S-a putut observa, începând cu 11 septembrie, că o temă agită dezbaterile resposabililor politici: în războiul împotriva terorismului, în confruntarea dintre “civilizaţie” şi “barbarie”, pot fi aplicate dreptul internaţional şi dreptul umanitar? Preşedintele George W. Bush a instaurat o nouă categorie [juridică], cea a “inamicilor combatanţi”, care ies din procedurile legale şi care pot fi închişi la Guantanamo, chiar torturaţi, în numele apărării “civilizaţiei”. Al şaselea război israelo-arab care se derulează în Liban, şi care este (provizoriu?) suspendat, a furnizat o nouă ocazie partizanilor acestor teorii să-şi apere punctul de vedere. John Podhoretz, unul dintre teoreticienii neoconservatori americani, se întreabă într-un articol din New York Post apărut în 25 iulie: “Nu cumva democraţiile liberale au evoluat până într-un punct în care nu mai pot purta războaie eficace din cauza preocupărilor umanitare pentru ceilalţi…?” Şi tot el continuă: “Şi dacă eroarea tactică pe care am făcut-o în Irak a fost aceea că nu am ucis suficienţi sunniţi la începutul intervenţiei noastre pentru a-i intimida şi a-i înfricoşa într-atâta încât să accepte orice [din partea noastră]? Nu cumva supravieţuirea bărbaţilor sunniţi între 15 şi 35 de ani este raţiunea insurecţiei şi cauza fundamentală a violenţei confesionale actuale?” Omorârea bărbaţilor între 15 şi 35 de ani este ceea ce miliţiile sârbeşti au făcut la Srebrenica…
Podhoretz a mai scris: “Ce s-ar întâmpla dacă Israelul ar avea toate capacităţile necesare pentru a-şi atinge obiectivele, dar n-ar putea să se desfăşoare fără constrângeri împotriva unui inamic mai periculos, cu mai puţine scrupule şi principii, mai barbar chiar decât monstruoşii lideri ai Intifadei…”
După care concluzionează: “Este vorba de un terifiant paradox al artei războiului din secolul XXI? Dacă Israelul şi Statele Unite nu pot fi înfrânte militar în sens convenţional, au descoperit cumva inamicii noştri un nou mijloc de a câştiga? Caută ei oare victoria exclusiv demoralizându-ne, sfidându-ne să atingem nivelul lor de barbarie şi ştiind că noi nu o vom face? (…) Ar fi posibil ca dimensiunea morală a civilizaţiei noastre – uimitoarea ei atenţie faţă de valoarea individului – să pună sub semnul întrebării inclusiv viitorul civilizaţiei noastre?” Ar fi greşit să credem că acest raţionament înfricoşător este apanajul exclusiv al câtorva cercuri izolate. Desigur, în Statele Unite aparţine înainte de toate curentului neoconservator. Astfel, profesorul de drept de la Harvard Alan Dershowitz, apărător înverşunat al oricărei acţiuni israeliene, explică: “dreptul internaţional şi cei care îl administrează ar trebui să înţeleagă că vechile reguli” nu se aplică în acest război fără precedent împotriva unui inamic brutal şi fanatic şi că “regulile răboiului şi regulile moralei trebuie să se adapteze acestor realităţi” (1).
De altminteri, Michael Rubin solicită calm guvernului american să-şi întrerupă politica de refuz a asasinării conducătorilor politici. De mult timp Israelul n-ar mai fi existat dacă n-ar fi reacţionat disproporţionat, afirmă Claude Lanzmann în Le Monde din 4 august [2006], reluând argumentul dezvoltat de Bernard-Henri Lévy. Amândoi par să ignore că până şi “războaiele juste” sunt constrânse de legile internaţionale. Sau mai degrabă, nu o ignoră, dar cred că acestea trebuie să se aplice doar în cazul celor “civilizaţi”. Regăsim aici argumentaţia care prevala în perioada colonialismului triumfător. În 1898, Heinrich von Treischke, expert în ştiinţe politice, susţinea ceea ce, pentru mulţi dintre contemporanii să, apărea ca o banalitate: “Dreptul internaţional este frază goală dacă vrem să aplicăm aceste principii popoarelor barbare. Pentru a pedepsi un trib de negri, trebuie să-i fie arse satele, nu vom obţine nimic fără să oferim exemple de acest gen. Dacă, în asemenea cazuri, imperiul german ar aplica dreptul internaţional, nu ar fi vorba de umanitate sau de justiţie, ci de o slăbiciune ruşinoasă [3].” Gloanţele dum-dum au fost inventate la sfârşitul secolului XIX. Ele provoacă răni deosebit de grave. În 1897, convenţia internaţională de la Haga adoptată de statele “civilizate” le interzicea. Au fost însă rezervate “vânării animalelor mari şi războaielor coloniale”. Pentru “barbarii” de azi, esenţialmente arabi, pot fi utilizate bombardamentele masive, fără discriminare, bombele-ciorchine [4], ei nu pricep alt limbaj…
Aceste viziuni asupra unui drept internaţional care nu s-ar aplica decât într-o manieră selectivă nu sunt doar un extraordinar regres al gândirii şi al moralei. Ele discreditează orice discurs despre drepturile omului al căror campion Occidentul pretinde să fie şi conferă soliditate acelora pe care pretindem să-i combatem… Este deci important să nu fie lăsate nepedepsite crimele comise în Liban, iar apelul lui Jean-Claude Lefort, deputat (PCF) şi a lui Jean Paul Boré, vice-preşedinte (PCF) al consiliului regional Languedoc-Roussillon pentru ca aceste crime să fie aduse în faţa Curţii Penale Internaţionale ar trebui să aibă un mare ecou.
Note:
[1] Citat de către Norman Finkelstein, Should Alan Dershowitz Target Himself for Assassination?, Counterpunch, 12-13 august 2006.
[2] Why the US government should consider assassination, National Review, 11 août 2006.
[3] Sven Lindqvist, Exterminez toutes ces brutes, Le Serpent à plumes, 1998.
[4] Bombele-ciorchine, numite în engleză “cluster bombs” iar în franceză “bombes à fragmentation”, sunt ambalaje care conţin zeci sau chiar sute de bombe de mici dimensiuni. În contact cu obiectivul vizat doar o parte dintre ele detonează, în timp ce marea majoritate rămân intacte timp de luni de zile sau chiar mai mult la sol. Aspectul lor de jucării le face să fie deosebit de periculoase, în special pentru copiii care pot intra în contact cu ele. În cazul unei explozii, cei aflaţi pe o rază de până la 15 metri de la epicentrul lor riscă moartea sau mutilarea gravă. [n. tr.]
Cf. versiunea în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu