“Acţiunea armatei israeliene este o agresiune nejustificată desfăşurată în stilul lui Hitler, în manieră fascistă.” (Preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez)
“În mod clar, Preşedintele Chavez trebuie să reia contactul cu realitatea atunci când se pronunţă asupra conflictului din Orientul Apropiat.” (Abraham H. Foxman, Directorul Naţional al Anti-Defamation League)
Există o modă printre noi toţi, vocile critice la adresa Israelului şi a zionismului. Din vreme în vreme comparăm Israelul cu Al Treilea Reich, punem pe picior de egalitate armata israeliană şi Wehrmacht-ul, găsim o asemănare între tactica Forţelor Aeriene Israeliene şi tehnica blitz (fulger) a Luftwafe, asociem ocazional crimele de război ale lui Şaron şi ale lui Olmert cu cele ale lui Hitler. Eu însumi am căzut în această capcană de câteva ori. Dar acum am ajuns la o concluzie. Acest mod de a vorbi trebuie să fie oprit odată pentru totdeauna.
A-l privi pe Hitler ca pe suprema formă a răului nu este nimic altceva decât adoptarea unui discurs ziocentric. A-l privi pe Hitler ca pe cel mai rău om cu putinţă iar Al Treilea Reich ca pe încarnarea Răului este totuna cu a da drumul Israelului din cârlig. A-l compara pe Olmert cu Hitler este a furniza Israelului şi lui Olmert un metaforic scut moral. Această logică îl menţine pe Hitler pe un piedestal, iar pe Olmert undeva într-un con de umbră.
Mama mea, o femeie într-adevăr foarte inteligentă, m-a provocat în urmă cu mult timp: “Spune-mi, Gilad, de ce tu şi prietenii tăi comparaţi întotdeauna Israelul cu naziştii? Nu este Israelul suficient de rău?” La vremea aceea am găsit remarca ei mai degrabă amuzantă, dar instinctul cinic al mamei mele a fost mai mult decât corect. Israelul este cu adevărat “suficient de rău”. Israelul a stabilit deja o interpretare unită a noţiunii de răutate pe care a izbutit s-o facă superioară oricărei alte noţiuni de Rău. A venit vremea să fim conştienţi de faptul că Israelul şi zionismul sunt ultima formă a Răului, fără nici o comparaţie. Şi ca şi cum n-ar fi suficient, spre deosebire de nazism, care aparţine trecutului, răutatea zionismului este o crimă aflată încă în desfăşurare, în plină înrăutăţire. Chavez are cu siguranţă absolută dreptate să spună ce a spus, totuşi trebuie să-i reamintesc adorabilului preşedinte venezuelean că Hitler n-a distrus o ţară fără cel mai mic motiv, şi acesta este exact ceea ce au făcut israelienii în Liban timp de patru săptămâni şi în Gaza timp de ani şi ani. Analizarea carnajului şi a devastării din Liban nu lasă nici un loc pentru dubiu. Actuala brutalitate israeliană este nimic altceva decât răutate de dragul răutăţii. O sentinţă care nu cunoaşte mila. Israelul este o resurecţie colectivă devastatoare a biblicului Samson. Este o reprezentare modernă a bărbatului care ucide femei, copii şi bătrâni, a stăpânului evreu victorios al răzbunării oarbe nedescriminatorii.
Timp de ani de zile, liberali respectuoşi ai corectitudinii politice prezentându-se pe ei înşişi ca pe nişte oameni de stânga au persistat în afirmaţia că agresiunea israeliană trebuie să fie înţeleasă în termeni expansionişti colonialişti. Această direcţie de gândire este încă promovată de numeroşi activişti evrei pentru pace din întreaga lume. Raţiunea este simplă: atâta vreme cât Israelul este un stat colonialist, arhaica paradigmă marxistă ortodoxă a secolului al XIX-lea poate fi aplicată conflictului. Mai mult decât atât, dacă Israelul este într-adevăr o forţă expansionistă colonialistă regională, atunci nimic nu este categoric rău cu israelienii, care sunt exact cum au fost britanicii, dar cu 150 de ani prea târziu.
Nonsens! Interpretarea de mai sus este fundamental greşită şi în mod deliberat falsă. Mai mult decât atât, nu mai este aplicabilă, nici măcar în calitate de frunză de smochin iudeocentrică şi corectă politic. Este suficient să priveşti devastarea lăsată în urmă de Forţele Aeriene Israeliene, să iei în calcul morţii şi masacrele din Liban pentru a-ţi da seama că nu este loc pentru dubiu. Aceste lucruri nu au nimic în comun cu colonialismul sau expansionismul. Liban şi Beirut nu sunt şi nici n-au fost vreodată parte din Lebensraum-ul la care aspiră zionismul. Pe de altă parte, până în anii ’60, israelienii erau complet siguri că Libanul va fi prima ţară arabă care va face pace cu statul evreiesc. Israelul nu a avut nici un interes la nord de râul Litani şi în ciuda acestui fapt, Israelul a distrus acum orice pod libanez, orice aeroport, orice staţie de energie electrică. Au fost bombardate spitale, au fost şterse de pe faţa pământului sate şi cartiere, o mie de civili libanezi şi-au pierdut vieţile şi peste un milion de cetăţeni au devenit refugiaţi şi şi-au pierdut locuinţele. A venit vremea să ne ridicăm şi să spunem că - spre deosebire de nazişti, care aveau respect pentru alte mişcări naţionaliste, inclusiv zionismul – Israelul are zero respect pentru oricine altcineva, inclusiv faţă de vecinii apropiaţi. Comportamentul israelian ar trebui să fie receptat ca ultimul barbarism biblic vulgar, înrudit cu canibalismul. Israelul nu este nimic altceva decât răutate de dragul răutăţii. Este răutate fără comparaţie.
Aşadar, nu este loc pentru o comparaţie între Israel şi nazişti. Dacă trebuie făcută o comparaţie, atunci israelienii au câştigat campionatul mârlăniei şi motivele sunt vizibile. Germania nazistă a fost o tiranie, Israelul este o democraţie condusă de un guvern de unitate naţională de centru-stânga. În timp ce nu avem nici un instrument obiectiv care să determine aprobarea poporului german pentru crimele naziste (înainte de toate, germanii nu au fost informaţi despre crimele naziste; în al doilea rând, nu a existat nici un sistem activ şi independent de sondare a opiniei publice în Germania acelor vremuri), israelienii aprobă colectiv crimele guvernului lor în Liban şi acest fapt este documentat în mod zdrobitor de nenumărate sondaje de opinie.
Naziştii erau într-adevăr expansionişti precauţi, ei încercau să preia oraşele şi pământul intacte. Covoarele de bombe şi ştergerea completă de pe faţa pământului a zonelor populate, atât de iubite de politicienii şi militarii israelieni (ca şi de anglo-americani), n-au fost niciodată o tactică nazistă. Aparent, Israelul nu se străduieşte să cucerească Libanul, israelienii nu par să fie interesaţi în pământul libanez. Ei doar vor să-l demoleze. Ne putem întreba ce anume vor ei cu adevărat să obţină. De fapt, nimeni din Israel, sau de aiurea, nu ştie. Vor să desfiinţeze Hizballahul? Ce este sigur este că au obţinut exact opusul acestui lucru. Impresia lor că Hizballah este o facţiune minusculă (a unei miliţii deţinute de o minoritate fundamentalistă) care ar putea fi înlăturată fără nici un efort apare ca o teză ridicolă pe zi ce trece. Nu numai că a dat dovadă a fi o forţă care trebuie luată în calcul, dar acum Hizballah este acum susţinut de 85% dintre libanezi, incluzând populaţia creştină (în proporţie de 80%). A dorit Israelul să-şi menţină puterea de ameninţare? În mod cert a obţinut exact contrariul. În acest moment, fiecare arab ştie că armata israeliană nu mai este chiar atât de superbă pe cât era odată. De fapt, fotografiile militarilor israelieni care şi-au uitat cizmele pe pământul libanez o spun tuturor. În acest război, soldatul israelian şi-a aruncat cizmele pentru a putea fugi mai uşor ca să scape cu viaţă. A vrut Israelul să aducă mai multă securitate pentru centrele sale de populaţie? În mod cert a obţinut exact opusul. Cu cât mai mult a lovit Israelul infrastructura Libanului, cu atât mai mare a fost barajul de rachete care a căzut deasupra oraşelor israeliene. De fapt, este doar o chestiune de timp până când Tel Avivul va gusta din ceea ce înseamnă viaţa în Gaza şi Beirut. Într-adevăr, Israelul nu are nici plan, nici strategie. În locul lor practică cele mai josnice forme de zel barbar colectiv. Israelienii demolează de dragul demolării. Israelul este cu adevărat o formă a Răului fără nici o comparaţie.
Totuşi, trebuie să admitem că naziştii erau destul de buni când era vorba de provocarea ultragiului internaţional. Nu mulţi l-au iubit pe Hitler în afara lumii germane (şi a aristocraţiei engleze). Pe de altă parte, canibalismul israelian este adorat de câţiva lideri occidentali, iar Blair, Bush şi chiar Merkel sunt înfricoşaţi de ideea de a se opune barbarismului zionist. Dacă nazismul a fost înfrânt 12 ani mai târziu după preluarea puterii, brutalitatea zionistă funcţionează ca un bulgăre de zăpadă al mâniei respingătoare care nu cunoaşte limite şi sfârşit. Se rostogoleşte peste Occident şi atrage de partea sa forţele cele mai degenerate, fie că este vorba despre Blair şi tagma lui sau câţiva fundamentalişti americani creştini. Scopul zionismului este transformarea planetei într-un câmp de luptă sângeros. Pentru moment reduce instituţia Naţiunilor Unite într-o păpuşă americană neoconservatoare. A venit vremea să admitem că zioniştii se află în centrul însuşi al aşa-zisului “conflict între civilizaţii”. Dacă nazismul era o mişcare naţionalistă expansionistă cu ambiţii totuşi limitate, statul evreiesc şi lobiurile sale zioniste încearcă să reînvie spiritul cruciadei globale în numele unui război religios bizar (iudeo-creştinii împotriva musulmanilor). Dacă vrem să salvăm această lume, dacă încercăm să trăim într-o planetă umană, trebuie să ne concentrăm asupra celui mai mare inamic al păcii, cei care sunt răi de dragul răutăţii: statul israelian şi zionismul.
A venit vremea să nu ne mai ascundem şi s-o spunem cu voce tare. Israelul şi zionismul pun în pericol lumea, aşa cum o ştim noi. Nu doar Libanul, Palestina şi arabii sunt cei care suferă. Acum Marea Britanie şi America sunt târâte într-un război idiot. Întregul Occident este chemat să salveze ceea ce israelienii au lăsat în Liban. Trebuie să ne de-zionizăm cu toţii înainte de a fi prea târziu. Trebuie să admitem că Israelul este forma cea mai malignă a răului, şi nu Germania nazistă. Abe Foxman şi ADL sunt corecţi într-o anume privinţă: cu toţii trebuie să reluăm contactul cu realitatea. N-ar trebui niciodată să comparăm Israelul cu Germania nazistă. Dacă vorbim de Rău, Israelul a luat-o în frunte.
Cf. versiunea în limba engleză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu