Un palestinian și un colonist israelian merg pe drumuri segregate în orașul Hebron din Cisiordania ocupată. Foto: ActiveStills
de Michael Lesher
„Ei nu înțeleg”,
spunea un tânăr, stând lângă o sinagogă ortodoxă din New Jersey unde mă rog
adesea, întinzându-și mâinile într-un gest de neputință pentru a sublinia
uriașa prăpastie dintre conștiința evreilor religioși și a celor nereligioși.
„Pentru noi, Dumnezeu e înainte de toate.”
Încerca să explice
de ce evreii ultra-ortodocși (Haredim) din Israel au reușit, prin numeroase
proteste și amenințări la adresa guvernului, să-i forțeze pe guvernanți să anuleze 17 dintre cele 20 de „proiecte de infrastructură” la care Căile Ferate
israeliene plănuiau să lucreze de Sabatul evreiesc.
Sigur că avea
dreptate: evreii ultra-ortodocși pun cuvântul lui Dumnezeu mai presus de orice.
Cel puțin uneori.
Incomodarea
restului țării din considerație față de interdicțiile Sabatului ortodox era,
evident, una dintre acele dăți.
De fapt, în ciuda
agitației create de victoria sa parțială asupra guvernului, conducerea
ultra-ortodoxă a Israelului nu este satisfăcută: încă solicită anularea
celorlaltor trei proiecte de construcție planificate în zilele de sâmbătă,
chiar dacă poliția a avertizat că anularea acestora ar putea pune în pericol
vieți omenești. Rabinii insistă și asupra reducerii programului căilor ferate
vinerea după-masa și în nopțile de sâmbătă, lucru care ar încurca mulți israelieni,
inclusiv mii de soldați.
Dar asta e, ce poți
face când miza este legea evreiască, afirma tânărul evreu ultra-ortodox ce stătea
lângă sinagogă.
Cum rămâne cu legile care interzic furtul de pământ?
Da, liderii Haredi
nu au nicio problemă când vine vorba de a protesta împotriva unui tren, a unui
autobuz sau a unui film care rulează în ziua de Sabat. Dar când a fost ultima
oară când cineva a auzit vreo plângere din partea vreunui însemnat rabin
ortodox din Israel – sau de oriunde altundeva – în legătură cu furtul
sistematic comis de guvernul israelian? Mai precis, în legătură cu furtul pământurilor
oamenilor din Cisiordania?
Nu e o întrebare
fără temei. A tolera furtul de pământ palestinian contrazice miezul doctrinei
tradiționale evreiești. Halaka, sau legea evreiască, include imperative etice
precum și porunci ritualice: vărsarea de sânge, violența, furtul și înșelătoria
sunt interzise cu desăvârșire de aceeași Tora care interzice efectuarea
anumitor munci în zilele de Sabat.
Tradiția evreiască
ia în considerare astfel de norme etice chiar și în privința problemelor care
astăzi ar fi descrise ca ținând de „siguranța națională”.
Comentând pe
marginea Deuteronomului, 25:17, Rashi, marele interpret medieval (citând un
text rabinic), avertiza că o întreagă comunitate evreiască poate fi supusă
riscului unui atac dușman dacă membrii acesteia nu folosesc greutăți și măsuri
drepte și o cumpănă dreaptă – adică, dacă își permit să fure chiar și cantități
neînsemnate. Pentru cei care iau în serios asemenea texte, cam cât de mare o fi
oare pericolul la care se expun israelienii care participă la furtul energic al
pământului și al resurselor unui popor întreg?
Asta, desigur, este
exact ceea ce se întâmplă în regiunea pe care toți cei 15 judecători ai Curții Internaționale de Justiție au căzut de acord să o numească „Teritoriile
Palestiniene Ocupate.”
„Scopurile politice
și ideologice ale Israelului s-au dovedit mai exploatatoare decât cele ale
altor regimuri coloniste”, a scris Sara Roy, cercetător principal la Centrul
Harvard pentru Studiile Orientului Mijlociu, într-o analiză competentă din 1995,
citată aici din cartea lui Norman Finkelstein, Beyond Chutzpah, „deoarece ei prăduiesc populația nativă de cele
mai importante resurse economice – pământ, apă și forța de muncă – precum și
capacitatea internă și potențialul dezvoltării acestor resurse.”
Profesorul
israelian Neve Gordon a documentat cum, în afară de confiscarea directă a
pământului și a apei, ocupația israeliană i-a costat pe palestinieni miliarde
de dolari prin taxe și reglementări opresive. Furt mai clar decât acesta nu
există.
Tăcere răsunătoare
Și totuși,
conducerea ortodoxă evreiască a Israelului rămâne tăcută în legătură cu
păcatele ocupației israeliene, chiar dacă zeci de mii de evrei Haredim locuiesc
în coloniile ilegale ale Cisiordaniei.
Această tăcere nu
poate fi pusă pe seama ignoranței; este un caz nociv de priorități
disproporționate. Publicațiile ortodoxe erau puse pe jar din cauza „Marșului
pentru libertate” planificat de activiștii pentru drepturile omului într-o zi
de vineri după-amiaza, lângă un punct de control în apropierea coloniei Gush
Etzion, „pentru a protesta împotriva detențiilor administrative fără proces ale
Israelului și în semn de solidaritate cu palestinienii care fac greva foamei” stingându-se
în închisorile israeliene în ciuda faptului că nu au fost acuzați de nicio
infracțiune.
Ce i-a deranjat pe
editorii presei evreiești ortodoxe, cumva încarcerarea arbitrară a
palestinienilor? Sau poate faptul că locul protestului era o autostradă numai
pentru evrei construită pe pământ palestinian? Nu. Ei erau supărați că
demonstrația ar putea face dificilă întoarcerea acasă a coloniștilor evrei
ortodocși, la timp pentru Sabat.
Nu contează că punctele militare de control ale Israelului impun un iad pe pământ
palestinienilor pe toată suprafața Cisiordaniei, inclusiv în Ierusalimul de
Est, în fiecare zi din săptămână.
Nu contează că
acceptul fanfaronic al rabinatului de a se abate de la legile Sabatului atunci
când viețile sunt în pericol – deși nu în cazul proiectelor adiționale de
construcție pe care vor să le anuleze, unde rabinii susțin că există
„alternative” – se aplică, evident, numai vieților evreiești.
Morțile palestiniene
nesfârșite, care sunt trăsătura obișnuită cea mai feroce a ocupației, nici
măcar nu par să intre în calculele lor. Pentru editorii ortodocși, cât și pentru
rabinat, ceremonia tehnică a Sabatului este cea care contează (voluntar sau
nu); nu drepturile umane ale palestinienilor.
Din fericire,
există o altă abordare a Sabatului și este una pe care noi, evreii, trebuie să
o regăsim. Această abordare recunoaște Sabatul ca pe celebrarea libertății și
demnității umane, în contrast cu spectrul sclaviei egiptene din care iese națiunea
evreiască în Biblia ebraică. Ea îmbrățișează pacea Sabatului ca pe o
alternativă prețioasă la violența superficial mascată ce stă la baza
competiției și a stresului din cursul săptămânii lucrătoare.
Privit din această
perspectivă, Sabatul nu ar putea sluji niciodată drept camuflaj pentru ocupația
israeliană a pământului palestinian. Dimpotrivă, evreii ortodocși care aderă la
ritualul său strict ar insista, în același timp, că evreii nu ar fi niciodată
cauza oprimării unui alt popor.
Dacă noi, cei din
comunitatea ortodoxă, îmbrățișăm această viziune a Sabatului, putem îndrepta
energiile religioase către o compasiune mai profundă față de victimele ocupației
și către o hotărâre interioară esențială de a lupta împotriva ei așa cum luptăm
împotriva altor rele umane.
Dacă nu o facem,
vom rămâne cu această caricatură monstruoasă definită de prioritățile
denaturate ale rabinatului ortodox, așa cum s-a reflectat în operațiunea
israeliană Cast Lead din 2008-2009. Acel asalt militar asupra Gazei a început
într-o zi de Sabat cu o ofensivă a avioanelor de luptă, atacuri cu elicoptere și
drone care au ucis mai mult de 200 de palestinieni numai în prima zi. Iar în
timpul sângerosului carnagiu ce s-a întins pe durata a 22 de zile de coșmar, în
onoarea zilei sfinte, armata israeliană a refuzat să permită intrarea transporturilor cu ajutoare de care era nevoie disperată în Gaza, în toate
zilele de Sabat.
În acele săptămâni
negre, liderii ortodocși nu au protestat împotriva abuzului guvernului
israelian față de sărbătoarea Sabatului. Nu e de mirare că oamenii „nu ne înțeleg”
acum.
Michael Lesher,
scriitor și avocat, este autorul cărții Sexual Abuse, Shonda and Concealment in Orthodox Jewish Communities. Este membru
al Jewish Voice for Peace. Wesite: www.michaellesher.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu