Un băiat palestinian a fost împușcat în stomac și coloană
în timp ce venea de la școală. După opt ani de intrat și ieșit din spitale, i-a
fost amputat piciorul.
de Gideon Levy
Așa arată cineva
care a fost rănit de Forțele Israeliene de Apărare (!) – IDF, opt ani mai
târziu: jumătate de persoană, este purtat ca un sac în sufrageria casei sărăcăcioase
a familiei sale din tabăra de refugiați Al-Fawwar, din sud-vestul Hebronului.
Plânge încetișor. Are chipul supt, cenușiu și este paralizat de la brâu în jos.
Vreme de opt ani de zile a intrat și a ieșit din spitale – cel mai recent acum
câteva săptămâni, când piciorul drept i-a fost amputat din șold. I se instalase
o cangrenă ce îi amenința viața, din cauza escarelor provocate de prea mult
timp petrecut în scaunul cu rotile.
Vine dintr-o
familie de refugiați care nu își permite tratamentele nesfârșite și
spitalizarea continuă. Dar mama sa, Maryam, refuză să se dea bătută, se luptă
ca o leoaică pentru viața fiului ei. În timp ce el stă pe canapeaua din casa
lor îngrijită, cu capul plecat și cu lacrimile șiroind, mama ne spune povestea
lui – cronica grelelor lor încercări – de parcă nu ar fi și ea unul dintre
personajele acestei drame.
De fapt, cel care
are nevoie să audă povestea aceasta și să vadă consecințele acțiunilor sale
este soldatul care l-a împușcat pe Yakub Nassar, atunci în vârstă de 13 ani, în
timp ce venea spre casă de la școală, pe 8 ianuarie 2009. Dar asta e prea puțin
probabil să se întâmple. Măcar și-o aminti evenimentul? Pentru el probabil că a
fost doar încă unul dintr-o serie de incidente similare.
S-a întâmplat în timpul
operațiunii Cast Lead a armatei israeliene. Demonstrațiile împotriva uciderii
palestinienilor din Fâșia Gaza erau larg răspândite, iar Al-Fawar, tabăra de
refugiați din Cisiordania, nu era o excepție. În acea zi de ianuarie, Yakub, un
elev în clasa a șaptea, s-a intersectat cu o învălmășeală de aruncări cu pietre
către soldații care pătrunseseră în centrul taberei. Avea să fie ultima zi de școală
din viața sa. Un glonț dum-dum tras de un soldat israelian i-a lovit stomacul
și coloana vertebrală. Viața lui Yakub, așa cum o știa el, avea să ia sfârșit.
A fost spitalizat
la terapie intensivă într-un spital din Hebron, dar curând a devenit clar că
personalul medical de acolo nu îl putea ajuta. După ce Israelul i-a refuzat
accesul la instituțiile sale medicale – părinții lui Yakub și-au dorit să fie
transferat la Centrul Medical Hadassah din Ierusalim – a fost trimis la
spitalul Ibn al-Haitham din Amman, Iordania, unde a petrecut trei luni. Părinții
l-au însoțit, desigur, lăsându-l acasă pe celălalt copil și închiriind un
apartament în capitala iordaniană. Medicii din Amman au ajuns la concluzia că
Yakub nu avea să mai umble niciodată.
După ce s-a întors
acasă, au apărut mai multe complicații în urma unor infecții. De-a lungul
anilor, adolescentul a petrecut timp în diverse spitale din Cisiordania – Al-Ahali,
Alia, Yatta și Beit Jala; la fiecare câteva luni o problemă nouă și un spital
nou. Avea să petreacă o lună-două acolo, o săptămână acasă și tot așa, într-un
ciclu implacabil de-a lungul anilor. Cel mai probabil nu a primit un tratament
corespunzător. Cu siguranță nu a avut loc o reabilitare corespunzătoare.
În urmă cu
aproximativ un an, lui Yakub au început să îi apară escare de decubit, care au
devenit tot mai acute și mai dureroase. Mama sa l-a dus la spitalul din Yatta,
lângă Hebron, dar i s-a spus că nu se poate face nimic pentru el. Medicii au
avertizat-o, totuși, că starea lui cel mai probabil avea să se deterioreze
rapid și că viața îi este în pericol.
Maryam s-a dus la sediul
ministerului sănătății din Ramallah și le-a spus angajaților de acolo cât se
poate de categoric că nu pleacă până când nu se va găsi o instituție care să îi
trateze fiul muribund. Fără relații la Autoritatea Palestiniană (PA) este
foarte greu să obții ajutor, spune ea acum. Până la urmă PA a căzut de acord să
plătească pentru tratamentul lui Yakub în spitalul de recuperare din Beit Jala,
lângă Betleem.
Între timp, starea
băiatului s-a înrăutățit. A început să sângereze (din gură și alte părți), dar
în afară de niște transfuzii de sânge, personalul de la Beit Jala nu a știut ce
să-i facă. Piciorul drept al lui Yakub s-a umflat și s-a înnegrit. Viața îi era
în pericol imediat. Lui Maryam i s-a spus că singura șansă a băiatului său se
afla în Israel, unde spitalele au doctori mai experimentați și echipament
medical mai bun. I-a luat trei săptămâni să strângă toate autorizațiile de care
a avut nevoie pentru a-l transfera pe Yakub la un spital israelian. Mai întâi i
s-a spus că nu are voie să intre din motive de securitate. Apoi i s-a spus că
nu este loc pentru el la spitalul Hadassah din cartierul Ein Karem al
Ierusalimului. Până la urmă Yakub a fost primit la spitalul Ichilov din Tel
Aviv, unde a petrecut trei luni înainte să fie externat săptămâna trecută.
Familia l-a îngrijit
la Ichilov. Un frate – are cinci frați și trei surori – și-a părăsit locul de
muncă pentru a fi alături de Yakub; părinții au venit cu rândul. Fiecare călătorie
la Tel Aviv i-a costat sute de șecheli; călătoriile la spitalul din Hebron au
costat 150 de șecheli (în jur de 38 de dolari). Fiecare vizită presupune
transportarea lui Yakub de pe o alee abruptă de la casa sa din tabăra de
refugiați până la o ambulanță.
Tatăl său, Fayek,
care a muncit vreme de 25 de ani ca grădinar pentru municipalitatea Ierusalim,
încă se reface în urma unor complicații după o operație la inimă. Fratele mai
mare al lui Yakub, Ahmed, a fost încarcerat în Israel în ultimele 18 luni în
timp și își așteaptă procesul în urma unor acuzații de aruncare cu pietre și a
unui cocktail Molotov. Cea mai mare parte a poverii stă pe umerii mamei lui
Yakub.
Potrivit lui Musa
Abu Hashhash, un cercetător de teren pentru organizația israeliană pentru
drepturile omului B’Tselem și el
însuși un fost rezident al taberei de refugiați Al-Fawwar, Yakub era un băiat
zburdalnic, foarte activ, până să fie rănit; întreaga tabără îl știa. Acum Abu
Hashhash îi dă un sărut lui Yakub și tânărul plânge cu lacrimi amare.
Starea i s-a
îmbunătățit în timpul primei luni petrecute la Ichilov, dar apoi au apărut noi
complicații. Singurul mod prin care i se putea salva viața, i s-a spus lui și
mamei sale, era prin amputarea piciorului. Deși Yakub avea deja ambele picioare
paralizate, vestea l-a zdrobit. Până atunci, spune el acum, putea măcar să se târască. Acum nu poate să
mai facă nici asta. Singurul său vis – acela de a sta pe picioare într-o zi –
i-a fost distrus definitiv, ne spune acum, cu lacrimi șiroindu-i pe obraz.
Yakub a fost
externat, dar piciorul amputat i-a rămas în spital. Mama sa spune că nu are
bani pentru a-i aduce membrul cu o ambulanță pentru a-l îngropa, așa cum și-ar
dori.
Un scaun cu rotile
vechi și stricat pe care familia l-a primit ca donație stă la intrarea casei
lor. Funcționează sporadic, dar cum-necum îl poartă pe Yakub afară la aer când vine
câte un prieten în vizită și coboară împreună pe alee. Dar scaunul este șubred
și nesigur.
Maryam spune că de
când s-a întors acasă Yakub nu a putut sa doarmă noaptea din cauza durerii din
piciorul fantomă. Și mănâncă foarte puțin.
„Suntem epuizați”,
spune ea. „Nu doar Yakub a fost paralizat de glonțul care l-a lovit. Întreaga familie
este paralizată de opt ani de zile. ” Nimeni nu a vorbit cu ei încă despre
reabilitare și o proteză pentru picior. Poate în timpul următoarei vizite la
Ichilov, la sfârșitul lunii, spune Maryam, disperată.
Familia a angajat
un avocat (Mazen Qupty, din Ierusalim) pentru a înainta un proces împotriva
Israelului pentru vătămarea adusă băiatului și pentru exorbitantele cheltuieli
medicale suportate de-a lungul anilor. Cu greu au obținut și au depus
documentația care îi atestă situația medicală, dar procesul a fost respins fără
ezitare de Curtea Magistraților din Ierusalim, pe motiv că evenimentul a avut
loc în contextul unui război. „Ce război?” întreabă Maryam. „Era doar un băiat.”
La jumătate de an
după ce Yakub a fost rănit, a fost citat pentru interogare la centrul militar
Etzion în baza suspiciunilor că ar fi aruncat cu pietre. Mama sa a așteptat
afară. Auzind anchetatorul țipând la fiul ei, a dat buzna în cameră și a fost
dată afară fără drept de apel. Nu au fost formulate acuzații împotriva băiatului.
Mama este preocupată
de situația financiară grea; fiul ei de starea sa fizică. Săptămâna aceasta
casa le-a fost conectată la internet, pentru ca Yakub să poată naviga online. PA
le plătește o indemnizație de handicap de 1.400 de șecheli (în momentul de față
386 $) care acoperă mai mult sau mai puțin costul a două vizite la spitalul
Ichilov.
Acum Yakub își
acoperă capul și fața cu o glugă largă, mov; mama sa îl acoperă cu o pătură
de lână. Vorbește foarte puțin și nicio urmă de zâmbet nu i-a încolțit pe buze
în timpul orelor pe care le-am petrecut în casa sa. Capul său plecat, trupul
firav și mai ales chipul său spun totul. Are 21 de ani acum, dar încă arată ca
un băiat, așa cum era atunci opt ani când l-a împușcat soldatul.
http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.782045
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu