lui “Septembrie negru” în Iordania, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat se repliază în Liban. Israelul, confruntat cu atacurile şi infiltrările comandourilor palestiniene, multiplică raidurile de represalii.
1973: Lupte între palestinieni şi armata libaneză.
13 aprilie 1975: Începutul războiului civil. Miliţiile creştine se înfruntă cu forţele de stânga şi musulmane, sprijinite începând cu ianuarie 1976 de palestinieni.
6 iunie 1976: Intervenţia armatei siriene, la chemarea formaţiilor creştine surclasate de forţele palestino-progresiste. În octombrie, întâlnirile la nivel înalt de la Riyad şi Cairo decid trimiterea unei Forţe Arabe de Disuasiune, compusă în majoritate de sirieni.
16 martie 1977: Liderul druz Kamal Jumblatt, şef al Partidului Socialist Progresist, este asasinat în proximitatea unui baraj sirian.
Martie 1978: Israelul ocupă militar Sudul Libanului până la fluviul Litani. Rezoluţia 425 a ONU cere retragerea israeliană. Desfăşurarea Forţei Interimare a Naţiunilor Unite (Finul). Israelul se retrage parţial în iunie, lăsând în loc miliţiile creştine ale lui Saad Haddad.
Iulie: Bombardarea cartierelor creştine din Beirut de către armata siriană după un schimb de alianţă, Damascul apropiindu-se de forţele palestino-progresiste.
6 iunie 1982: Israelul invadează Libanul şi asediază Beirutul (operaţiunea “Pacea din Galileea”).
Sfârşitul lui august – începutul lui septembrie: Arafat şi 11.000 de combatanţi palestineini evacuează Beirutul. Aproximativ 400.000 de palestinieni rămân în taberele de refugiaţi.
14 septembrie: Asasinarea preşedintelui ales Beşir Gemayel. Israelienii intră în Beirutul de Vest o zi mai târziu.
16-18 septembrie: Masacru în taberele de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Şatila: cel puţin 1.000 de morţi. Un raport oficial israelian va stabili responsabilitatea directă a miliţiilor creştine ale Forţelor Libaneze (FL) şi indirectă a trupelor israeliene.
22 septembrie: Alegerea lui Amin Gemayel la preşedinţie.
17 mai 1983: Acord de pace libanezo-israelian, care va fi abrogat de autorităţile libaneze.
August-septembrie: Relansarea războiului civil. Miliţiile creştine abandonează muntele Şuf druzilor lui Walid Jumblatt.
23 octombrie: Atentate contra cartierelor generale american şi francez ale Forţei Multinaţionale (FM) din Beirut: 241 americani şi 58 francezi ucişi. FM se va retrage la începutul anului 1984.
Noiembrie-decembrie: Lupte în nord între loialişti şi dizidenţi palestinieni, susţinute de Damasc. Arafat şi câteva mii dintre partizanii săi, încercuiţi în Tripoli, părăsesc ţara.
Martie 1984: Prima dintr-o serie de răpiri de ostateci occidentali.
Mai-iunie 1985: Primul “război al taberelor” între combatanţi palestinieni şi miliţiile şiite ale Amal (pro-siriene).
Iunie: Israel se retrage, dar menţine o forţă în sud pentru a susţine Armata Libanului de Sud (ALS) a lui Antoine Lahad.
28 decembrie: Acorduri la Damasc între miliţiile druze, şiite şi creştine. Înfruntări intercreştine după refuzul de a le ratifica a lui Gemayel.
Februarie 1987: 8.000 de soldaţi sirieni sunt desfăşuraţi pentru a pacifica Beirut-Vest. În iunie, primul ministru Raşid Karame este omorât într-un atentat şi înlocuit cu Selim Hoss.
Martie 1989: Generalul Michel Aun, în fruntea unui guvern format din militari creştini, nerecunoscut de către musulmani, lansează un “război de eliberare” împotriva Damascului.
22 octombrie: Acorduri interlibaneze la at-Taif (Arabia Saudită), care stabilesc un nou echilibru între comunităţi şi definesc cadrul prezenţei siriene.
22 noiembrie: Asasinarea noului preşedinte René Moawad, înlocuit de Elias Hraui.
Ianuarie-martie 1990: Război intercreştin între FL şi trupele generalului Aun, critic al acordurilor de la at-Taif. În octombrie, ca urmare a unei ofensive siriano-libaneze, acesta este îndepărtat de la putere şi se refugiază în Franţa. Sfârşitul războiului care a făcut în 15 ani mai mult de 150.000 de morţi.
22 mai 1991: Tratatul siriano-libanez “de fraternitate şi de cooperare”, care oficializează rolul preponderent al Siriei.
Octombrie 1992: Rafic Hariri formează un guvern şi lansează reconstruirea Beirutului.
Iulie 1993: Bombardamente israeliene fără precedent din 1982: 132 de morţi.
Aprilie 1996: Operaţiunea israeliană “Strugurii mâniei” destinată să zdrobească potenţialul militar al mişcării şiite Hizballah: 175 de morţi, în cea mai mare parte civili.
24 mai 2000: Israelul se retrage din Libanul de Sud, punând capăt la 22 de ani de ocupaţie. Hizballah ocupă zona.
Octombrie: Noul guvern al lui Hariri, câştigător al alegerilor legislative.
Iunie 2001: Prima retragere parţială a trupelor siriene, urmată de altele.
2 septembrie 2004: La iniţiativa Parisului şi a Washingtonului, adoptarea rezoluţiei 1559 reclamând plecarea trupelor siriene şi dezarmarea miliţiilor.
3 septembrie: Amendament constituţional prelungind cu 3 ani mandatul preşedintelui Emile Lahud (ales în 1998), în ciuda avertizărilor internaţionale. Criză politică.
20 octombrie: Demisia lui Hariri, căruia îi succede Omar Karame.
14 februarie 2005: Rafic Hariri este asasinat. Opoziţia acuză regimurile libanez şi sirian.
28 februarie: Demisia sub presiunea străzii a lui Karame. Gravă criză politică.
3 aprilie: Acord Siria-ONU asupra retragerii trupelor siriene “cel mai târziu în 30 aprilie”.
19 aprilie: Nagib Miqati formează un cabinet restrâns.
26 aprilie: Sfârşitul oficial al prezenţei siriene în Liban.
7 mai: Întoarcerea generalului Aun după 15 ani de exil.
2 iunie: Asasinarea jurnalistului Samir Kassir, unul dintre conducătorii revoltei anti-siriene, colaborator la Le Monde diplomatique.
20 iunie: Fuad Siniora este ales prim-ministru al Libanului. A fost sprijinit de grupul prezidat de Saad Hariri, Mişcarea pentru Viitor, majoritară în noua adunare legislativă.
21 iunie: Ex-şeful Partidului Comunist Libanez, Georges Hauwi, un apropiat al opoziţiei anti-siriene, este asasinat într-un atentat cu maşină capcană în Beirut.
27 iunie: Ministrul muncii a anulat interdicţia care îi viza de 22 de ani pe palestinienii din Liban (între 200.000 şi 350.000 după Naţiunile Unite), privitoare la exercitarea a aproximativ cinzeci de meserii din sectorul privat. Această decizie intervine în momentul în care un mare număr de muncitori sirieni (sute de mii) au părăsit ţara, cu puţin înaintea retragerii trupelor siriene.
12 decembrie: Asasinarea lui Gebran Tunei, deputat şi director al cotidianului An-Nahar.
11 ianuarie 2006: Kofi Annan numeşte procurorul belgian Serge Brammertz în fruntea comisiei de anchetă asupra asasinării lui Rafic Hariri, înlocuindu-l pe Detlev Mehlis.
26 mai: Israelul îl asasinează în Liban pe un conducător al Jihadului islamic palestinian, Mahmud al-Majzub, omorât împreună cu fratele său într-un atentat cu maşină capcană.
28 iunie: Operaţiunea “Ploaie de vară” în Gaza. Armata israeliană invadează teritoriul palestinian.
12 iulie: Israelul lansează o operaţiune de mare anvergură împotriva Libanului, în aer şi pe apă, ca urmare a unei ambuscade a Hezbollahului care a ucis 6 soldaţi israelieni şi a capturat alţi doi.
Cf. sursa în limba franceză.
1946: Evacuarea trupelor franceze.
Mai/septembrie 1958: Război civil. Preşedintele Camille Chamoun, acuzat de atitudini pro-occidentale în politică de către naţionaliştii arabi, cheamă în sprijinul său pe americani, care debarcă în iulie. Trupele americane se retrag după alegerea la preşedinţie a generalului Fuad Chebab.
1969: “Acordurile de la Cairo” legalizează prezenţa refugiaţilor palestinieni în taberele din Sudul Libanului.
1970: După sângeroasele înfruntări din timpului lui “Septembrie negru” în Iordania, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat se repliază în Liban. Israelul, confruntat cu atacurile şi infiltrările comandourilor palestiniene, multiplică raidurile de represalii.
1973: Lupte între palestinieni şi armata libaneză.
13 aprilie 1975: Începutul războiului civil. Miliţiile creştine se înfruntă cu forţele de stânga şi musulmane, sprijinite începând cu ianuarie 1976 de palestinieni.
6 iunie 1976: Intervenţia armatei siriene, la chemarea formaţiilor creştine surclasate de forţele palestino-progresiste. În octombrie, întâlnirile la nivel înalt de la Riyad şi Cairo decid trimiterea unei Forţe Arabe de Disuasiune, compusă în majoritate de sirieni.
16 martie 1977: Liderul druz Kamal Jumblatt, şef al Partidului Socialist Progresist, este asasinat în proximitatea unui baraj sirian.
Martie 1978: Israelul ocupă militar Sudul Libanului până la fluviul Litani. Rezoluţia 425 a ONU cere retragerea israeliană. Desfăşurarea Forţei Interimare a Naţiunilor Unite (Finul). Israelul se retrage parţial în iunie, lăsând în loc miliţiile creştine ale lui Saad Haddad.
Iulie: Bombardarea cartierelor creştine din Beirut de către armata siriană după un schimb de alianţă, Damascul apropiindu-se de forţele palestino-progresiste.
6 iunie 1982: Israelul invadează Libanul şi asediază Beirutul (operaţiunea “Pacea din Galileea”).
Sfârşitul lui august – începutul lui septembrie: Arafat şi 11.000 de combatanţi palestineini evacuează Beirutul. Aproximativ 400.000 de palestinieni rămân în taberele de refugiaţi.
14 septembrie: Asasinarea preşedintelui ales Beşir Gemayel. Israelienii intră în Beirutul de Vest o zi mai târziu.
16-18 septembrie: Masacru în taberele de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Şatila: cel puţin 1.000 de morţi. Un raport oficial israelian va stabili responsabilitatea directă a miliţiilor creştine ale Forţelor Libaneze (FL) şi indirectă a trupelor israeliene.
22 septembrie: Alegerea lui Amin Gemayel la preşedinţie.
17 mai 1983: Acord de pace libanezo-israelian, care va fi abrogat de autorităţile libaneze.
August-septembrie: Relansarea războiului civil. Miliţiile creştine abandonează muntele Şuf druzilor lui Walid Jumblatt.
23 octombrie: Atentate contra cartierelor generale american şi francez ale Forţei Multinaţionale (FM) din Beirut: 241 americani şi 58 francezi ucişi. FM se va retrage la începutul anului 1984.
Noiembrie-decembrie: Lupte în nord între loialişti şi dizidenţi palestinieni, susţinute de Damasc. Arafat şi câteva mii dintre partizanii săi, încercuiţi în Tripoli, părăsesc ţara.
Martie 1984: Prima dintr-o serie de răpiri de ostateci occidentali.
Mai-iunie 1985: Primul “război al taberelor” între combatanţi palestinieni şi miliţiile şiite ale Amal (pro-siriene).
Iunie: Israel se retrage, dar menţine o forţă în sud pentru a susţine Armata Libanului de Sud (ALS) a lui Antoine Lahad.
28 decembrie: Acorduri la Damasc între miliţiile druze, şiite şi creştine. Înfruntări intercreştine după refuzul de a le ratifica a lui Gemayel.
Februarie 1987: 8.000 de soldaţi sirieni sunt desfăşuraţi pentru a pacifica Beirut-Vest. În iunie, primul ministru Raşid Karame este omorât într-un atentat şi înlocuit cu Selim Hoss.
Martie 1989: Generalul Michel Aun, în fruntea unui guvern format din militari creştini, nerecunoscut de către musulmani, lansează un “război de eliberare” împotriva Damascului.
22 octombrie: Acorduri interlibaneze la at-Taif (Arabia Saudită), care stabilesc un nou echilibru între comunităţi şi definesc cadrul prezenţei siriene.
22 noiembrie: Asasinarea noului preşedinte René Moawad, înlocuit de Elias Hraui.
Ianuarie-martie 1990: Război intercreştin între FL şi trupele generalului Aun, critic al acordurilor de la at-Taif. În octombrie, ca urmare a unei ofensive siriano-libaneze, acesta este îndepărtat de la putere şi se refugiază în Franţa. Sfârşitul războiului care a făcut în 15 ani mai mult de 150.000 de morţi.
22 mai 1991: Tratatul siriano-libanez “de fraternitate şi de cooperare”, care oficializează rolul preponderent al Siriei.
Octombrie 1992: Rafic Hariri formează un guvern şi lansează reconstruirea Beirutului.
Iulie 1993: Bombardamente israeliene fără precedent din 1982: 132 de morţi.
Aprilie 1996: Operaţiunea israeliană “Strugurii mâniei” destinată să zdrobească potenţialul militar al mişcării şiite Hizballah: 175 de morţi, în cea mai mare parte civili.
24 mai 2000: Israelul se retrage din Libanul de Sud, punând capăt la 22 de ani de ocupaţie. Hizballah ocupă zona.
Octombrie: Noul guvern al lui Hariri, câştigător al alegerilor legislative.
Iunie 2001: Prima retragere parţială a trupelor siriene, urmată de altele.
2 septembrie 2004: La iniţiativa Parisului şi a Washingtonului, adoptarea rezoluţiei 1559 reclamând plecarea trupelor siriene şi dezarmarea miliţiilor.
3 septembrie: Amendament constituţional prelungind cu 3 ani mandatul preşedintelui Emile Lahud (ales în 1998), în ciuda avertizărilor internaţionale. Criză politică.
20 octombrie: Demisia lui Hariri, căruia îi succede Omar Karame.
14 februarie 2005: Rafic Hariri este asasinat. Opoziţia acuză regimurile libanez şi sirian.
28 februarie: Demisia sub presiunea străzii a lui Karame. Gravă criză politică.
3 aprilie: Acord Siria-ONU asupra retragerii trupelor siriene “cel mai târziu în 30 aprilie”.
19 aprilie: Nagib Miqati formează un cabinet restrâns.
26 aprilie: Sfârşitul oficial al prezenţei siriene în Liban.
7 mai: Întoarcerea generalului Aun după 15 ani de exil.
2 iunie: Asasinarea jurnalistului Samir Kassir, unul dintre conducătorii revoltei anti-siriene, colaborator la Le Monde diplomatique.
20 iunie: Fuad Siniora este ales prim-ministru al Libanului. A fost sprijinit de grupul prezidat de Saad Hariri, Mişcarea pentru Viitor, majoritară în noua adunare legislativă.
21 iunie: Ex-şeful Partidului Comunist Libanez, Georges Hauwi, un apropiat al opoziţiei anti-siriene, este asasinat într-un atentat cu maşină capcană în Beirut.
27 iunie: Ministrul muncii a anulat interdicţia care îi viza de 22 de ani pe palestinienii din Liban (între 200.000 şi 350.000 după Naţiunile Unite), privitoare la exercitarea a aproximativ cinzeci de meserii din sectorul privat. Această decizie intervine în momentul în care un mare număr de muncitori sirieni (sute de mii) au părăsit ţara, cu puţin înaintea retragerii trupelor siriene.
12 decembrie: Asasinarea lui Gebran Tunei, deputat şi director al cotidianului An-Nahar.
11 ianuarie 2006: Kofi Annan numeşte procurorul belgian Serge Brammertz în fruntea comisiei de anchetă asupra asasinării lui Rafic Hariri, înlocuindu-l pe Detlev Mehlis.
26 mai: Israelul îl asasinează în Liban pe un conducător al Jihadului islamic palestinian, Mahmud al-Majzub, omorât împreună cu fratele său într-un atentat cu maşină capcană.
28 iunie: Operaţiunea “Ploaie de vară” în Gaza. Armata israeliană invadează teritoriul palestinian.
12 iulie: Israelul lansează o operaţiune de mare anvergură împotriva Libanului, în aer şi pe apă, ca urmare a unei ambuscade a Hezbollahului care a ucis 6 soldaţi israelieni şi a capturat alţi doi.
Cf. sursa în limba franceză.
luni, august 07, 2006
Decalogul mass-mediei pentru Orientul Apropiat (de Sindibad)
Iată, în exclusivitate, regulile pe care toată lumea trebuie să le aibă în minte atunci când urmăreşte jurnalul televizat seara, sau când îşi citeşte ziarul dimineaţa. Cu ele totul va deveni mai simplu.
1. În Orientul Apropiat, întotdeauna arabii atacă primii şi întotdeauna Israelul se apără. Aceasta se numeşte represalii.
2. Arabii, palestinienii şi libanezii nu au dreptul să ucidă soldaţi sau civili din tabăra opusă. Aceasta se numeşte terorism.
3. Israelul are dreptul să ucidă civili arabi. Aceasta se numeşte legitimă apărare.
4. Când Israelul ucide prea mulţi civili, puterile occidentale fac apel la “proporţionarea” atacului. Aceasta se numeşte reacţia comunităţii internaţionale.
5. Palestinienii şi libanezii nu au dreptul să captureze militari israelieni, chiar dacă numărul lor este foarte limitat şi nu depăseşte cel de trei soldaţi, căci asemenea acţiuni ameninţă existenţa însăşi a statului Israel.
6. Israelienii au dreptul să răpească atâţia palestinieni câţi doresc (aproximativ 10.000 azi, dintre care 300 de copii). Nu există nici o limită şi nici o nevoie să se furnizeze probe în legătură cu culpabilitatea persoanelor răpite. Este suficient să se rostească vocabula magică: “terorist”.
7. Când spuneţi “Hezbollah”, trebuie să adăugaţi întotdeauna “islamişti”, “şiiţi”, precum şi expresia “susţinut de Siria şi Iran”.
8. Când spuneţi “Israel”, nu trebuie în nici un caz adăugat “stat evreiesc”, nici “armata evreiască”, şi cu atât mai puţin “susţinut de Statele Unite, Franţa şi Europa”, căci s-ar putea crede că este vorba de un conflict dezechilibrat.
9. Nu trebuie niciodată să se vorbească de “Teritoriile ocupate”, nici de rezoluţii ale ONU (altele decât 1559 care cere dezarmarea Hezbollahului), nici de violări ale dreptului internaţional, nici de Convenţii de la Geneva. Aceasta ar risca perturbarea telespectatorului şi ascultătorului radio, care ar putea începe să reflecteze.
10. Israelienii vorbesc mai bine engleză/franceză decât arabii. Asta explică de ce li se dă, lor şi partizanilor lor, atât de des cuvântul. Astfel ei ne pot explica regulile precedente (1-9). În asta constă neutralitatea jurnalistică.
Versiunea în limba franceză a acestui text incorect politic mai a fost difuzată de lista yahoo assawra.
1. În Orientul Apropiat, întotdeauna arabii atacă primii şi întotdeauna Israelul se apără. Aceasta se numeşte represalii.
2. Arabii, palestinienii şi libanezii nu au dreptul să ucidă soldaţi sau civili din tabăra opusă. Aceasta se numeşte terorism.
3. Israelul are dreptul să ucidă civili arabi. Aceasta se numeşte legitimă apărare.
4. Când Israelul ucide prea mulţi civili, puterile occidentale fac apel la “proporţionarea” atacului. Aceasta se numeşte reacţia comunităţii internaţionale.
5. Palestinienii şi libanezii nu au dreptul să captureze militari israelieni, chiar dacă numărul lor este foarte limitat şi nu depăseşte cel de trei soldaţi, căci asemenea acţiuni ameninţă existenţa însăşi a statului Israel.
6. Israelienii au dreptul să răpească atâţia palestinieni câţi doresc (aproximativ 10.000 azi, dintre care 300 de copii). Nu există nici o limită şi nici o nevoie să se furnizeze probe în legătură cu culpabilitatea persoanelor răpite. Este suficient să se rostească vocabula magică: “terorist”.
7. Când spuneţi “Hezbollah”, trebuie să adăugaţi întotdeauna “islamişti”, “şiiţi”, precum şi expresia “susţinut de Siria şi Iran”.
8. Când spuneţi “Israel”, nu trebuie în nici un caz adăugat “stat evreiesc”, nici “armata evreiască”, şi cu atât mai puţin “susţinut de Statele Unite, Franţa şi Europa”, căci s-ar putea crede că este vorba de un conflict dezechilibrat.
9. Nu trebuie niciodată să se vorbească de “Teritoriile ocupate”, nici de rezoluţii ale ONU (altele decât 1559 care cere dezarmarea Hezbollahului), nici de violări ale dreptului internaţional, nici de Convenţii de la Geneva. Aceasta ar risca perturbarea telespectatorului şi ascultătorului radio, care ar putea începe să reflecteze.
10. Israelienii vorbesc mai bine engleză/franceză decât arabii. Asta explică de ce li se dă, lor şi partizanilor lor, atât de des cuvântul. Astfel ei ne pot explica regulile precedente (1-9). În asta constă neutralitatea jurnalistică.
Versiunea în limba franceză a acestui text incorect politic mai a fost difuzată de lista yahoo assawra.
duminică, august 06, 2006
O introducere la Hezbollah (de Lara Deeb)
Hezbollah, mişcarea şiită libaneză ai cărei membri luptă acum împotriva armatei israeliene în Sudul Libanului, este prezentată într-o manieră eronată în majoritatea abordărilor mass-media ale conflictului în curs. Cu mult mai mult decât o simplă miliţie, această mişcare este şi un partid politic, care joacă un rol fundamental în viaţa politică libaneză şi care furnizează servicii sociale considerabile populaţiei. Câtuşi de puţin o emanaţie a nu-ştiu-cărui sponsor isranian sau sirian, Hezbollah s-a născut în timpul luptei împotriva ocupaţiei israeliene a Sudului Libanului între 1982 şi 2000 şi, pe plan mai amplu, în scopul apărării comunităţii şiite din Liban, oprimată în cursul secolelor. Deşi are mulţi adversari în Liban, Hezbollah este totalmente la el acasă în această ţară, în calitate de element constitutiv. Unicul aspect pozitiv al campaniei militare israeliene este demonstrarea acestei teze.
Şiiţii libanezi şi statul libanez
În Liban, relaţia dintre stat şi societate este de natură “confesională”. Puterea guvernamentală şi responsabilităţile sunt alocate pe baza apartenenţei religioase. În zilele noastre, această ţară recunoaşte optsprezece comunităţi etnico-confesionale în mod oficial. Distribuţia puterilor, fixată în 1943 printr-o lege nescrisă – Pactul Naţional, concluzionat între creştinii maroniţi şi musulmanii suniţi la sfârşitul Mandatului francez – conferă esenţialul puterii preşedintelui Republicii (obligatoriu) creştin maronit şi primului-ministru (obligatoriu) musulman sunnit, funcţia relativ mai puţin prestigioasă a preşedintelui Parlamentului revenind unui musulman şiit. Celelalte funcţii guvernamentale şi locuri din Parlament fiind distribuite în funcţie de o raţie de 6 creştini la 5 musulmani. Aceste aranjamente pretind să respecte repartiţia populaţiei libaneze aşa cum a fost ea constatată în timpul recensământului din 1932, ultimul (!) care a fost realizat în această ţară.
Sistemul confesional este depăşit, căci nu ia în calcul schimbările demografice. Comunitatea şiită cunoscând o creştere mai rapidă decât celelalte comunităţi, inflexibilitatea sistemului a agravat subreprezentarea ei în guvern. Concomitent, apartenenţa comunitară a devenit din ce în ce mai mult un mijloc de a accede la resursele statului, guvernul aruncând bani cu amândouă mâinile pentru a crea reţele şi instituţii cu bază confesională, precum şcolile şi spitalele. Şiiţii fiind subreprezentaţi în guvern, n-au putut să canalizeze tot atâtea resurse financiare ca şi ceilalţi spre comunitatea lor, ceea ce a avut ca efect crearea unei sărăcii disproporţionate a şiiţilor libanezi. Acest efect a fost agravat de faptul că locurile şiiţilor în Parlament erau în mod tradiţional ocupate de proprietari feudali de pământ şi de alte elite distanţate de popor.
Până în anii 1960, majoritatea şiiţilor din Liban trăia în regiuni rurale, în principal în Sud şi în valea Bekaa, în care condiţiile de viaţă erau foarte departe de a atinge nivelul de dezvoltare a altor regiuni ale ţării. În urma unui program de modernizare care a creat o reţea rutieră şi a introdus noi abordări în agricultură, mulţi musulmani şiiţi au emigrat în Beirut, unde s-au instalat creând o zonă de periferie săracă în jurul capitalei. Urbanizarea rapidă a Libanului, rezultând în urma inserţiei sale în economia capitalistă mondială, a accentuat şi mai mult disparităţile economice în sânul populaţiei sale.
Originile
Iniţial, această populaţie urbană compusă esenţialmente din şiiţi libanezi săraci nu era mobilizată în funcţie de specificul ei. În anii ’60 şi începutul anilor ’70, şiiţii constituiau partea cea mai numeroasă a militanţilor şi conducătorilor Partidului Comunist Libanez şi ai Partidului Socialist Naţional Sirian. Dar, la sfârşitul anilor ’70, Sayyid Musa al-Sadr, cleric musulman charismatic care studiase în oraşul sfânt şiit irakian Najaf, a început să intre în concurenţă cu partidele de stânga, cucerind loialitatea tinerilor şiiţi. Al-Sadr le oferi alternativa unei “Mişcări a Dezmoşteniţilor”, dedicată obţinerii de drepturi politice în sânul societăţii civile libaneze. O miliţie emanând din această mişcare, Amal, a fost fondată la începutul războiului civil libanez, în 1975. Alături de Al-Sadr se aflau şi alţi şefi religioşi şiiţi libanezi, dintre care cei mai mulţi studiaseră şi ei la Najaf şi lucrau în mod activ la stabilirea reţelelor sociale şi religioase de bază în periferiile şiite din Beirut. Printre ei, îl vom cita pe Sayyid Muhammad Husain Fadlallah, care este astăzi una dintre “sursele de emulaţie” cele mai respectate printre şiiţi în Liban, dar şi dincolo de frontierele libaneze, precum şi pe Sayyid Hasan Nasrallah. O “sursă de emulaţie” (marja’ al-taqlîd) este un erudit religios a cărui erudiţie este atât de recunoscută încât şiiţii musulmani doresc să-i cunoască părerile în chestiuni religioase, şi să le urmeze. La şiiţi, titlul de “sayyid” (maestru) indică revendicarea apartenenţei la moştenirea spirituală a lui Muhammad, profetul Islamului.
Între 1978 şi 1982, o serie de evenimente a propulsat în avanscenă tânăra mobilizare şiită şi a tăiat într-o bună măsură relaţiile cu partidele de stânga: două invadări ale Libanului de către Israel, dispariţia inexplicabilă a lui Musa al-Sadr şi revoluţia islamică din Iran. În 1978, în vizită în Libya, Al-Sadr a dispărut misterios, şi această dispariţie a suscitat imensa lui popularitate. În acelaşi ani, pentru a-i respinge pe luptătorii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) aflaţi atunci în Liban, Israel invadează sudul ţării, provocând refugierea a 250.000 de persoane. Prima consecinţă a acestor două evenimente a fost revitalizarea mişcării Amal, a cărei miliţie s-a luptat împotriva guerillelor OEP din Sudul Libanului. Şiiţii aveau din ce în ce mai mult sentimentul că stânga libaneză eşuase, atât în ceea ce priveşte obţinerea de drepturi suplimentare pentru săraci cât şi în protejarea Sudului împotriva luptelor dintre OEP şi Israel. În anul următor, revoluţia islamică din Iran a oferit un nou model musulmanilor şiiţi din lumea întreagă, precum şi o viziune asupra unei lumi alternative capitalismului liberal occidental, diferită de cea slăvită de mişcările de stânga.
Ultimul ingredient – fără îndoială cel mai important – în acest amalgam de evenimente, a fost a doua invazie a Libanului, din iunie 1982. De această dată, trupele israeliene, hotărâte să alunge complet OEP din Liban, au înaintat până în nord şi au asediat Beirutul. Zeci de mii de libanezi au fost omorâţi şi răniţi în cursul acestei invazii, iar 450.000 de libanezi au fost alungaţi. Între 16 şi 18 septembrie 1982, sub protecţia şi supervizarea armatei israeliene comandate de Ariel Şaron, pe atunci ministru israelian al apărării, o unitate de miliţie a falangiştilor libanezi a intrat în taberele de refugiaţi de la Sabra şi Şatila, în Beirut, unde au violat, asasinat şi mutilat atroce mii de civili. Aproximativ un sfert dintre aceşti refugiaţi erau şiiţi libanezi care se refugiaseră din calea violenţei dezlănţuite în Sud. Importanţa rolului jucat de invazia israeliană în Liban, în 1982, în apariţia Hezbollah nu poate fi subestimată.
În urma evenimentelor din 1982, mulţi dintre membrii eminenţi ai mişcării Amal au părăsit acest partid, care era din ce în ce mai mult implicat în politici venite de sus şi din ce în ce mai detaşat de luptele populare împotriva sărăciei şi a ocupaţie israeliene. În timpul acestor ani, un număr redus de mici grupuri armate compuse din tineri, organizaţi sub steagul Islamului, au apărut în Sud, în valea Bekka şi în periferiile Beirutului. Aceste grupuri erau destinate luptei împotriva armatei israeliene de ocupaţie şi luară parte de asemenea la războiul civil libanez, în care se confruntau aproape cinsprezece (15 !) armate şi miliţii diverse. Formaţia militară de bază şi echipamentul miliţiilor şiite fură furnizate de Iran. Cu timpul, aceste grupuri fuzionară, fondând Hezbollah, dar existenţa formală a acestui “Partid al lui Dumnezeu” (căci aceasta este traducerea termenului Hezbollah) şi a aripei sale armate, Rezistenţa Islamică, nu a fost anunţată decât în 16 februarie 1985, într-o Scrisoare deschisă adresată oprimaţilor din Liban şi din lumea întreagă.
Structură şi comandă
Din 1985, Hezbollah a dezvoltat o structură internă complexă. În anii 1980, a fost format consiliul religios reunind conducători eminenţi, numit “majlis-aş-şura” (consiliul sfatului). Acest consiliu, compus din şapte membri, s-a îmbogăţit cu ramuri însărcinate cu diverse aspecte ale funcţionării grupului, cu comitete responsabile de chestiuni financiare, juridice, sociale, politice şi militare. La acestea se adăugau consilii locale, în Beirut, în Bekaa şi în Sud. Spre sfârşitul războiului civil libanez, Hezbollah începând să ia parte la viaţa politică a statului libanez, două alte organisme decizionale au fost instituite: un consiliu executiv şi un birou politic.
Sayyid Muhammad Husayn Fadlallah este adesea calificat drept “şeful spiritual” al Hezbollah. Totuşi, atât el însuşi cât şi partidul au respins în multiple rânduri acest tip de relaţie şi, în fapt, a avut loc, timp de o perioadă, o ruptură între el însuşi şi partid asupra naturii instituţiei islamice şiite care este marja’iyya. Este vorba de instituţia tradiţională constând în imitarea unui marja’ al-taqlîd, adică a unui erudit musulman şiit demn de a fi emulat. Fadlallah consideră că teologii trebuie să muncească în tot felul de instituţii şi că nu trebuie să fie afiliaţi unui singur partid politic, nici să fie implicaţi în afacerile triviale ale guvernului lumesc. Din acest punct de vedere, el este foarte apropiat de jurisprudenţa şiită tradiţională, şi foarte îndepărtat de conceptul de velayat-e faqih (guvernul clericilor promulgat de Ayatollahul Ryhollah Khomeini al Iranului).
Hezbollahul şi al său majlis aş-şura (consiliul consultativ) merg pe urmele Ayatollahului Ali Khamenei, succesolul lui Khomeini în calitate de conducător suprem al Republicii islamice Iran. Dar, la nivel individual, partizanii sau membrii partidului sunt liberi să aleagă ce marja’ (ce exemplu) aleg, şi mulţi preferă să-l ia de exemplu pe Fadlallah, în locul lui Khamenei. Important de reţinut este că (pentru fiecare şiit, în cazul de faţă libanez), fidelitatea politică şi emulaţia religioasă sunt două lucruri separate, independente unul de celălalt, care pot, sau nu, să aibă ca obiect una şi aceeaşi individualitate.
Sayyid Hasan Nasrallah este actualul conducător politic al Hezbollah. Deşi este el însuşi teolog şi şi-a făcut studiile la Najaf, nu are suficient prestigiu pentru a fi un marja’ al-taqlîd, şi este el însuşi un discipol religios al lui Khamenei. Nasrallah a devenit secretar general al Hezbollah în 1992, după ce Israelul l-a asasinat pe predecesorul său, Sayyid ‘Abbas Musâwî (alături de soţia şi fiul său în vârstă de cinci ani). Nasrallah este în general considerat în Liban – chiar de către cei care nu sunt de acord cu ideologia şi acţiunile partidului său – ca un conducător care “spune lucrurile aşa cum sunt ele”. Sub conducerea sa Hezbollahul s-a angajat să muncească în interiorul statului şi să înceapă să participe la alegeri – o decizie care a antrenat îndepărtarea clericilor celor mai revoluţionari de conducerea partidului.
Hezbollah şi Statele Unite
În Statele Unite, Hezbollah este în general asociat atentatelor cu bombă care au distrus, în 1983, ambasada americană, cazarma puşcaşilor marini şi cartierul general al unei forţe multinaţionale sub comandament francez din Beirut. Al doilea dintre aceste atentate a condus în mod direct la plecarea din Liban a armatei americane. Mişcarea este citată de către Departamentul de Stat în legătură cu răpirea de occidentali în Liban şi criza ostaticilor care a condus la scandalul Iran-Contra, cu deturnarea unui zbor al TWA în 1985 şi cu atentatele cu bombă împotriva Israelului şi a unui centru cultural în Buenos Aires la începutul anilor ’90. Aceste bănuieli sunt motivul declarat al prezenţei numelui Hezbollah pe lista organizaţiilor teroriste a Departamentului de Stat. În 2002, vice-secretarul de stat Richard Armitage a dat o descriere a Hezbollah rămasă celebră: “Este o bandă de terorişti”, capabilă să “lovească peste tot în lume”. El sugeră ideea că “Al-Qa’ida este poate numai o echipă de categoria B în materie de terorism.” Totuşi, implicarea Hezbollahului în această listă de atentate este contestată. Dar chiar dacă ar fi admisă, este la fel de eronat ca şi de lipsit de inteligenţă să i se atribuie mişcării Hezbollah eticheta de “terorism”.
Şi există mai multe raţiuni. Înainte de toate, activitatea militară a Hezbollah a fost în general consacrată îndepărtării ocupaţiei israeliene din sudul Libanului. De la retragerea Israelului, în mai 2001, membrii Hezbollah au operat esenţialmente în interiorul “regulilor jocului” tacite dar acceptate mutual ale conflictelor frontaliere de joasă intensitate, evitând victimele civile. Mai apoi, Hezbollah a evoluat şi s-a schimbat considerabil de la creaţia sa, a devenit un partid politic libanez legitim şi o organizaţie adăpostind o multitudine de organisme sociale.
Alt pretext invocat pentru a introduce Hezbollah pe lista organizaţiilor teroriste: reputaţia acestui grup de a fi organizat numeroase “atentate kamikaze” sau “operaţiuni cu martiri”. În realitate, dintre sutele de operaţiuni militare întreprinse de către această formaţiune în timpul invaziei şi a ocupaţiei Libanului, doar douăsprezece implicau moartea intenţionată a unui combatant Hezbollah. Cel puţin jumătate dintre “atentatele sinucigaşe” îndreptate împotriva forţelor de ocupaţie din Liban au fost efectuate de către membrii partidelor laice şi de stânga.
În cele din urmă, un al treilea motiv, pentru Statele Unite, de a califica Hezbollah drept organizaţie teroristă: ideea că această organizaţie are ca raţiune de a fi distrugerea Israelului, sau a “Palestinei ocupate” conform retoricii partidului. Această perspectivă este enunţată clar în Scrisoarea deschisă din 1985, care conţine expresii ca: “plecarea definitivă a Israelului din Liban este preludiul ştergerii sale definitive de pe hartă şi a eliberării venerabilului Ierusalim de sub jugul ocupaţiei”. Putem să ne punem întrebări asupra fezabilităţii unui asemenea proiect, îndeosebi din cauza asimetriei în termeni de putere militară şi de putere de distrugere disponibile actualmente. Atacurile cu rachete ale Hezbollahului, în această lună iulie 2006, care au început după bombardamentele israeliene asupra Libanului, au omorât până acum nouăsprezece civili şi au avariat mai multe clădiri – dar nu se poate face nicidecum comparaţia cu devastările şi morţile cauzate de aviaţia israeliană în Liban. Până în mai 2000, cvasi-totalitatea activităţii militare a Hezbollah se limita la eliberarea teritoriului libanez de sub ocupaţia israeliană. Atacurile transfrontaliere, din mai 2000 şi până în iulie 2006, erau mici operaţiuni tactice (de altminteri, Israelul nici n-a replicat militar la toate acestea).
Documentul fondator al Hezbollah afirmă, pe de altă parte: “Nu recunoaştem nici un tratat cu Israelul, nici o încetare a focului şi nici un acord de pace, nici bilateral, nici global.” Acest limbaj fusese adoptat în perioada în care invadarea Libanului de către Israel dăduse naştere miliţiei Hezbollah. Augustus R. Norton, autor al mai multor lucrări şi articole consacrate Hezbollahului relevă că, “deşi inamiciţia Hezbollahului faţă de Israel nu trebuie să fie trecută cu vederea, este un fapt indubitabil că negociază, în mod tacit, de ani de zile, cu Israelul”. Discuţiile indirecte ale Hezbollahului cu Israelul, în 1996 şi 2004, la care se adaugă voinţa lor declarată de a ajunge la un schimb de prizonieri – toate acestea denotă un anume realism din partea conducerii acestui partid.
Rezistenţa, politica şi regula jocului
În 1985 Israelul se retrase din cea mai mare parte a teritoriului libanez, dar continua să ocupe partea de sud a ţării, controlând aproximativ o zecime din Liban prin intermediul soldaţilor israelieni şi a unei miliţii de supletivi libanezi, Armata Libanului de Sud (ALS). Rezistenţa islamică a Hezbollah a preluat conducerea operaţiunilor, chiar dacă şi alte contingente participau la lupta împotriva ocupantului. Partidul s-a implicat şi în apărarea şi reprezentarea intereselor şiiţilor în politica libaneză.
Războiul civil libanez a luat sfârşit în 1990, după semnarea, în anul precedent, a acordurilor de la Ta’if. Acestea reafirmau o variantă a Pactului Naţional, acordând mai multă putere primului-ministru şi crescând numărul miniştrilor musulmani din guvern. Chiar dacă forţa numerică sau confesională a diverşilor constituenţi ai populaţiei libaneze este puternic contestată, analizele cele mai prudente estimează că la sfârşitul războiului civil musulmanii şiiţi reprezentau cel puţin o treime din populaţie, deci cea mai importantă comunitate confesională. Alte estimări sunt încă şi mai generoase.
Atunci când în Liban s-au ţinut primele alegeri de după războiul civil, în 1992, multe dintre diferitele miliţii (care, cel mai adesea, erau emanaţii ale partidelor politice) şi-au regăsit statutul de partid politic, şi au participat la alegeri. Hezbollah a decis, la rândul său, să ia parte, declarându-şi intenţia de a munci în cadrul sistemului politic libanez existent, conservându-şi concomitent armele în scopul continuării campaniei sale de guerilla împotriva ocupaţiei israeliene în Sud, aşa cum era autorizat de acordurile de la Ta’if. La aceste prime alegeri, partidul a obţinut opt locuri în Parlament, ceea ce îl transforma în cel mai important grup dintr-o adunare generală de o sută douăcezi şi opt de locuri, aliaţii săi obţinând încă patru locuri. De atunci, Hezbollah şi-a câştigat reputaţia – chiar în rândurile celor care îi resping cu vehemenţă ideologia – de partid politic “curat” şi competent, atât la nivel naţional cât şi la nivel local. Această reputaţie este deosebit de importantă în Liban, unde corupţia guvernamentală este mărturisită şi asumată, unde clientelismul este norma şi unde responsabilităţile politice sunt adesea ereditare. Priviţi ca o corporaţie, parlamentarii libanezi constituie corpul legislativ cel mai bogat din lume.
Politica parlamentară a partidului fiind în general respectată, susţinerea naţională pentru acţiunile Rezistenţei islamice, în Sud, a fluctuat de-a lungul anilor. Atacurile israeliene îndreptate împotriva civililor şi a infrastructurii Libanului – putem cita distrugerea de centrale electrice, în Beirut, în 1996, 1999 şi 2000 – au contribuit în general la creşterea susţinerii naţionale a Rezistenţei. Acest lucru s-a întâmplat mai ales după bombardarea, de către Israel, a unui refugiu ONU, în care găsiseră refugiu nişte civili, în Qana, pe data de 18 aprilie 1996, soldat cu moartea a 106 civili.
Ocuparea sudului Libanului a fost deosebit de costisitoare pentru Israel. Primul-ministru israelian Ehud Barak a făcut din retragerea din sudul Libanului un element al promisiunilor sale electorale, în 1999, apoi a anunţat că această retragere va fi efectuată în iulie 2000. O lună şi jumătate după data limită anunţată, după dezertări din ALS şi prăbuşirea eventualelor tratative cu Siria, Barak dădu ordinul unei retrageri haotice din Liban, care îi luă pe mulţi prin surprindere. La ora trei dimineaţa, în 24 mai 2000, ultimul soldat israelian părăsea pământul libanez şi închidea în urma lui poarta punctului de frontieră Fatima. Mulţi observatori preziseră că anarhia, violenţa sectară şi haosul ar veni să umple vidul lăsat în urma lor de către forţele israeliene de ocupaţie şi ALS, aceasta din urmă neîntârziind să se risipească. Prezicerile au fost dezminţite de Hezbollah, care a reuşit să menţină ordinea în regiunea frontalieră.
În ciuda retragerii israeliene, a rămas un conflict teritorial: este vorba de o zonă de câţiva kilometri pătraţi, numită Fermele Şebaa, rămasă sub ocupaţie israeliană. Libanul şi Siria afirmă că flancul colinelor este teritoriu libanez, în timp ce Israel şi ONU au declarat că este parte constitutivă a Înălţimilor Golan şi că aparţine, în consecinţă, Siriei (deşi ocupată de Israel). Din 2000, Libanul aşteaptă de altminteri ca Israelul să-i înmâneze harta indicând localizarea a aproximativ 300.000 de mine instalate de armata israeliană în sudul Libanului. “Reguli ale jocului” tacite, fondate pe acordul de a nu ataca civili, convulsionate după bombardarea satului Qana în 1996, au prezidat contenţiosul frontalier israelo-libanez de după anul 2000. Atacurile Hezbollah împotriva posturilor militare israeliene din Fermele Şebaa ocupate, de exemplu, primeau ca răspuns un bombardament israelian limitat a avanposturilor Hezbollah şi câteva treceri dincolo de limita sonică a avioanelor de război israeliene deasupra teritoriului libanez.
În anumite ocazii, cele două tabere au violat aceste “reguli ale jocului”. Totuşi, raporturile asupra violărilor frontierei stabilite de către observatorii ONU indică faptul că Israel a violat de zece ori mai mult decât Hezbollah Linia Albastră marcând frontiera dintre cele două ţări. Forţele israeliene au răpit păstori şi pescari libanezi. Hezbollah a răpit un om de afaceri israelian, în octombrie 2000, afirmând că era vorba de un spion. În ianuarie 2004, prin intermediul mediatorilor germani, Hezbollah şi Israel au făcut un târg prin care Israel se angaja să elibereze sute de prizonieri libanezi şi palestinieni, în schimbul acestui om de afaceri şi a corpurilor a trei soldaţi israelieni. În ultimul minut, responsabilii israelieni au respins ordonanţa Curţii Supreme israeliene, şi au refuzat să elibereze pe ultimii trei prizonieri libanezi, printre care Samir al-Qantar, cel mai “vechi” dintre aceşti prizonieri, încarcerat în urmă cu douăzeci şi şapte de ani pentru că omorâse trei israelieni după inflitrarea dincolo de frontiera teritoriului israelian. Hezbollah s-a angajat să procedeze la noi negocieri, atunci şi acolo unde se va dovedi oportun.
Naţionalismul Hezbollahului
Aşa cum am indicat, Hezbollah îl urmează în mod oficial pe Khamenei în calitate de marja’ al partidului, şi întreţine relaţii călduroase cu Iranul din anii ’80, epocă în care această ţară a contribuit la înarmarea şi antrenarea miliţiei care avea să devină Hezbollah. Se consultă în mod regulat cu liderii iranieni, şi primeşte un ajutor economic care nu poate fi evaluat. Iranul a continuat să ajute militar Rezistenţa islamică, furnizând mai ales rachete din arsenalul propriu. Aceste relaţii totuşi nu înseamnă câtuşi de puţin că Iranul dictează ceva în politica Hezbollahului, nici că ar fi în măsură să controleze acţiunile acestui partid. De altminteri, eforturile iraniene vizând infuzarea în mediile şiite libaneze a unei identităţi pan-şiite irano-centrate s-au lovit de identitatea arabă şi n-au făcut decât să decât să confere mai multă putere naţionalismului libanez al Hezbollahului însuşi.
Aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut cu Siria, adesea considerată atât de aproape de Hezbollah încât miliţia acestui partid este uneori calificată drept “atuul libanez” al Siriei în eforturile de a relua controlul platourilor Golan din mâinile Israelului. Chiar dacă Hezbollah întreţine bune relaţii cu guvernul sirian, Siria nu controlează a fortiori şi nici nu dictează deciziile sau acţiunile Hezbollahului. Deciziile partidului sunt luate în mod independent, în acord cu reprezentarea pe care Hezbollah şi-o face asupra intereselor Libanului şi a intereselor sale proprii în sânul politicii libaneze. După asasinarea primului-ministru libanez Rafîq al-Harîrî, în februarie 2005, şi după retragerea siriană din Liban care a urmat-o, poziţia Hezbollah a fost adesea descrisă, în mod eronat, ca fiind “pro-siriană”. În realitate, retorica partidului a fost aleasă cu grijă în scopul de a nu se opune retragerii siriene, astfel încât să confere imaginea unei retrageri care nu ar conduce la ruperea legăturilor cu Libanul, şi care să se deruleze într-o atmosferă plină de “gratitudine” faţă de Siria.
Fără îndoială, Hezbollah este un partid naţionalist. Viziunea sa naţionalistă diferă de cea a multor Libanezi, şi îndeosebi de naţionalismul “fenician” al dreptei creştine maronite, precum şi de naţionalismul neo-liberal susţinut de Statele Unite al partidului lui Harîrî. Hezbollah proclamă un naţionalism care consideră Libanul ca fiind un stat arab ce nu doreşte să întoarcă spatele cauzelor precum cea palestiniană. Ideologia sa politică conservă aspectul exterior islamic. Scrisoarea deschisă din 1985 afirmă aspiraţia partidului de a se crea un stat islamic, dar numai pornind de la voinţa populară. “Nu dorim un Islam care să domnească în Liban cu forţa”, indică acest document. Decizia luată de partid să participe la alegerile din 1992 a subliniat angajamentul de a lucra în sânul structurilor existente ale statului libanez, şi a marcat, de altminteri, deplasarea atenţiei partidului de la o rezistenţă panislamică împotriva Israelului spre politica internă libaneză. În plus, din 1992, conducătorii Hezbollah au recunoscut frecvent contingenţele proprii societăţii multiconfesionale libaneze, precum şi importanţa coexistenţei intercomunitare şi a pluralismului în această ţară. Trebuie amintit şi faptul că mulţi dintre electorii Hezbollah nu doresc să trăiască într-un stat islamic. Nu, ceea ce ei doresc, este ca partidul Hezbollah să le apere interesele şi să-i reprezinte în sânul unui Liban pluralist.
Natura naţionalistă a partidului a devenit din ce în ce mai pronunţată de-a lungul tranziţiei Hezbollah, din miliţia rezistentă care era, până la partidul politic şi dincolo de asta. După retragerea siriană, a devenit evident că acest partid avea să joace un rol şi mai important în guvernul libanez. De fapt, în cadrul alegerilor din 2005, Hezbollah şi-a mărit reprezentarea parlamentară, trecând la 14 locuri, în sânul unui bloc parlamentar cu alte partide, care a obţinut treizeci şi cinci. Tot în 2005, pentru prima dată, partidul a decis să participe la guvernare, deţinând actualmente ministerul Energiei.
Hezbollah nu consideră că participarea sa la guvernare intră în vreun fel în contradicţie cu menţinerea statutului său de miliţie non-statală. În fapt, primul punct al programului electoral al Hezbollah, în 2005, era o chemare la “salvagardarea independenţei Libanului şi protejarea sa împotriva ameninţării israeliene menţinându-se Rezistenţa, conservându-se aripa militară a Hezbollah şi armamentul său, în vederea obţinerii eliberării totale a teritoriilor libaneze încă ocupate.” Această poziţie plasează partidul în contravenţie cu rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU, care chema la “desfiinţarea şi dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze şi non-libaneze”, în septembrie 2004, precum şi cu forţele politice care, în Liban, caută să pună în aplicare rezoluţia menţionată. Înaintea evenimentelor actuale [iulie 2006], Nasrallah şi alţi conducători ai partidului au participat la o serie de întâlniri vizând discutarea termenilor unei dezarmări a Hezbollah. Acest dialog nu a ajuns la nici o concluzie înaintea declanşării violenţelor actuale, parţial şi din cauza insistenţei cu care Hezbollah a afirmat că armele sale era în continuare necesare, în scopul asigurării apărării Libanului.
Dar acest partid are şi o platformă socială, şi se consideră reprezentant nu doar al libanezilor şiiţi, ci al tuturor libanezilor săraci. Miliţia Amal creată de Sayyid Musa al-Sadr s-a transformat şi ea în partid politic, principal rival politic al Hezbollah printre şiiţii libanezi, deşi lucrând în tandem în acest moment. Nabih Berri, de mult timp preşedinte al Parlamentului, şi şef al Ammal, este intermediarul între Hezbollah şi diplomaţii aflaţi în căutarea de condiţii de încetare a focului şi schimb de prizonieri. Partidul joacă de altminteri jocul politic obişnuit în Liban, în concordanţă cu alianţele regionale multiconfesionale mai degrabă decât cu individualităţi, şi se aliază (în mod tranzitoriu, totuşi), cu oamenii politici care nu-i susţin în mod necesar programul. În timpul alegerilor parlamentare din 2005, sunnitul, pe lista Hezbollah din Saida (Sidon), era Bahiyya Al-Harîrî, sora fostului prim-ministru libanez asasinat. De la alegeri, cel mai puternic aliat am mişcării şiite este fostul general Michel Aun, personaj “anti-sirian” prin excelenţă în politica libaneză. Mişcarea lui Aun, alături de Hezbollah, a adus o contribuţie importantă la manifestaţiile monstru organizate în 10 mai 2006 în Beirut pentru a protesta împotriva proiectelor de privatizare ale guvernului, care ar fi antrenat suprimarea a numeroase posturi în sectorul public libanez.
Acţiunea socială
Între alte consecinţe ale războiului civil libanez putem cita corupţia guvernamentală, stagnarea economică şi o prăpastie din ce în ce mai adâncă între clasa mijlocie din ce în ce mai puţin numeroasă şi săracii din ce în ce mai numeroşi. Cartierele şiite din Beriut trebuiau să facă faţă deplasărilor masive de populaţie provenind din Sud şi din valea Bekaa. În acest climat economic, clientelismul comunitar devine un instrument indispensabil supravieţuirii.
O reţea socială musulmană şiită s-a dezvoltat, de-a lungul anilor 1970 şi 1980, avându-i ca actori cheie pe Al-Sadr, Fadlallah şi Hezbollah. Azi, Hezbollah joacă rolul unei organizaţii sub umbrela căreia sunt gestionate multe instituţii sociale. Unele dintre ele distribuie alocaţii lunare şi asigură un ajutor în domeniul alimentar, educativ, locativ şi al sănătăţii populaţiei sărace; altele se consacră susţinerii orfanilor; altele sunt destinate reconstrucţiei zonelor afectate de război. Există şi şcoli sponsorizate de Hezbollah, clinici şi spitaluri cvasi-gratuite. Există chiar şi o şcoală specializată în educaţia copiilor atinşi de sindromul Down.
Aceste instituţii sociale sunt situate peste tot în Liban şi se află în serviciul populaţiei fără discriminare, chiar dacă sunt concentrate mai ales în regiunile şiite ale ţării. Sunt în cvasi-totalitate gestionate de voluntari benevoli, mai ales femei, şi cea mai importantă parte a finanţării lor provine din daruri individuale, burse destinate orfanilor şi binefaceri religioase. Musulmanii şiiţi varsă anual un impozit religios numit khums, ceea ce înseamnă “cincime”, corespunzând efectiv celei de-a cincea părţi din economiile lor după cheltuielile curente. Jumătate din această danie este alocată întreţinerii marja’ la care aderă. Din 1995, anul în care Khamenei l-a numit pe Nasrallah şi pe un alt conducător al Hezbollah ca mandatarii săi religioşi în Libani, veniturile khums ale şiiţilor libanezi adepţi ai lui Khamenei au mers direct în vastele case de bani ale Hezbollahului. Aceşti şiiţi dau şi zakât, adică milostenia obligatorie pe care trebuie s-o dea toţi musulmanii care se bucură de o oarecare stare materială, vastei reţele de institiţii sociale locale ale Hezbollah. Cea mai mare susţinere financiară provine de la şiiţii libanezi care trăiesc în străinătate.
Cine susţine Hezbollah?
Unul dintre scopurile proclamate ale războiului actual al Israel fiind “eliminarea” Hezbollahului din Sudul Libanului, este fundamental să relevăm faptul că acest partid beneficiază de o foarte mare susţinere, nu numai în Sud, dar şi în ansamblul Libanului – o susţinere care nu depinde câtuşi de puţin de apartenenţa comunitară. A fi născut într-o familie musulmană şiită, chiar a fi un musulman şiit pios şi practicant, nu determină câtuşi de puţin afilierea politică a cuiva.
Statutul socio-economic nu intră nici el în calcul. Unii presupun uneori că Hezbollah s-ar servi de organizaţiile sale sociale pentru a cumpăra susţinere, sau că aceste organizaţii nu sunt decât acoperiri pentru “activităţi teroriste”. Asemenea reprezentări ale lucrurilor nu fac decât să trădeze o viziune simplistă a ceea ce este realmente acest partid. O lectură mai atentă şi exactă sugerează că popularitatea de care se bucură acest partid este fondată în parte pe devoţiunea sa faţă de săraci, dar şi pe programul său politic şi realizările din Liban, pe ideologia sa islamistă, pe rezistenţa la ocupaţia Libanului şi violările suveranităţii sale de către Israel.
Popularitatea Hezbollahului este fondată pe o combinaţie de ideologie, de rezistenţă şi o abordare a dezvoltării politico-economice. Pentru unii, ideologia Hezbollahului este considerată ca reprezentând o alternativă viabilă la un guvern libanez susţinut de Statele Unite şi la proiectele neo-liberale în Liban, precum şi o opoziţie la rolul jucat de Statele Unite în Orientul Apropiat. Electorii săi nu sunt doar săraci, ci din ce în ce mai mulţi libanezi aparţinând claselor mijlocii, şi se găsesc de asemeni mulţi libanezi extrem de educaţi. Mulţi dintre partizanii săi sunt musulmani şiiţi, dar printre ei sunt mulţi libanezi aparţinând altor comunităţi religioase, care susţin acest partid şi/sau Rezistenţa islamică.
“Partizan al Hezbollahului” este în sine o expresie cât se poate de vagă. Există membri oficiali ai partidului şi/sau ai Rezistenţei islamice. Există voluntari care lucrează în organizaţii sociale afiliate partidului. Există cei care au votat pentru Hezbollah la ultimele alegeri. Există cei care susţin Rezistenţa în conflictul actual, fie că sunt sau nu de acord cu ideologia ei. A pretinde să debarasezi Sudul Libanului de Hezbollah, a face din asta un obiectiv, riscă să însemne depopularea totală a Sudului, ceea ce ar echivala cu o epurare etnică a acestei regiuni.
În conflictul actual, în timp ce opinia publică libaneză pare divizată asupra chestiunii dacă Hezbollah sau Israel trebuie incriminat pentru devastarea care s-a abătut asupra ţării, această divizare nu urmează în mod obligatoriu falia confesională. Încă şi mai important este faptul că mulţi libanezi, care nu sunt de acord cu ideologia islamistă a Hezbollahului, sau cu programul său politic, şi care gândesc că operaţiunea de pe 12 iulie (în cursul căreia doi soldaţi israelieni au fost făcuţi prizonieri) a fost o eroare, susţin acum Rezistenţa islamică şi văd în Israel duşmanul lor. Aceste poziţii nu sunt cu nimic exclusive. Unul dintre efectele bombardamentelor israeliene asupra anumitor cartiere din Beirut a fost accentuarea opoziţiilor de clasă din Beirut, ceea ce nu va putea decât să crească popularitatea Hezbollahului printre libanezi care se simţeau deja excluşi de stilul de reconstrucţie şi de dezvoltare pus în operă de Harîrî.
Violenţele actuale
În 12 iulie, combatanţii Hezbollahului au atacat un convoi al armatei israeliene, capturând doi soldaţi. Partidul a declarat că i-a capturat pe aceşti soldaţi pentru a-i folosi ca monedă de schimb în cursul negocierilor indirecte în vederea eliberării celor trei prizonieri libanezi deţinuţi fără proces şi împotriva avizului Curţii Supreme a Israelului. Aşa cum am indicat, existe precedente ale negocierilor de acest fel. Raidul Hezbollahului fusese planificat de luni de zile, şi partidul făcuse cel puţin o tentativă vizând capturarea de soldaţi israelieni. Nasrallah declarase deja dinainte că anul 2006 va fi anul în care vor avea lor negocieri în vederea eliberării celor trei prizonieri libanezi care se află în puşcăriile israeliene. În cursul unui interviu difuzat în 20 iulie de canalul arab Al-Jazeerah, el a declarat că alţi lideri, în Liban, erau la curent cu intenţia sa de a da ordinul pentru o tentativă de capturare (de soldaţi israelieni), deşi nu erau la curent cu detaliile acestei operaţiuni particulare.
După capturarea soldaţilor săi, Israelul a declanşat un asalt al aviaţiei împotriva oraşelor şi ansamblului infrastructurii Libanului la o scară inedită de la invazia din 1982. Acest atac a fost însoţit de o blocadă maritimă, apoi, mai recent, de o incursiune terestră. Invazia terestră a întâmpinat opoziţia puternică a combatanţilor Hezbollah, precum şi a celor aparţinând altor partide. Atât Partidul Comunist Libanez cât şi partidul Amal au anunţat moartea unor luptători proprii în linia întâi a bătăliei. Cel puţin 516 libanezi şi-au pierdut viaţa, cei mai mulţi civili. Bilanţul morţilor comunicat de către guvernul libanez se ridică la 750 de persoane, cel puţin. O statistică ONU indică faptul că o treime dintre victime sunt copii. În mai multe împrejurări, sătenii fuseseră preveniţi de Israel prin intermediul manifestelor lansate din avion sau a mesajelor telefonice automatice să-şi abandoneze casele ce aveau să fie bombardate, iar apoi au fost omorâţi pe drum, israelienii luându-le maşinile drept ţinte. În 30 iulie, avioanele israeliene au bombardat un imobil de trei etaje utilizat ca adăpost la Qana, omorând minim 57 de persoane [cifra victimelor comunicată în 3 august], reamintind masacrul perpetrat în acelaşi loc în 1996. Guvernul libanez estimează că 2000 de persoane au fost rănite din 12 iulie încoace, iar 750.000 de persoane au fost constrânse să-şi părăsească domiciliul. Hezbollah a replicat practic de la începutul campaniei de bombardamente israeliene, trăgând sute de rachete asupra Israelului şi omorând până acum 19 civili israelieni. De notat şi faptul că 33 de soldaţi israelieni au fost omorâţi în luptă.
În Liban, mai ales în Sud, sate întregi au fost rase de bombe, aşişderea cartiere întregi din periferiile sudice ale Beirutului. Pistele şi rezervoarele de kerosen ale aeroportului din Beirut, străzile, porturile, centralele electrice, podurile, staţiile de service, camioane transportând medicamente, ambulanţe şi autobuze pline ochi de civili au fost luate drept ţinte şi distruse. ONU avertizează asupra unei crize umanitare şi a indicat că sunt în curs anchete asupra unor crime de război după folosirea ca ţinte a civililor atât în Liban cât şi în Israel. Asociaţia Human Rights Watch a documentat utilizarea de către Israel a muniţiei explozibile, despre care spune că “violează interdicţia atacurilor nediscriminatorii ale dreptului umanitar”, “bombele ciorchine” fiind larg răspândite în bombardamente şi neexplodând la impact cel mai adesea, cum ar trebui s-o facă, devin astfel mine terestre. Martori oculari, în Beirut, au raportat că tipul de distrugere, în cartierele puternic bombardate, evocă cele cauzate de armele termonucleare, sau “bombele în vid”, ale căror suflu loveşte prin definiţie orbeşte. Medicii libanezi care primesc corpurile morţilor şi ale răniţilor au susţinut că bombele israeliene pot conţine fosfor alb, o substanţă care este considerată, dacă este utilizată în cadrul unor operaţiuni ofensive, ca armă chimică prohibită.
Scopul iniţial afişat de Israel, cel al eliberării celor doi soldaţi capturaţi, a dispărut din discursul oficial israelian, cedând locul pentru două noi obiective: dezarmarea, sau cel puţin “slăbirea” miliţiei Hezbollahului, şi eliminarea ei din Sudul Libanului. Conform unui articol publicat în 21 iulie în cotidianul american San Francisco Chronicle, “un înalt responsabil al armatei israeliene” a prezentat unor diplomaţi americani şi ai altor ţări planuri în vederea unei ofensive având aceleaşi scopuri cu un an înainte ca Hezbollah să captureze cei doi soldaţi israelieni. Violând numeroase rezoluţii ONU, armata israeliană pare să încerce, de capul ei – totuşi cu susţinerea Statelor Unite – să pună în aplicare Rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU.
Nu ne putem da seama în ce fel bombardarea aeriană a infrastructurii Libanului şi asasinarea de civili libanezi ar putea contribui în vreun fel la realizarea acestor obiective, cu atât mai mult cu cât susţinerea pentru Hezbollah şi Rezistenţa islamică pare să crească. Mânia împotriva crimelor Israelului este mai importantă acum decât dezacordul ideologic al multor libanezi. În consecinţă, este verosimil ca susţinerea de care beneficiază acest partid va continua să crească.
[Lara Deeb, antropolog, este profesor asistent la Universitatea Irvin din California, unde predă sociologia femeilor. Este autorul lucrării O modernitate re-vrăjită: gen şi manifestări publice de pietate la Şiiţii din Liban (An Enchanted Modern: Gender and Public Piety in Shi'i Lebanon)].
Confer versiunea în limba engleză.
Şiiţii libanezi şi statul libanez
În Liban, relaţia dintre stat şi societate este de natură “confesională”. Puterea guvernamentală şi responsabilităţile sunt alocate pe baza apartenenţei religioase. În zilele noastre, această ţară recunoaşte optsprezece comunităţi etnico-confesionale în mod oficial. Distribuţia puterilor, fixată în 1943 printr-o lege nescrisă – Pactul Naţional, concluzionat între creştinii maroniţi şi musulmanii suniţi la sfârşitul Mandatului francez – conferă esenţialul puterii preşedintelui Republicii (obligatoriu) creştin maronit şi primului-ministru (obligatoriu) musulman sunnit, funcţia relativ mai puţin prestigioasă a preşedintelui Parlamentului revenind unui musulman şiit. Celelalte funcţii guvernamentale şi locuri din Parlament fiind distribuite în funcţie de o raţie de 6 creştini la 5 musulmani. Aceste aranjamente pretind să respecte repartiţia populaţiei libaneze aşa cum a fost ea constatată în timpul recensământului din 1932, ultimul (!) care a fost realizat în această ţară.
Sistemul confesional este depăşit, căci nu ia în calcul schimbările demografice. Comunitatea şiită cunoscând o creştere mai rapidă decât celelalte comunităţi, inflexibilitatea sistemului a agravat subreprezentarea ei în guvern. Concomitent, apartenenţa comunitară a devenit din ce în ce mai mult un mijloc de a accede la resursele statului, guvernul aruncând bani cu amândouă mâinile pentru a crea reţele şi instituţii cu bază confesională, precum şcolile şi spitalele. Şiiţii fiind subreprezentaţi în guvern, n-au putut să canalizeze tot atâtea resurse financiare ca şi ceilalţi spre comunitatea lor, ceea ce a avut ca efect crearea unei sărăcii disproporţionate a şiiţilor libanezi. Acest efect a fost agravat de faptul că locurile şiiţilor în Parlament erau în mod tradiţional ocupate de proprietari feudali de pământ şi de alte elite distanţate de popor.
Până în anii 1960, majoritatea şiiţilor din Liban trăia în regiuni rurale, în principal în Sud şi în valea Bekaa, în care condiţiile de viaţă erau foarte departe de a atinge nivelul de dezvoltare a altor regiuni ale ţării. În urma unui program de modernizare care a creat o reţea rutieră şi a introdus noi abordări în agricultură, mulţi musulmani şiiţi au emigrat în Beirut, unde s-au instalat creând o zonă de periferie săracă în jurul capitalei. Urbanizarea rapidă a Libanului, rezultând în urma inserţiei sale în economia capitalistă mondială, a accentuat şi mai mult disparităţile economice în sânul populaţiei sale.
Originile
Iniţial, această populaţie urbană compusă esenţialmente din şiiţi libanezi săraci nu era mobilizată în funcţie de specificul ei. În anii ’60 şi începutul anilor ’70, şiiţii constituiau partea cea mai numeroasă a militanţilor şi conducătorilor Partidului Comunist Libanez şi ai Partidului Socialist Naţional Sirian. Dar, la sfârşitul anilor ’70, Sayyid Musa al-Sadr, cleric musulman charismatic care studiase în oraşul sfânt şiit irakian Najaf, a început să intre în concurenţă cu partidele de stânga, cucerind loialitatea tinerilor şiiţi. Al-Sadr le oferi alternativa unei “Mişcări a Dezmoşteniţilor”, dedicată obţinerii de drepturi politice în sânul societăţii civile libaneze. O miliţie emanând din această mişcare, Amal, a fost fondată la începutul războiului civil libanez, în 1975. Alături de Al-Sadr se aflau şi alţi şefi religioşi şiiţi libanezi, dintre care cei mai mulţi studiaseră şi ei la Najaf şi lucrau în mod activ la stabilirea reţelelor sociale şi religioase de bază în periferiile şiite din Beirut. Printre ei, îl vom cita pe Sayyid Muhammad Husain Fadlallah, care este astăzi una dintre “sursele de emulaţie” cele mai respectate printre şiiţi în Liban, dar şi dincolo de frontierele libaneze, precum şi pe Sayyid Hasan Nasrallah. O “sursă de emulaţie” (marja’ al-taqlîd) este un erudit religios a cărui erudiţie este atât de recunoscută încât şiiţii musulmani doresc să-i cunoască părerile în chestiuni religioase, şi să le urmeze. La şiiţi, titlul de “sayyid” (maestru) indică revendicarea apartenenţei la moştenirea spirituală a lui Muhammad, profetul Islamului.
Între 1978 şi 1982, o serie de evenimente a propulsat în avanscenă tânăra mobilizare şiită şi a tăiat într-o bună măsură relaţiile cu partidele de stânga: două invadări ale Libanului de către Israel, dispariţia inexplicabilă a lui Musa al-Sadr şi revoluţia islamică din Iran. În 1978, în vizită în Libya, Al-Sadr a dispărut misterios, şi această dispariţie a suscitat imensa lui popularitate. În acelaşi ani, pentru a-i respinge pe luptătorii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) aflaţi atunci în Liban, Israel invadează sudul ţării, provocând refugierea a 250.000 de persoane. Prima consecinţă a acestor două evenimente a fost revitalizarea mişcării Amal, a cărei miliţie s-a luptat împotriva guerillelor OEP din Sudul Libanului. Şiiţii aveau din ce în ce mai mult sentimentul că stânga libaneză eşuase, atât în ceea ce priveşte obţinerea de drepturi suplimentare pentru săraci cât şi în protejarea Sudului împotriva luptelor dintre OEP şi Israel. În anul următor, revoluţia islamică din Iran a oferit un nou model musulmanilor şiiţi din lumea întreagă, precum şi o viziune asupra unei lumi alternative capitalismului liberal occidental, diferită de cea slăvită de mişcările de stânga.
Ultimul ingredient – fără îndoială cel mai important – în acest amalgam de evenimente, a fost a doua invazie a Libanului, din iunie 1982. De această dată, trupele israeliene, hotărâte să alunge complet OEP din Liban, au înaintat până în nord şi au asediat Beirutul. Zeci de mii de libanezi au fost omorâţi şi răniţi în cursul acestei invazii, iar 450.000 de libanezi au fost alungaţi. Între 16 şi 18 septembrie 1982, sub protecţia şi supervizarea armatei israeliene comandate de Ariel Şaron, pe atunci ministru israelian al apărării, o unitate de miliţie a falangiştilor libanezi a intrat în taberele de refugiaţi de la Sabra şi Şatila, în Beirut, unde au violat, asasinat şi mutilat atroce mii de civili. Aproximativ un sfert dintre aceşti refugiaţi erau şiiţi libanezi care se refugiaseră din calea violenţei dezlănţuite în Sud. Importanţa rolului jucat de invazia israeliană în Liban, în 1982, în apariţia Hezbollah nu poate fi subestimată.
În urma evenimentelor din 1982, mulţi dintre membrii eminenţi ai mişcării Amal au părăsit acest partid, care era din ce în ce mai mult implicat în politici venite de sus şi din ce în ce mai detaşat de luptele populare împotriva sărăciei şi a ocupaţie israeliene. În timpul acestor ani, un număr redus de mici grupuri armate compuse din tineri, organizaţi sub steagul Islamului, au apărut în Sud, în valea Bekka şi în periferiile Beirutului. Aceste grupuri erau destinate luptei împotriva armatei israeliene de ocupaţie şi luară parte de asemenea la războiul civil libanez, în care se confruntau aproape cinsprezece (15 !) armate şi miliţii diverse. Formaţia militară de bază şi echipamentul miliţiilor şiite fură furnizate de Iran. Cu timpul, aceste grupuri fuzionară, fondând Hezbollah, dar existenţa formală a acestui “Partid al lui Dumnezeu” (căci aceasta este traducerea termenului Hezbollah) şi a aripei sale armate, Rezistenţa Islamică, nu a fost anunţată decât în 16 februarie 1985, într-o Scrisoare deschisă adresată oprimaţilor din Liban şi din lumea întreagă.
Structură şi comandă
Din 1985, Hezbollah a dezvoltat o structură internă complexă. În anii 1980, a fost format consiliul religios reunind conducători eminenţi, numit “majlis-aş-şura” (consiliul sfatului). Acest consiliu, compus din şapte membri, s-a îmbogăţit cu ramuri însărcinate cu diverse aspecte ale funcţionării grupului, cu comitete responsabile de chestiuni financiare, juridice, sociale, politice şi militare. La acestea se adăugau consilii locale, în Beirut, în Bekaa şi în Sud. Spre sfârşitul războiului civil libanez, Hezbollah începând să ia parte la viaţa politică a statului libanez, două alte organisme decizionale au fost instituite: un consiliu executiv şi un birou politic.
Sayyid Muhammad Husayn Fadlallah este adesea calificat drept “şeful spiritual” al Hezbollah. Totuşi, atât el însuşi cât şi partidul au respins în multiple rânduri acest tip de relaţie şi, în fapt, a avut loc, timp de o perioadă, o ruptură între el însuşi şi partid asupra naturii instituţiei islamice şiite care este marja’iyya. Este vorba de instituţia tradiţională constând în imitarea unui marja’ al-taqlîd, adică a unui erudit musulman şiit demn de a fi emulat. Fadlallah consideră că teologii trebuie să muncească în tot felul de instituţii şi că nu trebuie să fie afiliaţi unui singur partid politic, nici să fie implicaţi în afacerile triviale ale guvernului lumesc. Din acest punct de vedere, el este foarte apropiat de jurisprudenţa şiită tradiţională, şi foarte îndepărtat de conceptul de velayat-e faqih (guvernul clericilor promulgat de Ayatollahul Ryhollah Khomeini al Iranului).
Hezbollahul şi al său majlis aş-şura (consiliul consultativ) merg pe urmele Ayatollahului Ali Khamenei, succesolul lui Khomeini în calitate de conducător suprem al Republicii islamice Iran. Dar, la nivel individual, partizanii sau membrii partidului sunt liberi să aleagă ce marja’ (ce exemplu) aleg, şi mulţi preferă să-l ia de exemplu pe Fadlallah, în locul lui Khamenei. Important de reţinut este că (pentru fiecare şiit, în cazul de faţă libanez), fidelitatea politică şi emulaţia religioasă sunt două lucruri separate, independente unul de celălalt, care pot, sau nu, să aibă ca obiect una şi aceeaşi individualitate.
Sayyid Hasan Nasrallah este actualul conducător politic al Hezbollah. Deşi este el însuşi teolog şi şi-a făcut studiile la Najaf, nu are suficient prestigiu pentru a fi un marja’ al-taqlîd, şi este el însuşi un discipol religios al lui Khamenei. Nasrallah a devenit secretar general al Hezbollah în 1992, după ce Israelul l-a asasinat pe predecesorul său, Sayyid ‘Abbas Musâwî (alături de soţia şi fiul său în vârstă de cinci ani). Nasrallah este în general considerat în Liban – chiar de către cei care nu sunt de acord cu ideologia şi acţiunile partidului său – ca un conducător care “spune lucrurile aşa cum sunt ele”. Sub conducerea sa Hezbollahul s-a angajat să muncească în interiorul statului şi să înceapă să participe la alegeri – o decizie care a antrenat îndepărtarea clericilor celor mai revoluţionari de conducerea partidului.
Hezbollah şi Statele Unite
În Statele Unite, Hezbollah este în general asociat atentatelor cu bombă care au distrus, în 1983, ambasada americană, cazarma puşcaşilor marini şi cartierul general al unei forţe multinaţionale sub comandament francez din Beirut. Al doilea dintre aceste atentate a condus în mod direct la plecarea din Liban a armatei americane. Mişcarea este citată de către Departamentul de Stat în legătură cu răpirea de occidentali în Liban şi criza ostaticilor care a condus la scandalul Iran-Contra, cu deturnarea unui zbor al TWA în 1985 şi cu atentatele cu bombă împotriva Israelului şi a unui centru cultural în Buenos Aires la începutul anilor ’90. Aceste bănuieli sunt motivul declarat al prezenţei numelui Hezbollah pe lista organizaţiilor teroriste a Departamentului de Stat. În 2002, vice-secretarul de stat Richard Armitage a dat o descriere a Hezbollah rămasă celebră: “Este o bandă de terorişti”, capabilă să “lovească peste tot în lume”. El sugeră ideea că “Al-Qa’ida este poate numai o echipă de categoria B în materie de terorism.” Totuşi, implicarea Hezbollahului în această listă de atentate este contestată. Dar chiar dacă ar fi admisă, este la fel de eronat ca şi de lipsit de inteligenţă să i se atribuie mişcării Hezbollah eticheta de “terorism”.
Şi există mai multe raţiuni. Înainte de toate, activitatea militară a Hezbollah a fost în general consacrată îndepărtării ocupaţiei israeliene din sudul Libanului. De la retragerea Israelului, în mai 2001, membrii Hezbollah au operat esenţialmente în interiorul “regulilor jocului” tacite dar acceptate mutual ale conflictelor frontaliere de joasă intensitate, evitând victimele civile. Mai apoi, Hezbollah a evoluat şi s-a schimbat considerabil de la creaţia sa, a devenit un partid politic libanez legitim şi o organizaţie adăpostind o multitudine de organisme sociale.
Alt pretext invocat pentru a introduce Hezbollah pe lista organizaţiilor teroriste: reputaţia acestui grup de a fi organizat numeroase “atentate kamikaze” sau “operaţiuni cu martiri”. În realitate, dintre sutele de operaţiuni militare întreprinse de către această formaţiune în timpul invaziei şi a ocupaţiei Libanului, doar douăsprezece implicau moartea intenţionată a unui combatant Hezbollah. Cel puţin jumătate dintre “atentatele sinucigaşe” îndreptate împotriva forţelor de ocupaţie din Liban au fost efectuate de către membrii partidelor laice şi de stânga.
În cele din urmă, un al treilea motiv, pentru Statele Unite, de a califica Hezbollah drept organizaţie teroristă: ideea că această organizaţie are ca raţiune de a fi distrugerea Israelului, sau a “Palestinei ocupate” conform retoricii partidului. Această perspectivă este enunţată clar în Scrisoarea deschisă din 1985, care conţine expresii ca: “plecarea definitivă a Israelului din Liban este preludiul ştergerii sale definitive de pe hartă şi a eliberării venerabilului Ierusalim de sub jugul ocupaţiei”. Putem să ne punem întrebări asupra fezabilităţii unui asemenea proiect, îndeosebi din cauza asimetriei în termeni de putere militară şi de putere de distrugere disponibile actualmente. Atacurile cu rachete ale Hezbollahului, în această lună iulie 2006, care au început după bombardamentele israeliene asupra Libanului, au omorât până acum nouăsprezece civili şi au avariat mai multe clădiri – dar nu se poate face nicidecum comparaţia cu devastările şi morţile cauzate de aviaţia israeliană în Liban. Până în mai 2000, cvasi-totalitatea activităţii militare a Hezbollah se limita la eliberarea teritoriului libanez de sub ocupaţia israeliană. Atacurile transfrontaliere, din mai 2000 şi până în iulie 2006, erau mici operaţiuni tactice (de altminteri, Israelul nici n-a replicat militar la toate acestea).
Documentul fondator al Hezbollah afirmă, pe de altă parte: “Nu recunoaştem nici un tratat cu Israelul, nici o încetare a focului şi nici un acord de pace, nici bilateral, nici global.” Acest limbaj fusese adoptat în perioada în care invadarea Libanului de către Israel dăduse naştere miliţiei Hezbollah. Augustus R. Norton, autor al mai multor lucrări şi articole consacrate Hezbollahului relevă că, “deşi inamiciţia Hezbollahului faţă de Israel nu trebuie să fie trecută cu vederea, este un fapt indubitabil că negociază, în mod tacit, de ani de zile, cu Israelul”. Discuţiile indirecte ale Hezbollahului cu Israelul, în 1996 şi 2004, la care se adaugă voinţa lor declarată de a ajunge la un schimb de prizonieri – toate acestea denotă un anume realism din partea conducerii acestui partid.
Rezistenţa, politica şi regula jocului
În 1985 Israelul se retrase din cea mai mare parte a teritoriului libanez, dar continua să ocupe partea de sud a ţării, controlând aproximativ o zecime din Liban prin intermediul soldaţilor israelieni şi a unei miliţii de supletivi libanezi, Armata Libanului de Sud (ALS). Rezistenţa islamică a Hezbollah a preluat conducerea operaţiunilor, chiar dacă şi alte contingente participau la lupta împotriva ocupantului. Partidul s-a implicat şi în apărarea şi reprezentarea intereselor şiiţilor în politica libaneză.
Războiul civil libanez a luat sfârşit în 1990, după semnarea, în anul precedent, a acordurilor de la Ta’if. Acestea reafirmau o variantă a Pactului Naţional, acordând mai multă putere primului-ministru şi crescând numărul miniştrilor musulmani din guvern. Chiar dacă forţa numerică sau confesională a diverşilor constituenţi ai populaţiei libaneze este puternic contestată, analizele cele mai prudente estimează că la sfârşitul războiului civil musulmanii şiiţi reprezentau cel puţin o treime din populaţie, deci cea mai importantă comunitate confesională. Alte estimări sunt încă şi mai generoase.
Atunci când în Liban s-au ţinut primele alegeri de după războiul civil, în 1992, multe dintre diferitele miliţii (care, cel mai adesea, erau emanaţii ale partidelor politice) şi-au regăsit statutul de partid politic, şi au participat la alegeri. Hezbollah a decis, la rândul său, să ia parte, declarându-şi intenţia de a munci în cadrul sistemului politic libanez existent, conservându-şi concomitent armele în scopul continuării campaniei sale de guerilla împotriva ocupaţiei israeliene în Sud, aşa cum era autorizat de acordurile de la Ta’if. La aceste prime alegeri, partidul a obţinut opt locuri în Parlament, ceea ce îl transforma în cel mai important grup dintr-o adunare generală de o sută douăcezi şi opt de locuri, aliaţii săi obţinând încă patru locuri. De atunci, Hezbollah şi-a câştigat reputaţia – chiar în rândurile celor care îi resping cu vehemenţă ideologia – de partid politic “curat” şi competent, atât la nivel naţional cât şi la nivel local. Această reputaţie este deosebit de importantă în Liban, unde corupţia guvernamentală este mărturisită şi asumată, unde clientelismul este norma şi unde responsabilităţile politice sunt adesea ereditare. Priviţi ca o corporaţie, parlamentarii libanezi constituie corpul legislativ cel mai bogat din lume.
Politica parlamentară a partidului fiind în general respectată, susţinerea naţională pentru acţiunile Rezistenţei islamice, în Sud, a fluctuat de-a lungul anilor. Atacurile israeliene îndreptate împotriva civililor şi a infrastructurii Libanului – putem cita distrugerea de centrale electrice, în Beirut, în 1996, 1999 şi 2000 – au contribuit în general la creşterea susţinerii naţionale a Rezistenţei. Acest lucru s-a întâmplat mai ales după bombardarea, de către Israel, a unui refugiu ONU, în care găsiseră refugiu nişte civili, în Qana, pe data de 18 aprilie 1996, soldat cu moartea a 106 civili.
Ocuparea sudului Libanului a fost deosebit de costisitoare pentru Israel. Primul-ministru israelian Ehud Barak a făcut din retragerea din sudul Libanului un element al promisiunilor sale electorale, în 1999, apoi a anunţat că această retragere va fi efectuată în iulie 2000. O lună şi jumătate după data limită anunţată, după dezertări din ALS şi prăbuşirea eventualelor tratative cu Siria, Barak dădu ordinul unei retrageri haotice din Liban, care îi luă pe mulţi prin surprindere. La ora trei dimineaţa, în 24 mai 2000, ultimul soldat israelian părăsea pământul libanez şi închidea în urma lui poarta punctului de frontieră Fatima. Mulţi observatori preziseră că anarhia, violenţa sectară şi haosul ar veni să umple vidul lăsat în urma lor de către forţele israeliene de ocupaţie şi ALS, aceasta din urmă neîntârziind să se risipească. Prezicerile au fost dezminţite de Hezbollah, care a reuşit să menţină ordinea în regiunea frontalieră.
În ciuda retragerii israeliene, a rămas un conflict teritorial: este vorba de o zonă de câţiva kilometri pătraţi, numită Fermele Şebaa, rămasă sub ocupaţie israeliană. Libanul şi Siria afirmă că flancul colinelor este teritoriu libanez, în timp ce Israel şi ONU au declarat că este parte constitutivă a Înălţimilor Golan şi că aparţine, în consecinţă, Siriei (deşi ocupată de Israel). Din 2000, Libanul aşteaptă de altminteri ca Israelul să-i înmâneze harta indicând localizarea a aproximativ 300.000 de mine instalate de armata israeliană în sudul Libanului. “Reguli ale jocului” tacite, fondate pe acordul de a nu ataca civili, convulsionate după bombardarea satului Qana în 1996, au prezidat contenţiosul frontalier israelo-libanez de după anul 2000. Atacurile Hezbollah împotriva posturilor militare israeliene din Fermele Şebaa ocupate, de exemplu, primeau ca răspuns un bombardament israelian limitat a avanposturilor Hezbollah şi câteva treceri dincolo de limita sonică a avioanelor de război israeliene deasupra teritoriului libanez.
În anumite ocazii, cele două tabere au violat aceste “reguli ale jocului”. Totuşi, raporturile asupra violărilor frontierei stabilite de către observatorii ONU indică faptul că Israel a violat de zece ori mai mult decât Hezbollah Linia Albastră marcând frontiera dintre cele două ţări. Forţele israeliene au răpit păstori şi pescari libanezi. Hezbollah a răpit un om de afaceri israelian, în octombrie 2000, afirmând că era vorba de un spion. În ianuarie 2004, prin intermediul mediatorilor germani, Hezbollah şi Israel au făcut un târg prin care Israel se angaja să elibereze sute de prizonieri libanezi şi palestinieni, în schimbul acestui om de afaceri şi a corpurilor a trei soldaţi israelieni. În ultimul minut, responsabilii israelieni au respins ordonanţa Curţii Supreme israeliene, şi au refuzat să elibereze pe ultimii trei prizonieri libanezi, printre care Samir al-Qantar, cel mai “vechi” dintre aceşti prizonieri, încarcerat în urmă cu douăzeci şi şapte de ani pentru că omorâse trei israelieni după inflitrarea dincolo de frontiera teritoriului israelian. Hezbollah s-a angajat să procedeze la noi negocieri, atunci şi acolo unde se va dovedi oportun.
Naţionalismul Hezbollahului
Aşa cum am indicat, Hezbollah îl urmează în mod oficial pe Khamenei în calitate de marja’ al partidului, şi întreţine relaţii călduroase cu Iranul din anii ’80, epocă în care această ţară a contribuit la înarmarea şi antrenarea miliţiei care avea să devină Hezbollah. Se consultă în mod regulat cu liderii iranieni, şi primeşte un ajutor economic care nu poate fi evaluat. Iranul a continuat să ajute militar Rezistenţa islamică, furnizând mai ales rachete din arsenalul propriu. Aceste relaţii totuşi nu înseamnă câtuşi de puţin că Iranul dictează ceva în politica Hezbollahului, nici că ar fi în măsură să controleze acţiunile acestui partid. De altminteri, eforturile iraniene vizând infuzarea în mediile şiite libaneze a unei identităţi pan-şiite irano-centrate s-au lovit de identitatea arabă şi n-au făcut decât să decât să confere mai multă putere naţionalismului libanez al Hezbollahului însuşi.
Aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut cu Siria, adesea considerată atât de aproape de Hezbollah încât miliţia acestui partid este uneori calificată drept “atuul libanez” al Siriei în eforturile de a relua controlul platourilor Golan din mâinile Israelului. Chiar dacă Hezbollah întreţine bune relaţii cu guvernul sirian, Siria nu controlează a fortiori şi nici nu dictează deciziile sau acţiunile Hezbollahului. Deciziile partidului sunt luate în mod independent, în acord cu reprezentarea pe care Hezbollah şi-o face asupra intereselor Libanului şi a intereselor sale proprii în sânul politicii libaneze. După asasinarea primului-ministru libanez Rafîq al-Harîrî, în februarie 2005, şi după retragerea siriană din Liban care a urmat-o, poziţia Hezbollah a fost adesea descrisă, în mod eronat, ca fiind “pro-siriană”. În realitate, retorica partidului a fost aleasă cu grijă în scopul de a nu se opune retragerii siriene, astfel încât să confere imaginea unei retrageri care nu ar conduce la ruperea legăturilor cu Libanul, şi care să se deruleze într-o atmosferă plină de “gratitudine” faţă de Siria.
Fără îndoială, Hezbollah este un partid naţionalist. Viziunea sa naţionalistă diferă de cea a multor Libanezi, şi îndeosebi de naţionalismul “fenician” al dreptei creştine maronite, precum şi de naţionalismul neo-liberal susţinut de Statele Unite al partidului lui Harîrî. Hezbollah proclamă un naţionalism care consideră Libanul ca fiind un stat arab ce nu doreşte să întoarcă spatele cauzelor precum cea palestiniană. Ideologia sa politică conservă aspectul exterior islamic. Scrisoarea deschisă din 1985 afirmă aspiraţia partidului de a se crea un stat islamic, dar numai pornind de la voinţa populară. “Nu dorim un Islam care să domnească în Liban cu forţa”, indică acest document. Decizia luată de partid să participe la alegerile din 1992 a subliniat angajamentul de a lucra în sânul structurilor existente ale statului libanez, şi a marcat, de altminteri, deplasarea atenţiei partidului de la o rezistenţă panislamică împotriva Israelului spre politica internă libaneză. În plus, din 1992, conducătorii Hezbollah au recunoscut frecvent contingenţele proprii societăţii multiconfesionale libaneze, precum şi importanţa coexistenţei intercomunitare şi a pluralismului în această ţară. Trebuie amintit şi faptul că mulţi dintre electorii Hezbollah nu doresc să trăiască într-un stat islamic. Nu, ceea ce ei doresc, este ca partidul Hezbollah să le apere interesele şi să-i reprezinte în sânul unui Liban pluralist.
Natura naţionalistă a partidului a devenit din ce în ce mai pronunţată de-a lungul tranziţiei Hezbollah, din miliţia rezistentă care era, până la partidul politic şi dincolo de asta. După retragerea siriană, a devenit evident că acest partid avea să joace un rol şi mai important în guvernul libanez. De fapt, în cadrul alegerilor din 2005, Hezbollah şi-a mărit reprezentarea parlamentară, trecând la 14 locuri, în sânul unui bloc parlamentar cu alte partide, care a obţinut treizeci şi cinci. Tot în 2005, pentru prima dată, partidul a decis să participe la guvernare, deţinând actualmente ministerul Energiei.
Hezbollah nu consideră că participarea sa la guvernare intră în vreun fel în contradicţie cu menţinerea statutului său de miliţie non-statală. În fapt, primul punct al programului electoral al Hezbollah, în 2005, era o chemare la “salvagardarea independenţei Libanului şi protejarea sa împotriva ameninţării israeliene menţinându-se Rezistenţa, conservându-se aripa militară a Hezbollah şi armamentul său, în vederea obţinerii eliberării totale a teritoriilor libaneze încă ocupate.” Această poziţie plasează partidul în contravenţie cu rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU, care chema la “desfiinţarea şi dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze şi non-libaneze”, în septembrie 2004, precum şi cu forţele politice care, în Liban, caută să pună în aplicare rezoluţia menţionată. Înaintea evenimentelor actuale [iulie 2006], Nasrallah şi alţi conducători ai partidului au participat la o serie de întâlniri vizând discutarea termenilor unei dezarmări a Hezbollah. Acest dialog nu a ajuns la nici o concluzie înaintea declanşării violenţelor actuale, parţial şi din cauza insistenţei cu care Hezbollah a afirmat că armele sale era în continuare necesare, în scopul asigurării apărării Libanului.
Dar acest partid are şi o platformă socială, şi se consideră reprezentant nu doar al libanezilor şiiţi, ci al tuturor libanezilor săraci. Miliţia Amal creată de Sayyid Musa al-Sadr s-a transformat şi ea în partid politic, principal rival politic al Hezbollah printre şiiţii libanezi, deşi lucrând în tandem în acest moment. Nabih Berri, de mult timp preşedinte al Parlamentului, şi şef al Ammal, este intermediarul între Hezbollah şi diplomaţii aflaţi în căutarea de condiţii de încetare a focului şi schimb de prizonieri. Partidul joacă de altminteri jocul politic obişnuit în Liban, în concordanţă cu alianţele regionale multiconfesionale mai degrabă decât cu individualităţi, şi se aliază (în mod tranzitoriu, totuşi), cu oamenii politici care nu-i susţin în mod necesar programul. În timpul alegerilor parlamentare din 2005, sunnitul, pe lista Hezbollah din Saida (Sidon), era Bahiyya Al-Harîrî, sora fostului prim-ministru libanez asasinat. De la alegeri, cel mai puternic aliat am mişcării şiite este fostul general Michel Aun, personaj “anti-sirian” prin excelenţă în politica libaneză. Mişcarea lui Aun, alături de Hezbollah, a adus o contribuţie importantă la manifestaţiile monstru organizate în 10 mai 2006 în Beirut pentru a protesta împotriva proiectelor de privatizare ale guvernului, care ar fi antrenat suprimarea a numeroase posturi în sectorul public libanez.
Acţiunea socială
Între alte consecinţe ale războiului civil libanez putem cita corupţia guvernamentală, stagnarea economică şi o prăpastie din ce în ce mai adâncă între clasa mijlocie din ce în ce mai puţin numeroasă şi săracii din ce în ce mai numeroşi. Cartierele şiite din Beriut trebuiau să facă faţă deplasărilor masive de populaţie provenind din Sud şi din valea Bekaa. În acest climat economic, clientelismul comunitar devine un instrument indispensabil supravieţuirii.
O reţea socială musulmană şiită s-a dezvoltat, de-a lungul anilor 1970 şi 1980, avându-i ca actori cheie pe Al-Sadr, Fadlallah şi Hezbollah. Azi, Hezbollah joacă rolul unei organizaţii sub umbrela căreia sunt gestionate multe instituţii sociale. Unele dintre ele distribuie alocaţii lunare şi asigură un ajutor în domeniul alimentar, educativ, locativ şi al sănătăţii populaţiei sărace; altele se consacră susţinerii orfanilor; altele sunt destinate reconstrucţiei zonelor afectate de război. Există şi şcoli sponsorizate de Hezbollah, clinici şi spitaluri cvasi-gratuite. Există chiar şi o şcoală specializată în educaţia copiilor atinşi de sindromul Down.
Aceste instituţii sociale sunt situate peste tot în Liban şi se află în serviciul populaţiei fără discriminare, chiar dacă sunt concentrate mai ales în regiunile şiite ale ţării. Sunt în cvasi-totalitate gestionate de voluntari benevoli, mai ales femei, şi cea mai importantă parte a finanţării lor provine din daruri individuale, burse destinate orfanilor şi binefaceri religioase. Musulmanii şiiţi varsă anual un impozit religios numit khums, ceea ce înseamnă “cincime”, corespunzând efectiv celei de-a cincea părţi din economiile lor după cheltuielile curente. Jumătate din această danie este alocată întreţinerii marja’ la care aderă. Din 1995, anul în care Khamenei l-a numit pe Nasrallah şi pe un alt conducător al Hezbollah ca mandatarii săi religioşi în Libani, veniturile khums ale şiiţilor libanezi adepţi ai lui Khamenei au mers direct în vastele case de bani ale Hezbollahului. Aceşti şiiţi dau şi zakât, adică milostenia obligatorie pe care trebuie s-o dea toţi musulmanii care se bucură de o oarecare stare materială, vastei reţele de institiţii sociale locale ale Hezbollah. Cea mai mare susţinere financiară provine de la şiiţii libanezi care trăiesc în străinătate.
Cine susţine Hezbollah?
Unul dintre scopurile proclamate ale războiului actual al Israel fiind “eliminarea” Hezbollahului din Sudul Libanului, este fundamental să relevăm faptul că acest partid beneficiază de o foarte mare susţinere, nu numai în Sud, dar şi în ansamblul Libanului – o susţinere care nu depinde câtuşi de puţin de apartenenţa comunitară. A fi născut într-o familie musulmană şiită, chiar a fi un musulman şiit pios şi practicant, nu determină câtuşi de puţin afilierea politică a cuiva.
Statutul socio-economic nu intră nici el în calcul. Unii presupun uneori că Hezbollah s-ar servi de organizaţiile sale sociale pentru a cumpăra susţinere, sau că aceste organizaţii nu sunt decât acoperiri pentru “activităţi teroriste”. Asemenea reprezentări ale lucrurilor nu fac decât să trădeze o viziune simplistă a ceea ce este realmente acest partid. O lectură mai atentă şi exactă sugerează că popularitatea de care se bucură acest partid este fondată în parte pe devoţiunea sa faţă de săraci, dar şi pe programul său politic şi realizările din Liban, pe ideologia sa islamistă, pe rezistenţa la ocupaţia Libanului şi violările suveranităţii sale de către Israel.
Popularitatea Hezbollahului este fondată pe o combinaţie de ideologie, de rezistenţă şi o abordare a dezvoltării politico-economice. Pentru unii, ideologia Hezbollahului este considerată ca reprezentând o alternativă viabilă la un guvern libanez susţinut de Statele Unite şi la proiectele neo-liberale în Liban, precum şi o opoziţie la rolul jucat de Statele Unite în Orientul Apropiat. Electorii săi nu sunt doar săraci, ci din ce în ce mai mulţi libanezi aparţinând claselor mijlocii, şi se găsesc de asemeni mulţi libanezi extrem de educaţi. Mulţi dintre partizanii săi sunt musulmani şiiţi, dar printre ei sunt mulţi libanezi aparţinând altor comunităţi religioase, care susţin acest partid şi/sau Rezistenţa islamică.
“Partizan al Hezbollahului” este în sine o expresie cât se poate de vagă. Există membri oficiali ai partidului şi/sau ai Rezistenţei islamice. Există voluntari care lucrează în organizaţii sociale afiliate partidului. Există cei care au votat pentru Hezbollah la ultimele alegeri. Există cei care susţin Rezistenţa în conflictul actual, fie că sunt sau nu de acord cu ideologia ei. A pretinde să debarasezi Sudul Libanului de Hezbollah, a face din asta un obiectiv, riscă să însemne depopularea totală a Sudului, ceea ce ar echivala cu o epurare etnică a acestei regiuni.
În conflictul actual, în timp ce opinia publică libaneză pare divizată asupra chestiunii dacă Hezbollah sau Israel trebuie incriminat pentru devastarea care s-a abătut asupra ţării, această divizare nu urmează în mod obligatoriu falia confesională. Încă şi mai important este faptul că mulţi libanezi, care nu sunt de acord cu ideologia islamistă a Hezbollahului, sau cu programul său politic, şi care gândesc că operaţiunea de pe 12 iulie (în cursul căreia doi soldaţi israelieni au fost făcuţi prizonieri) a fost o eroare, susţin acum Rezistenţa islamică şi văd în Israel duşmanul lor. Aceste poziţii nu sunt cu nimic exclusive. Unul dintre efectele bombardamentelor israeliene asupra anumitor cartiere din Beirut a fost accentuarea opoziţiilor de clasă din Beirut, ceea ce nu va putea decât să crească popularitatea Hezbollahului printre libanezi care se simţeau deja excluşi de stilul de reconstrucţie şi de dezvoltare pus în operă de Harîrî.
Violenţele actuale
În 12 iulie, combatanţii Hezbollahului au atacat un convoi al armatei israeliene, capturând doi soldaţi. Partidul a declarat că i-a capturat pe aceşti soldaţi pentru a-i folosi ca monedă de schimb în cursul negocierilor indirecte în vederea eliberării celor trei prizonieri libanezi deţinuţi fără proces şi împotriva avizului Curţii Supreme a Israelului. Aşa cum am indicat, existe precedente ale negocierilor de acest fel. Raidul Hezbollahului fusese planificat de luni de zile, şi partidul făcuse cel puţin o tentativă vizând capturarea de soldaţi israelieni. Nasrallah declarase deja dinainte că anul 2006 va fi anul în care vor avea lor negocieri în vederea eliberării celor trei prizonieri libanezi care se află în puşcăriile israeliene. În cursul unui interviu difuzat în 20 iulie de canalul arab Al-Jazeerah, el a declarat că alţi lideri, în Liban, erau la curent cu intenţia sa de a da ordinul pentru o tentativă de capturare (de soldaţi israelieni), deşi nu erau la curent cu detaliile acestei operaţiuni particulare.
După capturarea soldaţilor săi, Israelul a declanşat un asalt al aviaţiei împotriva oraşelor şi ansamblului infrastructurii Libanului la o scară inedită de la invazia din 1982. Acest atac a fost însoţit de o blocadă maritimă, apoi, mai recent, de o incursiune terestră. Invazia terestră a întâmpinat opoziţia puternică a combatanţilor Hezbollah, precum şi a celor aparţinând altor partide. Atât Partidul Comunist Libanez cât şi partidul Amal au anunţat moartea unor luptători proprii în linia întâi a bătăliei. Cel puţin 516 libanezi şi-au pierdut viaţa, cei mai mulţi civili. Bilanţul morţilor comunicat de către guvernul libanez se ridică la 750 de persoane, cel puţin. O statistică ONU indică faptul că o treime dintre victime sunt copii. În mai multe împrejurări, sătenii fuseseră preveniţi de Israel prin intermediul manifestelor lansate din avion sau a mesajelor telefonice automatice să-şi abandoneze casele ce aveau să fie bombardate, iar apoi au fost omorâţi pe drum, israelienii luându-le maşinile drept ţinte. În 30 iulie, avioanele israeliene au bombardat un imobil de trei etaje utilizat ca adăpost la Qana, omorând minim 57 de persoane [cifra victimelor comunicată în 3 august], reamintind masacrul perpetrat în acelaşi loc în 1996. Guvernul libanez estimează că 2000 de persoane au fost rănite din 12 iulie încoace, iar 750.000 de persoane au fost constrânse să-şi părăsească domiciliul. Hezbollah a replicat practic de la începutul campaniei de bombardamente israeliene, trăgând sute de rachete asupra Israelului şi omorând până acum 19 civili israelieni. De notat şi faptul că 33 de soldaţi israelieni au fost omorâţi în luptă.
În Liban, mai ales în Sud, sate întregi au fost rase de bombe, aşişderea cartiere întregi din periferiile sudice ale Beirutului. Pistele şi rezervoarele de kerosen ale aeroportului din Beirut, străzile, porturile, centralele electrice, podurile, staţiile de service, camioane transportând medicamente, ambulanţe şi autobuze pline ochi de civili au fost luate drept ţinte şi distruse. ONU avertizează asupra unei crize umanitare şi a indicat că sunt în curs anchete asupra unor crime de război după folosirea ca ţinte a civililor atât în Liban cât şi în Israel. Asociaţia Human Rights Watch a documentat utilizarea de către Israel a muniţiei explozibile, despre care spune că “violează interdicţia atacurilor nediscriminatorii ale dreptului umanitar”, “bombele ciorchine” fiind larg răspândite în bombardamente şi neexplodând la impact cel mai adesea, cum ar trebui s-o facă, devin astfel mine terestre. Martori oculari, în Beirut, au raportat că tipul de distrugere, în cartierele puternic bombardate, evocă cele cauzate de armele termonucleare, sau “bombele în vid”, ale căror suflu loveşte prin definiţie orbeşte. Medicii libanezi care primesc corpurile morţilor şi ale răniţilor au susţinut că bombele israeliene pot conţine fosfor alb, o substanţă care este considerată, dacă este utilizată în cadrul unor operaţiuni ofensive, ca armă chimică prohibită.
Scopul iniţial afişat de Israel, cel al eliberării celor doi soldaţi capturaţi, a dispărut din discursul oficial israelian, cedând locul pentru două noi obiective: dezarmarea, sau cel puţin “slăbirea” miliţiei Hezbollahului, şi eliminarea ei din Sudul Libanului. Conform unui articol publicat în 21 iulie în cotidianul american San Francisco Chronicle, “un înalt responsabil al armatei israeliene” a prezentat unor diplomaţi americani şi ai altor ţări planuri în vederea unei ofensive având aceleaşi scopuri cu un an înainte ca Hezbollah să captureze cei doi soldaţi israelieni. Violând numeroase rezoluţii ONU, armata israeliană pare să încerce, de capul ei – totuşi cu susţinerea Statelor Unite – să pună în aplicare Rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU.
Nu ne putem da seama în ce fel bombardarea aeriană a infrastructurii Libanului şi asasinarea de civili libanezi ar putea contribui în vreun fel la realizarea acestor obiective, cu atât mai mult cu cât susţinerea pentru Hezbollah şi Rezistenţa islamică pare să crească. Mânia împotriva crimelor Israelului este mai importantă acum decât dezacordul ideologic al multor libanezi. În consecinţă, este verosimil ca susţinerea de care beneficiază acest partid va continua să crească.
[Lara Deeb, antropolog, este profesor asistent la Universitatea Irvin din California, unde predă sociologia femeilor. Este autorul lucrării O modernitate re-vrăjită: gen şi manifestări publice de pietate la Şiiţii din Liban (An Enchanted Modern: Gender and Public Piety in Shi'i Lebanon)].
Confer versiunea în limba engleză.
sâmbătă, august 05, 2006
Scrisoare deschisă celor deschişi la minte (de Raja Chemayel)
Sau câteva întrebări adresate obiectivităţii noastre
Ce ar opri războiul din Liban: dezarmarea Hezbollahului sau mai degrabă desfiinţarea Israelului?
Ce ar aduce înapoi Pacea şi Normalitatea în Iraq: democraţia la minut a lui George sau Partidul Baath?
Ce ar încheia comerţul cu heroină provenită din Afghanistan: amestecul şi ocupaţia Occidentului sau reîntoarcerea talibanilor?
Ce ar ajuta mai mult democraţia din Egipt: perpetuarea dinastiei Mubarak sau un sistem multipartid transparent?
Ce ar aduce Pacea în Orientul apropiat: purificarea etnică a întregii populaţii palestiniene sau repatrierea tuturor israelienilor de import?
Ce ar aduce o democraţie adevărată în Siria: izolarea şi demonizarea regimului şi a naţiunii sau încurajarea conştiinţei populare?
Ce ar face petrolul mai ieftin pentru lumea occidentală: 17 dictatori vânzând pentru profitul personal sau 17 regimuri democratice făcând-o pentru profitul naţional?
Ce ar face din Iran o putere regională de mai mică importanţă: numirea Israelului “unica democraţie” sau încetarea atribuirii titlului de terorişti pentru Hezbollah?
Ce ar face Israelul să-şi oprească invazia din Liban: returnarea celor doi soldaţi sau apele Râului Litany?
Ce anume ar face Vestul să realizeze că atât cruciaţii cât şi colonialismul sunt Răul trecutului? Mai mult terorism, sau pur şi simplu mai mult zionism, ca în exemplele de mai sus?
Trebuie ca şi noi să devenim terorişti, pentru ca ei să primească Mesajul nostru de Pace şi Civilizaţie, pe care altfel, nu l-ar asculta?
Trebuie ca toţi cei 4 milioane de libanezi să devină concomitent membri Hezbollah pentru ca visurile Israelului să se risipească?
Trebuie ca toţi palestinienii să se alăture Hamasului pentru ca Israelul să renunţe la masacrele comise îndărătul Zidului?
Trebuie ca mai multe rachete Katiuşa şi mai mulţi atentatori sinucigaşi să urmeze pentru a dovedi că Israelul este cel mai nesigur loc de pe această planetă, pentru oricare evreu?
Trebuie ca noi toţi să murim, pentru ca ei să poată trăi?
Ce ar opri războiul din Liban: dezarmarea Hezbollahului sau mai degrabă desfiinţarea Israelului?
Ce ar aduce înapoi Pacea şi Normalitatea în Iraq: democraţia la minut a lui George sau Partidul Baath?
Ce ar încheia comerţul cu heroină provenită din Afghanistan: amestecul şi ocupaţia Occidentului sau reîntoarcerea talibanilor?
Ce ar ajuta mai mult democraţia din Egipt: perpetuarea dinastiei Mubarak sau un sistem multipartid transparent?
Ce ar aduce Pacea în Orientul apropiat: purificarea etnică a întregii populaţii palestiniene sau repatrierea tuturor israelienilor de import?
Ce ar aduce o democraţie adevărată în Siria: izolarea şi demonizarea regimului şi a naţiunii sau încurajarea conştiinţei populare?
Ce ar face petrolul mai ieftin pentru lumea occidentală: 17 dictatori vânzând pentru profitul personal sau 17 regimuri democratice făcând-o pentru profitul naţional?
Ce ar face din Iran o putere regională de mai mică importanţă: numirea Israelului “unica democraţie” sau încetarea atribuirii titlului de terorişti pentru Hezbollah?
Ce ar face Israelul să-şi oprească invazia din Liban: returnarea celor doi soldaţi sau apele Râului Litany?
Ce anume ar face Vestul să realizeze că atât cruciaţii cât şi colonialismul sunt Răul trecutului? Mai mult terorism, sau pur şi simplu mai mult zionism, ca în exemplele de mai sus?
Trebuie ca şi noi să devenim terorişti, pentru ca ei să primească Mesajul nostru de Pace şi Civilizaţie, pe care altfel, nu l-ar asculta?
Trebuie ca toţi cei 4 milioane de libanezi să devină concomitent membri Hezbollah pentru ca visurile Israelului să se risipească?
Trebuie ca toţi palestinienii să se alăture Hamasului pentru ca Israelul să renunţe la masacrele comise îndărătul Zidului?
Trebuie ca mai multe rachete Katiuşa şi mai mulţi atentatori sinucigaşi să urmeze pentru a dovedi că Israelul este cel mai nesigur loc de pe această planetă, pentru oricare evreu?
Trebuie ca noi toţi să murim, pentru ca ei să poată trăi?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)