Rudele îndoliate ale celor uciși de Israel au inhalat mai
mult gaz lacrimogen decât bea vin consumatorul mediu de alcool din Israel și au
petrecut mai multe zile sub asediu decât un israelian le petrece în străinătate.
de Amira Hass
O cunoștință pe
care n-am mai văzut-o de mult a murit. Avea doar 56 de ani. S-a simțit rău în
timpul plimbării sale de dimineața, trecătorii au chemat ambulanța – dar atacul
de cord a fost mult mai rapid și mai puternic decât tratamentul pe care l-a
primit. Numai după primele rapoarte ale buletinelor de știri ale diverselor
site-uri am aflat că Maher al Dasuqi, un locuitor din El Bireh, era membru al
unei familii care a fost expulzată în 1948 din satul Tel el-Safi, la vest de
Hebron.
(Ruinele caselor se
află în interiorul Parcului Național Tel Zafit. Safi înseamnă curat, pur. Satul
a primit numele după dealul alb din apropiere care a captat atenția Cruciaților
care au construit acolo o fortăreață numită Blanche Garde, fortăreața albă. Se crede
că acolo a fost orașul filistin Gath.)
Dintr-un elogiu
citit am aflat că a fost rănit la coapsă de gloanțe în timpul primei Intifada. Era
student la vremea aceea și se afla în primul rând al celor ce se luptau cu
soldații ocupatori. Al Dasuqi a fost închis de Israel de mai multe ori și a
fost reținut și de Autoritatea Palestiniană. A participat odată la un talk show
găzduit de un post de televiziune local și nu a ezitat să critice autoritățile
palestiniene.
Înmormântarea a
avut loc luni, în noul cimitir din El Bireh. Nu era departe de vechiul cimitir
și ambele se află în apropierea coloniei Psagot, care se întinde cu aroganță pe
culmea muntelui. Un bărbat nevinovat, onest, credincios principiilor sale – așa
a rezumat o cunoștință comună vorbele spuse lângă proaspătul mormânt pentru
cineva care ajunsese cu întârziere. Tradus în jargonul local: nu căuta onoruri
și funcții. Lucrase pe ici-colo ca muncitor în construcții pentru a-și câștiga
traiul.
„Întreaga sa viață
a fost compusă din durere și tristețe” spune suspinând soția sa, Khawla, membră
a Partidului Popular (fostul partid comunist) care întotdeauna mă întâmpină cu afecțiune
atunci când ne întâlnim din întâmplare. Afișele din sala rudelor îndoliate aranjată
de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei din El Bireh îl descriu ca pe
un luptător, „Al Munadel”. Partizan ar fi o traducere mai corectă, pentru a
reda emoția trezită de cuvântul respectiv. Nu este nicio contradicție între
descrierea soției și cea din ziare. Asta nu înseamnă că cei patru copii ai lor
nu le-au adus bucurie. O fiică a fost acceptată de ministerul de externe palestinian
pe postul de cadet. „Ce mândru a fost de ea după examenul de intrare pe care
l-a trecut fără niciun fel de problemă”, spune un prieten comun.
M-am uitat la toți
cei prezenți (de la toate organizațiile politice și din afara lor) și fără să-i
știu pe toți sau să cunosc detalii din viețile lor știam că fiecare dintre ei a
trăit ceea ce trăise Al Dasuqi și familia sa sub ocupația israeliană, unii mai
mult decât el. Normalitatea palestiniană. Aici erau mulți dintre cei care au
fost forțați să schimbe spațiile deschise ale satelor de pe câmpia de coastă
sau casele permanente din orașele de lângă mare cu aleile înguste și murdare
ale taberelor de refugiați și ai căror măslini, plantați de bunicii și
străbunicii lor, sunt captivi acum în vreo colonie.
Printre ei erau
foști prizonieri, foști deținuți la domiciliu, soții și părinți ai actualilor și
foștilor prizonieri și deținuți la domiciliu, cu tot ce implică: raiduri
militare acasă în toiul nopții, bătăi încasate de la soldați, privarea de somn
în timpul interogatoriilor, alte torturi greu de imaginat, separarea de cei
dragi, vizitele refuzate.
Și dacă nu au fost
arestați sau răniți, toți cei care stăteau acolo au inhalat mai mult gaz
lacrimogen decât vin a băut consumatorul mediu de alcool din Israel, iar zilele
petrecute de ei sub asediu sunt mai multe decât zilele pe care un israelian le
petrece în străinătate. Au demonstrat curaj în fața soldaților înarmați, în amintirile
lor încă răsună bombardamentele israeliene din a doua Intifadă și se întâlnesc
cu mitraliera unui soldat la punctele de control cu aceeași frecvență cu care un
israelian se uită la Channel 2.
Era aici cineva
care locuise în Beirut în timpul bombardamentelor israeliene din 1982. Avea 18
ani atunci și nu știa ce înseamnă frica; se alăturase ambulanțelor ce transportau
răniții. Mai era o femeie a cărui frate, minor, fusese ucis de soldații
israelieni în timpul primei Intifada, fostul primar din El Birah care fusese
expulzat în 1973, o cunoștință căreia nu i s-a permis să-și vadă mama din Gaza
de 10 ani.
După aceea am fost
la niște prieteni să privim la televizor discursul președintelui palestinian
Mahmoud Abbas la convenția Fatah. Fiul lor ne-a arătat progresul pe care l-a
făcut cu dabke (n.t. dans tradițional palestinian). „Vineri mă duc la Jaffa, de
ce nu vii cu mine?” am sugerat eu. Familia tatălui său este din Jaffa de
origine. E imposibil, mi-a spus, deja am nevoie de viză. „Deci evreii vor ca și
copiii de 14 ani să aibă permise de intrare”, am spus.
Cu prietenii apropiați
îmi permit să fiu ironică și să folosesc termenul acesta comun (evreii) ca să-mi
exprim furia. Mama lui a spus: „Acum trebuie să aștepte până când împlinește 55
de ani” (când bărbaților nu li se mai cere să aibă permis) iar băiatul s-a uitat
la mine cu dojană, scuturând din deget ca un profesor. „Nu sunt evreii”, mi-a
zis el, „spune israelienii sau armata”. Și a vorbit cât se poate de serios. Asta
a auzit în permanență de la părinții săi, de când s-a născut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu