de Antony
Loewenstein și Matt Kennard
E 4.30 dimineața și
luna încă strălucește pe cer, dar palestinienii din Cisiordania deja coboară
din autobuzele ce au oprit în afara punctului de control Qalandia de lângă
Ierusalim. Sunt pe cale să înceapă o nouă zi de muncă de cealaltă parte a
zidului de separație, în Israel. Qalandia este unul dintre cele mai aglomerate
puncte de control prin care palestinienii ce dețin permise de călătorie trebuie
să treacă pentru a ajunge din teritoriile palestiniene ocupate în Israel. Cu
rata de șomaj undeva în jur de 26% în Cisiordania (în Gaza e mult, mult mai
mare – printre cele mai ridicate din lume, potrivit statisticilor UN),
palestinienii au nevoie de slujbe, slujbe care sunt mult mai disponibile în
Israel, mai ales în construcții, în industriile prelucrătoare și în
agricultură, așa că întotdeauna e foarte aglomerat la ora aceasta.
Aproximativ 63.000
de palestinieni au permise de muncă, deja se estimează că în jur de 120.000 de
palestinieni lucrează pentru israelieni; 27.000 dintre ei sunt angajați în zone
industriale ilegale din Cisiordania care sunt administrate și deținute de
companii israeliene și 30.000 lucrează ilegal în Israel deoarece nu pot obține
permisele de muncă necesare. Aceste permise sunt revocate adesea din motive
false legate de „securitate” și palestinienilor foarte rar li se oferă o
motivație pentru refuzul acordării permiselor de muncă. De când cu așa numita
„Intifadă a cuțitelor” ce a început în octombrie anul trecut, Israelul a
revocat mii de permise, invocând teama de terorismul palestinian, iar guvernul
israelian deja discută despre o considerabilă creștere a impozitelor pentru
palestinienii care lucrează în Israel, ceea ce ar însemna o reducere
semnificativă a salariilor lor oricum mici.
La primele ore ale
dimineții, bărbații palestinieni (și doar o mână de femei) se grăbesc să ajungă
cât mai repede la cozile lungi ce se vor forma la punctele de control. O astfel
de activitate pare absurdă în orele ce precedă răsăritul, când lumina crudă a
neoanelor de la punctele de control e singura care îi luminează pe acești
muncitori necăjiți. Mulți fumează așteptând la coadă; un bărbat poartă un
tricou inscripționat pe spate cu cuvintele „Chicken Revolution”.
Punctul de control
ce seamănă cu un depozit de mărfuri pare un țarc pentru vite pe dinăuntru: bare
de metal de-o parte și de alta închizând muncitorii și ținându-i laolaltă ca pe
o turmă – mulți dintre ei au venit din sate aflate la distanță de mai mult de o
oră de mers cu mașina – ghidându-i spre locul unde documentele le sunt
verificate de oficialii israelieni. Apoi așteaptă pe partea israeliană
transportul de la angajatorii lor.
Ani de zile, aceste
puncte de control au fost administrate și conduse de personalul Forțelor Israeliene
de Apărare (IDF) și de Poliția de Graniță Israeliană. Dar începând cu 2006, soldaților
și polițiștilor li s-au alăturat gardieni înarmați de la firme particulare de
securitate. Astăzi, 12 puncte de control din Cisiordania și 2 de pe granița cu
Fâșia Gaza folosesc astfel de gardieni. Treptat, Israelul privatizează ocupația.
Mulți dintre
palestinienii cu care vorbim nu sunt conștienți de schimbările astea. În ceea
ce îi privește, orice israelian cu un pistol și o insignă este autorizat să-i
umilească. Zilierul Imad (ca mulți palestinieni pe care i-am intervievat nu a
vrut să-și dea numele de familie) stă la coadă la Qalandia și fumează. Are părul
ușor dat pe spate și poartă un tricou gri. „Dacă se presupune că ar trebui să
ne ajute, nu o fac”, spune el despre gardienii de la firmele private. „Nu sunt
diferiți față de armată”.
Imediat după 6 dimineața,
apar personaje înarmate care inițial arată ca soldații israelieni; poartă
uniforme mai închise la culoare decât cele măslinii purtate de IDF, cu insigne
pe care scrie „Ezrachi”. Compania Modi’in Ezrachi este cea mai mare companie de
securitate angajată în prezent de guvernul israelian și oamenii săi sunt
printre primii gardieni privați pe care guvernul i-a folosit la punctele de
control. Pot fi văzuți și verificând autobuzele publice din Ierusalim,
protejând clădiri evreiești din Ierusalimul de Est în mare parte arab (acești
gardieni sunt acuzați că terorizează palestinienii și încurajează violența
coloniștilor) și stând de pază în piața Zidului de Vest. Modi’in Ezrachi a
încălcat în mod repetat Codul Muncii israelian plătindu-și angajații sub salariul
minim pe economie plus alte violări, dar asta nu i-a afectat abilitatea de a
obține contracte cu guvernul. Acesta este un trend prezent în multe țări,
inclusiv în Australia, Marea Britanie, SUA și Grecia, unde guvernele și firmele
private de securitate conspiră pentru a evita responsabilitatea. (Modi’in
Ezrachi a refuzat fiecare invitație de a comenta în legătură cu activitățile
sale).
Securitatea privată este una dintre industriile cele mai
înfloritoare din Israel
Când vine vorba de
securitatea privată, IDF-ul și poliția, „nu putem face diferența între ei”,
spune Reham, o studentă la medicină la universitatea An-Najah din Nablus. Reham
mai are 6 ani de studiu până să devină medic. Vorbim cu ea și cu prietenele ei
în afara terminalului Qalandia.
„Este îngrozitor”,
spune ea. „Uneori sunt foarte mulți oameni aici și trebuie să aștepți și câte o
oră la coadă.” Nu știa că punctele de control se privatizau treptat. „Nu am
observat. Unii consideră că e un loc de muncă și atât.”
E o lungă istorie a
umilințelor îndurate de palestinieni la punctele de control. Organizația israeliană
pentru drepturile omului B’Tselem face publice nenumărate
rapoarte ale abuzurilor, de ani de zile. Organizația israeliană a femeilor Machsom Watch monitorizează punctele de
control din 2001 și vorbește în numele palestinienilor ale căror permise de
muncă sunt respinse pe nedrept.
Reham ne povestește
din experiența sa. „Depinde de soldat sau de polițist. Uneori te lasă să treci,
nu-ți vorbesc. În general, fetele sunt mai rele decât băieții – nu știu de ce.”
ONG-ul israelian Who Profits, care investighează ce
companii private fac bani de pe urma ocupației ilegale a Cisiordaniei, a emis
un raport anul acesta care clarifică situația. „În anii anteriori”, spune
raportul, „multe responsabilități militare au fost înmânate companiilor civile
private, transformând industria securității private într-una dintre cele mai înfloritoare
din Israel.”
Flexând mușchiul privat în zona ilegală
Când soarele se
ridică pe cer în zilele fierbinți de august, razele sale se lovesc de zidul de
separație lângă punctul de control Qalandia; pe el, se pot vedea anunțuri publicitare
pentru apartamente în Palestina. Vânzătorii de cafea fac bani serioși cu cei
care așteaptă la coadă. Pe o porțiune de zid de lângă punctul de control este
un tablou mare al unor bărbați din satul Qalandia – martiri pentru localnici –
uciși de forțele israeliene de securitate.
E un mister de ce
Israelul simte că are nevoie de și mai multe întăriri la aceste puncte de
control. Palestinienii care trec prin aceste puncte oricum traversează un labirint
al confuziei cu obstrucționări fizice, bariere, drumuri interzise, percheziții
prelungite, tratament umilitor și tot soiul de restricții. În aprilie 2015
existau 96 de puncte fixe de control în Cisiordania, inclusiv 57 de puncte de
control interne. Din aceste puncte fixe, 39 reprezintă ultimul punct de
inspecție înainte de intrarea în Israel, deși majoritatea sunt localizate la
câțiva kilometri la est de Linia Verde sau chiar în afara intrării în
Ierusalim. Unele dintre ele sunt privatizate complet sau parțial. La anumite
puncte de control, Israelul interzice trecerea vehiculelor palestiniene, cu
excepția celor cu permise speciale, și în principiu permite trecerea doar a
transportului public și a vehiculelor comerciale. În plus, armata a mai plasat
sute de bariere de-a lungul drumurilor din Cisiordania. În aprilie 2015, Biroul
UN pentru Coordonarea Problemelor Umanitare a numărat 361 de bariere. Există de
asemenea două puncte de trecere de graniță între Fâșia Gaza și Israel: punctul
de trecere Eretz pentru pietoni și punctul de trecere Kerem Shalom pentru
mărfuri și combustibil.
Pe lângă acestea,
Israelul a blocat drumurile de acces pe câteva dintre arterele principale din Cisiordania
prin sute de obstrucții fizice ca de exemplu diguri de pământ, blocuri de
beton, porți de fier și tranșee. Numărul acestora fluctuează în funcție de
circumstanțele politice și de securitate. În 2014 OCHA a numărat o medie de 358
de obstrucționări fizice pe lună. Acestea nu permit nici măcar trecerea
ambulanțelor. O altă politică este interzicerea accesului palestinienilor pe
anumite drumuri. Pe anumite secțiuni palestinienii nu au voie să circule deloc,
nici pe jos, nici cu vehicule, pe alte secțiuni accesul le este interzis doar
cu vehicule. În aceste cazuri, palestinienii trebuie să se dea jos din vehicule
unde începe restricția, să o ia pe jos pe porțiunea unde le este interzis cu
vehicule și apoi să găsească o metodă alternativă de transport pentru a-și
continua drumul.
Iyad Haddad, un
anchetator de teren ce lucrează pentru B’Tselem
de 15 ani, și-a petrecut întreaga carieră investigând abuzurile israeliene
împotriva drepturilor umane ale palestinienilor. „Înainte, era foarte clar care
sunt forțele israeliene, aveau o uniformă distinctă. Uneori, înainte de cea
de-a doua Intifadă [care a început în toamna lui 2000], utilizau unități sub acoperire
folosindu-se de soldați îmbrăcați în civil. Dar în acea perioadă, nu-mi
amintesc să fi folosit companii private. După cea de-a doua Intifadă însă, am
început să observ că există o schimbare de tactică: se foloseau companii și forțe
israeliene private la punctele de control, să păzească barierele și chiar în închisori.
Și pentru a păzi coloniile.”
Această mișcare
face parte dintr-o tendință globală, din Irak până în Columbia, în care
companiile militare și de securitate private încep să-și asume tot mai multe
din funcțiile statului. Majoritatea companiilor au început cu operațiuni mai
mundane dar au sfârșit prin a se ocupa de cele care implicau violența. În
raportul său din 2016, numit „Forța Invizibilă”, care compara securitatea
privată din Columbia, Irak și teritoriile palestiniene, Institutul
Internațional pentru Acțiune Nonviolentă a descoperit: „Externalizarea a început
cu delegarea serviciilor non-militare cum ar fi catering-ul, transportul și
alte servicii logistice, apoi a continuat cu construirea sistemelor militare,
inclusiv a Zidului de separație și în final a inclus delegarea unora dintre
funcțiile de menținere a ordinii publice și a securității în teritoriile
palestiniene ocupate.”
A devenit tot mai
greu pentru Haddad să-și dea seama cine comite violările, deoarece mulți
palestinieni nu sunt conștienți că au de-a face cu forțe de securitate private.
„Uneori palestinienii îmi descriu forțe pe care nu pot să le recunosc”, spune
acesta. El crede că exact acesta este unul din motivele pentru care Israelul a
recurs la aceste companii. „Le folosește pentru a scăpa de responsabilitate,
mai ales din cauză că oamenii nu îi pot recunoaște și devine mai ușor pentru ei
să folosească forța atunci când vor, fără să fie trași la răspundere. E mai ușor
să scapi basma curată în fața legii israeliene sau internaționale folosind forțele
private.”
Bănuiala lui Haddad
pare să fie corectă. La punctul de control Qalandia, în aprilie, doi
palestinieni – Maram Saleh Abu Ismal, de 23 de ani și fratele ei Ibrahim Saleh
Taha, de 16 ani – au fost uciși de gărzile Modi’in Ezrachi. Frații, care –
potrivit martorilor – nu păreau să înțeleagă instrucțiunile în ebraică, au fost
catalogați „teroriști” de către poliția israeliană din cauză că unul dintre ei,
Ismail, cică ar fi aruncat cu un cuțit spre ofițeri. La puțin timp după,
ministerul de justiție a anunțat că renunță la anchetă fără a acuza pe nimeni.
Biroul ministrului apărării, IDF-ul și Modi’in Ezrachi au ignorat toate
întrebările noastre în legătură cu incidentul respectiv.
Teoretic, acești
gardieni privați ar putea fi dați în judecată în tribunalele israeliene din
moment ce nu sunt la fel de protejați de legea israeliană precum polițiștii și
soldații. Însă, un tribunal israelian a plasat un ordin de restricție asupra
cazului (ridicat parțial în octombrie), făcând imposibil de văzut materialul
filmat de camerele de supraveghere și de demonstrat că gardienii erau de vină. Familia
victimelor nu a primit drept de recurs. În acest fel, impunerea ocupației
privatizate servește intereselor statului israelian.
În raportul său din
2014, „Zona ilegală”, ONG-ul Yesh Din
a scris că forțele de securitate private „sunt echipate cu arme IDF, au parte
de instructaj militar și sunt
împuternicite să acționeze precum poliția, de exemplu să aresteze, să
percheziționeze, să folosească violența.”
La tabăra de refugiați
Shuafat din Ierusalimul de Est, care este înconjurată de Zidul de separație al
Israelului, am văzut cum gardienii Ezrachi verifică documentele pasagerilor din
autobuze și mașini, preluând multe dintre rolurile deținute exclusiv de forțele
de securitate sau de poliție. Când ne-am apropiat de ei s-au încruntat la noi
și ne-au spus să plecăm.
Când am contactat
ministerul israelian al apărării să comenteze în legătură cu matricea sa a
controlului asupra Cisiordaniei, ni s-a spus că „unele puncte de trecere
primesc asistență specială din partea companiilor specializate în securitate și
protecție.” Ministerul ne-a sfătuit să vorbim cu IDF-ul pentru mai multe
detalii, deoarece „punctele de control din jurul Ierusalimului” sunt
responsabilitatea sa. Dar IDF-ul ne-a spus că „ministerul apărării este organul
potrivit să vorbească despre acest subiect”. Era o fundătură kafkiană ce ne-a
oferit o mică fereastră pentru a privi la imposibilitatea cu care se confruntă
palestinienii care caută dreptatea pentru cei dragi omorâți sau răniți de
furnizorii privați de securitate.
Etosul privatizării
De la întemeierea
sa din 1948 până la războiul de șase zile din 1967, Israelul a fost susținut de
majoritatea stângii globale, care l-a privit ca pe o națiune socialistă
dedicată egalității și justiției sociale. E adevărat, acesta a fost întotdeauna
un mit convenabil care a ignorat discriminarea endemică și sponsorizată de stat
a minorității arabe (de fapt, cetățenii palestinieni ai Israelului au trăit sub
regim militar direct de la sfârșitul războiului din 1948 până în 1966). Până la
mijlocul anilor 1970, Israelul avea unul dintre cele mai mici decalaje între
bogați și săraci din vest (pentru evrei); fiind o țară cu un sistem de ajutor
social gratuit, oferea un trai decent populației evreiești. Dar spre mijlocul
anilor 1990, decalajul a devenit uriaș. Profesorul israelian Daniel Gutwein,
care predă la universitatea din Haifa, scrie că „etosul israelian al
solidarității sociale a fost înlocuit de etosul privatizării”.
Desigur, după ce Israelul
a cucerit Cisiordania și Gaza în 1967, statul nu a luat niciodată în
considerare să ofere același sistem de ajutor social gratuit palestinienilor
din noile teritorii cucerite. Palestinienii sub ocupație erau conduși de un
regim militar, o politică ce continuă până în ziua de astăzi.
De la sfârșitul anilor
1970, guvernele de dreapta sub conducerea partidului Likud au susținut că
destrămarea sistemului de ajutor social gratuit era cea mai bună cale pentru a
liberaliza economia. Simha Erlich, ministrul de finanțe al Israelului din 1977
până în 1979 se mândrea că zelotul privatizării Milton Friedman era consilierul
său economic.
Shir Hever, autorul
„Economiei Politice a Ocupației Israeliene” (2010) și absolvent al universității
din Berlin specializat în privatizarea ocupației scrie: „În 1985, când Banca
Mondială și FMI-ul au impus ‘planurile de ajustare structurală’ țărilor în
dezvoltare care se luptau cu datorii, guvernul israelian a adoptat din proprie
inițiativă un asemenea plan. ‘Planul de stabilizare’ al Israelului din 1985 a
fost un moment transformant în economia țării, marcând schimbarea de la o piață
social-democrată, planificată, la una neoliberală.”
Hever continuă:
„Privatizarea propriu-zisă a marilor companii deținute de guvern a început în
anii 1990 și a urmat mai târziu și privatizarea sectorului apărării, mai întâi
cu vânzarea fabricilor din companiile de armament deținute de guvern apoi cu
externalizări masive ale operațiunilor de securitate către companii private în
timpul celei de-a doua Intifade.” Israelul a urmat modelul stabilit de America
lui Ronald Reagan și de Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. Într-adevăr,
industria militară americană i-a încurajat pe israelieni să-și privatizeze
industria armamentului.
Hever susține că
privatizarea în Israel a fost impulsionată de aceiași factori care impuneau
trendul pe plan internațional: „Investitorii sectorului privat au folosit
ideologia neoliberală pentru a pretinde că guvernul era ineficient în a
administra afacerile și au fost capabili să cumpere gigantul telecomunicațiilor
din Israel, cea mai mare companie aeriană, cea mai mare companie de transport
maritim, rafinăriile de petrol și toate băncile cu excepția uneia, toate la
prețuri foarte mici.”
Sănătatea,
educația, mâna de lucru au fost luate în vizor și nu a trecut mult până clasa
de mijloc a Israelului a început să sufere din cauza disciplinei brutale a
forțelor pieței. Până în anii 2000, membrii organizației colective Histadrut
scăzuseră cu două treimi, de la 2 milioane cât avea la începutul anilor 1990.
(în ultimii zece ani s-a înregistrat o creștere a membrilor uniunii, pe măsură
ce populația țării se confruntă cu dificultăți de natură financiară).
Astăzi,
consecințele subcontractării sunt clare. Prim-ministrul israelian Benjamin
Netanyahu este hotărât să vândă bunuri ale statului în valoare de miliarde de
dolari, o politică pe care a condus-o cu mândrie și pe care a inițiat-o în
timpul primului său mandat la sfârșitul anilor 1990. Dar publicul israelian
plătește un preț scump. Israelul are acum cea mai mare rată de sărăcie dintre
țările ce fac parte din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OCDE). Potrivit UNICEF, în 2016 Israelul a prezentat cel mai mare nivel de
inegalitate între copii în rândul celor mai dezvoltate 41 de state din lume, cu
o treime trăind sub pragul de sărăcie. În 2015, Institutul Național de
Asigurări al Israelului a estimat că sunt 1,7 milioane de oameni săraci,
dintr-o populație de 8 milioane. Decalajul între salarii s-a mărit și el, viața
a devenit tot mai scumpă, chiriile au crescut, toate acestea ducând la proteste
în 2011.
Dar nu toată lumea
suferă. Sistemul militar își și privatizează sectorul de armament și își și
vinde tehnologia peste hotare. Scriitorul și activistul israelian Jeff Halper
susține în cartea sa „War Against the
People: Israel, the Palestinians and the Global Pacification” (2015) că
pentru Israel ocupația nu este o povară ci o „resursă”, deoarece îi oferă
statului evreiesc oportunitatea de a-și testa armele și sistemele de
supraveghere concret, pe palestinieni, plus asistența și informațiile pe care
le oferă altor state. Tot mai mulți oficiali europeni și americani au vizitat
Israelul în ultimii ani pentru a învăța despre sistemele sale de securitate și
apărare.
De exemplu,
compania israeliană Magal Security Systems, care a înconjurat Gaza cu gard, a
ajutat la construirea Zidului precum și a frontierelor egiptene și iordaniene
în anii recenți și licitează pentru a construi un zid la granița
kenyano-somaleză pentru a proteja kenyenii de atacurile teroriste ale grupării
Al-Shabaab. Șeful companiei, Saar Koursh, a declarat recent pentru Bloomberg că
„afacerea cu granițele și zidurile se prăbușise, dar apoi a apărut ISIS și
conflictul sirian. Lumea se schimbă, iar granițele și zidurile revin la modă.”
Acesta este doar un
mod prin care vasta expertiză israeliană în ocupație, de la militarizarea
granițelor la supravegherea populației nedorite, a devenit un avantaj financiar
imens pentru un sector al economiei israeliene. Nu ajută marea masă a populației
– sărăcia este răspândită – și potrivit economistului Hever, nu e suficient pentru
a izola Israelul de potențialele lovituri economice din partea tot mai
puternicei mișcări de boicotare BDS. „BDS nu este despre mărimea exporturilor,
ci despre conștientizarea legii internaționale”, spune el. „Recent, activiștii
BDS au făcut niște progrese în ceea ce privește industria armamentului, pornind
o dezbatere în UE despre dirijarea fondurilor de cercetări în industria
israeliană a armamentului și convingând importanți politicieni brazilieni să
reconsidere afacerile cu companiile israeliene de armament.” Într-adevăr, Hever
pune sub semnul întrebării viabilitatea industriei israeliene de apărare.
„Sectorul armelor în Israel este mai vast, comparat cu mărimea economiei, decât
al oricărei alte țări din lume, dar partea sa din piața israeliană de export se
află în descreștere”. În 2015, exporturile militare israeliene au fost relativ
scăzute, la 5,7 miliarde de dolari.
Occupation Inc.
Companiile private
au investit de ani de zile în proiectul coloniilor. Dar această implicare,
precum și cantitatea de bani produși, a crescut dramatic în ultimii zece ani.
Anul acesta Human Rights Watch (HRW)
a dat publicității un raport, „Occupation Inc.” detaliind felul în care
„afacerile israeliene și internaționale au ajutat la construirea, finanțarea
comunităților coloniilor și le-au oferit servicii și piețe.” A adăugat, „în
multe cazuri, afacerile însele sunt niște ‘coloniști’ ”.
Pentru israelieni,
Cisiordania a devenit un fel de zonă economică specială, în care coloniile
oferă adesea condiții de afaceri mai profitabile – chirii mici, un regim al
taxelor favorabil, subvenții de la guvern și acces la forță de muncă
palestiniană ieftină – decât în Israelul propriu-zis. Reprezintă o atracție
pentru companiile israeliene, dar și pentru piața internațională și se fac o
grămadă de bani. Investiția străină directă în Cisiordania și Gaza a crescut de
la 9,5 milioane $ în 2002 la 300 milioane $ în 2009, înainte să se stabilizeze
undeva la 120 de milioane $ în 2015. Gigantul american al computerelor,
Hewlett-Packard de exemplu, a creat cardurile de identitate biometrice folosite
de forțele de securitate israeliene la punctele de control din Cisiordania.
HRW raportează că
sunt 20 de zone industriale administrate de Israel în Cisiordania, acoperind cam
1.365 de hectare, cu coloniști israelieni care supraveghează cultivarea a 9.300
de hectare de pământ agricol. Anchetatorii au ajuns la concluzia că „făcând
afaceri cu sau în colonii, companiile străine contribuie la violarea legilor
umanitare internaționale și la abuzurile asupra drepturile omului”. Această
conștientizare începe să aibă efect.
Aceasta este una
din contradicțiile privatizării. În timp ce încălcările israeliene ale legii
internaționale sunt în general ignorate de cel mai mare binefăcător al
Israelului, SUA, mișcarea BDS a obținut niște victorii punând presiune asupra
sectorului privat privind afilierea cu abuzurile asupra drepturilor omului în
Palestina. De exemplu, firma franceză de infrastructură Veolia a anunțat în
aprilie 2015 că părăsește Israelul iar compania britanică de telefonie mobilă
Orange a anunțat în urmă cu câteva luni că va rezilia contractele cu partenerul
său israelian.
Acest lucru pune
întrebarea dacă nu cumva privatizarea ocupației face ca Israelul să fie mai susceptibil
la oprobriul internațional, inclusiv la boicotări. Compania de securitate G4S,
cel mai mare angajator din domeniul securității din lume în sectorul privat a
anunțat în 2014 că va părăsi Israelul în 3 ani și că reziliază contractele cu
sistemul închisorilor din Israel. (BDS a susținut că este victoria sa, dar când
au fost contactați de către The Nation cei de la G4S au spus că da, planifică retragerea de pe piața israeliană în
iulie 2017, dar „decizia de a nu reînnoi contractele a fost motivată de
considerente financiare”). Sistemul ține acum în detenție 6.295 de palestinieni,
inclusiv 116 copii palestinieni cu vârste între 12 și 15 ani (atâția erau la
sfârșitul lui 2015). În 2009, Curtea Supremă de Justiție din Israel a hotărât
că închisorile complet private sunt neconstituționale. Dar multe dintre
sistemele și produsele folosite în închisori – de la camere de supraveghere la
uși și sisteme de alarmă – sunt fabricate sau administrate de corporații
private.
Cu Orientul
Mijlociu în flăcări și cu Israelul promovându-se ca o insulă de stabilitate în
mijlocul unei regiuni în plin conflict, există câteva motive convingătoare
pentru care statul evreiesc nu va continua să-și facă reclamă ca fiind un model
în administrarea populației nedorite, cu companiile private beneficiind de pe
urma acestei politici. Anul viitor se vor împlini 50 de ani de la ocuparea
israeliană completă a Palestinei (n.t. în 1948 Israelul a început ocupația
Palestinei, în 1967 a definitivat-o) și colonizarea este în floare. Fără
presiune internațională puternică este imposibil de închipuit cum ocupația
externalizată nu va deveni un coșmar permanent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu