Viața palestinianului este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa.
Umm al-Hiran, 2017.
de Amira Hass
Există judecători în
Israel și ei au contribuit la pavarea drumului pentru ceea ce s-a întâmplat la
Umm al-Hiran. Centrul Adalah pentru
drepturile minorității arabe din Israel, care i-a reprezentat pe candidații la
expulzare, a oferit judecătorilor oportunitățile profesionale, democratice și
umane pentru a evita ce s-a întâmplat, dar aceștia nu au profitat de ele.
În 2009, judecătorul
Gad Gideon de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva a acceptat poziția
statului că anumiți locuitori ai satului Umm al-Hiran trebuie evacuați de pe
pământurile pe care trăiau. Permisiunea de a trăi acolo pe care aceștia o aveau,
a hotărât judecătorul ca răspuns la petiția celor de la Adalah, a fost revocată. Judecătorul a desconsiderat faptul că beduinilor
nu li se oferise permisiunea de a se stabili acolo gratis, ci ca schimb pentru
evacuarea lor de pe pământurile pe care le dețineau și pe care trăiau înainte
de fondarea statului Israel.
Judecătorii Sara
Dovrat, Rachel Barkai și Ariel Vago de la tribunalul Be’er Sheva au respins
apelul făcut de Adalah la hotărârea
judecătorului Gideon. În decizia lor din februarie 2011, aceștia scriau,
„Afirmația că pârâtul are o intenție ascunsă sau poate deschisă de a-i evacua
de pe pământ pentru stabilirea unui sat evreiesc acolo conține o bază pentru a
ataca planurile de zonificare și politica pârâtului – dar în fața unui tribunal
diferit și nu în contextul prezent...” Cu alte cuvinte: Da egalității, dar nu în
tribunalul nostru.
În decembrie 2011,
judecătorul Yisrael Axelrod de la Curtea Magistraților din Kiryat Gat a respins
cererea din partea centrului Adalah pentru
anularea ordinelor judecătorești de demolare emise în 2003 de judecătorul Jacob
Spasser (de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva). Axelrod scria:
„Interesele personale nu sunt mai presus de interesul public de împiedicare a
construirii pe pământul deținut de stat și de a nu consimți la crearea haosului
prin violarea legilor construcției și planificării, pentru ca păcătosul să fie
recompensat în ultimă instanță. Autoritățile intenționează să construiască un
oraș care face parte din consiliul local Meitar. Dacă planurile intră în acțiune,
casele care sunt subiectul petiției din fața mea vor împiedica realizarea
planurilor pentru acel loc.” Măcar era sincer: este pentru interesul public ca
beduinii să fie evacuați pentru ca evreii să poată trăi acolo.
Judecătorii Elyakim
Rubinstein și Neal Hendel de la Curtea Supremă au respins apelul făcut de Adalah la hotărârea judecătorească a
Tribunalului Districtului. Rubinstein a scris, „Nu există nimic care să îi
împiedice pe beduini să trăiască în comunitatea planificată (care, prin definiție,
are un caracter general, nu unul beduin).” Familiile beduine puteau pur și
simplu să ceară să se alăture comunității ca minoritate, a remarcat el, de
parcă în Israel comunitățile mixte beduino-evreiești ar fi norma.
Rubinstein a mai
spus și că cel mai potrivit forum pentru această discuție nu este Curtea
Supremă, din moment ce apelul făcut de
Adalah includea argumente „direcționate împotriva planificării din Hiran
și, într-un sens mai larg...împotriva deciziei guvernului de a construi satul (evreiesc)
Hiran și a politicii sale privind legalizarea așezărilor beduine în districtul Neghev.”
De asemenea,
solicitanții au acționat cu întârziere, a spus Rubinstein, și de asemenea s-au
ascuns în spatele fundamentelor procedurale. Ar fi trebuit să înainteze petiția
în 2002 împotriva deciziei autorităților de a construi localitatea Hiran și în
2003 împotriva planului de zonificare. Adică: ați apelat târziu la facerea
dreptății? Problema voastră. Judecătoarea Daphne Barak-Erez nu a fost de acord,
dar majoritatea a decis.
Și majoritatea
onorabililor judecători ne aduce aici: la împușcarea civililor, la moartea lui
Erez Levi, la distrugerea unui sat, la minciunile ministrului Gilad Erdan și la
Abu al-Kiyan lăsat să sângereze până la moarte. Și toate acestea sunt legate și
explicate de un singur lucru: binele evreilor.
Viața palestinianului
este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru
ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să
fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa. Dacă îl facem vinovat de propria-i
moarte devine mai ușor să îi furăm mâine pământul și să scuzăm furtul din
trecut al pământului său.
Viața și istoria
palestinianului este ieftină pentru noi, așa că putem trăi în cartiere frumoase
și emite decizii judecătorești în mod voit ignorante – de parcă fiecare caz nu
ar avea legătură cu celelalte, de parcă fiecare este rupt de istoria israeliană
a deposedării și expulzării palestinienilor. Ceea ce este cunoscut și sub
numele de „interes public.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu