Despre legitimitatea protestului politic violent

 

Protestele. Funcționează? Pașnice sau violente? Este justificată vreodată violența protestelor politice? De un an de zile se tot iese în stradă în România. Se iese și în alte țări, la fel, împotriva măsurilor restrictive implementate cu scopul victoriei în lupta cu covidul. Proteste pașnice, gen plimbări, adunări în fața Guvernului, scandări de lozinci, discursuri rostite la microfon...Au vreun efect? 

Mă gândesc tot mai mult la intifadele palestiniene, rebeliunile populare violente, cauzate de frustrarea și mânia palestinienilor cărora le era refuzat dreptul la un stat veritabil. Sau chiar la ocazionalele răbufniri ale organizației Hamas, care atunci când nu mai suportă situația sufocantă din Gaza, mai trimite câte-o rachetă artizanală înspre Israel. Sau la tot mai rarele (acum) atacuri individuale asupra soldaților israelieni la punctele militare de control. Palestinienii au tot dreptul să se revolte. Sunt ocupați, terorizați, umiliți, de aproape un secol. Le este respinsă pretenția cât se poate de legitimă la un stat al lor, nu la un simulacru de stat, la o bătaie de joc oferită pe tavă în schimbul păcii, cum ar veni un stat ciopârțit, alcătuit din niște bantustane izolate între ele, unite printr-un tunel cu Fâșia Gaza. Au dreptul la egalitate civică, au dreptul să ceară sfârșitul discriminării la care sunt supuși de atâta amar de vreme. Nu vreau să vorbesc acum despre posibilitatea sau imposibilitatea construirii unui stat palestinian alături de unul israelian, dar ce vreau să spun este că oamenii aceștia au dreptul să aibă un stat al lor. Unul viabil. Punct. Aceasta este o realitate și este non-negociabilă. La fel de justificat este și dreptul lor la a se revolta, la a protesta. A patra Convenție de la Geneva le garantează statelor aflate sub ocupație dreptul la rezistență, inclusiv la cea armată. Deci dreptul palestinian la răzvrătire și protest, inclusiv violent, este un drept garantat de legea internațională. Ce ar fi trebuit să facă palestinienii în ultimii zeci de ani? Să protesteze pașnic? Să defileze cu bannere și flori? Să scandeze în fața Knessetului? Ar însemna să ne batem și noi joc de ei, pretinzând așa ceva. Oricât de tragice ar fi, pentru că pierderea de vieți omenești este tragică, în orice circumstanță, atacurile lor asupra soldaților israelieni sunt legitime. Am mai fi plâns după el, dacă Hitler ar fi fost ucis de un evreu? Mă îndoiesc. Și-așa mapamondul abia dacă îi bagă în seamă pe palestinieni, mass-media e ocupată cu alte chestiuni, în funcție de cum îi dictează păpușarii care o controlează. Iar când nu scrie la comandă, mass-media se dedică articolelor despre fundul lui Kim Kardashian sau despre moartea nu știu cărui membru al familiei regale de pe nu știu unde. Revoltele și atacurile palestiniene sunt născute din disperare. Din disperarea că nu se ajunge la o soluție care să îi avantajeze și pe ei, din disperarea că nimeni nu îi aude, nu-i vede. O intifada, la fel ca un atac singular, e un strigăt. Un strigăt cumplit, de deznădejde. Când vezi că orice ai face, lumii i se rupe de tine, lași la o parte mijloacele pașnice de acțiune și treci la ceva ce are mai multe șanse să capteze atenția: la violență. Să nu mai spunem că au existat multe propuneri și tentative de soluționare a acestui conflict pe cale diplomatică: conferințele de la Geneva, planul Mitchell, acordurile de la Camp David, acordurile de la Oslo, dar toate au eșuat. Dar aceste încercări nu aveau cum să aibă succes, dintr-un motiv foarte simplu: Israelul nu și-a dorit și nu-și dorește existența unui stat palestinian. Oricum, dacă stăm să comparăm violența palestiniană cu brutalitatea irațională a armatei israeliene, dezlănțuirea ei, disproporționalitatea mijloacelor folosite, concluzia e clară: avem de-a face cu un David contra unui Goliath. Orice am cataloga drept violență palestiniană, în fața forței dezlănțuite a unei armate în care Statele Unite bagă anual milioane de dolari, aceasta pălește ca o floare trecută. 

Revin la noi. Avem sau nu avem dreptul de a rezista și a ne răzvrăti împotriva unui guvern tiranic, împotriva unei dictaturi sanitare, împotriva unor politici injuste? Legile democrației spun că da. Protestele apar atunci când sunt epuizate toate celelalte opțiuni democratice, spune Wesley Lowery, jurnalist la Washington Times. Adică atunci când ți-a ajuns cuțitul la os și nu mai știi ce să faci. Iar protestele pot escalada, pe măsură ce se acumulează tensiune, pe măsură ce se constată inutilitatea marșurilor și practicării non-violenței. Nelson Mandela spunea că întrebarea nu este dacă va izbucni violența, ci cum să o limitezi și să o direcționezi. Protestăm de un an de zile. Ni se spune în continuare să purtăm mască, ni se spune să ne vaccinăm, ni se impune când și cât să ieșim din case. Ieri noapte, bolnavii din spitalul de ortopedie Foișor au fost evacuați în miez de noapte pentru că nu sunt suficiente paturi pentru bolnavii de covid, ni se spune. Am rezolvat ceva cu aceste proteste? Nu. Cei ce protestează sunt ridiculizați de presă, iar guvernul își bate joc de noi în continuare, prin măsuri absurde și umilitoare. Dacă nu se va ajunge la violență, să îi mulțumească guvernanții lui Dumnezeu că n-avem sânge palestinian în vene. Că nu avem rezistența, reziliența și curajul lor. Că răbdăm, chiar când simțim că nu mai putem. 

Toată trăncăneala propagandiștilor despre necesitatea purtării măștii și a efectuării injecției cu serul experimental (nu pot să-l numesc vaccin deoarece nu oferă niciun fel de protecție) nu are legătură cu sănătatea și nici cu știința. Avem de-a face cu un proiect al unui stat de tip polițienesc, născut din isteria publică, întreținut cu minciuni și care are aceeași legitimitate morală ca infama stea galbenă pe care evreii trebuiau să o poarte în piept pentru a-i separa de restul oamenilor. 

Iar campania agresivă prin care ni se spune că dacă vrem să beneficiem din nou de drepturile garantate de Constituție trebuie să facem injecția este un șantaj mizerabil. Un șantaj de o cruzime atroce, deoarece ni se sugerează că nu merităm libertățile de bază dacă nu ne transformăm în cobai. Și e incorect, fraudulos și lipsit de etică, pentru că ni se promite o libertate care nu va mai veni niciodată și pentru că suntem presați la modul cel mai cinic să ne supunem unor riscuri medicale nenecesare. Și nu în ultimul rând, pentru că drepturile omului sunt înlocuite cu ruleta rusească, noi fiind forțați să alegem între libertate și integritatea trupurilor noastre.

Dar, este posibil ca poporul român să mă surprindă. Poate într-un climat al disperării, acest activism pacifist se va transforma în ceva mai radical. Poate că încă nu ne este suficient de foame, poate că încă avem joburi, poate că încă ne putem permite să plătim facturile, poate că încă nu ne-am îmbolnăvit de altă boală decât covid și poate încă nu ne-a fost refuzat ajutorul. Nu spun că îmi doresc violență, mi-aș dori găsirea unei soluții pe cale pașnică. Dar vreau ca ceva să se schimbe. Și nu poți pretinde ca ceva să se schimbe în condițiile în care tu repeți mereu același și același lucru care a eșuat. Nu i-am dat păcii suficiente șanse? Oricum, parcă ne aflam în vremuri de război, așa ne-au spus autoritățile. Păi dacă suntem la război, război să fie. Dar nu puteți avea pretenția ca voi să ne administrați lovitură după lovitură și noi să rămânem impasibili. Celor care spun că violența este justificată doar ca un act de auto-apărare, le propun un exercițiu. Haideți să ne imaginăm că vedem un polițist imobilizând un om la pământ și sufocându-l cu mâinile, punându-l în pericol de moarte. Este justificat să vii tu, un terț, și să-i dai polițistului un jet de spray cu piper în ochi? Eu zic că da. Iar acum să ne întoarcem la situația noastră. Nu cumva ne aflăm și noi în postura de auto-apărare? Oare nu suntem cumva agresați de stat, terorizați, sufocați, de un an de zile? Ce ar trebui să ne mai facă, pentru a înțelege că suntem omorâți, cu încetinitorul, nu de covid, ci de niște politici absurde, maligne? Câți trebuie să mai moară din cauza acestui delir farmacologic? Câți oameni vor continua să fie demonizați, ridiculizați, jigniți, pentru refuzul de a se vaccina -- până când li se va tot repeta că sunt un pericol public? Nu e suficient cât ne-ați terfelit (și încă o faceți) pentru că nu aderăm la mesajul politic corect, la sloganurile voastre imbecile? Acum trebuie să trăim cu stigmatul că periclităm sănătatea celor din jur? Asta e lumea în care vreți să trăim? O lume guvernată de frică, ură, suferință, vinovăție? Prietenia și solidaritatea vor dispărea, fiind înlocuite de terorismul sanitar. Arta va pieri, disidența va fi înfierată, libertatea va fi numită egoism, viața va conta nu datorită spiritului, voinței, creativității, ci doar ca un număr manipulat în serviciul statului. Individul și individualitatea, personalitatea vor fi anihilate, vom fi reduși la cifre și statistici. Nu vom mai avea vise și aspirații, datoria noastră cea mai sfântă va fi sacrificarea pentru binele și bunăstarea marilor corporații. Asta e frumoasa civilizație în care vreți să trăim? Am întors destul celălalt obraz, poate că a venit și timpul ochiului pentru ochi și dintelui pentru dinte. Tot suntem norocoși, palestinienii au de plătit cu zece ochi pentru unul singur, cu zece dinți pentru un singur dinte.

A fi sau a nu fi sub ocupație -- de la Ierusalim la București

                                Punctul de control Qalandya, Ierusalimul de Est

Războiul împotriva covidului pare a urma același tipar cu războiul împotriva terorismului: nu e menit să fie câștigat, e menit să fie perpetuat la nesfârșit. Industria armamentului nu are nimic de câștigat de pe urma păcii, iar industria farmaceutică nu are nimic de câștigat de pe urma oamenilor sănătoși. E important să fim declarați bolnavi, pentru ca niște bogați să își lărgească și mai mult punga. 

N-am mai scris de mult pe tema conflictului israelo-palestinian, dar modalitatea în care statul român a decis să se ocupe de așa-numita pandemie a făcut să îmi fie imposibil să nu remarc similarități între statutul de popor ocupat al palestinienilor și al nostru, al românilor la nivel local, și al pământenilor, la nivel global. Statul Israel justifică ocupația militară din Cisiordania și Gaza ca măsură sau mecanism de „apărare” împotriva terorismului. Guvernul nostru (și altele de pe mapamond) se folosește de pretextul pandemiei pentru a justifica tot niște politici de ocupație. Sistemele de control sunt aceleași. Că e vorba de lockdown-uri, de izolare, de program strict de circulație, de reprimarea protestelor, de poliția gândirii, numiți toate „măsurile” cu care avem de-a face de un an de zile -- ele pot fi regăsite în politicile israeliene aplicate palestinienilor începând cu războiul din 1967. Lucrurile acestea sunt noi pentru români, pentru francezi, pentru americani, dar ele erodează viața palestiniană de zeci de ani. Viețile lor sunt guvernate de decizii arbitrare, absurde, de decenii. 

Jeff Halper, un antropolog american care trăiește în Israel din 1973, scria că „Israel-Palestina este microcosmosul lumii mai mari.” Ceea ce se întâmplă acolo are o importanță din ce în ce mai mare pentru restul lumii. Statul Israel testează pe palestinieni tactici, armament, sisteme de supraveghere și de securitate, care mai apoi sunt exportate în întreaga lume. Dacă avem un prototip pentru opresiune domestică, acela este Palestina. Într-un fel, e ca și când ceea ce se întâmplă în Palestina a fost o repetiție pentru ceea ce urma să se întâmple la nivel global. Sigur, palestinienii și-au luat și porția de război în toată regula, și nu o dată. Dar poți lupta și subjuga un popor nu doar cu tancuri, submarine nucleare și F-35-uri. Te poți folosi cu succes de detenții în masă, închidere a afacerilor, închidere a școlilor, înăbușirea protestelor, transformarea vieții cotidiene într-un calvar birocratic, impunerea restricțiilor de circulație, interdicția de a ieși din casă după o anumită oră -- iar israelienii s-au dovedit a fi foarte inventivi la acest capitol. Sună cunoscut? Mai rămâne să fim aruncați în pușcărie pentru proteste și postări pe Facebook, că în rest le cam avem pe toate. Și iată cum comportamentul Israelului față de palestinieni nu rămâne o problemă izolată, născută din niște circumstanțe istorice și religioase unice, el devine o crimă internațională care ne afectează pe toți. De fapt, Israelul chiar se laudă cu ocupația palestinienilor, deoarece metodele și tehnologia sa sunt atât de marketabile, atât de vandabile. Iar isteria covid nu e prea diferită de exploatarea emoțională a „terorismului”: un pericol adevărat dar limitat este manipulat cu neobrăzare pentru a intimida publicul să accepte măsuri care sunt mult nasoale decât răul pe care se presupune că îl vindecă.  

Așa că întrebarea nu este dacă ocupația israeliană a fost exportată dincolo de granițele Palestinei -- lucrul acesta e cât se poate de evident. Întrebarea este dacă avem curaj să recunoaștem acest lucru. Întrebarea este dacă suntem pregătiți să luptăm împotriva acestei ocupații, când și unde are loc aceasta.

Atârnând de lamele unui buldozer: Al-Naem este fiecare palestinian

de Ramzy Baroud 

Cum se poate aplica analiza politică rațională la ceva ce este inerent irațional? Ce fel de teorie politică se poate consulta, pentru a se formula și testa ipoteze, când informația la îndemână e atât de sinistră, sadică și duhnind a contradicții insuportabile? 

Văzând trupul sfrijit al lui Mohammed al-Naem atârnând de lamele unui buldozer militar israelian lângă gardul ce separă captiva Fâșie Gaza de Israel, am rămas fără cuvinte. Nu există nimic în domeniul științelor politice care să poată explica, în mod convingător, logica din spatele acelei scene sfâșietoare. Dacă stai să te gândești, a ucide un palestinian și a-i târî apoi trupul lipsit de viață, folosindu-te de lamele unui buldozer, privându-i astfel familia de demnitatea de a-și îngropa fiul mult iubit, este ceva caracteristic pentru Israel; un act ce se manifestă în numeroase moduri în fiecare zi, în Palestina cea ocupată. 

Vorbim adesea de drepturile omenești ale palestinienilor -- deci, de încălcările israeliene ale acestor drepturi, la justiție și pace -- adesea afirmând că nu se poate una fără cealaltă. Dar cum rămâne cu umilirea, doar de dragul de a umili?

Cum rămâne cu degradarea intenționată a femeilor și bărbaților palestinieni, care, zi de zi, trebuie să-și croiască drum printre multele obstacole impuse lor de către armata israeliană, să-și croiască drum nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru a-și păstra demnitatea cât de cât întreagă, atât cât permit circumstanțele care sunt aproape în totalitate în afara controlului lor?

Naem avea doar 27 de ani când a fost omorât, deci avea doar 13 ani când Israelul a plasat minuscula Fâșie Gaza -- 365 de kilometri pătrați -- sub o blocadă ermetică și ucigașă.Sunt toate șansele ca discursul politic al lui Naem să fi fost inundat deja cu o terminologie la care niciun copil din lumea asta nu ar trebui să fie expus. Trebuie că era deja familiarizat cu conceptul martiriului, deja văzându-și rudele, prietenii și vecinii, copii de vârsta sa sau chiar mai mici, uciși de armata israeliană pentru niciun alt motiv decât acela că insistau să trăiască în demnitate -- dorință refuzată chiar și lui. 

Armata israeliană, care a fost forțată să accepte dovada evidentă că trupul tânărului palestinian a fost de fapt „liniștit” de un buldozer, a ripostat cu aceleași replici obișnuite -- că Naem, dimpreună cu cei de-ai lui, era membru al unei „organizații teroriste” și că planta explozibil lângă gardul de graniță. 

Din păcate, mulți sunt dispuși să consume genul acesta de propagandă, întotdeauna gata să dea vina pe palestinieni pentru orice și pentru tot.

Dar haideți să presupunem, pentru un minut, că narativa israeliană e adevărată. Ar trebui să fim surprinși că un bărbat care a crescut sub blocadă, care a trăit, din copilărie, cele mai oribile și mai nedrepte războaie israeliene, a devenit un luptător, apărând atât cât a mai rămas din demnitatea sa și a familiei sale?

Ce e așa șocant că palestinienii ripostează? De ce nu se aplică și palestinienilor legile aplicate tuturor mișcărilor naționale de eliberare din lume și din istorie? 

De ce ar trebui ca palestinienii să accepte pedeapsa și perpetua umilire, asediul și postura de victimă, ca și când ar fi niște sub-oameni incapabili să se conecteze la unul dintre instinctele umane cele mai de bază, cel al auto-apărării, al sacrificiului și al auto-conservării? 

Probabil că Naem s-a alăturat Marelui Marș al Reîntoarcerii la un moment dat, marș care, în momentul său culminant, a fost cea mai mare mobilizare non-violentă în masă din întreaga lume. 

Zeci de mii de gazani asediați au luat parte la acel spectacol înălțător, care a început pe 30 martie 2018, când s-au strâns în fiecare săptămână și au dat piept cu lunetiștii israelieni fără arme, cu pieptul gol și cu scandări răsunătoare.

Și totuși, peste 300 de protestatari au fost uciși doar în primul an. Dintre cei care au fost răniți, sute și-au pierdut membre, devenind invalizi pe viață. 

În timp ce gazanii continuă să se clatine sub impactul teribil al asediului israelian, putem doar să ne imaginăm ce fel de îngrijire medicală au primit acești oameni -- bărbați, femei, copii -- răniți. 

Adevărul e că Naem e Gaza. El e fiecare bărbat, femeie și copil palestinian din acest loc tragic. El este și fiecare bărbat, femeie și copil palestinian stând la punctele militare de control din Cisiordania, sperând să poată trece pentru a ajunge la muncă, la școală, la spital sau înapoi acasă. Naem este fiecare prizonier reținut în mod ilegal în închisorile israeliene, torturat și umilit, ca pedeapsă pentru că a cerut cele mai fundamentale drepturi pentru poporul său. 

Buldozerul israelian de care atârna Naem ca un miel sacrificat, în fața camerelor TV în miez de zi, a trimis, fără să vrea, un mesaj către restul lumii: ăștia suntem noi, Israelul este buldozerul, și aceștia sunt ei, Naem e poporul palestinian, în toată vulnerabilitatea și goliciunea lui, și nimeni nu poată să facă nimic pentru asta.

„Israelul are dreptul de a se apăra”, este mantra Washingtonului și a aliaților săi vestici, iar acum, chiar a unor arabi. Traducere: Israelul are dreptul de a-i asupri și asedia pe palestinieni, de a perturba orice sentiment al normalității în viața lor, de a le refuza hrana și medicamentele, de a bloca fiecare intrare și ieșire, de a-i ține captivi pentru eternitate; Israelul are și dreptul de a ucide pe oricine îndrăznește să se opună acestei paradigme inumane, și, atunci când are chef, poate să-i atârne cadavrul de lamele unui buldozer, ca să poată reinstaura regulile jocului iar și iar. 

Științele politice nu ne pot ajuta aici, dar istoria da. Umilirea palestinienilor este o parte esențială a unui discurs israelian istoric ce a dezumanizat palestinienii până într-acolo încât, în timpul acelui război din 2014, care poartă numele de genocid, israelienii s-au adunat ca să privească măcelul din Gaza, dansând și făcând grătare, aplaudând de fiecare dată când fosforul alb cădea ca o ploaie peste nefericiții palestinieni. 

Dar asta nu ar trebui să surprindă. Dezumanizarea palestinienilor de către israelienii sioniști este cel mai consecvent discurs care este preluat de toți, fie că reprezintă dreapta politică, centrul sau stânga.

Percepția conform căreia palestinienii sunt niște „bestii” sau „gândaci” care merită eradicarea și epurarea etnică, fără impunitate, a penetrat fiecare strat al societății și politicii israeliene, chiar și programa școlară.

Sinistra moarte a lui Naem reprezintă esența sionismului, o ideologie politică modelată după fascismul european și care, în ciuda faptului că pretinde a întruchipa progresul și iluminarea, a rămas cea mai înapoiată filosofie politică -- deoarece se bazează pe discriminare și violență împotriva celor care aparțin religiei „greșite”, rasei „greșite” și culorii „greșite.”Moartea lui Naem nu va pune capăt rezistenței din Gaza, după cum au arătat evenimentele ulterioare. În schimb, va accentua în mințile palestinienilor, arabilor, musulmanilor și în mintea oricui poate să vadă dincolo de minciunile și propaganda israeliană, sălbăticia Israelului ca ocupator militar fără inimă. 

Israelul nu vrea pace cu palestinienii, căci cei ce vor pace nu asediază popoare, nu ucid copii nevinovați, nu distrug viețile oamenilor și nu îi lipsesc de demnitate. Și, cel mai important, cei ce vor pace nu atârnă cadavrele tinerilor de lamele buldozerelor militare.

https://www.middleeastmonitor.com/20200226-on-hanging-from-the-blades-of-a-bulldozer-al-naem-is-every-palestinian/?fbclid=IwAR3Te3PIBur_0MMS1NQmlDaaEbROBTkSwQiXqbW4uoyMX6_0RWQOoMzC7Ao

Da, Israelul vrea pace. După ce se descotorosește de palestinieni.

De Orly Noy

De-a lungul săptămânii trecute, pietonii și șoferii din Tel Aviv au putut observa un panou deosebit de tulburător pentru retină, afișat în tot orașul. Panoul, ridicat de grupul de extremă-dreapta Israeli Victory Project, îi prezintă pe președintele palestinian Mahmoud Abbas și pe liderul Hamas, Ismail Haniyeh, în genunchi și legați la ochi, pe un fundal apocaliptic. Peste această imagine putem distinge cuvintele „Pacea se face numai cu dușmani învinși.”

Până duminică dimineața, primarul Tel Aviv-ului, Ron Huldai, a dat ordin ca panourile să fie date jos, spunând că imaginile „incită la violență într-un mod ce amintește de ISIS și de naziști.” Dar nu incitarea la violență era lucrul cel mai tulburător la acele panouri. Israelul n-are nevoie de ovaționări când vine vorba de violența cu care tratează poporul palestinian. Lucrul cel mai grețos la reprezentarea vizuală cu pricina era felul în care panoul așternea în fața ochilor noștri, în văzul tuturor, cel mai întunecat și mai bolnav aspect al imaginii pe care israelienii o au despre vecinii lor. 

Mai întâi, textul în sine. „Pacea se face numai cu dușmani învinși.” Oricine speră să-și aducă dușmanii în genunchi (și cu ochii legați) nu are niciun interes pentru vreun acord de pace -- tot ce-l interesează este supunerea. Acesta este adevărul amar din miezul „acordurilor de pace” și negocierilor cu palestinienii: Israelul vrea să îi îngenuncheze pe palestinieni și să îi forțeze să accepte învoieli din postura înfrântului, toate acestea în timp ce îi mai și mulțumesc Israelului pentru „concesiile dureroase” pe care a fost silit să le facă. 

Faptul că Abbas este imaginat ridicându-și brațele, capitulând, o scenă ce aduce cu o execuție, dezvăluie un alt adevăr: Israelul nu a făcut niciodată diferența între diversele curente politice palestiniene sau între abordarea lor vizavi de ocupația israeliană. Pentru Israel, nu e nicio diferență între liderul unei mișcări ce crede în lupta armată și unul care asigură continuarea coordonării cu Israelul pe tema securității, pentru a preveni explozii ale autobuzelor în mijlocul orașelor israeliene. Adevărul este că toți trebuie aduși în genunchi. Toți trebuie să se supună.

După 50 de ani de ocupație militară brutală și peste 70 de ani de oprimare, care este semnificația înfrângerii la care crede Israeli Victory Project că trebuie să aspire Israelul?

Distrugerea completă din fundal ne oferă un indiciu. Înfrângerea înseamnă că poporul palestinian trebuie să se zvârcolească în moarte și decimare, în timp ce „cele mai morale avioane de luptă” din lume se învârtesc deasupra lui. Acesta, potrivit panoului, este scopul strategic al Israelului. Și dacă acesta este scopul, atunci valea morții pe care a creat-o Israelul în Gaza, este un succes răsunător.

Și totuși, poporul palestinian refuză să se supună și continuă să lupte pentru eliberare. În care punct, deci, hotărăște Israelul că palestinienii sunt suficient de învinși pentru a „face pace?” Și cum se poate obține această ultimă, absolută înfrângere? Prin uciderea protestatarilor neînarmați de la gardul de graniță al Gazei? Prin continuarea politicii de demolare a caselor? Prin accelerarea epurării etnice în Cisiordania? Prin multiplicarea numărului palestinienilor aflați în detenție administrativă? Prin continuarea distrugerii economiei palestiniene? Câți copii palestinieni trebuie să mai zacă în închisorile israeliene -- unii aruncați acolo fără proces -- pentru ca Israelul să poată anunța oficial înfrângerea poporului palestinian? Câți copii palestinieni trebuie să își mai piardă ochii, pentru ca noi să ne putem bucura de înfrângerea dușmanului?

Când înfrângerea absolută este scopul, toate mijloacele de ajungere la el sunt justificate. Exact asta avea în minte liderul coloniștilor, Uri Elizur, când a scris infamul articol -- în care practic pleda în favoarea genocidului poporului palestinian -- și care a fost preluat pe Facebook, în 2014, de cea care, la câteva luni distanță, avea să fie numită ministru al justiției, Ayelet Shaked:

„Poporul palestinian ne-a declarat război și trebuie să răspundem cu război. Nu cu o operațiune, nu cu una derulată cu încetinitorul, nu una de joasă intensitate, nu cu escaladare controlată, nu cu distrugerea infrastructurii teroriste, nu prin ucideri țintite. Destul cu metodele indirecte. Acesta este un război. Cuvintele au sensuri. Acesta este un război. Nu este un război împotriva terorismului, nu este un război împotriva extremiștilor și nu este nici măcar un război împotriva Autorității Palestiniene. Și lucrurile acestea sunt tot o formă de a ignora realitatea. Acesta este un război între două popoare. Cine este dușmanul? Poporul Palestinian...Ce este atât de oribil în a înțelege că întreg poporul palestinian este dușmanul? Orice război se dă între două popoare și în fiecare război, poporul care a început războiul, întregul popor, este dușmanul. O declarație de război nu este o crimă de război. A răspunde cu război, cu siguranță nu este. Nici folosirea cuvântului „război”, nici o definire clară a celui ce este dușmanul. Dimpotrivă: moralitatea războiului (da, există așa ceva) este bazată pe presupunerea că există războaie pe lumea asta și că războiul nu este starea naturală a lucrurilor și că în războaie, dușmanul este de obicei întregul popor, înclusiv bătrânii și femeile sale, orașele și satele sale, proprietățile și infrastructura sa. ”

Probabil că după ce ne descotorosim de un întreg popor -- inclusiv de bătrânii și femeile sale, de orașele și satele sale, de proprietățile și infrastructura sa -- poate atunci vom ajunge la concluzia că aceștia au fost învinși așa cum se cuvine și vom putea să facem, în sfârșit, pace.

https://www.972mag.com/israel-peace-palestinians-tel-aviv/

O poveste despre rezistență, o lecție despre demnitate

Până acum am vorbit mai mult despre partea politică a planului lui Donald Trump pentru palestinieni, o analiză a acesteia o puteți găsi aici. În plus, detaliile politice enunțate de documentul american fac inutilă orice propunere economică. Nicio ofertă, oricât de generoasă, nu poate compensa faptul că ceea ce au în minte Trump și Israelul pentru palestinieni nu este un stat, ci o închisoare ușor modernizată, căreia palestinienii pot să îi spună cum vor ei. Dar simt nevoia să adaug câteva fraze referitoare la partea aceasta economică despre care am început să vorbesc.

Cadrul economic al acestui plan (care nu este unul de pace, ci unul de afaceri) poate seduce. Ni se flutură pe la nas investiții de peste 50 de miliarde de dolari pe parcursul a 10 ani, 1 milion de locuri de muncă create, reducerea sărăciei cu 50%, dublarea GDP-ului. Cineva a depus eforturi pentru a concepe acest nou plan Marshall. Se remarcă inovația, gândirea creativă, pragmatismul, modernitatea, toate puse în slujba confiscării drepturilor palestiniene și anexării pământului palestinian. Se discută despre cifre, buget, acționari, target grupuri. Despre un potențial port și un aeroport pe o insulă artificială ce ar urma să aparțină Gazei. Despre proiecte energetice, despre desalinizare și managementul apei reziduale, despre proiecte turistice, culturale, educaționale, despre politici monetare, piețe de capital, comerț internațional și investiții străine directe. Se vehiculează termeni tehnici, termeni pretențioși meniți să acopere cu prețiozitatea lor urâțenia ocupației israeliene și politicile sale rasiste. Însă realitatea este că orice plan al păcii bazat pe legea internațională și pe rezoluțiile U.N. referitoare la granițele de dinainte de 1967 le-ar fi adus palestinienilor mult mai multă prosperitate economică. Palestinienii nu au nevoie nici de o insulă artificială, nici de tuneluri și autostrăzi de ultimul tip. Palestinienii au nevoie de pământul care le-a fost furat. Palestinienii din exil, care vor să se reîntoarcă, au nevoie să se poată reîntoarce pe pământul natal. Palestinienii au nevoie de libertate. Politică, economică, socială, civilă. Nu e suficient să le fluturi niște bani pe la nas și să crezi că asta va rezolva totul. Poporul ăsta și-a păstrat demnitatea deși a fost călcat în picioare, scuipat și batjocorit. O să și-o păstreze în continuare, indiferent ce planuri are Trump pentru el.

Cei pe care Donald Trump a reușit să îi păcălească vor spune că palestinienii au reușit să irosească încă o șansă la pace. Dar trec cu vederea că Trump nici măcar nu își mai spune „mediator”. Pentru că mediatorul este cel care ajunge la un numitor comun cu cele două părți, e cel care ține cont de nevoile ambilor parteneri și îi aduce pe un teren comun. Nu, Trump își spune acum „facilitator”. Cel care înlesnește. Cel care face ca planul să se realizeze. Trump și Israelul nu așteaptă ca palestinienii să cadă de acord. Palestinienii doar au fost anunțați că asta se va întâmpla în viitor. Cu sau fără voia lor. Documentul american pune punct afirmând că „Povestea palestiniană nu se încheie aici. Povestea lor tocmai ce se scrie.” Da, mister Trump, povestea palestiniană nu se încheie aici. Dar nu ești tu în măsură să o scrii sau să o narezi. Ei și numai ei au dreptul să o facă. Palestinienii sunt singurii în măsură să își spună povestea despre eliberarea lor, despre demnitatea și rezistența lor.

Apartheid în vremea lui Trump

Planul „apartheidului”, conceput de Donald Trump, este un proiect ce caută să consolideze ocupația israeliană a pământului palestinian.

Pe 28 ianuarie 2020, Statele Unite ale Americii au enunțat planul lor permanent pentru Palestina, un plan al „apartheidului” ce îi are ca autori pe Jared Kushner, Jason Greenblatt și David Friedman -- toți trei fiind suporteri înflăcărați ai proiectului colonialist israelian. De-a lungul ultimilor doi ani care au precedat anunțarea acestui plan, administrația Trump a recunoscut anexarea ilegală de către Israel a Ierusalimului ocupat și a Înălțimilor Golan ocupate, a mutat Ambasada americană la Ierusalim, a închis atât Consulatul american la Ierusalim (stabilit în 1844), cât și Misiunea PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) de la Washington, a oprit finanțarea Agenției UNRWA, agenție a Națiunilor Unite pentru refugiații palestinieni, a suspendat ajutorul material al Statelor Unite către palestinieni și a modificat politica americană privind coloniile israeliene, privindu-le ca fiind legitime din punct de vedere al legii internaționale. Într-un cuvânt, Israelul, cu sprijinul administrației prezidențiale americane, și-a implementat, constant, planul său de anexare, chiar înainte ca acesta să fie făcut public. Într-adevăr, prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, este co-autorul acestui plan, el postând un video pe Twitter, pe data de 31 ianuarie 2020, afirmând că pe parcursul a trei ani de zile a lucrat cu echipa lui Trump la acest plan, despre care spune că oferă Israelului „lucrurile la care am visat de decenii și care acum devin realitate.”

Punând în joc trecutul, prezentul și viitorul a 13 milioane de palestinieni, planul are ca scop desființarea cauzei poporului palestinian. Următoarea secțiune de întrebări și răspunsuri oferă un rezumat al „Înșelătoriei secolului.” Răspunde implicațiilor imorale, ilegale și periculoase ale planului lui Trump asupra drepturilor naționale și omenești ale poporului palestinian, implicații care amenință însăși dreptul lor la existență într-un stat al lor alături de Israel, în pace și siguranță, în interiorul granițelor de dinainte de 1967.

1. Planul prezentat de președintele american Trump sprijină un stat independent și suveran al Palestinei, cu Ierusalimul de Est drept capitală sau susține ideea unui Mai Mare Israel, între râul Iordan și marea Mediterană?

Planul respinge, cu nerușinare, dreptul Palestinei de a exista ca stat independent și suveran. Sponsorizând legalizarea coloniilor israeliene și dictând că niciuna din ele nu va fi desființată, planul pur și simplu reprezintă anexarea teritoriului, făcând imposibilă existența unei Palestine libere. Potrivit acestui plan, Israelul ar urma să-și păstreze controlul și prezența militară asupra unor vaste regiuni din Palestina ocupată, inclusiv Ierusalimul de Est și Valea Iordaniei. Planul sugerează un stat palestinian fictiv, înlocuind continuitatea teritorială cu „continuitatea transportului”, subminând astfel însăși viabilitatea statală palestiniană. Acest stat fictiv ar fi divizat într-o serie de enclave, împrăștiate precum un arhipelag, unite între ele de tuneluri și poduri, permițându-i Israelului să-și păstreze controlul militar asupra granițelor palestiniene terestre, aeriene și maritime și asupra resurselor naturale. Astfel că, planul anulează orice posibilitate ca statul Palestina să exercite vreo suveranitate propriu-zisă sau să vegheze la siguranța statului. Pe de altă parte, planul oferă întreg sprijinul pentru un Mai Mare Israel între râul Iordan și Mediterana. 

Servind numai și numai interesele statului Israel, planul constituie o continuare a Declarației Balfour din 1917 și a legii statului național evreiesc din 2018. Scopul său este oficializarea proiectului colonialist Mai Marele Israel pe pământul istoric al Palestinei, proiect ce neagă drepturile naționale ale poporului palestinian și îi permite acestuia doar să trăiască în niște bantustane unde se poate guverna singur, beneficiind de doar câteva drepturi civile și religioase. Îl scutește pe Israel de a mai plăti costul ocupației și de a-și asuma responsabilitățile ca putere de ocupație. 

2. Vorbim de un plan de „pace” sau de un plan al „apartheidului”?

Legalizând anexarea teritoriului palestinian ocupat și limitând existența unui potențial stat palestinian la niște enclave nealăturate, planul consolidează un sistem ce există deja, un sistem în care există două seturi de reguli pentru două populații ce trăiesc pe teritoriu palestinian ocupat: unul pentru coloniștii israelieni și un altul pentru palestinienii ocupați. În timp ce coloniștii israelieni răspund în fața legii civile israeliene, palestinienii sunt guvernați de legea militară israeliană. Nu doar că planul propune un stat palestinian fără suveranitate, ci imaginează o realitate a unui singur stat, cu două sisteme, în care palestinienilor continuă să le fie negate drepturile politice, economice, culturale și sociale de care se bucură evreii israelieni. Într-adevăr, cu numărul palestinienilor din statul Palestina plus cetățenii palestinieni ai Israelului depășind ca cifră evreii israelieni pe teritoriul dintre râul Iordan și Mediterana, Israelul este la un pas de a deveni un stat al apartheidului în toată regula. Cu alte cuvinte, acest plan al lui Trump le cere palestinienilor să se supună întru totul unui stat israelian al apartheidului.

3. Ține cont planul de soluția celor două state conform granițelor de dinainte de 1967?

De la începutul acestui plan, autorii săi introduc conflictul ca fiind unul între „statul Israel și palestinieni”, efectiv distrugând soluția celor două state și ștergând granița de la 1967, cunoscută și sub numele de Linia Verde. Granițele statului Palestina, așa cum sunt ele recunoscute de 139 de țări, în concordanță cu rezoluția U.N. 67/19 din 2012, sunt cele de dinainte de 1967, incluzând Cisiordania (West Bank), Ierusalimul de Est drept capitală și Fâșia Gaza. Pe de altă parte, Israelul încă nu și-a definit granițele. Nu doar că harta aprobată de președintele Trump elimină granița de la 1967, dar și recunoaște de facto realitatea ilegală impusă de Israel și al său „un stat cu două sisteme.” Fără doar și poate, planul susține întemeierea unui Mai Mare Israel, care erodează conceptul soluției a două state așa cum este recunoscut acesta pe plan internațional și îl înlocuiește cu apartheid.

4. Ține planul cont de legea internațională și rezoluțiile Națiunilor Unite?

Planul violează cu nerușinare legea și consensul internațional, precum și toate rezoluțiile Națiunilor Unite privind Palestina. Includem aici rezoluțiile ce susțin soluția celor două state, cele care denunță coloniile israeliene ca ilegale, rezoluțiile ce recunosc Ierusalimul de Est drept capitală a statului Palestina și care condamnă modificările aduse de Israel Ierusalimului ca nule și neavenite, precum și rezoluțiile ce recunosc dreptul refugiaților palestinieni la reîntoarcere și compensație materială. Planul lui Trump normalizează colonizarea Palestinei, violând legea internațională și rezoluțiile U.N. care susțin că anexarea teritoriului palestinian ocupat este ilegală și o crimă împotriva umanității, conform Statutului de la Roma (al Curții Penale Internaționale). Apartheidul este și el recunoscut drept o crimă împotriva umanității, sub același Statut de la Roma.

Atât Statele Unite, cât și Israelul, sfidează și amenință, astfel, legea și ordinea internațională, înlocuindu-le cu o nouă ordine mondială rasistă, hegemonică și exploatatoare. După cum a afirmat Michael Lynk, raportorul special la U.N., despre situația drepturilor omului în teritoriile palestiniene ocupate începând cu 1967: „Acest plan va da peste cap ordinea stabilită de legea internațională și va împământeni pentru totdeauna tragica subjugare a palestinienilor care există deja în realitatea de zi cu zi.” El a adăugat că: „Abandonarea acestor principii ale legii amenință să ducă la o situație în care este favorizat realpolitikul și nu drepturile, puterea, în defavoarea dreptății și managementul conflictului în loc de soluționarea conflictului.

5. Care parte implicată respinge punctele de referință pentru obținerea păcii susținute pe plan internațional?

Bazată pe legea internațională și rezoluțiile U.N. relevante, Inițiativa Palestiniană de Pace din 1988 a marcat un compromis istoric dureros, acceptându-se dreptul Israelului de a exista asupra a 78% din pământul Palestinei istorice, cu statul Palestina rămânând pe restul de 22%, rest format din Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est, plus Fâșia Gaza. Spre deosebire de Israel, care continuă să creeze o realitate ilegală la fața locului și să încalce atât legea internațională, cât și acordurile semnate, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) continuă să își onoreze toate obligațiile internaționale, inclusiv acordurile semnate cu Israel, și să profite de fiecare ocazie pentru a obține pacea și dreptul poporului palestinian la autodeterminare. În ultimii 32 de ani, PLO s-a implicat cât se poate de sincer în procesul de pace ce a început odată cu Conferința de Pace de la Madrid din 1991 și a fost concluzionat prin ultima rundă de negocieri conduse de fostul Secretar de Stat al S.U.A, John Kerry, în 2014, negocieri ce au eșuat din cauza constantelor încălcări ale legii de către Israel și violări ale drepturilor palestinienilor. 

Pe de altă parte, de la semnarea Acordurilor de la Oslo, în 1993, Israelul s-a implicat puternic într-un proces de colonizare prin continuarea construirii de colonii ilegale pe teritoriu palestinian, continuând să încalce drepturile palestinienilor, cu prețul procesului de pace. Israelul a distrus sistematic însăși fundamentele procesului de pace, continuând să pună stăpânire pe pământ palestinian și să își transfere propria populație în teritoriile palestiniene ocupate, într-o clară violare a legii internaționale.

Potrivit ONG-ului israelian Peace Now, începând cu 1994, existau peste 280.000 de coloniști evrei israelieni în Palestina ocupată. Acum, datele recente arată că numărul acestora a crescut la peste 640.000 de coloniști, trăind în peste 200 de colonii, inclusiv 42 dintre ele în și împrejurul Ierusalimului. De fapt, numai în timpul ultimului deceniu, se estimează că numărul coloniștilor israelieni a crescut cu 48%. Doar în 2019, s-a înregistrat o creștere de 3,4%, ceea ce reprezintă mai mult decât dublul ratei de creștere a populației în Israelul propriu-zis, rată care a atins 1,9% la începutul lui 2020.

6. Cum judecă planul temele esențiale rezervate negocierilor pentru un statut permanent

Printr-o serie de decizii unilaterale și de la recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului în 2017, administrația Trump a subminat metodic negocierile pentru statutul permanent, în principal privind următoarele chestiuni de bază: granițe, Ierusalim, chestiunea refugiaților palestinieni. O lectură atentă a planului lui Trump dezvăluie cum toate detaliile acestuia întruchipează viziunea rasistă a celor mai extremiști settleri israelieni, cei care au ajuns treptat la putere, de la moartea prim-ministrului israelian Yitzhak Rabin în 1995 și care conduc acum Israelul de peste un deceniu.

Pe scurt, planul neagă dreptul palestinienilor la un stat suveran, recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului, încalcă statutul istoric al complexului ce cuprinde moscheea Al-Aqsa, impunând orare și împărțeli ale spațiului pentru diverse religii, legalizează anexarea tuturor coloniilor israeliene și respinge categoric drepturile refugiaților palestinieni. Permițându-i Israelului să se extindă și să își perpetueze proiectul colonialist, planul respinge dreptul palestinienilor la autodeterminare și propune o alternativă la termenii internaționali de referință pentru negocierile dintre Israel și Palestina, violând legea internațională, rezoluțiile U.N., consensul internațional și acordurile semnate anterior. A da curs acestui plan, înseamnă o legitimizare a achiziționării israeliene de teritoriu prin forță și o perpetuare a superiorității sale și a dominării asupra pământului și vieților palestinienilor. Cu alte cuvinte, legitimizează foța, nu dreptul. 

7. Poate fi partea economică a planului un substituent sau o alternativă la o pace justă, multilaterală și de durată?

Statul Palestina are dreptul să își exercite suveranitatea cu planuri monetare și financiare independente, are dreptul să își controleze politicile de import și export, are dreptul la control asupra granițelor și resurselor sale naturale, inclusiv asupra apei, mineralelor, gazelor naturale și rezervelor de petrol. Numai printr-o pace justă și de durată poate Palestina să asigure independența, prosperitatea și sustenabilitatea economiei sale, începând cu sfârșirea ocupației israeliene și realizarea statului palestinian și a drepturilor inalienabile ale poporului palestinian. Potrivit numeroaselor studii economice, Palestina are un mare potențial economic și obstacolul numărul unu care stă în calea atingerii acestui potențial este ocupația israeliană. De exemplu, un raport din 2013 al Băncii Mondiale estimează că dacă restricțiile israeliene asupra Zonei C din Cisiordania ar fi anulate, „multe sectoare ale economiei palestiniene ar putea înflori”, lucru ce ar putea genera 2,2 miliarde de dolari pe an. Potrivit raportului: „Grosul ar veni din agricultură și exploatarea mineralelor de la Marea Moartă.” Marea Moartă, o zonă strategică pentru Palestina, este promisă Israelului, conform planului lui Trump.

Per total, partea economică a planului este o încercare eșuată de a camufla prelungirea ocupației militare israeliene și furtul resurselor și pământului palestinian.

8. Care este poziția statului Palestina?

Statul Palestina consideră planul american al apartheidului o agresiune deșănțată față de drepturile inalienabile ale poporului palestinian, drepturi susținute de Națiunile Unite, drepturi ce includ autodeterminarea, independența națională și suveranitatea, plus dreptul refugiaților la reîntoarcere. Planul lui Trump subminează legea internațională și rolul Națiunilor Unite și, deci, constituie o amenințare directă la adresa poporului palestinian și cauzei sale juste, bazate pe un sistem de reguli internaționale. Acest sistem de reguli consideră că toate coloniile israeliene sunt ilegale, inclusiv cele din Ierusalimul de Est -- capitala Palestinei, așa cum este ea recunoscută internațional -- alcătuit din Orașul Vechi și zona ce îl înconjoară pe o rază de 6 km.

Statul Palestina a sprijinit toate rezoluțiile U.N. relevante și legea internațională, ca bază pentru orice soluție ce are în vedere pacea. De asemenea, consideră că Inițiativa Arabă pentru Pace (API) este formula fondatoare ce poate realiza integrarea diplomatică și economică a Israelului în regiune, în schimbul încetării ocupației tuturor teritoriilor arabe, inclusiv fermele Shebaa libaneze, Golanul sirian și statul palestinian ocupat, precum și ajungerii la un acord just privind chestiunea refugiaților palestinieni.

9. Care este poziția comunității internaționale și a lumii arabe?

În timp ce un număr de țări au privit ca „binevenit” anunțul american, niciuna nu a susținut planul lui Trump. Dar majoritatea răspunsurilor au fost pozitive, în sensul că au insistat pe importanța soluției celor două state, a legii internaționale și a rezoluțiilor U.N. relevante la problema conflictului israeliano-palestinian, ca modalitate de realizare a păcii. Aici includem Uniunea Europeană, care printr-o declarație a Înaltului său Reprezentant/Vicepreședintele Josep Borrell, a subliniat poziția U.E. de a „nu recunoaște suveranitatea Israelului asupra teritoriilor cucerite după 1967” și a considerat că „pașii întreprinși către anexare nu vor fi trecuți cu vederea.” De asemenea, Liga Arabă a decis să „respingă ‘Afacerea Secolului’ americano-israeliană, care nu ține cont de drepturile și aspirațiile poporului palestinian și încalcă toate punctele de referință ale procesului de pace, bazate pe legea internațională și rezoluțiile internaționale pertinente.” În plus, Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC) a reafirmat „respingerea oricărui plan, acord sau inițiativă, emis de orice parte, care ignoră drepturile legitime și inalienabile ale poporului palestinian, așa cum sunt gravate în rezoluțiile internaționale sau care nu sunt în conformitate cu termenii internațional recunoscuți cu referire la procesul de pace din Orientul Mijlociu, în special cu legea internațională, rezoluțiile U.N. și Inițiativa Arabă de Pace.”

10. Care este calea spre pace?

Viziunea noastră pentru realizarea păcii este esențialmente bazată pe sfârșitul ocupației israeliene a Palestinei. Un stat palestinian independent și viabil se poate întemeia numai pe completa suveranitate asupra teritoriului și resurselor noastre; pe controlul asupra granițelor, spațiului aerian și maritim; și, cel mai important, pe autodeterminare: posibilitatea de a hotărî, în libertate, forma vieților noastre politice, civile, economice, culturale și sociale. De aceea, pasul spre înainte trebuie să fie în conformitate cu legea internațională și cu sistemul de justiție pe care ordinea juridică internațională este creată să îl conserve. Orice plan care sfidează legea internațională și rezoluțiile Națiunilor Unite, dar care, în schimb, legitimizează furtul de pământ și anexarea, nu este un plan de pace. De aceea, recenta Inițiativă Palestiniană pentru Pace, din 2018, așa cum a fost ea propusă de președintele Mahmoud Abbas, în fața Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, poate atinge un astfel de obiectiv.

Inițiativa Palestiniană de Pace cere implementarea principiului soluției celor două state, conform granițelor de la 1967. În timp ce propune convocarea unei conferințe internaționale pentru pace care să fie în temeiul legii internaționale, planul subliniază ca acțiuni unilaterale ce pot submina statutul final al negocierilor să nu fie întreprinse. Viziunea generală a acestui plan este clară: se bazează pe respectul față de legea internațională și rezoluțiile U.N. relevante, inclusiv pe respectarea rezoluției 194 privind dreptul la reîntoarcere al refugiaților palestinieni. Planul numește „Ierusalimul de Est capitala statului Palestina și un oraș deschis pentru credincioșii tuturor celor trei mari religii monoteiste.” De asemenea, solicită asigurarea securității atât pentru Palestina, cât și pentru Israel, „fără subminarea independenței și suveranității niciuneia dintre ele.” Și, în cele din urmă, viziunea noastră asupra păcii necesită dreptate și capacitatea de a ne exercita drepturile în libertate, pe pământul nostru. Ne păstrăm speranța că, beneficiind de sprijinul națiunilor iubitoare de pace, care caută să prezerve ordinea internațională amenințată, vom reuși să ducem la capăt drumul acesta către o pace justă și de durată.