de Gideon Levy
Raportul
controlorului general al statului, Joseph Shapira, asupra performanței
cabinetului de securitate sau comitetul ministerial al afacerilor privind
securitatea națională înainte și în timpul operațiunii Protective Edge este o
diversiune înșelătoare. Dezbaterea publică ce are loc acum este o simplă perdea
de fum ce acoperă crimele reale ale asaltului, care nu sunt criticate de nimeni
și nu interesează pe nimeni.
La fel cum Fondul
Național Evreiesc a plantat păduri peste ruinele satelor arabe în 1948 pentru
a-și acoperi rușinea, așa și raportul acesta camuflează oribilele ucideri în
masă și distrugerea Gazei, în timp ce îi permite Israelului să pretindă că se
autoexaminează și își cercetează războaiele. Acesta este un raport neimportant
și dezbaterea sa este o fugă iluzorie de detaliile precise.
Și grotesca luptă
de cocoși ce se dă între generalii și politicienii israelieni estompează esența.
Iar esența este că Israelul a comis un atac nejustificat, criminal, asupra
populației lipsite de apărare din Gaza și până acum nimeni nu și-a asumat
responsabilitatea pentru acest lucru și nimeni nu a fost judecat pentru aceste
crime. O societate cu ceva imperative morale s-ar fi ocupat de această problemă,
nu de ce a spus nu știu cine nu știu cui în cabinetul de securitate. Un controlor
onest s-ar fi adresat și el aspectului esențial, în loc să se refugieze, ca de
obicei, în locurile lașe de pe marginea problemei.
Pe bune, ce e de
examinat în afară de numărul ședințelor cabinetului de securitate la care s-a
folosit în mod explicit cuvântul „tunel”? Forțele de Apărare Israeliene au ucis
366 de copii, 180 de bebeluși, 247 de femei și 117 bătrâni – e ceva aici care
merită criticat? Nu. IDF-ul a distrus 18.000 de locuințe și a lăsat 10.000 de
oameni fără acoperiș deasupra capului, dintre care jumătate încă se mai târăsc
printre ruine, dar important este ca noi să știm cine a fost în favoarea
aruncării în aer a tunelurilor subterane și cine nu.
Naftali Bennett a
vrut „cai în galop”, nu „boi leneși”; Yoav Gallant, războinicul operațiunii
Cast Lead din 2008/9, care știe una-alta despre comiterea crimelor de război și
brutalitatea neinhibată și care într-o lume normală ar fi fost condamnat cu
mult timp în urmă, se plânge acum despre „ezitarea în folosirea forței.” El ar
fi ucis mai mulți oameni. Doar așteptați până își îndeplinește visul de a
deveni ministrul apărării. Aceasta este dovada faptului că lucrurile au luat-o
razna rău de tot – Moshe Ya’alon este vocea morală în comparație cu Gallant și
prim-ministrul Benjamin Netanyahu este un pacifist comparat cu Bennett.
Un controlor
curajos ar fi investigat, de exemplu, bombardările îngrozitoare, mai ales cele
întreprinse de forțele aeriene israeliene, ale caselor din Gaza. B’tselem,
adevăratul controlor de stat în domeniul său, a verificat 70 de cazuri de
bombardamente în timpul operațiunii Protective Edge. Familii întregi au fost
nimicite în felul acesta, cu un total de 660 de oameni uciși, aproape toți
dintre ei nevinovați și lipsiți de apărare.
Unde este
controlorul care va cerceta cine este responsabil pentru uciderea familiei Abu
Jamea în interiorul casei sale din Bani Suheila pe 20 iulie 2014? Douăzeci și
patru de membri ai unei singure familii au fost omorâți. Și cum rămâne cu cele nouă
femei ale familiei Al-Kisas din orașul Gaza, din ziua următoare – cine le-a
pecetluit soarta și cu ce drept? Și cei 14 membri ai familiei Abu Jabbar din
tabăra de refugiați Al-Bureij, o săptămână mai târziu? Și cei 34 de oameni
omorâți în bombardarea clădirii A-Dali din Khan Yunis, inclusiv membrii
familiei Abu Amar care fugiseră pentru a-și salva viețile în grădinița de la
parter, gândindu-se cu inocență că IDF-ul nu va bombarda preșcolari?
Pentru Bennett și
Gallant aceste vieți nu au fost de ajuns, dar sângele lor nu strigă suficient
de tare încât cineva să le investigheze morțile? Nu este această ucidere în
masă suficient de înfricoșătoare încât cineva să fie judecat?
Fără a minimaliza
pericolul pe care îl reprezentau, oare tunelurile și puțurile erau singura problemă?
Au trecut doi ani și
jumătate. Israelul s-a reîntors la rutina lui confortabilă și relativ sigură,
dar în Gaza oamenii încă își ling rănile. Aproximativ 50.000 de oameni au rămas
fără case, mii sunt schilodiți pe viață și nu au niciun loc unde să fie
îngrijiți și există o suferință în masă acolo. Israelul ar trebui să se întrebe,
nu are nici măcar un dram de vină pentru toate astea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu