Palestina, statul antinomic (de Ameer Makhul)

În ansamblul şi fundamentul său, proiectul zionist este din punct de vedere istoric un proiect colonial. Nu a fost niciodată adoptat pentru a rezolva un conflict, ci mai degrabă conceput pentru a crea unul şi a se impune, adoptând rezoluţia chestiunii evreieşti aşa cum a vrut-o, şi nu rezolvarea chestiunii palestiniene sau a conflictului israeliano-palestinian în Palestina.

Proiectul zionist a văzut de fapt, înainte şi după 1948, în statul palestinian, în mişcarea de eliberare naţională şi în dreptul la autodeterminare a poporului palestinian, o antinomie a Israelului.


Unanimitatea israeliană : Palestina este statul antinomic

Există o concepţie arabă şi internaţională eronată care consideră că cei care văd în statul palestinian o antinomie a Israelului ar fi dreapta extremistă şi că problema ar rezida în propunerile pe care ei le avansează.

Dar în realitate, nici o iniţiativă israeliană, atât a partidului muncitoresc cât şi a Likud-ului, n-a admis niciodată crearea unui stat palestinian suveran, în conformitate cu dreptul internaţional şi legalitatea internaţională, ceea ce înseamnă că centrul politic ca şi curentele centrului politic aflat la guvernare sunt la fel de opuse ideii, considerând că astfel protejează proiectul zionist.

Dacă vorbim de un stat palestinian contingent statului Israel, aflat pe ansamblul Cisiordaniei, pe fâşia Gaza şi al-Quds (Ierusalim), găsim o unanimitate, sau la rigoare, o cvasi-unanimitate care vede acest stat ca fiind antinomic.

Dacă adăugăm chestiunea dreptului de întoarcere a refugiaţilor, unanimitatea va fi absolută, atât la dreapta cât şi la centrul şi la stânga curentelor zioniste.

O trecere în revistă succintă a documentelor israeliene aflate în conexiune cu acest subiect indică refuzul apariţiei unui stat palestinian, aşa cum o arată anexarea la Israel de către Knesset a părţii orientale a al-Quds, ca urmare a ocupării sale, considerat ca fiind o parte indisociabilă a capitalei “eterne” a Israelului, la fel se petrece şi cu “planul Alon” (Ygal Alon) în anii ’70 care a încercat să deseneze noile frontiere incluzând blocurile de colonii apărute după instaurarea ocupaţiei în 1967, precum şi cu versiunea israeliană a rezoluţiei 242 a Naţiunilor Unite, acordurile de la Camp David, planul de autonomie din Cisiordania şi fâşia Gaza, şi în cele din urmă, conferinţa de la Madrid şi acordurile de la Oslo, şi ceea ce a urmat ca declaraţii privitoare la constituenţii conflictului, dar nu şi modul de a-l rezolva, nici limitele rezoluţiei sale.

În mod fundamental, punctul de vedere israelian, care încearcă să conceapă statul palestinian, oricare ar fi frontierele sau suveranitatea sa, îl concepe ca antinomic statului evreiesc, şi este un punct de vedere profund ancorat în opinia publică israeliană şi încă şi mai ancorat în gândirea instituţională israeliană.

El este expresia proiectului zionist istoric, care a fost efectiv antinomic proiectului palestinian, şi-a fondat statul pe ruinele poporului palestinian după ocuparea patriei sale, expulzarea majorităţii populaţiei, distrugerea satelor şi a oraşelor, a instituţiilor şi însuşirea proprietăţilor sale colective şi individuale.

Victoria proiectului zionist în 1948 şi înfrângerea poporului palestinian şi a naţiunii arabe au creat un sentiment de frică ancorată în mentalitatea israeliană, care se teme că poporul palestinian şi-ar putea conserva memoria colectivă şi s-ar putea reconstitui în calitate de popor, ducându-şi la bun sfârşit proiectul de eliberare.

Pornind de la aceste remarci, degajăm constantele fundamentale care reprezintă punctele de sprijin ale unanimităţii naţionale zioniste:
- Unanimitatea naţională zionistă care concepe Israelul ca stat evreiesc şi pentru evrei – evreii din Israel şi evreii din lumea întreagă – dreapta şi stânga zionistă sunt de acord asupra acestui punct, divergenţa priveşte doar definiţia relativă la caracterul evreiesc evreiesc sau evreiesc democratic al statului.
- Unanimitatea care refuză reîntoarcerea la frontierele din 1967.
- Unanimitatea pentru anexarea al-Quds şi considerarea lui ca şi capitală eternă a statului Israel.
- Unanimitatea pentru refuzarea dreptului reîntoarcerii refugiaţilor.

Mai există de asemenea o unanimitate strategică şi fundamentală privitoare la coordonarea şi cooperarea strategică cu administraţia americană, pentru acţionarea în cadrul intereselor planetare americane, în cadrul susţinerii absolute a Statelor Unite, sau cel puţin, pentru a asigura interesul constant al oricărei administraţii americane prin susţinerea Israelului în calitate de constituent structural strategic în strategiile sale.

Cea mai mare realizare în 1948 a fost asigurată de mişcarea muncitorească şi stânga zionistă, şi nu de dreapta, curentul de stânga este cel care a construit statul, a dezvoltat forţa sa militară şi economică, acest curent este responsabil de braţul colonizator dinainte de 1948 şi după, înainte de 1967 şi după.

Ceea ce execută actualmente primul-ministru israelian, preşedinte al Likud, Ariel Şaron, este politica partidului muncitoresc, dezmembrarea coloniilor din Gaza, retragerea unilaterală, dezvoltarea Naqab-ului şi a Galileii, obţinerea recunoaşterii palestiniene şi internaţionale a Israelului, nu doar ca stat, ci ca stat evreiesc.

Dacă observăm scopurile oficiale ale retragerii unilaterale a guvernului, constatăm că vizează consolidarea blocurilor de colonii din Cisiordania, iudaizarea al-Quds în mod rapid şi intens, dezvoltarea Naqab-ului şi a Galileii, ceea ce înseamnă iudaizarea lor, sau mai degrabă întărirea caracterului evreiesc, împiedicând orice continuitate demografică palestiniană.


Cum se administrează unanimitatea israeliană

În ciuda constantelor şi a unanimităţii zioniste pe probleme de fond, există diferenţe în formele comportamentului vis-à-vis de unanimitate sau în modul de asigurare a permanenţei şi de consolidare a fundamentului Israelului


Viziunea curentului central

Curentul israelian acordă prioritatea fundamentului Israelului (curentul reglementării), pentru a-l proteja şi a-l întări în calitate de stat evreiesc democratic, conform criteriilor lor. Ceea ce înseamnă prezervarea achiziţiilor esenţiale ale proiectului zionist colonial, şi în contrapartidă, suprimarea chestiunii drepturilor şi a dreptului la autodeterminare din ecuaţia conflictului, transformându-l în conflict frontalier şi securitar.

Acest curent doreşte un stat palestinian sau o autoritate palestiniană care să-i execute planurile şi care să reprime “violenţa” palestiniană, ocupând scena din punct de vedere formal dar făcând în schimb jocul intereselor israeliene.

În acest fel, sunt prezervate Israelul şi legalitatea lui, este împiedicată situaţia fără ieşire care ar implica-o de exemplu posibilitatea ca locuitorii Gazei să devină cetăţeni ai Israelului, ceea ce ar însemna sfârşitul său ca stat evreiesc sau împiedică o situaţie în care Israelul ar fi în mod legal guvernat după un sistem de apartheid, ceea ce ar suprima legalitatea statului.

Nu este un secret pentru nimeni că după ce şi-a consacrat energiile pentru a asigura emigrarea colectivă evreiască, pentru a-şi menţine natura, Israelul a legiferat pentru limitarea prezenţei arabe palestiniene. Legea recentă privitoare la cetăţenie şi regruparea familială, care împiedică mariajele de cele două părţi ale linii verzi (pentru palestinieni, bineînţeles, şi nu pentru colonişti) pentru a nu beneficia de naţionalitatea israeliană, impune dezmembrarea unei familii astfel constituite.


Viziunea curentului naţionalist şi religios

Curentul naţionalist extremist şi curentul naţionalist religios, devenitemai violente consideră că frontierele statului Israel merg de la fluviu la mare, şi că legalitatea coloniilor construite după ’67 echivalează celei a coloniilor construite după 1948. După Oslo, aceste curente au devenit mai extremiste, ne mai mulţumindu-se să influenţeze din interiorul puterii în privinţa valorilor religioase şi zioniste şi în domeniile învăţământului şi al identităţii, au vrut să meargă mai departe şi să oprească procesul de reglementare. Nu este o întâmplare faptul că ucigaşul primului-ministru Rabin în 1985 a ieşit din rândul acestor curente care atrag elemente cvasi-criminale, ca Liberman şi alţii.

Atitudinea acestor curente azi (Mafdal, bloc naţionalist) constă în asigurarea unor frontiere largi, în vederea rezolvării problemei religioase, naţionale, a apărării statului evreiesc şi nu a statului evreiesc democratic. Ei susţin în mod clar purificarea etnică în privinţa palestinienilor din ’48 şi a palestinienilor din Cisiordania şi a fâşiei Gaza, principalul cuvânt de ordine a unei componente, partidul unităţii naţionale, fiind : transfer = pace.

Acest partid a constituit una dintre bazele coaliţiei guvernamentale a lui Şaron la începuturile ei.


Viziunea lui Şaron

În ceea ce-l priveşte pe Şaron, care tratează problema cu viclenie, o experienţă bogată şi o susţinere americană foarte largă, el are aceeaşi concepţie dar propune alte soluţii, precum « balonul de încercare ». Aşa poate fi înţelească cererea sa la adresa consilierilor şi a instituţiei securitare de pregătire a unui studiu privind posibilitatea executării unui schimb de populaţie între o parte din satele palestiniene de la Wadi Ara, situate în interiorul Israelului şi limitrofe liniei verzi, şi pe de altă parte blocurile de colonizare israeliană din Cisiordania, astfel încât acestea din urmă să fie menţinute în zona de influenţă israeliană atunci când primele s-ar alătura zonei de influenţă a autorităţii palestiniene. Acest gen de propunere, ieşită din şcoala partidului muncitoresc de la începutul anilor ’80, este din ce în ce mai abordată, chiar la nivel internaţional, şi mai ales de către administraţia americană.

Prin această propunere, Şaron s-ar debarasa de ceea ce el consideră drept două pericole, pericolul demografic palestinian în cadrul cetăţenilor Israelului (regiunea Wadi Ara este una dintre regiunile de mare densitate a populaţiei palestiniene) şi acordând legalitatea blogurilor de colonii din Cisiordania, îşi asigură posesiunea lor şi împiedică crearea unui stat palestinian având toate componentele pe care o astfel de structură le implică. Israelului îi este frică de demografie nu din punctul de vedere al unui număr ca atare, în Africa de Sud, regimul de apartheid a dominat o majoritate neagră, şi în 1948, numărul palestinienilor depăşea de departe pe cel al locuitorilor coloniilor evreieşti. Frica vine în mod fundamental din faptul că demografia este considerată ca o sfidare care-i este impusă şi ar dezvălui adevărata sa natură şi fundamentul său, ceea ce pune sub semnul întrebării legalitatea regimului său.

În realitate, frica nu are ca subiect un stat palestinian pe plan strategic în sensul capacităţilor militare, economice sau reprezentând un pericol militar pentru Israel, ci este vorba de teama de a defini frontiera Israelului şi de posibilităţile de transformări viitoare în regiune.

Lui Şaron însuşi, care considera, cu 20 de ani în urmă, statul palestinian ca fiind posibil în Iordania, îi este teamă, ca şi lui Peres, de transformări posibile în Iordania, şi din această cauză acordul de pace semnat cu regatul iordanian a constituit un scop strategic pentru Rabin la sfârşitul anilor ’90.

Şi Israelul încearcă, în cadrul planului american, să recompună regiunea conform aliniamentelor şi mecanismelor regionale, şi nu doar în mod bilateral. Dar ceea ce caută cel mai mult Israelul este normalizarea şi recunoaşterea sa de către statele arabe, de aşa manieră încât să creeze interese în regimurile corupte de susţinerea sau recunoaşterea Israelului, în scopul beneficierii de aprobarea americană. Deşi poziţia americană declarată este în favoarea democratizării şi a reformei, realitatea este cu totul alta, criteriul reformei şi al democratizării rămâne legat de atitudinea regimurilor arabe faţă de Israel, şi nu faţă de propriile lor popoare.


Viziunea instituţiei militare

Şeful armatei israeliene este una dintre personalităţile cele mai influente în acest stat. Armata, contrariu instituţiei politice, acţionează după un plan strategic pe termen lung, prevăzând provocări locale, regionale şi mondiale, planificând pentru termen lung şi scurt.

Într-un interviu cu şeful armatei israeliene, care tocmai şi-a terminat mandatul, Yaalon, publicat de cotidianul Haaretz în 3 iunie [2004], Yaalon declară următoarele :

- În cadrul unei evaluări a serviciilor de informaţii pe care am prezentat-o în 1998, am afirmat că ameninţarea existenţială vine din conflictul israeliano-palestinian, şi nu de la Iran sau Siria sau Iraq, care erau la vremea aceea, dar nu sub forma unor ameninţări existenţiale. Mai există şi o ameninţare existenţială internă care mă nelinişteşte mult, pe care n-o voi trata atât timp cât port uniforma, dar ameninţarea existenţială externă este cea palestiniană.

- În ceea ce priveşte problema palestiniană, consider că există o interacţiune între terorism şi demografie, cu semne de întrebare la noi, pe drumul pe care mergem, ceea ce mă face să spun că în cele din urmă nu va mai exista un stat evreiesc.

- Guvernul Israelului şi societatea israeliană au decis în ultimii zece ani să divizeze ţara. În perioada prezentă, mi se pare dificil să confirm o situaţie stabilă...

Este vorba despre o viziune importantă, căci ea este aplicată pe teren şi exercită o influenţă politică în ansamblul instituţiei politice. Nu este vorba de ideologie, ci de o viziune securitară, ea beneficiază de interes militar şi personal şi este credibilă pentru opinia publică israeliană.


Concepţia şi consecinţele statului antinomic

Nu există o concepţie israeliană clară, nici unanimă asupra unei imagini definitive declarată tranşant.

Dar concepţia statului palestinian antinomic a fost, în mare măsură, definită pe un teren al realităţii de către :

Barajele, zidul zionist, coloniile şi şoselele ocolitoare, raptul frontierelor, a subsolului şi a spaţiului aerian, fragmentarea poporului palestinian în cantoane şi în închisori de mare întindere numite oraşe palestiniene, precum şi iudaizarea al-Quds şi izolarea lui de Cisiordania.

Aceasta este imaginea israeliană asupra statului antinomic.

Imaginea statului antinomic se completează dacă acordăm atenţia la ceea ce se derulează în interiorul liniei verzi, cu iudaizarea Naqab-ului şi a Galileii (conceptul israelian fiind cel de dezvoltare a Naqab şi a Galileii), distrugerea de case, epurarea etnică împotriva satelor non-recunoscute şi noile legi rasiste, precum confiscarea de terenuri, criminalizarea susţinerii umanitare şi morale a palestinienilor din ’48, a palestinienilor din Cisiordania şi din fâşia Gaza.

Ea se completează şi mai bine dacă aducem în atenţie chestiunea refugiaţilor şi a dreptului de reîntoarcere pe care Israel îl combate, prin toate curentele şi instituţiile zioniste, şi încearcă să le rezolve în locurile în care refugiaţii sunt prezenţi, peste tot, mai puţin în patria lor. Ceea ce înseamnă că imaginea israeliană a statului antinomic nu este foarte diferită de imaginea actuală, ale cărei părţi se completează.

Realitatea este că nu există nici un stat palestinian, ci o Autoritate Palestinaină responsabilă de nişte aglomerări de populaţie, separate între ele, în timp ce Israelul este singurul care posedă continuitatea geografică de care are nevoie pentru a-şi exersa puterea.

În spatele acestei imagini a statului antinomic se profilează strategia rezolvării etapizate şi « soluţia provizorie pe termen lung », în cursul căreia dezechilibrul de forţe va fi accentuat în profitul Israelului şi se va crea o stare de fapt care să nu mai poate fi pusă în discuţie.

Acest « stat » este este un interes israelian, deşi se numeşte stat, din momentul în care fundamentul său a fost confiscat de israelieni şi se supune regulilor jocului israelian.


Consecinţele

Consecinţele acestei viziuni asupra viitorului negocierilor şi viitorului celor două state sunt, în practică şi într-o mare măsură, tributare faptului că Israelul a creat o situaţie în care a distrus componentele statului palestinian în cadrul unei soluţii care vrea să permită coexistenţa a două state.

După echilibrul actual al forţelor locale, regionale şi mondiale, legalitatea internaţională este anulată sau cel mult dependentă de planul american, şi nu împotriva lui.

În opinia mea, Israelul, reprezentat de Ariel Şaron, vrea să profite de etapa actuală pentru a-şi impune soluţiile, declară că respectă crearea unui stat palestinian, şi în acest fel, răspunde « visului lui George Bush », dar se angajează şi în direcţia împiedicării creării unui stat palestinian suveran conform legalităţii internaţionale şi a rezoluţiilor ONU.

Plecând de la realitatea ocupaţiei pe care a realizat-o, Israelul are nevoie de un « stat » palestinian în limitele a ceea ce mai rămâne, ca zonă de influenţă, geografie şi populaţie.

Rămăşiţele se intitulează stat, au o autoritate şi un aparat de securitate, dar dirijat împotriva interiorului palestinian, în momentul în care chestiunea palestiniană este ridicată ca şi chestiune securitară şi conflictul israeliano-palestinian în calitate de conflict frontalier şi nu de drepturi istorice.

În opoziţie, absenţa unui proiect naţional palestinian de eliberare şi a organului OEP în calitate de proiect de eliberare pentru un popor cu tot ce presupune asta, devine un sprijin incontestabil al proiectului israelian, şi Israelul îşi va folosi greutatea în favoarea sa pentru a împiedica alinierea din nou a poporului palestinian într-o mişcare de eliberare naţională.

Slăbiciunea conducerii oficiale palestiniene nu este un factor pozitiv, ea nu poate activa legalitatea internaţională şi absolvă Israelul de preţul pe care trebuie să-l plătească pentru politica sa. Este deci important ca în absenţa unui proiect palestinian organizat şi colectiv, să refuză, atât la nivel palestinian, cât şi la nivel arab, aprobarea rezolvării conflictului în această perioadă, dar trebuie mai degrabă să ne cramponăm de constantele naţionale palestiniene, care sunt reîntoarcerea, autodeterminarea şi statul independent.

Trebuie să întărim campania palestiniană, arabă şi internaţională împotriva normalizării, pentru boicotarea Israelului în scopul lipsirii acestui stat de orice legalitate.

În opinia mea, soluţia unui singur stat începe să ia amploare din ce în ce mai mare în discursul palestinian şi internaţional, este o problemă demnă de interes, de reflecţie şi de elaborare.

Ameer Makhoul, director general al Uniunii Asociaţiilor Civile Arabe, Ittijah - Haifa

Cf. versiunea in limba franceza.

Planet of The Arabs

Axa Apocalipsei, 6 august 2006 (de Mariali)

L'Axe de l'Apocalypse, 6 août 2006

The Axis of Apocalypse, August 6th, 2006

The Dragon had given the power to the Beast... Apocalypse of Saint Jean 13, 4

Vaca sacra, 30 iulie 2006 (de Mariali)

Vache Sacrée, 30 juillet 2006

Sacred Cow, July 30th, 2006

"When the milestones and markers are crossed, there are no more limits." Sapeur Camembert

Israelul contra Israelului, 9 iulie 2006 (de Mariali)

Israël contre Israël, 9 juillet 2006

Israel against Israel, July 9, 2006

"A man may do everything with bayonets, but he cannot sit on it." Mirabeau

Bestia, 2 iulie 2006 (de Mariali)

La Bête, 2 juillet 2006

The Beast, July 2nd, 2006

Gaza - Israel - West Bank

Libertatea prin foame, 4 iunie 2006 (de Mariali)

La liberté par la famine, 4 juin 2006

Freedom by starvation, June 4, 2006

Celestial Palestine

Hope

Sign : Perou's Settlers

Settlers : To them, hope ; to us, the land.

Arafat, omul Palestina (de Josette Alia)

Erou sau terorist? Josette Alia revine asupra incredibilului destin al celui care rămâne, în ciuda tuturor acestor aspecte, simbolul nefericirilor şi al luptei palestinienilor.

Nu i-ar fi plăcut să părăsească scena în mijlocul altercaţiilor, al certurilor tragice ale unui anturaj care pune problema puterii şi a moştenirii sale politice înainte chiar de a se face anunţul oficial al morţii sale. Nu, nu i-ar fi plăcut această busculadă nepotrivită, această precipitare şocantă. Desigur, confuzia era previzibilă, din lipsa unei succesiuni clare. Dar Arafat voia să rămână, şi va rămâne într-adevăr în istorie, ca un mit, o icoană, părintele fondator al unei Palestine visate, croită pe măsura speranţelor şi a iluziilor sale.

“Moise mai degrabă decât Iosua”, va spune despre el, fascinat şi înciudat, fostul ministru israelian Şlomo Ben-Ami, care a fost la Taba ultimul său interlocutor. “Arafat este o expresie mitologică a cauzei palestiniene mai degrabă decât un lider în sensul politic al termenului.” Desigur. Dar a crede că Arafat ar fi putut fi altfel înseamnă să nu cunoşti bine istoria.

“Persoana mea nu contează. Eu nu sunt decât reflecţia sentimentelor poporului meu. Memoria mea este memoria lui”, spunea el adesea, cu o rea-credinţă evidentă şi cu o sinceritate profundă. Credea că viaţa lui este în mâinile lui Dumnezeu, dar era precaut, şi încă cu ce grijă a detaliilor, în ceea ce priveşte securitatea personală. Imposibil de anticipat în mişcări, imprevizibil, la Beirut ca şi la Tunis, în timp de pace ca şi în timp de război, era întotdeauna acolo unde nu-l aştepta nimeni, modificându-şi itinerariile în ultimul moment, culcându-se în fiecare noapte în locuri diferite – precauţii care l-au făcut să scape de vreo zece atentate şi de două sau trei bombardamente care au năruit casele pe care tocmai le părăsise. Ştia că e urât cu barba lui rară, cu nasul prea mare, cu buzele groase, şi-şi afişase în biroul din Tunis câteva caricaturi nu tocmai flatante. Dar după o vreme oricine uita lipsa lui de farmec pentru a nu mai vedea decât inteligenţa ascuţită din priviri, căldura surâsului. Îi îmbrăţişa întotdeauna de două ori, după maniera orientală, pe şefii de stat arabi care încercaseră să-l asasineze. Dar ştia să le plătească, atunci când putea, cu aceeaşi monedă.

Şi-a transformat erorile în atuuri politice. Şi-a ascuns slăbiciunile. A ştiut să zvâcnească atunci când toată lumea-l credea terminat, lichidat. S-a prezentat la ONU cu un pistol la centură dar cu o ramură de măslin în mână. Rege al vagului, prinţ al ambiguităţii. Întotdeauna în uniformă, magistral şi răsunător atunci când lansa din înălţimea unei tribune imprecaţii şi chemări la luptă. Şi apoi, o oră mai târziu, în civil, atent cu ceilalţi, aproape prea prevenitor.

În ajunul războiului din Golf, în 14 august 1990, la Cartagena, atunci când îi povesteşte lui Claude Cheysson, trimisul de urgenţă a lui François Mitterrand, întrevederea sa recentă cu Saddam Hussein, care-i spusese: “Aştept bombardamentul nuclear american, dar nu mă voi retrage din Kuweit”, Arafat se întrerupe în momentul cel mai tensionat pentru a-l invita pe Cheysson să compare sortimentele de miere cu care-şi îndulceşte întotdeauna ceaiul: “Salcâm? Tei? Nu? Încercaţi mierea de munte, este cea mai bună.”

Gazdă atentă şi şef de bandă. Prompt la atac, imparabil în eschivă. Capabil să suscite fidelităţi pasionate: în 1992, atunci când pilotul avionului săi îi spune, deasupra deşertului libian, că un motor nu mai răspunde şi că prăbuşirea pare ineluctabilă, gărzile de corp şi echipajul îl transportă repede în coada aparatului, îl acoperă cu tot felul de pături, de costume de salvare, de orice haine se pot găsi, fără să se gândească nici o clipă să-şi utilizeze paraşutele şi să vegheze asupra propriei lor securităţi. Avionul se zdrobeşte. Echipajul îşi va găsi moartea, dar Arafat va scăpa cu viaţă.

Dintotdeauna, Arafat derutează, intrigă. Remarcabil tactician politic sau eternul ezitant incapabil să ia decizii curajoase? Un terorist sau titularul premiului Nobel pentru pace? Vizionarul care a ştiut să inventeze sentimentul naţional palestinian şi apoi să încarneze patruzeci de ani de luptă a palestinienilor, sau cel care, prin lipsă de curaj şi miopie politică, prin gestiunea sa aventuroasă, nepotismul, autoritarismul său, n-a putut să-şi asume sarcina de om de stat şi să dea în cele din urmă poporului său o patrie?

Istoricii vor tranşa poate această dilemă într-o zi. Vor avea de lucru, căci acest om s-a înconjurat fără încetare de mister. Toată viaţa i-a fost marcată de gustul, de nevoia, de cultura secretului. Să despartă legenda de realitate, faptele de aproximaţii va fi un coşmar pentru biografii săi. Se ştie de exemplu că Muhammad Abdel Rauf Arafat al-Kudua al-Husseini, fiu al lui Abdel Rauf al Judua şi al Zahua Abu Saud, s-a născut în 4 august 1929. Dar unde cu exactitate? A afirmat întotdeauna că s-a născut la Ierusalim, “într-o casă apropiată esplanadei Moscheilor”, îmi precizase într-o zi la Tunis cu o convingere care nu s-a schimbat niciodată. Totuşi, două săptămâni mai târziu, la Cairo, fratele său mai tânăr Fathi, medic dedicat rigorii ştiinţifice, îmi dădea o altă versiune – cea adevărată, fără nici o îndoială. Da, Yasser şi cu el, ultimii doi din şapte fraţi, s-au născut la Cairo, strada Tursina, în cartierul Sakakini, în care mica burghezie musulmană, evreiască şi coptă coabita în bună înţelegere. Familiile palestiniene emigrate în Egipt trăiau acolo un exil care nu era aurit – adesea banii lipseau. Dar amintirile glorioase compensau: tatăl aparţinea (prin ramura săracă) puternicului clan Husseini, figuri istorice ale Palestinei, şi mama, Zahua, o Abu Saud, afirma că aparţine descendenţei Profetului.

Din această copilărie a priori fericită, Yasser şi Fathi au păstrat un accent egiptean puţin curent printre palestinieni şi, se pare, câteva amintiri frumoase. Dar la moartea mamei lor, în 1933, copiii sunt trimişi la unchiul Selim, care locuieşte în Ierusalim. Acolo vor asista, terorizaţi, la ferocea represiune a englezilor împotriva răscoalei palestiniene din 1936. În câteva ore oraşul Jaffa este ras de pe faţa pământului, 4000 de palestinieni vor fi spânzuraţi sau împuşcaţi. “Auzeam zgomotul cizmelor soldaţilor englezi în stradă”, povesteşte Fathi. Sub ochii copiilor înspăimântaţi, englezii năvălesc în casă, îl bat şi-l iau cu ei pe unchiul Selim. Yasser are 7 ani, Fathi, 4 ani. Nu vor uita niciodată.

În 1937, tatăl se recăsătoreşte, Yasser şi Fathi se reîntorc la Cairo. Locuiesc de acum înainte într-un imobil de pe strada Baron-Empain din Heliopolis, care va rămâne pentru cei doi fraţi casa lor familială. Fathi m-a condus acolo, îmi arată arborele de mango plantat de Yasser într-o grădiniţă abandonată mai târziu, bariera pe care Yasser o sărea seara pentru a ieşi cu prietenii. Sunt ofrani şi nu le place prea mult de mama vitregă. Sora mai mare, Im’aan, devenită văduvă de tânără, va avea grijă de ei. Graţie ei, familia se uneşte, şi Yasser Arafat, care o iubea ca pe o mamă, îi va păstra întotdeauna o mare recunoştinţă.

1948. Războiul din Palestina. Yasser Arafat are 19 ani, face studii de inginerie la Universitatea din Cairo. Foc şi pară, se angajează în armata egipteană ca să participe la lupte şi ca să elibereze Palestina. Prima umilinţă, prima lecţie politică. “Eram la Gaza. Un ofiţer egiptean a venit spre grupul mei şi ne-a cerut să depunem armele. Nu puteam să-mi cred urechilor. De ce să depune armele? Ofiţerul ne-a răspuns că era un ordin al Ligii Arabe. Mi-a dat o chitanţă în schimbul puştii.” Arafat a învăţat un lucru pe care nu-l va uita: nu va trebui să conteze pe liderii arabi pentru a elibera Palestina.

În 1950, universitatea din Cairo este în plină fierbere politică. Fraţii Musulmani se luptă împotriva englezilor? Arafat li se alătură, apoi preferă să regrupeze studenţii palestinieni în cadrul unei organizaţii independente. Atunci când “ofiţerii liberi” îl înlătură pe regele Faruk în iulie 1952, Yasser Arafat al-Kudua, tânăr zvelt în costum şi cravată, cu părul negru şi mustăcioară scurtă, prezintă generalului Neguib, în numele studenţilor palestinieni, o petiţie scrisă cu sânge care spune: “Nu uitaţi Palestina.”

O voce izolată. Nasser nu are încredere în aceşti agitatori pe care îi crede în legătură cu Fraţii Musulmani şi pune poliţia pe urmele lor. În 1955, Yasser şi Salah Khalaf (care-şi va lua mai târziu numele de Abu Iyad) vor încerca să atunce în aer cu dinamită o staţie de pompare a Israelului. Sunt arestaţi de poliţia egipteană, apoi eliberaţi. Dar este evident că climatul nu e prielnic. În 1957, Arafat decide deci să emigreze în Kuweit. Pe vremea aceea, Kuweitul este un Far West suprarealist. Fără hoteluri, fără aeroporturi, fără şosele. Dar case în formă de aparate radio, de avioane, de pagode, palate iluminate de mii de ghirlande electrice sclipind zi şi noapte. Yasser, inginer cu diplomă, este însărcinat cu constuirea de autostrăzi care, în lipsă de loc ca să se desfăşoare într-o ţară minusculă, vor desena cercuri în jurul capitalei. “Aveam şapte maşini, dintre care una era americană, mare, roşie, o maşină de sport superbă”, mi-a povestit într-o zi Yasser Arafat cu puţină nostalgie. Mai târziu, la Paris, când Jean-Pierre Elkabbach îl va primi la Crillon, Arafat va răspunde: “Cunosc locul. Mergeam acolo când eram miliardar.”

După ce face avere timp de doi ani, Arafat (cu numele de război Abu Ammar) şi prietenii săi Abu Jihad şi Abu Iyad, sosiţi să-l întâlnească, decid să-şi unească energiile şi banii în serviciul unei singure cauze: Palestina. În octombrie 1959, crează în Kuweit o mică organizaţie militară clandestină pe care o numesc Fatah. Im’aan primeşte în Cairo un mic plic conţinând un drapel palestinian împăturit cu grijă. “Am înţelesc că Yasser intrase în clandestinitate”, spuse ea.

Urmarea este cunoscută mai bine. În anii ’60. nebuloasa palestiniană se împarte în două mari tendinţe. La Beirut, FPLP condusă de Georges Habache, tânăr medic creştin, este panarabă, marxizantă şi pro-nasseriană. O orientare în acord cu vremurile, în momentul naţionalizării Canalului Suez, al unităţii egipteano-siriene, al Bandungului şi al non-alinierii. La Cairo, Fatah se vrea dimpotrivă naţionalist palestinian, iar modelul său este FLN-ul algerian, care a câştigat de puţină vreme războiul de independenţă. Primul birou al Fatah s-a deschis în Alger în 1963, într-o indiferenţă generală (“Fatah? Cum se scrie asta pe litere?”, m-au întrebat la ziar). În timpul întâlnirii la nivel înalt din 1964, Nasser, pentru a contracara pericolul reprezentat de tinerii revoluţionari naţionalişti arabi, crează Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi o pune în mâna unuia dintre oamenii săi, Ahmed Şukheiry. Acesta adptă o cartă care cheamă la lupta armată şi la distrugerea Israelului. Între organizaţiile palestiniene clandestine dar rivale, lupta se duce cu arma albă. Oamenii Fatahului sunt torturaţi în închisorile de la Amman, Damasc sau Cairo. Şefii de stat arabi n-au decât o grijă: să controleze şi dacă se poate să utilizeze mişcarea palestiniană abia născută care suscită deja în masele “străzii arabe” o popularitate care lor le este refuzată.

Războiul din 1967 va regla problema. Bătute în şase zile, regimurile arabe umilite, înfrânte, îşi pierd orice credit. Panarabismul a murit. Gaza şi Cisiordania sunt în mâinile Israelului, Ierusalimul de asemenea. În 1968, Fatah, singura supravieţuitoare a onoarei arabe, iese din clandestinitate. În 21 martie 1968, bătălia de la Karameh, prima victorie palestiniană împotriva israelienilor, consfinţeşte definitiv puterea lui Arafat. Silueta lui greoaie, barba de trei zile, keffieh-ul drapat amintind de harta Palestinei au devenit emblematice. Istoria lui Abu Ammar se confundă de acum încolo cu cea a OEP, al cărui preşedinte este ales în 1969.

De acum, el conduce, el îşi va asuma erorile tactice sau strategice, el va domina neprevazutul, el cel care va trece drept mort sau resuscitat. Din 1967 în 1970, după aproape 20 de ani de clandestinitate, Arafat este eroul lumii arabe umilite. Îşi trăieşte orele de glorie. Epoca aparţine stângii. Grupările radicale palestiniene Habaş şi Hawatmeh, susţinute de stânga germană, franceză şi japoneză, decid să ia puterea într-o ţară arabă. Care? Iordania, regat reacţionar populat în majoritate de refugiaţi palestinieni, pare să fie destinată actului. Arafat nu este convins, dar dă undă verde. În 6 septembrie, trei avioane sunt deturnate în deşert, aproape de Amman. Palestinienii vor să-i utilizeze pe ostateci ca monedă des schimb. Hussein nu doreşte să negocieze. În 17 septembrie, armata iordaniană intră în arenă. Rezultat dezastruos: cei 50.000 de luptători palestinieni trebuie să se replieze în dezordine spre Beirut, lăsând pe teren 3.500 de morţi. Arafat, deghizat, zboară spre Cairo.

Din 1970 până în 1983 se deschide o perioadă haotică. Noua strategie definită de OEP, refugiată în Beirut, prevede “atacarea intereselor zioniste peste tot în lume” şi “mobilizarea bazei libaneze alături de palestinieni”. Două decizii ale căror rezultate vor fi catastrofale. Prima se traduce printr-o serie de atentate semnate “Septembrie Negru” pentru a-i răzbuna pe combatanţii morţi la Amman în 1970. Deturnări de avioane, masacru provocat de kamikaze japonezi la aeroport din Lod în 1972, capturarea şi uciderea atleţilor israelieni la München în septembrie 1972. În ciuda protestelor sale, Arafat este considerat de către lumea întreagă instigatorul atentatelor şi devine terorist internaţional nefrecventabil. Nici discursul său la ONU în 1974, nici recunoaşterea sa de către statele arabe nu vor şterge această imagine.

A doua decizie, în loc de a “mobiliza baza populară libaneză”, aruncă Libanul într-un nemilos război civil care va dura cinsprezece ani, va ruina definitiv ţara şi va face mii de morţi. Arafat, care a angajat OEP alături de stânga libaneză, va fi în cele din urmă respins de ambele părţi. Dar civilii palestinieni refugiaţi în Liban vor plăti preţul acestei erori politice. La Tell el-Zaatar în 1976, şi mai ales la Sabra şi Şatila în 1982, unde vor fi sistematic asasinaţi de falangiştii libanezi sub ochii lui Şaron, impasibil, care deja pregăteşte braţul de fier împotriva celui a cărui pierdere a jurat-o. În 30 august 1982, Arafat, încercuit de armata israeliană, nu va ieşi viu din Liban decât graţie navelor franceze care-i protejează fuga în Tunis, unde Burguiba îl acceptă cu statul-major dar fără trupe, dispersate în lumea arabă neîncrezătoare mai mult ca niciodată.

Cel puţin pentru a treia dată este anunţată moartea sa politică. Prea devreme. Căci de data asta “Bătrânul”, cum este numit acum, a tras o lecţie din eşecurile sale: acţiunea armată peste tot şi sub toate formele eşuează. Diplomaţia, realismul, negocierea sunt singurele căi încă deschise pentru a obţine recunoaşterea unui stat palestinian. Arafat ezită.

Poate prea mult. În 1988, tinerii palestinieni din Gaza şi Cisiordania, excedaţi de ocupaţia israeliană, iau iniţiativa şi declanşează “războiul pietrelor”. Sunt ierarhii din exilul tunisian depăşiţi de noua generaţie “din interior”? Arafat se decide: în 15 noiembrie 1988, la Alger, proclamă un stat palestinian care implică recunoaşterea statului Israel. Şase luni mai târziu, la Paris, declară “depăşită" carta OEP. Dar o enormă eroare îl scoate din joc în 1991. Îl sprijină pe Saddam Hussein, care tocmai invadase Kuweitul. Arabia Saudită şi alte state petroliere taie creditele alocate OEP, mii de palestinieni care munceau în ţările din Golf sunt expulzaţi, occidentalii îl pun la carantină, este exclus în mod oficial de la conferinţa de la Madrid care relansează negocierile între Israel şi lumea arabă.

“Bătrânul” nu mai are viitor politic. Totuşi, zvâcneşte din nou. Negocierile secrete angajate la Oslo de ministrul său Abu Ala şi de emisarii lui Şimon Peres îl salvează. Arafat se reintroduce în proces şi el este cel care, în 13 septembrie 1993, va fi fotografiat în faţa Casei Albe, alături de Clinton, Rabin şi Peres. Succes inesperat şi, în sfârşit, întoarcerea acasă! În 1994, este primit ca un erou în Gaza şi aclamat de poporul său plin de bucurie.

Totuşi, nimic nu e cu adevărat decis. Aplicarea acordurilor de la Oslo trenează, coloniile israeliene continuă să se multiplice, Hamas şi Djihad reîncep atentatele. În replică, Israelul închide teritoriile, condamnate la asfixie economică. Ar fi trebuit Arafat să taie în carne vie, să juguleze grupurile armate în loc de a juca versiunea unui consens improbabil? Nu vom şti niciodată. În 4 noiembrie 1995, primul-ministru israelian Iţak Rabin este asasinat de un extremist evreu. Era garantul păcii.

Pentru Arafat este mai mult decât o lovitură groaznică, este o dramă. Avea cu Rabin legături de încredere care nu se vor mai reînnoda ulterior cu nici un lider evreu. Şi Likud ajunge la putere în Israel, blocând pe teren orice tentativă de aplicare a calendarului de la Oslo, care se goleşte puţin câte puţin de conţinut. Reîntoarcerea la putere a stângii în Israel ar putea relansa convorbirile de pace. Dar între noul prim-ministru israelian Ehud Barak şi Arafat nu se leagă nimic. La Camp David, în iulie 2000, Clinton îşi încearcă şi el şansa. Degeaba. Cine este responsabil pentru eşec? Se spune că Barak este neîndemânatic, iar Arafat, ezitant. Fractura se agravează la Taba, în ianuarie 2001, atunci când cele două delegaţii israelienă şi palestiniană reunite înaintea alegerilor israeliene par pe punctul de a ajunge la un rezultat. După un vals al ezitărilor inexplicabil, în orice caz inexplicat, Arafat se opreşte în cele din urmă la dreptul de reîntoarcere al refugiaţilor şi la statutul Ierusalimului. Refuză propunerile israeliene. Ştie că vor fi ultimele? Asupra acestui aspect va trebui într-o zi să se stabilească responsabilităţile.

În orice caz, este prea târziu. Şaron soseşte la putere în Israel şi Bush este ales preşedinte al Statelor Unite. Izbucneşte a doua Intifada, din ce în ce mai ucigaşă, cu cortegiul ei de atentate sinucigaşe şi de represalii militare. Arafat, încolţit la Ramallah, în bunkerul său pe jumătate ruinat de la Muqataa, izolat de lume, bolnav, slăbit politic, trăieşte un lung calvar. Batjocorit în Israel, unde Şaron îl ameninţă cu moartea, îndepărtat de Bush sub acuzaţia de interlocutor imposibil, este din ce în ce mai contestat de către exact cei pe care i-a apărat întotdeauna, palestinienii obişnuiţi.

Această ultimă tristeţe marchează lunga sa agonie şi afundarea, asemenea unui bătrân rege abandonat, în crepusculul unui destin ieşit din comun, un destin shakespearian.

Nelson Mandela“Ştim cu ce ardoare preşedintele Arafat s-a angajat în negocierile de pace în scopul obţinerii recunoaşterii mutuale între Israel şi statul palestinian. Mi-a zis că este în continuare decis să ducă la bun sfârşit procesul de pace şi doreşte crearea unei comisii de Adevăr şi Reconciliere care să fie însărcinată cu cazul israeliano-palestinian, după imaginea celei create la noi. M-a întrebat în privinţa experienţei noastre în această privinţă.”
Prefaţă la cartea lui Amnon Kapeliuk, “Arafat, l’irréductible”, Fayard, 2004.

Edward Said
“Capitularea lui Arafat [în faţa Israelului] a făcut din el, care încarna lupta poporului său pentru independenţă, un fel de Buthelezi al Israelului, adică administratorul unui bantustan…”
“Peace and its Discontents, Gaza-Jericho 1993-1995”,Vintage, 1995

Bill Clinton
“I-am spus: “Aţi ratat o ocazie în 1948. Aţi ratat o alta în 1978 [în timpul primei întâlniri de la Camp David]. Şi iată că reîncepeţi [la a doua întâlnire de la Camp David, în 2000]! N-o să aveţi nici un stat, relaţiile care leagă Statele Unite şi palestinienii se vor sfârşi. […]” Exact înainte de a părăsi preşedinţia, în cursul ultimelor noastre conversaţii, Arafat mi-a mulţumit pentru eforturile pe care le desfăşurasem şi mi-a spus că sunt un mare om. “Domnule preşedinte, i-am răspuns, nu sunt un mare om, am eşuat, şi asta v-o datorez dumneavoastră.” L-am prevenit că atitudinea sa era cea mai bună metodă de a contribui la realegerea lui Şaron şi c-o să-şi muşte degetele.”
“Viaţa mea”, Odile Jacob, 2004.

Henry Kissinger
“Nici una dintre persoanele prezente nu va uita vreodată reticenţa dureroasă cu care Rabin va strânge mâna lui Arafat, nici speranţa reţinută din cuvintele cvasi-biblice ale primului-ministru israelian, de regulă atât de taciturn. Şi nimeni n-a putut să nu fie emoţionat de lungul şi sinuosul parcurs al lui Arafat, acest fost terorist care sfârşise prin a se face acceptat ca responsabil naţional pe picior de egalitate cu ceilalţi protagonişti.”
“Noua putere americană”, Fayard, 2003.

François Mitterrand
“Trebuie ca Israelul să se exprime clar, şi dumneavoastră de asemenea. […] Cuvintele dumneavoastră sunt juste, dar trăiţi într-o stare de suspiciune reciprocă. Trebuie să repetaţi de zece ori ca să fiţi crezut.”
Conversaţie cu Yasser Arafat la Elysée, 2 mai 1989. « Verbatim III. », de Jacques Attali, Fayard, 1995.

Articolul face parte din Dosarul Yasser Arafat, publicat de Le Nouvel Observateur in noiembrie 2004, la moartea liderului palestinian

Why They Hate Israel

Joe Stork on Human Rights Violaions in Gaza

Gaza : Despre şoareci şi oameni (de Israel Adam Şamir)

O pisică strigă după şoarecele pitit sub duşumea: “Ieşi de acolo, dragă, nu te teme de nimic! Sunt de o vreme vegetariană convinsă, şi mă pregătesc să devin o sfântă, te rog, mergi liniştit în drumul tău.” “Minunată noutate”, exclamă şoarecele, care ieşi din ascunzătoarea sa… pentru a se regăsi în ghearele pisicii, spune fabula lui Nizami.

Aceasta este, în rezumat, drama care se joacă acum în Gaza, şi care a început prin anunţul zgomotos dar mincinos al retragerii, sau a “unilateralismului” israelian din Gaza în vara lui 2005, urmat prin nu mai puţin mincinoasa consimţire a alegerilor democratice pentru alegerea guvernului palestinian.

- Şaron nu mai este acelaşi, au exclamat americanii şi europenii ne-evrei, iată-l gată – şi Olmert după el – să facă pace, gata pentru reconciliere.
- Noi am eliberat Gaza, au spus Hamas.
- Vai, de trei ori vai, au spus coloniştii.

Nici nu s-au stins strigătele de bucurie şi de doliu de după fenta retragerii, că şi începea asediul propriu-zis al Gazei, cu bombardamente. După câteva luni de pistonare, invadarea Gazei şi capturarea conducerii palestiniene au sfârşit prin a ilustra fabula lui Raminagrobis şi a şoarecelui.

Lectorii noştri îşi vor aminti poate că în momentul culminant al aplauzelor care salutau retragerea, noi turnam peste înflăcărări o găleată de apă rece (a se vedea “Mult zgomot pentru Gaza”). O retragere israeliană este întotdeauna urmată de o penetrare israeliană, ca într-o scenă de viol. Nu încercaţi să aşteptaţi ultimul act: englezii se retrag fără să salute, evreii salută dar nu se retrag, spune un banc evreiesc. Cititorii acestui site primiseră, ca de fiecare dată, avertismentul ad-hoc: şi iată-i într-adevăr pe evrei înapoi.

Antractul a fost şi el trist, de altminteri. După retragere, Gaza a devenit unul dintre locurile cele mai sinistre din lume, între foame şi şomaj, şi nu din cauza locuitorilor. Fie că la conducere este Hamas, fie că este Fatah, Gaza nu poate face nimic singură, este o fâşie de pământ încercuită de trupele israeliene şi sârma ghimpată, locuitorii Gazei nu au nici o posibilitate să-şi vândă produsele sau să importe cele necesare altfel decât prin punctele de trecere controlate de israelieni. Aduceţi gărzi SS împrejur, daţi autonomie acestui lagăr, dar păstraţi porţile bine închise dinafară, şi veţi avea tabloul Gazei. Evreii au distrus industria Gazei şi comerţul prin asediere: fructele şi florile Gazei pentru export au putrezit în punctul de trecere de la Karmi, şi astfel investiţii de milioane de dolari s-au transformat în fum. Locuitorii au regretat în mod deschis “independenţa”, căci pe vremea administraţiei israeliene puteau să-şi câştige pâinea în uzinele israeliene, iar bombardamentele erau cu mult mai moderate, în timp ce Gaza “independentă” este supusă unei pistonări criminale neîncetate. Sute de rachete şi de obuze au fost lansate împotriva acestei minuscule fâşii de teren, în fiecare zi, făcând în mod regulat morţi şi aducându-i la disperare pe toţi locuitorii.

Eu însumi, în orice caz, ştiu ce înseamnă asta. În 1974, unitatea de commando din care făceam parte a petrecut aproape şase luni în craterul fortificat al unui vulcan stins aflat la 40 de km la sud de Damasc. În fiecare zi, artileria siriană de hărţuia, iar armele noastre uşoare nu puteau dea replica. Uneori nu era vorba decât de un obuz, alteori era urmat de o sumedenie de rachete Katyuşa. Am avut foarte puţine pierderi: doi răniţi şi un mort, în tot acest timp, dar sistemul nostru nervos era franjuri. Încetaserăm să ne spălăm pe dinţi şi să ne radem – aceste lucruri îşi pierd sensul când moartea este atât de iminentă. Încetasem să mai scriem scrisori. Chiar etapele de luptă cele mai intense, în mijlocul zecilor de camarazi omorâţi, erau preferabile bombardamentului neîncetat. Locuitorii Gazei, copii, bărbaţi şi femei, au îndurat mai mult de un an de disperare agravată de bombardamente aerine, de care noi am fost protejaţi datorită superiorităţii aeriene israeliene.

Tactica israeliană în Gaza seamănă cu strategia “înfometării până la îngenunchere” aplicată de Pentagon în Vietnamul de Nord, conform Documentelor Pentagonului, proiectul strategic cel mai monstruos din întreg secolul XX.

“Atacurile împotriva populaţiei civile pot nu numai să suscite un val de indignare contraproductivă, atât la noi cât şi în ţară, dar creşte şi riscul ca războiul să se extindă în ţările vecine. Distrugerea barajelor şi a ecluzelor, în schimb, nu omoară pe nimeni, nu îneacă pe nimeni. Provocând inundarea orezăriilor, populaţia este constrânsă la înfometare (care poate omorâ mai mult de un milion de persoane) înainte ca să i se furnizeze un ajutor alimentar, pe care îl vom oferi de altminteri tot noi, la masa tratativelor.” [1]

Dacă evreii ar trebui să bombardeze şi să trimită în lumea de dincolo o sută de mii de locuitori ai Gazei, ar există fără îndoială un “val de indignare”, în timp ce distrugerea, înfometarea şi setea sunt la fel de eficace, şi perturbează mult mai puţin conştiinţa mondială. Distrugerea centralei electrice din Gaza era de altminteri o decizie absolut profitabilă: instalaţia, construită şi asigurată de Statele Unite, făcea concurenţă companiei de electricitate israeliene pentru furnizarea de energie electrică locuitorilor Gazei.

Chiar dacă ar fi fost redusă la 50% din capacitate, staţia tot ar fi făcut concurenţă monopolului evreiesc pentru furnizarea de energie [2]. Dar acum s-a terminant, oamenii din Gaza vor fi obligaţi să cumpere toată electricitatea de la evrei cu un preţ cu mult mai ridicat. Împreunând beneficiul cu plăcutul, această distrugere a permis şi însetarea palestinienilor, pentru a completa înfometarea, în măsura în care prin Gaza nu trece nici un curs de apă, şi în care este nevoie de electricitate pentru a acţiona pompele.

Şi totuşi, în timpul scurtei perioade de “independenţă” a Gazei, oamenii au dovedit că sunt oameni, şi nu şoareci. Lansând cu încăpăţânare rachetele Kassam, şi-au maniestat spiritul imposibil de frânt: au refuzat să se plece, chiar şi când mureau de foame. Kassam este cu greu o ceva ce poate trece drept o armă, în accepţia modernă a acestui termen. Este vorba de o armă medievală, o catapultă, cel mult. O bucată de fier propulsată de un aparat simplu, fără încărcătură explozivă. Fabricam şi lansam rachete asemănătoare atunci când eram copii. Desigur, o bucată de fier poate omorâ în cazul improbabil în care atinge o ţintă umană, dar nu se întâmplă des.

Raidul curajos şi bine pregătit împotriva unei unităţi de asediatori israelieni a restaurat stima noastră pentru capacităţile de combatanţi ale oamenilor din Gaza. Nu e simplu să ataci nişte tancuri cu mâinile goale. Bineînţeles, Israelul a înhăţat pretextul acestui atac curajos pentru a întreprinde re-invadarea Gazei, dar adevărul nu poate fi ascuns: Haaretz a revelat în ediţia sa din 29 iunie 2006 faptul că proiectele de arestare masivă a conducerii palestiniene şi pentru re-invadare fuseseră eşafodate cu mult timp înainte.

Guvernul israelian a calificat raidul în aceşti termeni: “un atac terorist grav şi oribil a fost dus la îndeplinire de facţiuni palestiniene, conducând la moartea a doi soldaţi, un rănit şi răpirea lui Şalit.” Prietenul nostru Jeff Blankfort a subliniat cu îndreptăţire: “S-ar zice că Şalit era un băieţel prins în capcană de un satir notoriu în timp ce mergea să cumpere bombonele la băcănia din colţ, şi nu un soldat aflat în serviciu activ.”

Profesorul palestinian şi creştin Azmi Bişara, membru al parlamentului, a spus pe bună dreptate despre combatanţii rezistenţei: “Câteva persoane au ales să riposteze la uciderea civililor palestinieni prin atacarea unei instalaţii militare israeliene. Au făcut alegerea cea mai dificilă, şi au ales drumul cel mai periculos. Cei care nu-au mers niciodată pe acest drum, care nu au făcut acest sacrificiu, care nu şi-au pus curajul la încercare cu această ocazie, sau care fac crize de nervi în întunericul tunelului, cei care au un minim de sentimente delicate în faţa suferinţelor palestinienilor ar putea cel puţin să ne scutească de ruşinea de a vorbi de terorism.”

Şi iată, atunci când evreii atacă, este vorba de un război, iar dacă sunt atacaţi, este vorba de terorism! Uri Avnery a numit acest lucru “război unilateral”, consecinţă a “retragerii unilaterale”. Dar acest unilateralism este o trăsătură constantă a raporturilor dintre evrei şi autohtoni: de fiecare dată când evreii îi atacă pe autohtoni, este vorba de răzbunare legitimă, şi dacă primesc lovituri, este un pogrom. Înainte ca evreii să-i calomnieze pe palestinieni tratându-i drept terorişti, îi copleşeau de injurii pe vecinii precedenţi, fie că e vorba de polonezi, de ucrainieni, de spanioli sau de germani, tratându-i drept ansemiţi perverşi şi infra-umani. Dacă respingem calomnia la adresa palestinienilor, vom putea reconsidera acuzaţiilor lor împotriva altor autohtoni,şi tot discursul oficial despre suferinţa evreiască se va nărui.

În consecinţă, problema Palestinei, sau mai degrabă problema relelor tratamente pe care evreii le administrează goyim va apare ca o probleme veche, pentru că modul în care evreii acţionează astăzi este probabil acelaşi ca cel pe care îl practicau, atunci când puteau, cândva. Cu mult înainte ca zidul apartheid-ului să decoreze Palestina, evreii nu-i autorizau pe spanioli să intre în cetatea Lucena, în care erau stăpâni [3]. Cu mult înainte de a bombarda Gaza, umpluseră rezervorul de la Mamilla din Ierusalim cu sângele creştinilor asasinaţi.

Iată o veste bună pentru descendenţii evreilor: ni s-a făcut o spălare a creierului pe baza urii îndreptate împotriva unei umanităţi despre care ni s-a spus că este “antisemită”. Violul Gazei se petrece acum, şi înţelegem că umanitatea avea dreptate şi că era bună, în timp ce noi eram pe un drum greşit. Ar fi mai bine să ne găsim de partea celor care greşesc decât să acuzăm întreaga umanitate, căci fiecare se poate căi pentru rătăcirea lui personală. Este mai bine să fii prigonit pentru propriile tâmpenii decât pentru propria rasă. E mai puţin onorabil, dar mai uşor de vindecat.

Înţelegerea acestor lucruri a început să-şi facă drum în conştiinţa noastră. Anwar Sacca, un locuitor al Jaffei, a adresat o scrisoare către Tikkun Magazine: “De-a lungul istoriei, din nefericire nu doar pentru evrei ci şi pentru întreaga lume, [evreii] au fost întotdeauna supremii auto-distrugători. În calitate de minoritate rezidând în orice ţară şi bucurându-se de cetăţenie ei, s-au situat întotdeauna împotriva concetăţenilor lor, dominând complet economia, mass-media, modul de viaţă, etc… şi asta fără limite, într-atâta încât au provocat consecinţe atroce, şi au trebuit să plătească un preţ foarte ridicat. Aceeaşi situaţie se reproduce în Palestina…”

Violul Gazei este în acord prea bine cu schema seculară. Conducerea evreiască nu a încercat niciodată să lase goyim captivi să ducă o viaţă normală – mai uşor ar fi devenit pisicile vegetariene. Orice fac, aşteptaţi-vă la mai rău. Timeo Danaos et dona ferentes: “Comportamentele lor amabile sunt mai periculoase decât crimele clare.” În anii 1880, Dostoievski profetiza: dacă într-o zi evreii ajung la putere, îi jupoaie pe goyim de vii. În Palestina, această profeţie se realizează. Nu este vorba de calităţi evreieşti înăscute: un evreu poate fi bun şi să facă binele, un evreu se poate căi, dar “evreii” nu pot, în măsura în care această entitate politică există tocmai pentru a intra în concurenţă cu autohtoni şi să-i combată, fie în Palestina fie aiurea.

Ideologic, un stat evreiesc va acţiona “evreieşte”, adică luptând împotriva autohtonilor şi a Bisericii, fie că este vorba de cea creştină sau cea islamică. “Dacă evreii de altădată ar trebui să se întoarcă, scria Simone Weil, ar distruge bisericile şi ne-ar masacra pe toţi.” Tradiţia evreiască este în modul cel mai josnic etnocentrică şi dezumanizează dizidenţii cu o plăcere inegalabilă, scria Ed Herman în Trimful Pieţei [4]. În statul evreiesc, evreii de altădată s-au întors, iar tradiţia evreiască a devenit regină.

Din această cauză Hamas avea dreptate să refuze recunoaşterea statului evreiesc: acesta nu poate în nici un fel să devină un vecin suportabil, fie că e condus de Peres şi partidul muncitoresc, sau de partidul Kadima al lui Olmert, sau chiar, într-un caz extrem de improbabil, de Uri Avnery. Acest stat trebuie desfiinţat, la fel ca şi statul extrateritorial al Asasinilor, care domina cândva Orientul Apropiat. Asasinii îşi trăgeau puterea de la talentul şi experienţa lor în a-i asasina pe conducătorii cei mai eminenţi dintre cruciaţi şi dintre musulmani, în timp ce nu lăsau în viaţă decât conducătorii slabi care n-ar fi îndrăznit să-i atace.

Evreii fac acelaşi lucru. Uneori cu sabia, alteori cu banii, alteori cu mass-media, dar nici o personalitate puternică n-a putut să prindă contur în sfera lor de influenţă.

Asasinatele prin mass-media sunt cele mai frecvente, şi este un subiect bine documentat. Dacă decid să elimine o persoană pe calea mediatică, încearcă să evite orice referinţă la numele ei. Dacă nu merge, practică atacul ad hominem, răspândind minciuni şi distorsiuni. Este tratamentul de care au beneficiat recent conducătorii Iranului: presa evreiască au răspândit minciuna conform căreia iranienii ar încerca să-i decoreze pe toţi evreii cu o stea galbenă. Minciuna a fost rapid dezminţită, dar retractarea a apărut pe ultimele pagini ale ziarelor, odată ce răul era deja făcut. Politicienii Statelor Unite care au încercat să controleze ordinele evreieşti au fost în general asasinaţi de mass-media evreiască, şi s-au găsit în abandon total.

Asasinatele prin bani sunt la fel de frecvente, este suficient să menţionăm eminentul industriaş american Henry Ford care încercase să combată influenţa evreiască. Într-o zi a primit o ofertă pe care n-o putea refuza. S-a scuzat, şi-a ars cărţile şi s-a pocăit. A preferat asta distrugerii imperiului său de automobile.

Asasinatele cu sabia au avut loc atunci când nimic altceva n-a mers: Lordul Moyne, Folke Bernadotte, Şeikh-ul Yassine. Sute de lideri palestinieni au fost asasinaţi de către evrei. Un număr recent din Haaretz menţionează operaţiunea Zarzir, un proiect “de anvergură, operaţional, un program de asasinate la scară naţională” vizând conducătorii inamici, atât politici (ca Emile Huri) cât şi militari, precum Hassan Salameh şi Abdel Khader al-Husseini. Khaled Meşal a scăpat unei tentative de asasinat pe muche de cuţit, când asasinii israelieni încercau să-i inoculez eotrava în ureche, într-un stil cât se poate de shakespearian.

Altădată, salvarea veni de acolo de unde nimeni nu o aştepta: Asia occidentală a fost cucerită de către mongoli, şi aceşti războinici înfricoşători îi ţinură pe Asasini ascunşi în munţi, apoi le zdrobiră conspiraţia. Descendenţii Asasinilor sunt ismaeliţi inofensivi, oameni paşnici care nu mai tulbură pacea. Dacă nu ajungem să reglăm problema, noii mongoli vor destrăma statul Sodomei şi-i vor face pe descendenţii evreilor la fel de blânzi ca şi pe ismaeliţi.

Dar există un mijloc mai puţin brutal de a trata problema: introducând reciprocitatea în locul unilateralismului. O cronică medievală ne spune că un rege evreu al khazarilor a zis unui vizitator musulman: “Vrem să distrugem toate bisericile şi moscheile din regatul nostru, dar nu putem s-o facem de teamă ca ei să nu distrugă sinagogile din Bagdad şi Constantinopole.” Desigur, dacă în replică la distrugerea centralei electrice din Gaza, ar fi fost aruncată în aer o centrală energetică israeliană în Cezareea, şi dacă evreii ar fi trebuit să petreacă vara palestiniană fără climatizare, ei n-ar fi continuat ostilităţile. Dacă evreii din Europa şi-ar vedea drepturile reduse la cele pe care le acordă palestinienilor, Palestina ar fi liberă o zi mai târziu.

Dar de ce să ne complacem într-o visare cu ochii deschişi? Cine ar putea duce la bun sfârşit o asemenea acţiune? Arabii sunt îngenuncheaţi. Cucerirea americană a Irakului a eliminat ultimul stat arab independent. Iranul este agresat şi el, iar puternicul său stat musulman îi mulţumeşte zilnic lui Dumnezeu că încă n-a fost bombardat. Siria este în colimatorul Statelor Unite, ajutate de francezi. Nobilii combatanţi ai Hizballah au salvat demnitatea arabă prin faptele lor demne de admiraţie, dar nu izbutesc să atingă definitiv monstrul. Niciodată, de la Saladin încoace, Orientul Apropiat n-a fost atât de dezarmat şi de neputincios.

Europa şi America sunt şi ele îngenuncheate. Nici o figură mediatică nu îndrăzneşte să obiecteze la adresa Drang nach-ului evreiesc din Gaza. “De ce nu mişcaţi nici un deget?” a exclamat Jonathan Steele (6 iulie, “Răspunsul Europei la asediul Gazei este ruşinos”). Nu cunoaşteţi răspunsul, domnule Steele? Toţi cei care au încercat au fost trataţi invariabil de antisemiţi şi de neo-nazişti, şi-au pierdut mijloacele de existenţă şi reputaţia. O ştiu prea bine, pentru că am încercat să-i apăr pe palestinieni, şi am primit un pumnal în spate de la un cuplu de ne-evrei militanţi pentru Palestina, domnii Ali Abunimah şi Nigel Perry, de la site-ul Electronic Intifada, urmaţi de alţi militanţi pentru Palestina. Dacă cineva ca Şamir din Jaffa este atacat în acest fel, la ce se poate aştepta un oarecare Dupont sau un John Smith din Wisconsin? Toţi cei care au încercat să-i apere pe palestinieni au avut dreptul la acelaşi tratament, imediat ce au încălcat legea legilor: niciodată să nu pronunţe cuvântul care începe cu “e”. Desigur, nu-mi pare rău că am spus adevărul, pentru că dacă tăcem, pietrele vor striga.

Palestinienii nu au nici o şansă să ajungă la liman atâta vreme cât noi nu ne-am eliberat de controlul mental evreiesc. Şi aici poate este util să ne întoarcem către un cuvânt care începe cu “i”, cuvântul care este mai puternic decât cel care începe cu “e”: Iisus. Servilitatea actuală a Occidentului a început cu un pas foarte mic. În anii ’60, Bisericile occidentale au retras din liturghie rugăciunea “Oremus pro perfidis Judaeis”, adică “Ne rugăm pentru evreii perfizi, fie ca Dumnezeu Domnul nostru să îndepărteze voalul de pe inima lor, şi ei să cunoască lumina adevărului Său care este Domnul nostru Iisus Hristos, aşa încât să fie eliberaţi de domnia întunericului.” Această rugăciune a fost considerată “antisemită”, în ciuda faptului că nu este decât un ecou îndepărtat al rugăciunii “Şepokh Hamatha”: “Doamne, fie ca furia Ta să se abată asupra goyim care nu cunosc numele tău.” Dar evreii şi-au păstrat rugăciunea vindicativă, în timp ce creştinii rătăciţi şi supuşi au abandonat rugăciunea lor cea plină de milă. Spuneţi azi această rugăciune, spuneţi-o în biserica voastră, daţi-l afară pe preotul care nu îndrăzneşte s-o spună, şi mîine vă va dispărea rictusul adus de neplăcerile evreieşti. Iar Gaza, ca şi sufletul vostru, va fi salvată. Şi dacă şi rugăciunea vă va fi ascultată, evreii vor fi şi ei salvaţi.

Cf. versiunea in limba franceza.

Chavez at UN calls Bush 'the devil'