Se afișează postările cu eticheta Samir Qintar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Samir Qintar. Afișați toate postările

duminică, iulie 20, 2008

Reflecţii asupra schimbului de prizonieri Hizballah-Israel (de Khalid Amayreh)


Recentul acord de schimb de prizonieri dintre Israel şi Hizballah este un indicator că există arabi care încep să înţeleagă mentalitatea depravată zionistă, şi să acţioneze în consecinţă. Această mentalitate este bazată pe aroganţă, insolenţă, şi un sentiment de superioritate religioasă şi etnică.

Israel, o ţară a cărei mentalitate colectivă vede non-evreii aproape ca pe nişte animale sau cel puţin ca pe nişte oameni de rangul doi, a trebuit să se confrunte cu un nou inamic, un inamic care nu s-a lăsat înfricoşat de brutalitatea zdrobitoare, dar care a opus terorii Statului Israel duritate, hotărâre şi sfidare.

Este vorba despre o nouă realitate pe care israelienii, îndeosebi liderii israelieni, trebuie s-o accepte, mai ales la nivel psihologic.

Faptul că încă nu au ajuns până acolo explică profunda frustrare care se manifestă în tonul liderilor israelieni ca reacţie la ultimul acord de schimb, mai ales faptul că Israelul a fost forţat să-l elibereze pe luptătorul de guerrilă Samir Kuntar.

Israelul, ignorând complet propriile asasinate nenumărate, a ajuns să-l vadă pe Kuntar ca fiind prototipul teroristului suprem – ca şi cum zecile de mii de asasini şi de terorişti evrei care au enorme cantităţi de sânge inocent pe mâini ar fi îngeri ai dragostei şi ai milei Domnului.

Într-adevăr, dacă Israelul ar fi un Stat normal, şi poporul său un popor normal, ar fi adoptat o atitudine onestă şi justă faţă de vecinii săi, o atitudine care nu ar face distincţie între “sângele [evreilor] şi sângele [non-evreilor]”, între “viaţa [evreilor] şi viaţa [non-evreilor]”.

Nu există nici o îndoială că o asemenea atitudine ar fi salvat mii de vieţi omeneşti, evreieşti şi arabe, şi ar fi îndepărtat din regiune şi de la popoarele sale decenii de durere şi de suferinţă. Dar, în acest caz, zioniştii şi-ar pierde faţa, spiritul şi inima, şi ar avea o altă înfăţişare.

Din nefericire, este probabil inutil să se predice zionismului morală, o mişcare în mod evident demoniacă a cărei experienţă arată că nu este capabilă să se comporte moral şi uman.

Ei bine, permiteţi-mi să examinez unele dintre declaraţiile şi observaţiile liderilor zionişti în legătură cu ultimul acord de schimb cu Hizballah.

Şimon Peres, eroul masacrului de la Qana din 1996, care este acum Preşedintele Israelului, a spus: “Nu dorim ca asasinii să fie liberi, dar avem o obligaţie morală în direcţia aducerii acasă a soldaţilor pe care i-am trimis să-şi apere ţara.” Peres ar mai fi spus că “inima mea este sfâşiată de decizia graţierii lui Kuntar”, adăugând că decizia sa “nu constituie în nici un caz o iertare.”

Nimeni, desigur, arab sau de altă naţionalitate, nu poate fi deosebit de entuziast de ceea ce Kuntar a făcut în 1979, deşi armata israeliană a fost cel puţin parţial responsabilă de omorârea de către guerrila libaneză a celor trei israelieni, dintre care un poliţist paramilitar, un bărbat şi fata lui.

Cele trei vieţi, ca şi numeroase alte victime, arabe şi evreieşti, ar fi fost cruţate dacă insolenta instituţie militară israeliană s-ar fi comportat în mod judicios.

La urma urmei, Kuntar, şi prietenii săi care au fost omorâţi în această operaţiune de salvare, nu a venit în Israel pentru a omorâ şi a face sângele să curgă, ci pentru a forţa Israelul să-i elibereze pe prizonierii arabi.

Cu toate acestea, suntem incitaţi să punem întrebări dificile, întrebări pe care celor mai mulţi dintre israelieni nu le place să le audă – şi cu atât mai puţin să răspundă la ele, din faţa cărora încearcă să se sustragă sau să tergiverseze şi să şicaneze în răspunsurile lor.

Cine a omorât mai mulţi inocenţi, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine are mai mult sânge, inclusiv sânge de copii, pe mâinile sale, Şimon Peres sau Samir Kuntar? Cine a adus mai multă teroare, suferinţă şi moarte unor persoane inocente, Şimon Peres sau Samir Kuntar?

Dacă onestitatea trebuie să fie arbitrul suprem între oameni, atunci nu se poate scăpa de concluzia inevitabilă că asasinii în masă ca Peres, Ariel Şaron şi alţi lideri israelieni, morţi sau vii, sunt cei care au nevoie să ceară iertare pentru oribilele lor crime împotriva umanităţii.

De fapt, ar trebui să li se amintească israelienilor cu ocazia asta că un post prezidenţial, un costum cu cravată şi capacitatea de a lua cuvântul cu elocvenţă şi în mai multe limbi în faţa unui auditoriu de oameni de stat şi de vipuri din lumea întreagă, nu transformă un criminal într-o adevărată fiinţă umană.

Un criminal este un criminal, îndeosebi dacă refuză să-şi asume crimele şi dacă refuză să prezinte scuze victimelor. Inutil s-o spunem, Peres nu a făcut nici una nici alta. Dar criminalii nu sunt preocupaţi de păcatele lor.

O femeie în vârstă israeliană interviewată de ziarul Ha’aretz s-a revoltat împotriva Hizballah pentru că această mişcare refuzase până în ultimul moment să spună dacă cei doi prizonieri israelieni erau morţi sau vii.

“Este cea mai tristă zi pentru Israel. Ne-au făcut să aşteptăm până în ultima secundă pentru a afla soarta fiilor noştri”, a spus femeia conform ziarului.

O înţeleg, desigur, pe această femeie la nivel personal. Totuşi, aş vrea s-o întreb pe această doamnă evreică de ce consideră ea că vieţile evreieşti ar avea mai multă valoare decât cele non-evreieşti?

Aş vrea în egală măsură s-o întreb ce ar spune ea mamelor, familiilor şi apropiaţilor miilor de prizonieri arabi care au mucezit în obscurele celule subterane ale Israelului din 1967 încoace?

Vorbim despre prizonieri de război şi despre dispăruţi în luptă, despre alţi oameni obişnuiţi ale căror familii nu au nici un mijloc să ştie dacă sunt morţi sau vii. Aceşti “prizonieri uitaţi” nu sunt şi ei fiinţe omeneşti? Sunt ei copiii unui Dumnezeu mai mic?

Din nefericire, celor mai mulţi dintre israelieni, totalmente egocentrici, nu le place să li se pună acest gen de întrebări de teamă să nu-şi etaleze complexele lor de superioritate şi psihoza colectivă.

În cele din urmă, ultimul schimb arată că Israelul nu înţelege decât limba Realpolitik-ului rece care este, prin definiţie, imoral şi coercitiv.

Pentru palestinieni, care au mai mult de 10.000 de-ai lor mucezind în lagărele de concentrare israeliene, mesajul este foarte clar: dacă doriţi să obţineţi eliberarea lor de către Israel, luaţi ostateci israelieni şi schimbaţi-i cu prizonierii palestinieni.

Vezi sursa în limba engleză.

joi, iulie 03, 2008

Schimb de prizonieri între Statul zionist şi Hizballah – Israelul primeşte o palmă formidabilă

“Promisiune sinceră”, primisiunea de eliberare, făcută de Sayyd Hassan Nasrallah, secretarul general al Hizballah, în iulie 2006, celui mai vechi prizonier arab din temniţele zioniste, Samir Qintar, este pe punctul de a fi onorată. La doi ani după capturarea celor doi soldaţi zionişti care se aventuraseră până la frontierele dintre Palestina ocupată şi Liban, în vederea schimbării lor cu Samir Qintar şi nobilele resturi pământeşti ale martirilor, Israelul a admis în cele din urmă fundamentul revendicării formulate de rezistenţa islamică din Liban: doar negocierile indirecte şi un schimb putea să-i aducă pe soldaţii capturaţi înapoi la familiile şi Statul lor.

Israelul a încercat totul după această captură: un război ucigaş de 33 de zile împotriva Libanului şi îndeosebi a sudului acestei ţări, mii de martiri căzuţi şi răniţi, mii de refugiaţi, distrugerea infrastructurilor libaneze, cu un sprijin occidental nelimitat şi îndeosebi american, presiuni asupra guvernului libanez ilegitim prin intermediul aliaţilor săi americani şi europeni, ameninţări de război. Nimic, nimic nu a dus la înapoierea celor doi soldaţi. Aşa cum anunţase Sayyid Hassan Nasrallah, doar negocierile indirecte şi schimbul putea să conducă la restituire. Doi ani mai târziu, Israelul primeşte o palmă zgomotoasă, încă o dată, dată de partidul rezistenţei, Hizballah!

Este adevărat că acest război era pregătit, dar capturarea soldaţilor l-a precipitat, Olmert vrând să creeze impresia că Statul său este încă în măsură să interzică ceva în regiune! Nici el, nici Statul său, nici măcar toate forţele mondiale reunite nu pot obliga partidul Hizballah să dea înapoi atunci când este vorba despre ceea ce consideră că este dreptul său cel mai legitim: eliberarea prizonierilor şi a resturilor pământeşti ale martirilor, eliberarea fermelor Şebaa şi a înălţimilor Kfarşuba, asigurarea suveranităţii pământului libanez, rezistenţa împotriva Statului colonial instalat în Palestina.

În faţa fermităţii dreptului la rezistenţă, Israelul a încercat să se joace! Încă o dată, a pierdut. Liderii săi se simt umiliţi, presa lui e la pândă, populaţia împărţită între speranţa de a sfârşi cu un coşmar care se numeşte rezistenţă şi aroganţa rasistă exprimată prin incapacitatea de a admite că arabii pot câştiga războaie, pot reuşi operaţiuni, îşi pot ridica fruntea şi-şi pot impune voinţa.

Victoria rezistenţei din 2006 se întinde până azi. Este exact ceea ce a anunţat secretarul general al Hizballah, în timpul conferinţei de presă din 2 iulie, amintind ceea ce anunţase deja: vremea înfrângerilor arabe a trecut, am început faza victoriilor: victoria eliberării din 2000, victoria rezistenţei în august 2006 cu întoarcerea refugiaţilor şi eşecul usturător al americano-zioniştilor, victoria rezistenţei în Fâşia Gaza, victoria actuală a întoarcerii prizonierilor şi a nobilelor resturi pământeşti ale martirilor căzuţi pentru ca Palestina să trăiască, victoria dreptului arab împotriva spolierii israeliene, victoria demnităţii arabe care ştie să-şi recupereze martirii.

În cursul acestei conferinţe de presă, Sayyud Hassan Nasrallah a furnizat câteva detalii importante, nu toate (celelalte vor fi dezvăluite în momentul primirii prizonierilor şi a resturilor pământeşti), pentru a nu jena ultimele măsuri înaintea zilei cu pricina.

Samir Qintar, cel mai vechi prizonier arab (29 de ani petrecuţi în temniţele zioniste) va fi eliberat împreună cu ceilalţi patru prizonieri ai “promisiunii sincere”, căzuţi prizonieri în timpul războiului din 2006. Samir Qintar, eroul rezistenţei palestiniene şi arabe, a fost unul dintre punctele cele mai arzătoare în negocieri, căci Israelul nu şi-a îndeplinit promisiunea de eliberare a lui în 2004, zioniştii considerând că are “mâinile mânjite cu sânge”, adică este un rezistent de primă importanţă.

Nobilele resturi pământeşti ale martirilor, libanezi, palestinieni şi arabi, în jur de 200 de cadavre, vor fi înmânate familiilor şi poporului lor, toţi aceşti martiri fiind împuşcaţi în timpul operaţiunilor de rezistenţă împotriva Statului zionist sau răpiţi de către zionişti, din Liban. Rămăşiţele pământeşti ale opozantei Dalal Moghrabi, plecată în martie ’78, împreună cu camarazii săi, dintre care Kamal Adwan, vor fi în sfârşit redate familiei şi poporului său. În privinţa eroului Yahya Skaf, se va face lumină în privinţa sorţii sale: prin analiza ADN-ului, familia lui va fi în măsură să ştie dacă rămăşiţele pământeşti pe care zioniştii vor să le înapoieze sunt efectiv cele ale fiului lor sau într-adevăr acesta trebuie să fie considerat “dispărut”.

Pentru diplomaţii iranieni, răpiţi în 1982 de către Forţele Libaneze ale lui Geagea şi Başir Gemayel, un raport detaliat israelian va face lumină asupra sorţii lor: au fost asasinaţi de către Forţele Libaneze sau livraţi şi apoi asasinaţi de către zionişti?

În ceea ce priveşte eliberarea de prizonieri palestinieni şi arabi, zioniştii refuzau, din diverse motive, să-i includă în schimb, dar se pare că mai mulţi prizonieri palestinieni vor fi în sfârşit eliberaţi cu această ocazie. Zioniştii, conform presei lor, se tem că Hizballah şi mai ales secretarul său general, să nu fie consideraţi în lumea arabă şi musulmană, şi mai ales în Palestina, drept adevăraţii lideri ai rezistenţei din lumea arabă şi musulmană. Zioniştii au dorit, în negocieri, să facă departajări între prizonieri, şi formulau ca pretext faptul că erau angajaţi în negocieri cu rezistenţa palestiniană în schimbul soldatului Şalit, pe de o parte, şi cu autoritatea palestiniană pe de altă parte, pe subiectul eliberării prizonierilor. Dar Hizballah şi-a menţinut totuşi revendicările, şi Israelul este pălmuit!

În momentul în care Libanul se pregăteşte să-şi primească eroii şi rămăşiţele pământeşti ale martirilor, morţi eroic, cu bucurie, cu excepţia câtorva corbi libanezi (în primul rând Geagea), “durerea” înfrângerii planează asupra publicului israelian. Această “durere” va fi cu atât mai profundă cu cât bucuria ca cuprinde publicul din Liban, libanezi, palestinieni şi arabi, timp de săptămâni, în cursul acestei veri 2008 pe care David Welsh voia s-o transforme în “vară fierbinte”, în vară de sânge şi lacrimi pentru rezistenţii din Liban. Sayyid Nasrallah a minimizat dimensiunea “durerii” lor, spunând că israelienii aveau obiceiul să considere că ei sunt tot timpul victime, la fel cum a minimizat ameninţarea britanică de a include “ramura înarmată” a Hizbullah în rândul “organizaţiilor teroriste”, pentru că i-ar ajuta pe rezistenţii din Irak şi din Palestina. La aceste cuvinte, Sayyid Nasrallah a spus că măsura britanică nu ar avea nici o importanţă, dar că momentul ales pentru a o anunţa are ca scop punerea de beţe în roate la negocierile în curs pentru schimb: “că Marea Britanie, ţara declaraţiei Balfour, primul şi principalul Stat care a instalat Statul zionist” ameninţă, ce contează? “Pentru rezistenţă este o onoare!”

Care este adevărata semnificaţie a acestui schimb istoric?

Mai întâi, că Hizballah nu are decât un singur cuvânt şi că israelienii n-au nici unul. Samir Qintar trebuia să fie eliberat în 2004, împreună cu ceilalţi prizonieri libanezi. Dorinţa de a se juca cu soartea lui i-a adus Statului zionist eşecuri repetate.

Pseudo-criteriile israeliene pentru eliberarea prizonierilor au dispărut: Samir Qintar va fi eliberat, ca erou, în ciuda criteriilor stabilite de către zionişti, ceea ce suscită deja conflicte între ei, între “puri” şi “realişti”. De altfel, zioniştii studiază în acest moment schimbarea criteriilor: nu “mâinile mânjite cu sânge” ar conta, ci “potenţialul prizonierilor de a se întoarce la luptă”.

Pentru rezistenţa palestiniană care-l deţine pe Şalit, acest schimb îi va permite să fie fermă în revendicări, lucru subliniat de presa zionistă. De altfel, este ceea ce a declarat Abu Mujahid, purtătorul de cuvânt al comitetelor populare, afirmând că preţul lui Şalit va creşte, şi că drumul e deschis pentru capturarea unor soldaţi zionişti în vederea altor schimburi, atât timp cât vor exista palestinieni prizonieri.

Schimbul sparge o atitudine israeliană care s-a congestionat din 2001 încoace: Israelul considerând că nu ar elibera niciodată “un terorist”, termen care a luat o semnificaţie mai generală în urma lui septembrie 2001. Or, e obligat să elibereze membrii rezistenţei palestiniene şi arabe, pentru că nu poate face nimic altceva, dacă vrea să-şi potolească populaţia, care trăieşte momentele cele mai critice de la începutul istoriei ei, în 1948.

Pentru prima dată, un Stat arab (Libanul) îşi închide dosarul prizonierilor şi a nobilelor rămăşiţe pământeşti ale martirilor şi ale dispăruţilor săi, fără să facă nici o concesie Statului zionist, şi fără să fie obligat să semneze vreun tratat oarecare.

Manifestaţiile, celebrările, bucuria care vor inunda Libanul, Palestina şi ţările arabe şi musulmane, în timpul acestei eliberări, reculegerea şi demnitatea care se vor instala în timpul înmormântării celor 200 de martiri, în taberele palestiniene şi în satele Libanului, vor fi un declanşator repetat de mii de ori pentru a afirma, sus şi tare, ferm şi solemn, apartenenţa noastră la această rezistenţă pe care nici o forţă din lume n-o va putea îndupleca, acum că a pornit pe drumul victoriei asupra inamicului spoliator, Israelul şi aliaţii săi.

CIREPAL (Centrul de Informare asupra Rezistenţei din Palestina)