de John Wight
Sufletul putred al
sistemului politic vestic nu este niciodată mai expus decât atunci când vine
vorba de problema Palestinei. Aici ne lovim de ipocrizia, standardele duble și
lașitatea politică în forma lor cea mai extremă.
E suficient de rău
că palestinienii au fost siliți să îndure negarea lungă de decenii a drepturilor
lor umane, naturale și naționale, dar nedreptatea suferită de ei este adâncită
de zece ori mai mult prin complicitatea Vestului la contestarea statului lor
legitim de popor oprimat luptându-se împotriva unui opresor crud și răzbunător.
Dezbrăcată de toate zorzoanele și de confuzia căreia i s-a permis să
distorsioneze contururile luptei acestui popor, iată rădăcina problemei și a
suferinței biblice ce a izvorât și continuă să izvorască din ea.
Acest conflict nu
este și nu a fost vreodată despre dreptul Israelului de a exista sau despre
securitatea sa. Nu este și nu a fost despre Hamas sau Carta sa. Nu este nici
măcar despre soluția a două state sau a unui singur stat – cel puțin nu mai
este. Este despre unde ne poziționăm, de partea poporului oprimat sau de partea
opresorului.
În această privință
trebuie să îi mulțumim lui Malcom X pentru că a curățat rahatul din ochii
noștri: „Dacă nu sunteți suficient de atenți, ziarele vor avea grijă să vă facă
să îi urâți pe cei oprimați și să-i iubiți pe autorii oprimării.”
Nu fiți naivi,
mass-media mainstream știe exact ce se întâmplă în Palestina și este foarte
conștientă de rădăcina problemei. Și totuși, continuă să îi ofere Israelului
sprijinul devotat și neșovăitor. Mai mult, îngenunchează la picioarele acestui
stat al apartheidului.
Actele disperate de
violență care erup uneori în Ierusalim și de-a lungul Cisiordaniei ocupate – în
general sub forma înjunghierilor haotice și a actelor de violență față de orice
israelian oriunde – nu denotă răutate din partea celor responsabili; asemenea
acte deznădăjduite relevă dimensiunea disperării pe care au îndurat-o și
continuă să o îndure palestinienii ca rezultat direct al oprimării lor. Este un
răspuns extrem dar de înțeles la negarea brutală a demnității lor, a
drepturilor lor, a umanității lor din partea unor oameni care nu i-au privit
niciodată ca pe altceva în afara unei muște în laptele purului lor stat etno și
religio-centric, care trebuie strivită și strivită mereu.
Cruzimea excesivă,
sistemică și sistematică îndurată de un întreg popor urmează logica sfruntată a
campaniei de purificare etnică ce a dat naștere Israelului în 1948. Descrie o
boală morală care, la drept vorbind, s-a acutizat tot mai mult în deceniile
care au urmat.
O a treia Intifadă
este dovada incontestabilă a eșecului abject al comunității internaționale de a
impune un acord just pentru un popor a cărui abandonare este o crimă, condamnat
la o soartă asemănătoare cu cea a aborigenilor australieni sau a nativilor
americani, de la care se așteaptă, în cel mai bun caz, să își trăiască viața
într-o rezervație.
Refuzul încăpățânat
al palestinienilor de a accepta o asemenea soartă, chiar în fața presiunii
brutale și insistente de a-i face să cedeze, descrie un nivel herculean al tenacității
susținute. Iar dacă rezistența lor a fost urâtă, este nimic prin comparație cu oprimarea
care i-a dat naștere.
Închisoarea încarcerează
și gardienii, la fel cum îi încarcerează pe prizonieri, iar lanțurile care
încătușează palestinienii încătușează și israelienii. Nu există nici măcar un
minut în orice zi, în care cuvântul Palestina sau palestinian să nu le pătrundă
conștiența – deși, din nefericire, nu și conștiința, în cazul majorității –
reamintindu-le de un popor care rămâne neîngenuncheat, în ciuda pauperizării
sale, la doar câteva mile distanță de belșugul pe care israelienii nu îl prețuiesc
cum se cuvine, pe îl iau drept un bun care li se cuvine indiscutabil. Ura față
de celălalt este slujnica urii de sine, cu Israelul ca exemplu al felului în care
proiectarea urii la nivel național corodează însăși fundația națiunii.
Terorism și terorist
sunt termenii cei mai influențați de opiniile personale, existenți în limbajul
nostru de astăzi. Îi folosim pentru a identifica violența celor pe care îi ocărâm
și a căror cauză ni se pare nedemnă de prețuirea noastră și nedreaptă. Ca atare,
nu există terorist palestinian sau terorism palestinian. Ce există, și există din
abundență, este disperare și deznădejde palestiniană. Atacurile direcționate către
civilii israelieni sunt un lucru crâncen; totuși, pentru un popor căruia i s-a
negat în mod constant propria-i umanitate, aceste atacuri au devenit unicul lucru
care i-a mai rămas pentru a atrage atenția comunității internaționale a cărei
tăcere este o armă mortală în mâinile opresorului lui.
Mișcarea de boicotare
(BDS) este cea mai puternică și eficientă armă din arsenalul solidarității
internaționale cu palestinienii. De la începuturile sale mărunte și marginale
în 2005, BDS a crescut exponențial până în punctul în care acum trezește frica
în sânul Israelului și este singura ancoră de salvare de care se pot agăța
oamenii din Gaza și din Cisiordania. Amploarea și eficiența sa continuă sunt,
astfel, condiții nenegociabile a luptei împotriva intransigenței Israelului și
a ipocriziei Vestului, fără de care statu-quo-ului i s-ar fi pus sfârșit cu
mult timp în urmă.
Am depășit etapa în
care obiectivitatea este un răspuns acceptabil la apartheid, epurare etnică și
la monumentul nedreptății ridicat în numele excepționalismului. Cauza poporului
palestinian este cauza umanității din timpurile noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu