Ținte nelegitime de ambele părți ale graniței Israelului

Măcelurile din Gaza au introdus în lumea noastră trei termeni care nu au dreptul să existe: uciderea proporționată, victime colaterale și obiective-țintă.

de Amira Hass

Este proporționat să bombardezi orașul Kochav Ya’ir, unde locuiesc comandanții armatei și politicienii, atunci când rezidenții săi dorm sau își mănâncă cina împreună cu familiile lor? Aceasta este o întrebare îngrozitoare care nu are niciun drept să fie pusă. Dar Israelul a dat de mult un răspuns afirmativ la întrebarea generală: Este proporționat să distrugi cartiere și să bombardezi case cu familii întregi înăuntru – copii, bătrâni, femei și bebeluși?

Da, a spus Israelul, cu bombardamentele sale asupra Gazei și Libanului. Este proporționat pentru că în același timp am omorât – sau am intenționat să omorâm – comandanți militari și activiști și politicieni importanți din organizațiile libaneze și palestiniene.

Iată ce a scris procuratura militară despre unul dintre multele atacuri care au ucis civili în timpul ofensivei din Gaza în vara lui 2014:

„Atacul l-a avut ca țintă pe...un important comandant, echivalentul unui comandant adjunct de brigadă, din organizația teroristă Jihadul Islamic...În procesul planificării atacului s-a estimat că un număr de civili s-ar putea afla în această structură și că măsura în care aceștia vor avea de suferit nu ar fi fost excesivă, comparativ cu avantajul militar semnificativ ce se aștepta a fi obținut...În retrospectivă, ținta atacului a fost serios rănită și [încă doi conducători ai Jihadului Islamic] au fost uciși, împreună cu patru civili.

Atacul a fost în concordanță cu principiul proporționalității, deoarece atunci când s-a luat decizia de a ataca s-a estimat că nu vor exista excesiv de multe victime colaterale și din punct de vedere al raportului cost-beneficiu ar fi meritat, având în vedere avantajul militar estimat a fi obținut...Legea nu impunea emiterea unui avertisment specific înainte de a ataca ocupanții structurii în care se afla ținta sau ocupanții structurilor adiacente și probabil ar fi anulat scopul atacului.”

Măcelurile din Gaza au introdus în lumea noastră trei termeni care nu au niciun drept să existe: uciderea proporționată, victime colaterale și obiective-țintă. Acești termeni au devenit axiomatici dincolo de întrebare sau reflecție. Cum ar funcționa aceste axiome dacă am schița obiectivele-țintă în direcția opusă? Fiecare casă unde există un soldat israelian sau un rezervist ar fi o țintă legitimă pentru bombardare; civilii răniți sau uciși ar fi victime colaterale. Fiecare bancă din Israel ar fi o țintă legitimă deoarece miniștrii și generalii israelieni au conturi acolo.

Vecinii secției de poliție de pe strada Dizengoff din Tel Aviv ar trebui să se mute, deoarece ofițerii de securitate Șin Bet operează acolo în mod regulat și proiectilul și-ar putea rata ținta și ar putea lovi o școală din apropiere. Bazele militare și centrele Șin Bet din inima cartierelor civile – Kirya în Tel Aviv, în cartierele Gilo și Neveh Yaakov din Ierusalim sau sediile Diviziei Binyamin de lângă colonia Beit El – îi condamnă pe vecini la o moarte proporționată.

Toți pacienții de la centrul medical Sheba ar trebui să fie evacuați din cauza centrului militar din Tel Hashomer; toate laboratoarele universitare și companiile high-tech ar trebui evacuate din cauza legăturilor lor cu industria armamentului, în timp ce și viețile copiilor angajaților de la firmele Elbit și Rafael s-ar afla în pericolul de a se număra printre victimele colaterale din cauză că părinții lor ajută la crearea unor arme pe care nici nu putem să ni le imaginăm.

Sună îngrozitor și pe bună dreptate. Dar pentru că acest monstruos scenariu în oglindă este complet imaginar, oroarea pălește imediat. Surprinzător, revizorul de stat a criticat faptul că nu a fost făcut niciun efort pentru a se găsi o alternativă diplomatică la război, dar majoritatea israelienilor nu gândesc creativ, neconvențional, „outside the box”, ci numai în interiorul cutiei, o cutie sângeroasă. Ei caută modalități de a optimiza „cutia”, nu de a o sparge și a o înlocui cu o perspectivă nouă.

Războaiele noastre sunt o prelungire a politicii noastre de a nega drepturile altor oameni. Cei care și-au bătut joc de diplomația palestiniană care căuta întemeierea unui stat palestinian lângă Israel s-au ales cu boicoturile. Cei care nu au ascultat logica generațiilor de rezistență populară palestiniană plătesc cu rachete Qassam, atacuri din tuneluri și cu teama de atacuri sinucigașe cu bombă. Cei care au creat închisoarea care este Gaza, s-au ales cu Yahya Sinwar, noul șef Hamas în enclavă.

Este adevărat, doctrinele noastre de represiune funcționează – ca o rețetă demonstrată pentru escaladarea conflictului. Ele stabilesc criteriile pentru ca noi, israelienii, să fim definiți ca „victime colaterale” în ochii celor umiliți de violența noastră multifațetată.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.774716?&utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=opinion%2F.premium-1.774716&utm_campaign=Amira%2BHass&utm_term=20170302-04%3A25&writerAlerts=true&ts=_1488434564865

Măcar mi-am găsit rabinul

           Rabinul Yaakov Shapiro (stânga) și Gilad Atzmon (dreapta)

de Gilad Atzmon

Teama de înțelepciune este una dintre caracteristicile importante ale mișcării de solidaritate cu Palestina. Mă trezesc adesea consternat de indignarea manifestată de entuziaștii solidarității față de mințile creative, intelectuali, gânditori și înțelepciune în general. Dar mișcarea de solidaritate este consecventă, coerentă și determinată măcar pe un singur front – este unită în lupta sa împotriva „antisemitismului.” Deloc surprinzător, având în vedere că mișcarea este de mult dominată de organizațiile progresiste evreiești și finanțată de Zioniști liberali precum George Soros și societatea sa deschisă.

Pe măsură ce mulți dintre noi învață să accepte că mișcarea de solidaritate cu Palestina a fost redusă, în principal, la un aparat al opoziției controlate, este reconfortant de aflat că palestinienii în general și Hamas în particular sunt mai hotărâți ca oricând să lupte împotriva Israelului și să pună capăt suferinței lor. Tot mai mulți suporteri din cadrul mișcării de solidaritate se trezesc și înțeleg transformarea camuflată ce are loc în interiorul mișcării. Din ce în ce mai mult, vocile disidente înțeleg că discursul solidarității a luat o turnură nefericită. Ele detectează iudeocentrismul problematic inclus în politicile progresiste evreiești. De fapt, mulți dintre noi au observat că, mai ales după ultimele alegeri din Israel, în timp ce Benjamin Netanyahu și aliații săi vorbesc tot mai deschis despre realitatea statului evreiesc, prietenii noștri imaginari de la Mondoweiss, Jewish Voice for Peace și PSC încă interzic orice încercare de a discuta cultura evreiască ce acționează ca motor al statului evreiesc. Sper ca într-o zi acest clan al avocaților păcii să își vină în fire, dar nu am așteptări prea mari.

O vreme, am susținut că spre deosebire de discursul progresist evreiesc duplicitar, opoziția ortodoxiei evreiești față de Zionism este cea care întruchipează singura atitudine colectivă etică, principială, evreiască împotriva Zionismului și a răului israelian.

Acum o săptămână, l-am cunoscut pe însuflețitorul rabin Yaakov Shapiro într-un restaurant cușer din Manhattan. Întâlnirea a fost aranjată de bunul meu prieten Tom Kiely de la radio New York care ni s-a alăturat. (Vă rog să luați aminte că alegerea unui restaurant cușer nu mi-a aparținut. De aproape 20 de ani țin o dietă foarte strictă – practic, mănânc „orice mai puțin cușer.”) De data aceasta a trebuit să fac un compromis și să mănânc castraveți murați din Brooklyn și humus instant în stil israelian. De dragul păcii, am fost dispus să îmi compromit cele mai prețioase reguli culinare.

Am fost încântat să descopăr că rabinul Shapiro era familiarizat cu gândirea mea. Citise The Wandering Who. Era perfect conștient de critica mea la adresa evreicității. Gândurile noastre privind situația erau cam pe aceeași linie. Erudiția sa era desăvârșită și sinceră, argumentele sale perspicace și terminologia sa, transparentă. Această combinație este rar întâlnită în cadrul discursului solidarității instituționale.

Rabinului Shapiro nu îi place Zionismul și nu doar din cauza crimelor comise în numele său de cei care își zic evrei. El se vede, pe bună dreptate, atât pe sine cât și pe comunitatea sa, ca pe o victimă a „furtului de identitate.” Într-o anumită etapă a istoriei evreiești recente, un grup de oameni (evrei asimilați seculari) s-au rebranduit ca „evrei” pe spinarea celor care au fost evrei și au fost recunoscuți astfel, de-a lungul istoriei lor vaste (evreii Torei).

Rabinul Shapiro este un oponent al Zionismului. Dar spre deosebire de banala stângă evreiască din „diaspora” care îl condamnă pe Netanyahu sau politica israeliană „din poziția de evrei” în timp ce ignoră faptul că o asemenea dezaprobare de fapt reafirmă legitimitatea Israelului ca stat evreiesc (dacă X este îndreptățit să critice statul evreiesc doar pentru că X este evreu, atunci însăși critica lui X afirmă Israelul ca statul evreiesc), rabinul Shapiro protestează împotriva mandatului auto-proclamat al Israelului de a reprezenta evreii. În loc să cadă în obișnuita capcană excepționalistă etnocentrică evreiască atât de simptomatică atât pentru evreii Zioniști cât și pentru evreii așa-zis „anti”, rabinul Shapiro se definește ca cetățean american de religie evreiască. Nu pretinde vreun privilegiu când merge în Israel sau în orice alt stat. Se opune Israelului nu doar pentru că devalizează Palestina de decenii, ci și pentru că le-a răpit evreilor adevăratul lor cămin istoric, Tora.

Am precizat pentru rabinul Shapiro că Zionismul nu era singur. Cam în același timp în care Zionismul încerca să dezrădăcineze evreul, bolșevicii își făceau planurile finale pentru a transforma poporul rus într-un colectiv socialist, iar în Turcia, Imperiul Otoman a fost preluat de o nouă ideologie determinată să îi dezrădăcineze cultura și moștenirea, în slujba occidentalizării naționaliste, seculare. Pe măsură ce Zionismul devenea tot mai popular în rândul evreilor din Europa și Vest, școala de la Frankfurt își forja doctrina dezrădăcinării global-marxiste și Wilhelm Reich a decis că o revoluție sexuală ar putea salva clasa muncitoare de la „conservatorismul său reacționar în masă.”

Până la sfârșitul mileniului, nu mai rămăsese mare lucru din moștenirea vestică ateniană. Oprimați și abuzați de tirania corectitudinii politice impusă de vânzătorii politicilor identitare, cetățenii vestici au fost transformați în niște consumatori subordonați, lipsiți de voce. Bolșevismul, școala de la Frankfurt și Wilhelm Reich sunt considerate de un număr tot mai mare de cărturari niște ideologii asociate cu gândirea seculară evreiască. Interesant, un număr din ce în ce mai mare de academicieni turci sunt acum convinși că Junii Turci și chiar Kemal Atatürk, erau de fapt evrei convertiți și adepți ai falsului mesia evreiesc rabinul Sabbatai Zevi. Rabinul Shapiro nu a fost surprins de gândurile mele. Era perfect conștient de istoria și filosofia pe care o exprimam. Nu a fost iritat de sugestia mea că asaltul Zionist asupra adepților Torei era doar un simptom al unei transformări ideologice seculare evreiești mult mai mari. Un intelectual veritabil, rabinul Shapiro mi-a indicat niște studii academice comparative ale revoluției turcești și nașterii Zionismului. Am plecat acasă cu un gând clar – spre deosebire de stânga evreiască ce este hotărâtă să distragă orice atenție de la evreicitate, nou preferatul meu rabin curajos este încântat de subiect și dispus să se implice în orice încercare de a revizui cultura, ideologia și istoria evreiască.

Spre deosebire de Zioniști și „anti”-Zioniști, care par devastați de faptul că am întors spatele evreilor și iudaismului, rabinul Shapiro nu și-a exprimat nicio mustrare pentru îndepărtarea mea. Pentru el, iudaismul este o chestiune orientată către Dumnezeu. Tora și legătura cu Dumnezeu pe care aceasta o cere sunt sarcini care necesită mult efort. Dacă nu ești dispus să crezi în Șem și să îți asumi toate angajamentele necesare, nu te lega la cap – eliberează-te. Și, în practică, cel mai liber evreu, cel suficient de curajos încât să se uite în oglindă, să reflecteze și să critice, se pare că este cel mai pios – un rabin ortodox. Sunt ușurat, dar cumva știam lucrul acesta.

http://www.gilad.co.uk/writings/2015/3/30/at-last-i-met-my-rabbi

Planului de pace în 10 puncte al liderului opoziției din Israel îi lipsește cel de-al 11-lea punct

                                           Isaac Herzog

de Gideon Levy

Liderul opoziției, Isaac Herzog, merită laude pentru planul în zece puncte publicat de Haaretz joia trecută. Cele 10 puncte ale sale dezvăluie o viziune și creează un orizont al marilor speranțe. Aș dori doar să adaug la acestea un mic punct ce i-ar transforma planul într-un apogeu al perfecțiunii – al 11-lea punct:

Partidele ar trebui să anunțe o perioadă de 10 ani în care Isaac Herzog va rămâne într-o cușcă. În acest timp, ele se vor îndrepta spre realizarea viziunii celor două state. În același timp, dezvoltarea economică a cuștii va fi accelerată dramatic, prin asistență regională și internațională, printre alte lucruri.

Bucăți de pâine vor fi aruncate în cușca lui Herzog din când în când și de-a lungul anilor va fi luată în considerare adăugarea diferiților dumicați. Partidele vor munci pentru a renova cușca, chiar vor construi un scrânciob (sub aranjamente de securitate stricte).

În cazul în care comportamentul său se conformează așteptărilor, Herzog va avea dreptul să își declare cușca un stat cu granițe temporare. La sfârșitul celor 10 ani (dacă Herzog se mai află în viață) și cu condiția ca el să se fi comportat în mod adecvat, temnicerii vor începe negocierile directe cu ocupantul cuștii, negocieri susținute de țările din regiune și de comunitatea internațională, fără precondiții, de pe picior de egalitate, cu seriozitate și fermitate, în timp ce se va avansa către un acord de pace complet și final.

Dacă Herzog ar fi atât de bun încât să fie de acord cu această măsură – și de ce n-ar fi? – acest plan s-ar putea pune imediat în acțiune. Nimic nu i-ar sta în cale și la sfârșitul celor 10 ani vom avea pace.

Dar dacă Herzog obiectează față de acest al 11-lea punct, va trebui să îi declarăm planul ca pe unul dintre cele mai dezgustătoare planuri propuse vreodată de un politician israelian.

Fără acest al 11-lea punct, propunerea lui Herzog este un plan pentru încă 10 ani de ocupație, după care...mai vedem noi. Este o propunere pentru încă un Oslo, fără a fi învățat nimic din fiasco-ul numit Oslo. Este încă un acord intermediar în drum spre nicăieri. Este o propunere pentru ca violatorii să continue să își violeze victimele fără nicio piedică sau reținere, pentru cel puțin încă 10 ani. Și apoi, poate, se vor deschide niște negocieri între violatori și victime – directe, egale, fără precondiții, bla, bla, bla, toate minciunile binecunoscute.

Este o perioadă de probă pentru victima violului, timp în care violatorul își va continua crimele („IDF-ul va continua să acționeze pe întreg teritoriul Cisiordaniei până la râul Iordan și în jurul Fâșiei Gaza”) Iar acesta va fi numit „un nou proces, realist...de a implementa viziunea celor două state.” Nu exista limită.

Pentru liderul aripii de centru-stânga a Israelului, adevărata victorie a Zionismului este păstrarea ciorchinelui de colonii – așa spune Herzog. De acum înainte, coloniile sunt o victorie pentru Zionism – nu doar pentru Zionismul prim-ministrului Benjamin Netanyahu și pentru cel al ministrului educației Naftali Bennett, ci și pentru Zionismul lui Herzog. Cu o mișcare de centru-stânga ca asta, mai bine stai pe dreapta. Cu un astfel de Zionism, e mai bine să fii anti-Zionist.

Dar dincolo de acest argument nu foarte important pentru Herzog, un politician meschin al unui timp împrumutat, propunerea lui accentuează din nou orbirea morală a Israelului – atât pe dreapta cât și pe stânga, din zid în zid – în toată rușinea sa. Israelul nu vede că fiecare zi adițională în care ocupația continuă este o zi în care sunt comise crime adiționale: o infinitate de crime zilnice ale deposedării, distrugerii, arestului, uciderii și umilirii. În orice moment.

Așa încât, sfârșirea imediată a ocupației este singurul lucru care îi este permis unui om cu conștiință și cultură a-l discuta. Nu există un alt subiect legitim. Să-i spui victimei, „Așteaptă, momentan mai rămâi împreună cu violatorul și, dacă te porți frumos, mai vorbim peste 10 ani”, este o abominațiune.

În mod similar, ideea că abisul poate fi traversat în etape, nu într-un singur salt – o idee nebunească ce a fost încercată de atâtea ori și de fiecare dată nereușind decât să consolideze și mai puternic nedreptatea – este revoltătoare. Apărătorii aranjamentelor interimare sau ai păcii economice sunt fie lași, fie au luat-o razna.

Așa că, în locul planului în 10 puncte al lui Herzog, ofer o propunere mai modestă, cuprinzând un singur punct: terminarea ocupației. Ieri. Azi. Acum. Nu există alternativă.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.773799

Un studiu al ipocriziei

 Un palestinian și un colonist israelian merg pe drumuri segregate în orașul Hebron din Cisiordania ocupată. Foto: ActiveStills

de Michael Lesher

„Ei nu înțeleg”, spunea un tânăr, stând lângă o sinagogă ortodoxă din New Jersey unde mă rog adesea, întinzându-și mâinile într-un gest de neputință pentru a sublinia uriașa prăpastie dintre conștiința evreilor religioși și a celor nereligioși. „Pentru noi, Dumnezeu e înainte de toate.”

Încerca să explice de ce evreii ultra-ortodocși (Haredim) din Israel au reușit, prin numeroase proteste și amenințări la adresa guvernului, să-i forțeze pe guvernanți să anuleze 17 dintre cele 20 de „proiecte de infrastructură” la care Căile Ferate israeliene plănuiau să lucreze de Sabatul evreiesc.

Sigur că avea dreptate: evreii ultra-ortodocși pun cuvântul lui Dumnezeu mai presus de orice. Cel puțin uneori.

Incomodarea restului țării din considerație față de interdicțiile Sabatului ortodox era, evident, una dintre acele dăți.

De fapt, în ciuda agitației create de victoria sa parțială asupra guvernului, conducerea ultra-ortodoxă a Israelului nu este satisfăcută: încă solicită anularea celorlaltor trei proiecte de construcție planificate în zilele de sâmbătă, chiar dacă poliția a avertizat că anularea acestora ar putea pune în pericol vieți omenești. Rabinii insistă și asupra reducerii programului căilor ferate vinerea după-masa și în nopțile de sâmbătă, lucru care ar încurca mulți israelieni, inclusiv mii de soldați.

Dar asta e, ce poți face când miza este legea evreiască, afirma tânărul evreu ultra-ortodox ce stătea lângă sinagogă.

Cum rămâne cu legile care interzic furtul de pământ?

Da, liderii Haredi nu au nicio problemă când vine vorba de a protesta împotriva unui tren, a unui autobuz sau a unui film care rulează în ziua de Sabat. Dar când a fost ultima oară când cineva a auzit vreo plângere din partea vreunui însemnat rabin ortodox din Israel – sau de oriunde altundeva – în legătură cu furtul sistematic comis de guvernul israelian? Mai precis, în legătură cu furtul pământurilor oamenilor din Cisiordania?

Nu e o întrebare fără temei. A tolera furtul de pământ palestinian contrazice miezul doctrinei tradiționale evreiești. Halaka, sau legea evreiască, include imperative etice precum și porunci ritualice: vărsarea de sânge, violența, furtul și înșelătoria sunt interzise cu desăvârșire de aceeași Tora care interzice efectuarea anumitor munci în zilele de Sabat.

Tradiția evreiască ia în considerare astfel de norme etice chiar și în privința problemelor care astăzi ar fi descrise ca ținând de „siguranța națională”.

Comentând pe marginea Deuteronomului, 25:17, Rashi, marele interpret medieval (citând un text rabinic), avertiza că o întreagă comunitate evreiască poate fi supusă riscului unui atac dușman dacă membrii acesteia nu folosesc greutăți și măsuri drepte și o cumpănă dreaptă – adică, dacă își permit să fure chiar și cantități neînsemnate. Pentru cei care iau în serios asemenea texte, cam cât de mare o fi oare pericolul la care se expun israelienii care participă la furtul energic al pământului și al resurselor unui popor întreg?

Asta, desigur, este exact ceea ce se întâmplă în regiunea pe care toți cei 15 judecători ai Curții Internaționale de Justiție au căzut de acord să o numească „Teritoriile Palestiniene Ocupate.”

„Scopurile politice și ideologice ale Israelului s-au dovedit mai exploatatoare decât cele ale altor regimuri coloniste”, a scris Sara Roy, cercetător principal la Centrul Harvard pentru Studiile Orientului Mijlociu, într-o analiză competentă din 1995, citată aici din cartea lui Norman Finkelstein, Beyond Chutzpah, „deoarece ei prăduiesc populația nativă de cele mai importante resurse economice – pământ, apă și forța de muncă – precum și capacitatea internă și potențialul dezvoltării acestor resurse.”

Profesorul israelian Neve Gordon a documentat cum, în afară de confiscarea directă a pământului și a apei, ocupația israeliană i-a costat pe palestinieni miliarde de dolari prin taxe și reglementări opresive. Furt mai clar decât acesta nu există.

Tăcere răsunătoare

Și totuși, conducerea ortodoxă evreiască a Israelului rămâne tăcută în legătură cu păcatele ocupației israeliene, chiar dacă zeci de mii de evrei Haredim locuiesc în coloniile ilegale ale Cisiordaniei.

Această tăcere nu poate fi pusă pe seama ignoranței; este un caz nociv de priorități disproporționate. Publicațiile ortodoxe erau puse pe jar din cauza „Marșului pentru libertate” planificat de activiștii pentru drepturile omului într-o zi de vineri după-amiaza, lângă un punct de control în apropierea coloniei Gush Etzion, „pentru a protesta împotriva detențiilor administrative fără proces ale Israelului și în semn de solidaritate cu palestinienii care fac greva foamei” stingându-se în închisorile israeliene în ciuda faptului că nu au fost acuzați de nicio infracțiune.

Ce i-a deranjat pe editorii presei evreiești ortodoxe, cumva încarcerarea arbitrară a palestinienilor? Sau poate faptul că locul protestului era o autostradă numai pentru evrei construită pe pământ palestinian? Nu. Ei erau supărați că demonstrația ar putea face dificilă întoarcerea acasă a coloniștilor evrei ortodocși, la timp pentru Sabat.

Nu contează că punctele militare de control ale Israelului impun un iad pe pământ palestinienilor pe toată suprafața Cisiordaniei, inclusiv în Ierusalimul de Est, în fiecare zi din săptămână.

Nu contează că acceptul fanfaronic al rabinatului de a se abate de la legile Sabatului atunci când viețile sunt în pericol – deși nu în cazul proiectelor adiționale de construcție pe care vor să le anuleze, unde rabinii susțin că există „alternative” – se aplică, evident, numai vieților evreiești.

Morțile palestiniene nesfârșite, care sunt trăsătura obișnuită cea mai feroce a ocupației, nici măcar nu par să intre în calculele lor. Pentru editorii ortodocși, cât și pentru rabinat, ceremonia tehnică a Sabatului este cea care contează (voluntar sau nu); nu drepturile umane ale palestinienilor.

Din fericire, există o altă abordare a Sabatului și este una pe care noi, evreii, trebuie să o regăsim. Această abordare recunoaște Sabatul ca pe celebrarea libertății și demnității umane, în contrast cu spectrul sclaviei egiptene din care iese națiunea evreiască în Biblia ebraică. Ea îmbrățișează pacea Sabatului ca pe o alternativă prețioasă la violența superficial mascată ce stă la baza competiției și a stresului din cursul săptămânii lucrătoare.

Privit din această perspectivă, Sabatul nu ar putea sluji niciodată drept camuflaj pentru ocupația israeliană a pământului palestinian. Dimpotrivă, evreii ortodocși care aderă la ritualul său strict ar insista, în același timp, că evreii nu ar fi niciodată cauza oprimării unui alt popor.

Dacă noi, cei din comunitatea ortodoxă, îmbrățișăm această viziune a Sabatului, putem îndrepta energiile religioase către o compasiune mai profundă față de victimele ocupației și către o hotărâre interioară esențială de a lupta împotriva ei așa cum luptăm împotriva altor rele umane.

Dacă nu o facem, vom rămâne cu această caricatură monstruoasă definită de prioritățile denaturate ale rabinatului ortodox, așa cum s-a reflectat în operațiunea israeliană Cast Lead din 2008-2009. Acel asalt militar asupra Gazei a început într-o zi de Sabat cu o ofensivă a avioanelor de luptă, atacuri cu elicoptere și drone care au ucis mai mult de 200 de palestinieni numai în prima zi. Iar în timpul sângerosului carnagiu ce s-a întins pe durata a 22 de zile de coșmar, în onoarea zilei sfinte, armata israeliană a refuzat să permită intrarea transporturilor cu ajutoare de care era nevoie disperată în Gaza, în toate zilele de Sabat.

În acele săptămâni negre, liderii ortodocși nu au protestat împotriva abuzului guvernului israelian față de sărbătoarea Sabatului. Nu e de mirare că oamenii „nu ne înțeleg” acum.

Michael Lesher, scriitor și avocat, este autorul cărții Sexual Abuse, Shonda and Concealment in Orthodox Jewish Communities. Este membru al Jewish Voice for Peace. Wesite: www.michaellesher.com

https://electronicintifada.net/content/study-hypocrisy/18021