Ierusalimul cui?

după prof. R. J. Zwi Werblowsky, ”The Meaning of Jerusalem to Jews, Christians, and Muslims”


O modalitate prin care oamenii au experimentat și cristalizat sentimentul sacralității a fost prin relația lor cu spațiul. Există pământuri sfinte -- pământuri considerate sfinte prin virtutea legăturii ce conectează grupuri de oameni la pământul pe care aceștia trăiesc. Este o legătură de recunoștință și iubire care adesea și de multe ori imperceptibil, se transformă în venerare. Există locuri sfinte care sunt diferite de pământuri sfinte, locuri unde divinul devine manifest, într-un fel sau altul, pentru ochii oamenilor și care sunt adorate și prețuite ca lucruri concrete, tangibile; mărturii ale realității divinului devenit vizibil în experiențele sau tradițiile teofaniilor, revelațiilor, miracolelor sau vieților oamenilor sfinți, definite spațial. Există orașe sfinte, care sunt diferite de locurile sfinte: orașe care și-au dobândit sfințenia ca rezultat al circumstanțelor și evenimentelor, sau există orașe care sunt sfinte deoarece, fie în teorie, fie în practică, au fost construite pentru a reflecta realitatea cosmică -- un soi de reflexie spațială microcosmică a cosmosului și a pământului său sacru așa cum este conceput și exprimat în tradiția mitologică.

Există orașe care sunt sfinte deoarece găzduiesc și posedă un obiect sfânt sau un altar. Mecca, Lhasa, Angkor, Roma și multe altele. Un exemplu modern este Tenri, în Japonia, care este un oraș sfânt nu doar pentru că este construit în jurul „buricului pământului”, sacrul kanrodai, ci și pentru că este construit potrivit unei căi divine.

Ierusalimul este oraș sfânt pentru trei mari religii. Ce a însemnat și ce înseamnă el pentru evrei, creștini și musulmani, care este natura legăturii lor cu acest oraș, care sunt originile caracterului său sacru sunt întrebări mai relevante poate ca oricând.

Pentru musulmani, Ierusalimul este al-Quds („Cel Sfânt”). Realitatea credinciosului musulman nu este neapărat aceeași cu realitatea istoricului. Pentru istoricul necredincios, realitatea este că profetul Mohamed nu a pus piciorul în Ierusalim. Statutul sacru al Ierusalimului în islam derivă parțial din creștinism și iudaism. Multe dintre ideile centrale ale islamului -- monoteismul, ziua judecății, responsabilitatea morală a omului pentru acțiunile sale -- se datorează moștenirii evreiești și creștine. Coranul adoptă și acceptă poveștile patriarhilor așa cum au fost trasate de iudaism și creștinism. Sfințenia Ierusalimului face parte din această moștenire și într-adevăr, direcția originală a rugăciunii (qibla) nu era către Mecca, ci către Ierusalim. Nu este locul și momentul potrivit pentru a discuta schimbarea direcției rugăciunii musulmane, există destulă literatură istorică și teologică pe tema aceasta. Există însă un faimos pasaj în Coran, sura 17:1, care merită atenție: „Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre.” Aceste cuvinte au fost interpretate, de la începutul islamului, ca descriind miraculoasa călătorie (isra') a profetului Mohamed de la Mecca la Ierusalim, de unde s-a urcat la ceruri (mi'radj).

De-a lungul timpului, moscheea Al Aqsa a devenit identificată drept „moscheea cea îndepărtată” din sura 17:1. Esența poveștii, cu relevanță pentru subiectul de față, ar putea fi formulată în felul următor: nu există zboruri directe de la Mecca spre ceruri; trebuie să faci o escală la Ierusalim. Prin această interpretare și această fuziune dintre isra' și mi'radj, islamul s-a legat de sfințenia tradițională a Ierusalimului în iudaism și creștinism și a integrat această moștenire în propriul său sistem religios.Capturarea Ierusalimului de către Kalif Omar în 638 a jucat un rol esențial în dezvoltarea acestei credințe și tradiții și a fost întărită odată cu construirea Domnului Stâncii în 691 e.n. și a moscheei Al Aqsa în 705 e.n. Pentru islam deci, orașul Ierusalim este sfânt deoarece conține un altar, un loc sfânt, locul -- potrivit tradiției -- de unde Mohamed s-a înălțat la ceruri.

Dacă în creștinism realitățile istorice (viața și moartea lui Isus) au creat realități religioase (învierea și înălțarea la ceruri) și ambele s-au combinat pentru a crea locuri sfinte, în cazul islamului, lucrurile stau exact invers. Credințele și pietatea au creat realități religioase, care, la rândul lor, au produs realități istorice care pentru credincios sunt la fel de solide ca orice altă realitate. Mai ales în islam, care nu face distincția între sferele religioase și seculare (inclusiv politice), așa cum face creștinismul, realitățile religioase au implicații cu consecințe legitime în sfera politică. Acest lucru rămâne adevărat chiar atunci când dimensiunea religioasă este supusă abuzului și manipulării în scopul intereselor pur politice.

Creștinismul posedă, după cum spuneam, realitățile istorice: nașterea, viața, crucificarea, moartea lui Isus. Pentru creștini Ierusalimul este sfânt datorită lucrurilor care s-au întâmplat acolo. Însă creștinismul a dezvoltat și o imagine abstractă a Ierusalimului, o imagine cerească a acestuia. Creștinii s-au concentrat asupra unei forme platonice a Ierusalimului ceresc care a servit pentru a transforma Ierusalimul terestru într-un memento despre Ierusalimul din ceruri. Adevărata casă a creștinului este Ierusalimul ceresc. Asta nu înseamnă că un bun creștin trebuie să ignore sau să disprețuiască Ierusalimul terestru, dar pentru el, adevăratul Ierusalim terestru, care este unit cu cel din ceruri, este oriunde este trăită o viață creștină exemplară. Noul Testament dezvăluie o puternică tendință spre „de-teritorializare” a conceptelor de sfințenie și, în consecință, o dizolvare a noțiunilor localizate spațial. Nu Templul este centrul, ci Hristos; nu Orașul Sfânt sau Pământul Sfânt sunt cele ce constituie o „zonă” de sacralitate, ci noua comunitate, trupul lui Hristos. Sfântul Augustin a promovat această de-teritorializare a Ierusalimului. În Ioan 7:37, Isus spune „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, iar Sf. Augustin scrie că aceste vorbe nu se referă la o călătorie într-un loc fizic, ci la o călătorie a spiritului, a inimii.

Imnologia creștină este aproape în mod exclusiv celestă. Însă mereu a existat în creștinism un conflict asupra tendinței de-teritorializării. După Augustin, unii creștini, protestanții mai ales, s-au concentrat din nou asupra Israelului ca pământul sfânt unde s-au petrecut toate evenimentele majore ale creștinismului și unde trebuie să se întâmple lucrurile viitoare înainte de a doua venire a lui Isus. De exemplu, pastorul evanghelic John Hagee și adepții săi au o viziune teritorială literală a Ierusalimului, la fel ca evanghelicii americani în general. Asta îi face să fie suporteri înfocați ai sionismului, deși pentru ei toți evreii care nu se vor converti la creștinism vor arde în iad. Iar cum aproape jumătate dintre evreii israelieni nu sunt religioși, nu cred în Dumnezeu, viziunea cu arsul în iad nu pare să-i deranjeze câtă vreme beneficiază de suportul politic al sioniștilor creștini.

În tradiția evreiască, Ierusalimul nu face parte din perioada de la Avraam până la ieșirea din Egipt; David este primul care a transformat Ierusalimul într-un centru religios și într-un simbol al unificării naționale a poporului lui Israel. Cuvântul Ierusalim sau Yerushalayim în ebraică, nu este menționat în cele cinci cărți ale lui Moise și apare pentru prima dată în cartea lui Ioșua. Sunt menționate cele două jumătăți ale numelui, dar nu unificate. Yerushalayim, spune tradiția evreiască -- mai precis Muntele Templului -- a fost locul unde Avraam aproape că și-a sacrificat fiul, pe Isaac. După ce a apărut un înger care i-a spus să nu își sacrifice unicul fiu, textul Genezei spune: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice şi azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” În ebraică verbul care a fost tradus prin „a avea grijă” este „lir'ot”, adică „a vedea”  („va vedea” =  „yireh”)

Cum se numea orașul înainte ca Avraam să îl redenumească Yireh? Trebuie să mergem puțin în urmă. După ce l-a salvat pe Lot din captivitate, Avraam a fost întâmpinat cu pâine și vin de către „Melchisedec, regele Șalemului.” O tradiție străveche spune că Melchisedec era de fapt unul și același cu Șem, fiul lui Noe, și că Șalem era acel loc pe care Avraam avea să-l redenumească Yireh. Deci Șalem este a doua jumătate a numelui: Yireh + Șalem = Yerushalayim. Midrașul ne dezvăluie procesul prin care Yireh și Șalem s-au unit într-un nume. „Spune Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, «Dacă voi numi locul Yireh, așa cum a făcut Avraam, bunul Șem se va plânge. Dacă am să mă refer la el ca la Șalem, bunul Avraam se va plânge. Mai bine îi spun Yerushalayim, iar numele va cuprinde felul în care era numir de amândoi: Yireh Șalem».”

La un nivel mai profund, Yireh Șalem înțelesul de „smerenie totală” (yirah înseamnă smerenie și teamă în ebraică). Sufletește, Ierusalimul nu este numai un petec de pământ sau un punct pe hartă. Este un loc special ce există în fiecare din noi, un loc unde suntem una cu Dumnezeu, profund acordați la prezența Sa. Yireh Șalem (sau Ierusalim) înseamnă deci, „smerenie totală”, o stare de beatitudine absolută în care omul este conectat la Dumnezeu.

Probabil că episodul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec, preotul-rege al Șalemului reflectă o ideologie ulterioară, post-davidică. Cert este că David a făcut din Ierusalim simbolul tranziției de la popor la națiune-stat. În cuvintele profesorului Shemaryahu Talmon, „Ierusalimul a devenit deci, simbolul și cea mai semnificativă expresie de tranziție de la «popor» la formarea unei «națiuni» și a unui «stat». Dar niciodată nu a fost supus și identificat cu noul fenomen social și deci, atunci când statul a încetat să existe, Ierusalimul nu și-a pierdut din importanța și valoarea simbolică pentru poporul evreu. Orașul, care în antichitate a suferit o transformare decisivă a semnificației sale, putea cu ușurință să se adapteze și readapteze la diversele situații istorice. De fapt, a făcut acest lucru vreme de multe sute de ani, fără să își piardă prestigiul și valoarea simbolică acordată de către David.” Într-adevăr, uluitorul și crucialul -- din punct de vedere istoric -- aspect al poveștii este profunzimea și tenacitatea cu care „conștiința Ierusalimului” a prin rădăcini în sentimentul, credința și teologia israelită. Ierusalimul era orașul pe care Dumnezeu l-a ales și acest aspect făcea parte atât din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său, cât și din legământul Său cu David și sămânța sa, și era la fel de permanent ca legământul Lui cu Natura. (Ieremia 31:34-39; 33:14-26)

Sensul Ierusalimului așa cum acesta a determinat înțelegerea de sine și conștiința istorică evreiască este zugrăvit în Profeți și în Psalmi. Ierusalimul și Sionul sunt sinonime, iar acestea au ajuns să însemne nu numai orașul, ci și pământul ca întreg și poporul evreu ca întreg. Aceste echivalări simbolice sunt o trăsătură permanentă a experienței evreiești încă din zilele psalmistului. Identificarea Sionului și Ierusalimului cu mama văduvită și îndurerată, care într-o zi se va bucura când copiii săi se vor întoarce la ea este unul din motivele imagisticii tradiționale evreiești. Scopul acestui articol nu permite nici măcar o sumară trecere în revistă a rolului Sionului sau al Ierusalimului în liturghia evreiască zilnică, în binecuvântările de după mese și în poezia și scrierile omiletice ale iudaismului medieval. Însă ce merită subliniat este rolul semantic al unui termen geografic ce numește o entitate istorică, dar într-un asemenea mod încât istoria rămâne ancorată într-un centru concret, geografic, atât în termeni ai originii (legământul pământului promis și orașul ales) și catastrofei și suferinței ulterioare (exilul, împrăștierea) cât și ai eshatologiei (restituirea și întoarcerea viitoare). Tradiția rabinică a preluat și dezvoltat și ea propria-i noțiune de Ierusalim ceresc. Dar prioritățile rabinice sunt inversate, dacă le comparăm cu schema creștină, unde tinde să domine simbolismul Ierusalimului ceresc. Devotamentul liturgic, pietatea populară, simbolismul religios și speranța mesianică -- inclusiv în formele secularizate din secolele al 19-lea și 20 -- sunt direcționate în primul rând spre Ierusalimul pământean ca simbol al regrupării, în această lume, a poporului pe pământul său promis.

Tradiția rabinică inversează cosmologia apocaliptică obișnuită, potrivit căreia Ierusalimul nu este decât o reflecție a celui ceresc. Midrașul spune: „...veți vedea că există și un Ierusalim deasupra, care corespunde Ierusalimului de dedesubt. Din pură dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu și-a făcut un Ierusalim în ceruri, pentru El.” Cu alte cuvinte, Ierusalimul pământesc nu reflectă un arhetip ceresc, nici nu își derivă semnificația din faptul că oglindește o realitate celestă. Potrivit acestei tradiții, împlinirea spirituală nu poate fi obținută minimalizând sfera istorică cu realitățile sale materiale, sociale și politice. Ierusalimul ideal, restaurat, al viziunii lui Ieremia este un oraș, nu un centru politic, forfotind de oameni și viață. „Căci dacă lucraţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţi care stau pe scaunul de domnie al lui David, suiţi în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor.” (Ieremia 22:4)

Pentru a-l cita încă o dată pe profesorul Shemaryahu Talmon, „În orice caz, chiar în punctul de apogeu al dezvoltării sale, ideea Ierusalimului celest așa cum a fost conceput de gânditorii evrei și chiar de către mistici, nu a pierdut niciodată legătura cu realitatea concretă. O fibră categorică a lumescului prezent pare să pătrundă religia evreiască normativă în toate ramificațiile sale.” Cea mai timpurie referire la un Ierusalim ceresc din literatura talmudică, pune următoarele cuvinte în gura lui Dumnezeu: „Nu voi intra în Ierusalimul ceresc până nu voi fi intrat mai întâi în Ierusalimul pământesc.”

Dacă este adevărat că termenii sinonimi Ierusalim și Sion au simbolizat realitatea istorică a unui popor și legătura sa cu un pământ, poate ne putem apropia de a înțelege etapele moderne, secularizate ale istoriei acestui popor. Mișcarea națională evreiască nu și-a luat numele de la o țară sau de la un popor, ci de la un oraș: sionism. Imnul mișcării sioniste, care în 1948 a devenit imnul național al Israelului, vorbește de „ochiul ce privește către Sion” și de speranța milenară de reîntoarcere pe „pământul Sionului și al Ierusalimului.” Imnul, ha-Tiqva („Speranța”), nu este poezie de calitate într-adevăr, dar cu toate ciudățeniile și sentimentalismul său, reușește să capteze conștiința esențială a poporului evreu, și anume că există o legătură indisolubilă cu pământul și că în centrul acestei legături se află Sionul, Orașul lui David. Ierusalimul și Sionul au devenit termeni geografici dincolo de geografie, dar nu fără geografie. Este o existență care pentru evreii religioși are dimensiuni religioase, dar care a putut fi reformulată de evreii seculari pentru sionism.

Ierusalimul, care a tot fost numit (din intenții lăudabile dar cu puțină justificare filologică sau chiar istorică) „orașul păcii”, a văzut poate mai multă vărsare de sânge, mai multe războaie, ură, cuceriri și conflicte distrugătoare ca orice alt oraș. Astăzi, argumentele și simbolurile religioase sunt puse în slujba intereselor și aspirațiilor politice și sunt folosite în ciocnirea dintre naționalismele conflictuale. Nicio experiență religioasă sau istorică, oricât de autentică și genuină, oricât de normativă pentru grupul care o afirmă, nu poate pretinde valoare și validitate normativă pentru posesorii altor experiențe, având propriile și distinctele lor articulări simbolice. Într-un anumit sens, există o diferență crucială între relația evreiască cu Ierusalimul, pe de o parte, și relația creștină și islamică pe de altă parte. Diferența a fost exprimată lucid de profesorul Krister Stendahl, care a scris că „Pentru creștini și musulmani, termenul de loc sfânt este o expresie adecvată a ceea ce contează. Aici sunt locuri sacre, sfințite de cele mai sacre evenimente, aici sunt locurile de pelerinaj, pe acest loc se concentrează cel mai fervent devotament religios. Iudaismul e diferit. Locurile sacre ale iudaismului nu au altare. Religia iudaică nu este legată de locuri, ci de pământ, nu de ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, ci de Ierusalimul însuși.”

Tradiția creștină a păstrat, într-adevăr, mare parte din amplitudinea și multe rezonanțe biblice ale cuvântului Ierusalim, deși cu mutațiile cauzate de „de-teritorializarea” creștină a conceptului, o mutare a accentului de pe centrul geografic pe centrul personal și -- mai general -- o orientare către categoriile universale ale persoanelor și comunității. Accentul cade pe Ierusalimul ceresc, Ierusalimul terestru fiind mai mult un memento al evenimentelor sacre petrecute aici. Deci, dacă nu cumva biserica va cădea din nou într-o mentalitate de tip cruciat, nu se prea pot naște conflicte politice.

Și cazul islamului este diferit. Faptul că un istoric non-musulman va considera legătura musulmană cu al-Quds ca bazată pe simpla legendă, este irelevant. Al-Quds, dimpreună cu tradițiile isra' și mi'radj, este adânc înrădăcinat în inima credinței și pietății musulmane. Este parte din supremul eveniment al istoriei religioase islamice. Dar acest lucru are și implicații politice: deoarece islamul nu a pretins niciodată să facă același tip distincții între sfera religioasă și cea seculară atât de caracteristice tradiției creștine. De aceea, interesele politice musulmane în Ierusalim nu au avut niciodată izul de ipocrizie pe care îl au adesea pretențiile creștine asupra orașului. Este adevărat că pentru islam Ierusalimul nu este un oraș sfânt în sensul evreiesc al expresiei. Strict vorbind, este vorba de un loc sfânt în Ierusalim. Dar simplu fapt că nobilul haram, „împrejmuirile cu care am fost binecuvântați” se află acolo, creează un motiv aproape natural pentru a face parte din dar al-Islam. Deși poate că argumentul și-a pierdut o parte din dimensiunea genuin religioasă (luând în calcul mărturisita calitate seculară a naționalismului arab modern împărtășit de arabi creștini, musulmani și revoluționari anti-musulmani), farmecul sacralității Ierusalimului este încă suficient de puternic încât să stârnească entuziasm și să inflameze pasiuni.

Pentru poporul evreu, după cum am văzut, Ierusalimul nu este un oraș ce conține locuri sfinte sau comemorează evenimente sacre. Orașul ca atare este sfânt și a servit, vreme de cel puțin două milenii și jumătate, drept simbol al existenței istorice a unui popor vânat, umilit, masacrat, dar care niciodată nu și-a pierdut speranța reîntoarcerii sale. Ierusalimul și Sionul au devenit locul și numele speranței și sensului existenței evreiești și al continuității sale din zilele în care, potrivit textelor biblice, Dumnezeu a vorbit despre un loc pe care l-a ales până în zilele unei întoarceri de care, oricât de improbabilă ar părea, evreul nu s-a îndoit niciodată. Înțelegând funcția simbolică a Ierusalimului în tradiția evreiască, putem vedea că până și folosirea seculară a acestui simbol are un dram de legitimitate. Când evreii seculari spun „Ierusalim”, este, mutatis mutandis, la fel ca în faimosul discurs al lui de Gaulle după ce a eliberat Parisul -- Parisul însemnând Franța și poporul francez, istoria sa, agonia sa și eliberarea sa.

Am ales intenționat acest ultim exemplu, deoarece există ceva tulburător în legătură cu el. Putem folosi acum, în secolul în care ne aflăm, simboluri religioase și/sau secularizate care pot cu ușurință deveni sloganuri politice trăgându-și o dubioasă vitalitate din rădăcinile lor mitologice? Ne putem angaja în politici constructive și responsabile din punct de vedere moral făcându-ne prizonierii simbolismului, oricât de venerabil și sfânt? Astăzi, la nivel politic și internațional, Ierusalimul nu mai e un simbol al sfințeniei și păcii, cât al conflictului și al aspirațiilor rivale. Cei ce iubesc Ierusalimul și îi doresc pacea și mai ales cei ce se numesc copiii lui Avraam și pentru care cuvântul „Ierusalim” încă este încărcat de înțelesuri adânci, cu siguranță nu vor uita că parte din sensul întipărit în inima cuvântului Yerushalayim/al-Quds a fost exprimat cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă de profetul Isaia (1:27): „Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate.”