A fi sau a nu fi sub ocupație -- de la Ierusalim la București

                                Punctul de control Qalandya, Ierusalimul de Est

Războiul împotriva covidului pare a urma același tipar cu războiul împotriva terorismului: nu e menit să fie câștigat, e menit să fie perpetuat la nesfârșit. Industria armamentului nu are nimic de câștigat de pe urma păcii, iar industria farmaceutică nu are nimic de câștigat de pe urma oamenilor sănătoși. E important să fim declarați bolnavi, pentru ca niște bogați să își lărgească și mai mult punga. 

N-am mai scris de mult pe tema conflictului israelo-palestinian, dar modalitatea în care statul român a decis să se ocupe de așa-numita pandemie a făcut să îmi fie imposibil să nu remarc similarități între statutul de popor ocupat al palestinienilor și al nostru, al românilor la nivel local, și al pământenilor, la nivel global. Statul Israel justifică ocupația militară din Cisiordania și Gaza ca măsură sau mecanism de „apărare” împotriva terorismului. Guvernul nostru (și altele de pe mapamond) se folosește de pretextul pandemiei pentru a justifica tot niște politici de ocupație. Sistemele de control sunt aceleași. Că e vorba de lockdown-uri, de izolare, de program strict de circulație, de reprimarea protestelor, de poliția gândirii, numiți toate „măsurile” cu care avem de-a face de un an de zile -- ele pot fi regăsite în politicile israeliene aplicate palestinienilor începând cu războiul din 1967. Lucrurile acestea sunt noi pentru români, pentru francezi, pentru americani, dar ele erodează viața palestiniană de zeci de ani. Viețile lor sunt guvernate de decizii arbitrare, absurde, de decenii. 

Jeff Halper, un antropolog american care trăiește în Israel din 1973, scria că „Israel-Palestina este microcosmosul lumii mai mari.” Ceea ce se întâmplă acolo are o importanță din ce în ce mai mare pentru restul lumii. Statul Israel testează pe palestinieni tactici, armament, sisteme de supraveghere și de securitate, care mai apoi sunt exportate în întreaga lume. Dacă avem un prototip pentru opresiune domestică, acela este Palestina. Într-un fel, e ca și când ceea ce se întâmplă în Palestina a fost o repetiție pentru ceea ce urma să se întâmple la nivel global. Sigur, palestinienii și-au luat și porția de război în toată regula, și nu o dată. Dar poți lupta și subjuga un popor nu doar cu tancuri, submarine nucleare și F-35-uri. Te poți folosi cu succes de detenții în masă, închidere a afacerilor, închidere a școlilor, înăbușirea protestelor, transformarea vieții cotidiene într-un calvar birocratic, impunerea restricțiilor de circulație, interdicția de a ieși din casă după o anumită oră -- iar israelienii s-au dovedit a fi foarte inventivi la acest capitol. Sună cunoscut? Mai rămâne să fim aruncați în pușcărie pentru proteste și postări pe Facebook, că în rest le cam avem pe toate. Și iată cum comportamentul Israelului față de palestinieni nu rămâne o problemă izolată, născută din niște circumstanțe istorice și religioase unice, el devine o crimă internațională care ne afectează pe toți. De fapt, Israelul chiar se laudă cu ocupația palestinienilor, deoarece metodele și tehnologia sa sunt atât de marketabile, atât de vandabile. Iar isteria covid nu e prea diferită de exploatarea emoțională a „terorismului”: un pericol adevărat dar limitat este manipulat cu neobrăzare pentru a intimida publicul să accepte măsuri care sunt mult nasoale decât răul pe care se presupune că îl vindecă.  

Așa că întrebarea nu este dacă ocupația israeliană a fost exportată dincolo de granițele Palestinei -- lucrul acesta e cât se poate de evident. Întrebarea este dacă avem curaj să recunoaștem acest lucru. Întrebarea este dacă suntem pregătiți să luptăm împotriva acestei ocupații, când și unde are loc aceasta.