Foto: Getty Images
de Mona Bibi
Pe 31 octombrie,
parlamentul libanez a ales în sfârșit noul președinte al țării, punând capăt
unui vid instituțional ce dura de 29 de luni. În vreme ce majoritatea
libanezilor au răsuflat cu ușurare sau au ridicat din umeri cu indiferență,
refugiații palestinieni și sirieni sunt dezgustați și temători.
„Trei mii de martiri
palestinieni au fost absenți din ședința de parlament în cadrul căreia s-a
votat pentru Michel Aoun. Poate că dacă ar fi fost prezenți, ar fi scris pe
pereții parlamentului un mare NU, cu sângele lor, sânge care a curs în valuri
prin tabăra palestiniană de refugiați Tel Zaatar. Sau poate că ar fi scuturat
conștiința libaneză, trezind-o din somn și le-ar fi amintit libanezilor despre
oribilele crime înregistrate de istoria lor dar ignorate de lipsa lor de
umanitate”, scria Mohammad Mahmoud Al Sayed, analist politic, în articolul său
intitulat „Aoun as President: Tel Zaatar
Did Not Have the Right to Vote.”
Moștenirea sângeroasă a lui Aoun
Tel Zaatar,
cunoscută și ca Dealul Cimbrului, a fost una dintre cele mai mari și mai
puternice tabere palestiniene de refugiați, stabilită în 1948 după crearea
Israelului și epurarea etnică a locuitorilor palestinieni nativi. Aflată în
partea nordică a ceea ce mai târziu a devenit Beirutul de Est creștin în timpul
războiului civil dintre 1975 și 1990, găzduia în jur de 15.000-17.000 de
refugiați palestinieni. Suprafața din jurul taberei era o zonă rurală, agricolă,
care le oferea celor ce locuiau acolo posibilitatea de a lucra pe o plantație –
asta până în 1968, când a pătruns industrializarea. Atunci șomajul a atins cote
violente și palestinienii au început să formeze facțiuni, care apoi s-au înarmat.
Partidele libaneze creștine
de dreapta, în special Kataeb și aripa sa militarizată (falangiștii), au
considerat că existența unor asemenea grupuri palestiniene înarmate reprezintă
o amenințare la adresa securității și stabilității țării. Au erupt ciocniri
fatale între partide.
Războiul civil
libanez mai amplu a izbucnit în 1975, și, în ianuarie 1976, ostilitățile ce
clocoteau deja în tabără au erupt ducând la Bătălia de la Tel Zaatar. Luptătorii,
inclusiv falangiștii din milițiile creștine libaneze au lansat o ofensivă
împotriva taberei și a locuitorilor ei, impunând un asediu care a durat 52 de
zile. Foametea răspândită era atât de cruntă, încât unii rezidenți au fost
siliți să mănânce pisici ca să rămână în viață. Ulema (învățați în domeniul
științelor religioase, care au studiat Coranul, hadith-ul și dreptul musulman)
a fost rugată să emită o fatwah (opinie
pe teme religioase privind legea islamică) pentru a le permite să mănânce
carnea morților lor. Între timp, în jur de 55.000 de bombe au fost aruncate în
tabăra de refugiați, omorând peste 1000 de palestinieni.
În ziua de 12
august a acelui an, tabăra a cedat în fața milițiilor libaneze de dreapta. Au urmat
masacre, familii întregi au fost măcelărite, peste 60 de surori medicale au
fost omorâte, fete chiar și de 10 ani violate. Se estimează că în jur de 3.500
de palestinieni au fost uciși în Tel Zaatar și mulți au fost dați dispăruți.
În următoarele două
zile, tabăra a fost făcută una cu pământul de buldozere pentru a împiedica
reîntoarcerea celor plecați din calea măcelului.
Ce a mai rămas din tabăra Tel Zaatar după masacru
Dealul Cimbrului nu
a mai mirosit de atunci a lămâiță; a rămas impregnat de mirosul greu, coroziv,
al sângelui și al cărnii. De acest miros și-au amintit refugiații palestinieni
când Michel Aoun a fost ales președinte al Libanului pe 31 octombrie. Fostul comandant
al armatei, creștin și fondator al Mișcării Patriotice de Eliberare, este
tiranul războinic ce se laudă cu aroganță că a fost „mintea din spatele
asediului Tel Zaatarului” – ca să nu menționăm și masacrele din timpul războiului
civil.
Când a fost
intervievat, Aoun a vorbit cu indiferență despre măcelul de la Tel Zaatar,
susținând că el a plănuit asediul pentru a-i convinge pe palestinieni să se
dezarmeze. „Lucrurile nu au mers tocmai bine”, a spus acesta, fără nicio urmă
de regret în voce. Când rezidenții palestinieni au refuzat să plece, „devenise
enervant și plictisitor”, așa că forțele sale „au demontat” tabăra.
Ostil față de refugiați
Problema, desigur,
nu se află doar la Aoun. Întregul edificiu guvernamental libanez este
structurat în jurul unor militariști inveterați care și-au condus sectele în
războiul civil și au preluat guvernul atunci când acesta s-a sfârșit. Între timp,
palestinienii încă sunt priviți ca niște invadatori străini care au întrerupt
pacea Libanului și au cauzat războiul civil în timp ce încercau să privească
Libanul ca pe o țară de substituție după ce fuseseră expulzați din Palestina. Ar
fi izbucnit războiul civil dacă nu ar fi fost palestinienii? Nu vom ști
niciodată. Dar un lucru care nu poate fi negat este că palestinienii au fost
singurii care au plătit.
Umbre palestiniene
Palestinienii trăiesc
în Liban ca niște umbre, aproape că nu au voie să existe. Noi, a treia
generație de refugiați palestinieni în Liban, plătim pentru un război în care
nu am luptat, în vreme ce instigatori la război precum Michel Aoun conduc țara.
Statutul palestinienilor
în Liban nu a fost definit legal; suntem undeva între refugiați și străini. Ni se
interzice să avem profesii din categoria „gulere albe”, cum ar fi medicina,
avocatura, ingineria. Chiar și pentru locurile de muncă din categoria
„gulerelor albastre”, cele care implică munca fizică, avem nevoie de permise de
muncă pe care trebuie să le reînnoim anual sau când schimbăm angajatorii. Nu avem
voie să deținem proprietăți și suntem excluși din majoritatea serviciilor
sociale oferite de stat, deși plătim taxe sociale guvernului libanez pentru a
obține permise de muncă.
Michel Aoun.
Problema drepturilor
refugiaților palestinieni a fost mereu una controversată în Liban, în ciuda
faptului că ne aflăm acolo de peste 60 de ani, din cauza echilibrului sectant
stabilit de constituția țării. Temându-se să permită mai multor musulmani
sunniți să își exercite influența, politicienii creștini au respins toate
legile propuse de parlamentul libanez care le-ar fi acordat palestinienilor
dreptul de a munci și de a deține proprietăți. Acum, refugiații sirieni se
lovesc de același zid al opoziției față de prezența lor.
În discursul său
inaugural, Aoun a declarat: „Nu va fi nicio soluție pentru Siria fără
reîntoarcerea refugiaților sirieni în țara lor.” Noul președinte a mai
caracterizat refugiații sirieni ca reprezentând o amenințare la adresa
securității. Ginerele lui Aoun și ministrul afacerilor externe, Gebran Bassil,
își exprimă cu nerușinare rasismul și antipatia față de refugiații palestinieni
și sirieni din Liban. Acesta a făcut apeluri repetate pentru închiderea granițelor
în fața valului de refugiați sirieni și palestiniano-sirieni care fug din calea
violenței din Siria.
Tabără refugiați lângă Beirut.
„Când spunem că nu
vrem refugiați sirieni și palestinieni, este din cauză că ei ne iau locurile”,
a spus Bassil. O țară fără „materii prime” nu poate susține povara economică pe
care noii refugiați o aduc cu ei, a adăugat el. „Nu avem destui palestinieni în
Liban? Cum să îi lăsăm și pe ceilalți refugiați să vină în Liban?”
Yazan Al-Saadi,
autor și cercetător sirian stabilit în Liban, scrie: „Problema mea cu Aoun nu
este doar pentru că este aliat cu regimul sirian. Este misogin și xenofob, la
fel ca partidul său. Nu a făcut nimic să oprească interdicțiile și
discriminările aplicate refugiaților sirieni și altor comunități marginalizate
ale societății. Este reprezentantul unui sistem sectant, neoliberal,
exploatator. Simt că acestui om nu îi pasă decât de tronul său și nu cred că
este bun pentru refugiații sirieni, pentru refugiații palestinieni sau pentru
muncitorii emigranți – și, de fapt, nici măcar pentru cetățenii libanezi”.
Fără un cămin adevărat în Liban
Libanul a ales un
președinte care este un fost militarist inveterat. Un om care reprezintă
valorile rasiste și xenofobe ale partidului său. Cu Aoun la putere, slabele
speranțe ale progresului privind drepturile civile și umane ale refugiaților
par să moară. Nu contează cât de mult iubesc eu, un refugiat palestinian,
Libanul, îmi dau seama acum că niciodată nu a fost casa mea și nu va fi
niciodată, nici măcar o locuință temporară decentă. E greu să fii refugiat în
Liban. Te seacă de fiecare strop de pasiune pentru viață. Nimic nu poate fi mai
insultător decât să trăiești într-o țară condusă de un om care a contribuit la
moartea prin înfometare a poporului tău. Dacă am avea o opțiune, am pleca. În aceste
momente înțeleg de ce refugiații își riscă viețile traversând marea pentru a
părăsi țara asta. Alternativa este a continua să trăiești în tăcere, în umbră,
invizibil, fără să faci un zgomot, încercând să fii cât mai neexistent cu
putință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu