joi, noiembrie 10, 2016

Refugiații nu sunt bineveniți


                                     Foto: Getty Images


de Mona Bibi


Pe 31 octombrie, parlamentul libanez a ales în sfârșit noul președinte al țării, punând capăt unui vid instituțional ce dura de 29 de luni. În vreme ce majoritatea libanezilor au răsuflat cu ușurare sau au ridicat din umeri cu indiferență, refugiații palestinieni și sirieni sunt dezgustați și temători.

„Trei mii de martiri palestinieni au fost absenți din ședința de parlament în cadrul căreia s-a votat pentru Michel Aoun. Poate că dacă ar fi fost prezenți, ar fi scris pe pereții parlamentului un mare NU, cu sângele lor, sânge care a curs în valuri prin tabăra palestiniană de refugiați Tel Zaatar. Sau poate că ar fi scuturat conștiința libaneză, trezind-o din somn și le-ar fi amintit libanezilor despre oribilele crime înregistrate de istoria lor dar ignorate de lipsa lor de umanitate”, scria Mohammad Mahmoud Al Sayed, analist politic, în articolul său intitulat „Aoun as President: Tel Zaatar Did Not Have the Right to Vote.”

Moștenirea sângeroasă a lui Aoun

Tel Zaatar, cunoscută și ca Dealul Cimbrului, a fost una dintre cele mai mari și mai puternice tabere palestiniene de refugiați, stabilită în 1948 după crearea Israelului și epurarea etnică a locuitorilor palestinieni nativi. Aflată în partea nordică a ceea ce mai târziu a devenit Beirutul de Est creștin în timpul războiului civil dintre 1975 și 1990, găzduia în jur de 15.000-17.000 de refugiați palestinieni. Suprafața din jurul taberei era o zonă rurală, agricolă, care le oferea celor ce locuiau acolo posibilitatea de a lucra pe o plantație – asta până în 1968, când a pătruns industrializarea. Atunci șomajul a atins cote violente și palestinienii au început să formeze facțiuni, care apoi s-au înarmat.

Partidele libaneze creștine de dreapta, în special Kataeb și aripa sa militarizată (falangiștii), au considerat că existența unor asemenea grupuri palestiniene înarmate reprezintă o amenințare la adresa securității și stabilității țării. Au erupt ciocniri fatale între partide.

Războiul civil libanez mai amplu a izbucnit în 1975, și, în ianuarie 1976, ostilitățile ce clocoteau deja în tabără au erupt ducând la Bătălia de la Tel Zaatar. Luptătorii, inclusiv falangiștii din milițiile creștine libaneze au lansat o ofensivă împotriva taberei și a locuitorilor ei, impunând un asediu care a durat 52 de zile. Foametea răspândită era atât de cruntă, încât unii rezidenți au fost siliți să mănânce pisici ca să rămână în viață. Ulema (învățați în domeniul științelor religioase, care au studiat Coranul, hadith-ul și dreptul musulman) a fost rugată să emită o fatwah (opinie pe teme religioase privind legea islamică) pentru a le permite să mănânce carnea morților lor. Între timp, în jur de 55.000 de bombe au fost aruncate în tabăra de refugiați, omorând peste 1000 de palestinieni.

În ziua de 12 august a acelui an, tabăra a cedat în fața milițiilor libaneze de dreapta. Au urmat masacre, familii întregi au fost măcelărite, peste 60 de surori medicale au fost omorâte, fete chiar și de 10 ani violate. Se estimează că în jur de 3.500 de palestinieni au fost uciși în Tel Zaatar și mulți au fost dați dispăruți.

În următoarele două zile, tabăra a fost făcută una cu pământul de buldozere pentru a împiedica reîntoarcerea celor plecați din calea măcelului.


                             Ce a mai rămas din tabăra Tel Zaatar după masacru


Dealul Cimbrului nu a mai mirosit de atunci a lămâiță; a rămas impregnat de mirosul greu, coroziv, al sângelui și al cărnii. De acest miros și-au amintit refugiații palestinieni când Michel Aoun a fost ales președinte al Libanului pe 31 octombrie. Fostul comandant al armatei, creștin și fondator al Mișcării Patriotice de Eliberare, este tiranul războinic ce se laudă cu aroganță că a fost „mintea din spatele asediului Tel Zaatarului” – ca să nu menționăm și masacrele din timpul războiului civil.

Când a fost intervievat, Aoun a vorbit cu indiferență despre măcelul de la Tel Zaatar, susținând că el a plănuit asediul pentru a-i convinge pe palestinieni să se dezarmeze. „Lucrurile nu au mers tocmai bine”, a spus acesta, fără nicio urmă de regret în voce. Când rezidenții palestinieni au refuzat să plece, „devenise enervant și plictisitor”, așa că forțele sale „au demontat” tabăra.

Ostil față de refugiați

Problema, desigur, nu se află doar la Aoun. Întregul edificiu guvernamental libanez este structurat în jurul unor militariști inveterați care și-au condus sectele în războiul civil și au preluat guvernul atunci când acesta s-a sfârșit. Între timp, palestinienii încă sunt priviți ca niște invadatori străini care au întrerupt pacea Libanului și au cauzat războiul civil în timp ce încercau să privească Libanul ca pe o țară de substituție după ce fuseseră expulzați din Palestina. Ar fi izbucnit războiul civil dacă nu ar fi fost palestinienii? Nu vom ști niciodată. Dar un lucru care nu poate fi negat este că palestinienii au fost singurii care au plătit.

Umbre palestiniene

Palestinienii trăiesc în Liban ca niște umbre, aproape că nu au voie să existe. Noi, a treia generație de refugiați palestinieni în Liban, plătim pentru un război în care nu am luptat, în vreme ce instigatori la război precum Michel Aoun conduc țara.

Statutul palestinienilor în Liban nu a fost definit legal; suntem undeva între refugiați și străini. Ni se interzice să avem profesii din categoria „gulere albe”, cum ar fi medicina, avocatura, ingineria. Chiar și pentru locurile de muncă din categoria „gulerelor albastre”, cele care implică munca fizică, avem nevoie de permise de muncă pe care trebuie să le reînnoim anual sau când schimbăm angajatorii. Nu avem voie să deținem proprietăți și suntem excluși din majoritatea serviciilor sociale oferite de stat, deși plătim taxe sociale guvernului libanez pentru a obține permise de muncă.


                                                        Michel Aoun.


Problema drepturilor refugiaților palestinieni a fost mereu una controversată în Liban, în ciuda faptului că ne aflăm acolo de peste 60 de ani, din cauza echilibrului sectant stabilit de constituția țării. Temându-se să permită mai multor musulmani sunniți să își exercite influența, politicienii creștini au respins toate legile propuse de parlamentul libanez care le-ar fi acordat palestinienilor dreptul de a munci și de a deține proprietăți. Acum, refugiații sirieni se lovesc de același zid al opoziției față de prezența lor.

În discursul său inaugural, Aoun a declarat: „Nu va fi nicio soluție pentru Siria fără reîntoarcerea refugiaților sirieni în țara lor.” Noul președinte a mai caracterizat refugiații sirieni ca reprezentând o amenințare la adresa securității. Ginerele lui Aoun și ministrul afacerilor externe, Gebran Bassil, își exprimă cu nerușinare rasismul și antipatia față de refugiații palestinieni și sirieni din Liban. Acesta a făcut apeluri repetate pentru închiderea granițelor în fața valului de refugiați sirieni și palestiniano-sirieni care fug din calea violenței din Siria.


                                             Tabără refugiați lângă Beirut.


„Când spunem că nu vrem refugiați sirieni și palestinieni, este din cauză că ei ne iau locurile”, a spus Bassil. O țară fără „materii prime” nu poate susține povara economică pe care noii refugiați o aduc cu ei, a adăugat el. „Nu avem destui palestinieni în Liban? Cum să îi lăsăm și pe ceilalți refugiați să vină în Liban?”

Yazan Al-Saadi, autor și cercetător sirian stabilit în Liban, scrie: „Problema mea cu Aoun nu este doar pentru că este aliat cu regimul sirian. Este misogin și xenofob, la fel ca partidul său. Nu a făcut nimic să oprească interdicțiile și discriminările aplicate refugiaților sirieni și altor comunități marginalizate ale societății. Este reprezentantul unui sistem sectant, neoliberal, exploatator. Simt că acestui om nu îi pasă decât de tronul său și nu cred că este bun pentru refugiații sirieni, pentru refugiații palestinieni sau pentru muncitorii emigranți – și, de fapt, nici măcar pentru cetățenii libanezi”.

Fără un cămin adevărat în Liban

Libanul a ales un președinte care este un fost militarist inveterat. Un om care reprezintă valorile rasiste și xenofobe ale partidului său. Cu Aoun la putere, slabele speranțe ale progresului privind drepturile civile și umane ale refugiaților par să moară. Nu contează cât de mult iubesc eu, un refugiat palestinian, Libanul, îmi dau seama acum că niciodată nu a fost casa mea și nu va fi niciodată, nici măcar o locuință temporară decentă. E greu să fii refugiat în Liban. Te seacă de fiecare strop de pasiune pentru viață. Nimic nu poate fi mai insultător decât să trăiești într-o țară condusă de un om care a contribuit la moartea prin înfometare a poporului tău. Dacă am avea o opțiune, am pleca. În aceste momente înțeleg de ce refugiații își riscă viețile traversând marea pentru a părăsi țara asta. Alternativa este a continua să trăiești în tăcere, în umbră, invizibil, fără să faci un zgomot, încercând să fii cât mai neexistent cu putință.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu