de Alexander
Schölch
Pentru a înțelege
ce s-a întâmplat în Palestina la începutul secolului 20 și mai ales felul în
care a fost impus Orientului Mijlociu conflictul Palestinei (deoarece acest conflict
nu a izbucnit în regiune pur și simplu, ci a fost plantat acolo din exterior)
trebuie să cercetăm bazele politicii europene în „Țara Sfântă”. Aceste baze au
fost puse în secolul al 19-lea.
Până spre sfârșitul
primului război mondial, deținerea controlului exclusiv al „Țării Sfinte” – așa
cum era numită Palestina până la stabilirea Mandatului Britanic – de către o
singură putere europeană părea de neconceput. De la deschiderea „Țării Sfinte” la
penetrarea politică și cultural-religioasă a Europei în timpul dominării
egiptene a Siriei și a Palestinei între 1831 și 1840, puterile europene – și
mai ales Anglia, Rusia, Franța și Prusia (Germania) – s-au străduit să-și
construiască și să-și extindă prezența în Palestina. Acest lucru l-au făcut în
special pe căi cultural-religioase, inclusiv prin „protecția” minorităților
religioase. În acest scop, fiecare dintre ele au sprijinit activitățile
filantropice, culturale și misionare ale cetățenilor proprii.
Interesele europene
în Palestina secolului al 19-lea pot fi discutate pe două niveluri: nivelul politicilor
guvernelor europene și nivelul aspirațiilor, tendințelor și mișcărilor
nonguvernamentale și sociale în contextul cărora s-a dezvoltat în secolul al
19-lea politica europeană privind Palestina. Printre cele din urmă trebuie
menționate noțiunea de „Cruciadă pașnică” ce era răspândită pe întreg
continentul și interesele creștine și evreiești în Palestina, mai ales
conceptul chiliastic englezesc al „întoarcerii evreilor”. Dorințele de
colonizare europeană a Palestinei, adesea conectate la trendurile menționate
mai sus, erau legate de eforturile evreilor europeni chiar înainte de
ascensiunea Zionismului.
Un studiu al
intereselor europene în Palestina ne-ar putea arăta că mișcarea Zionistă a
reprezentat doar una dintre multele
mișcări europene ale secolului al 19-lea care au fost dedicate „revendicării”
și colonizării Palestinei. Mișcarea Zionistă nu a apărut în peisaj în forma sa
instituțională decât relativ târziu. Mai mult, până când nu s-a stabilit dominarea
mandatară britanică, nu era deloc sigur că mișcarea Zionistă va triumfa în fața
aspirațiilor rivale. Faptul că a triumfat nu a fost rezultatul abilităților
reprezentanților Zionismului sau al mărinimiei politicienilor britanici. Ci,
mai degrabă, a fost consecința constelației puterilor primului război mondial
și a unei convergențe parțiale a intereselor imperialismului britanic și a
celor Zioniste. „Gentilii Zioniști” englezi ai secolului al 19-lea,
predecesorii suporterilor neevrei ai Zionismului, au făcut munca ideologică
anticipativă pentru această convergență.
Punctul de plecare
al tuturor acestor elemente a fost deschiderea „Țării Sfinte” la penetrarea
politică și cultural-religioasă a Europei, care a început în timpul perioadei
de la sfârșitul anilor 1830 până la războiul Crimeii. În 1831, Muhammad Ali,
conducătorul Egiptului, și-a trimis armata, comandată de fiul său Ibrahim,
împotriva suveranului său, sultanul din Constantinopol. A cucerit întreaga
regiune a Siriei, inclusiv Palestina. Pentru a-și asigura bunăvoința puterilor
europene, mai ales a Angliei, față de politicile sale expansioniste, Muhammad
Ali a făcut două lucruri. Primul, a eliminat toate formele de discriminare
fățișă împotriva membrilor comunităților religioase ne-musulmane din zonele pe
care le-a cucerit. Sub noul conducător, acești oameni se bucurau de aceleași
drepturi ca majoritatea, ba chiar deveniseră privilegiați, la un anumit nivel. În
al doilea rând, a facilitat penetrarea politică și cultural-religioasă a
europenilor permițându-le să-și deschidă consulate în interior și să-și extindă
și să-și instituționalizeze activitățile misionare.
În acest sens, cel
mai important eveniment din Palestina a fost stabilirea unui consulat britanic
la Ierusalim în 1838. Deoarece otomanii au trebuit să continue cu politica lui
Muhammad Ali chiar și după ce egiptenii au fost expulzați în 1840, Ierusalimul
a fost martorul pătrunderii altor consuli și prelați europeni. Ca rezultat,
interesul publicului european în „Țara Sfântă” a crescut simțitor. Așa încât,
Palestina s-a trezit în vâltoarea intereselor europene opuse: „problema
orientală” a marilor puteri din secolul al 19-lea. Odată ce „Țara Sfântă” a
devenit vizibilă, s-au trezit dorințe necumpătate, s-au conceput planuri și
viziunilor li s-a dat frâu liber. Niciunele nu erau însă realizabile din punct
de vedere politic, în ciuda faptului că sultanul nu ar fi fost capabil să
scoată egiptenii din Siria și Palestina fără ajutorul europenilor (mai ales al
britanicilor și al austriecilor).
Dat fiind faptul că
intervenția europeană a avut loc pentru menținerea integrității Imperiului
Otoman (mai ales politica Marii Britanii avea ca scop absolut necesar
conservarea nucleului imperiului), nu se punea problema de o partajare a
teritoriilor otomane. Problema – „chestiunea orientală” a secolului al 19-lea –
era cât de mult din Imperiul Otoman trebuia păstrat și în ce formă, pentru a
proteja interesele puterilor europene. Devreme ce penetrarea europeană nu putea
lua forma controlului teritorial, se putea realiza numai prin influență. Una
dintre cele mai importante căi prin care puterile europene au încercat să-și
exercite influența a fost cea a „protejării” minorităților ne-musulmane din
Imperiul Otoman.
Stabilirea prezenței englezești și penetrarea cultural-religioasă
europeană
În viziunea
Angliei, Rusia și Franța preluaseră conducerea în cursa pentru câștigarea
influenței prin „protejarea” minorităților. Cea dintâi era „puterea
protectoare” tradițională a creștinilor ortodocși, iar cea din urmă a creștinilor
catolici, atât în Palestina cât și în Orientul Mijlociu în general. Era vremea
să le ajungă din urmă. Dar, din postura de conducătoare ale puterilor
protestante europene, Anglia și Prusia trebuiau mai întâi să găsească (sau, mai
exact, să-și creeze) protejații lor: evreii și protestanții. Își dădeau seama
că, numai pentru a pune piciorul în Palestina și a-și exercita vreun drept, ar
fi trebuit să conteste într-o oarecare măsură puternicele puncte „naturale” ale
Rusiei și Franței. Acest lucru a dus la numirea unui consul britanic la
Ierusalim în 1838. La început, acesta trebuia să reprezinte o contrapondere la
temuta expansiune a influenței rusești. Așa că, primul pas al penetrării
europene sistematice în Palestina s-a făcut în contextul rivalităților europene
privind „chestiunea orientală”. Această rivalitate a continuat să fie cel mai
important factor în perioada care este examinată.
Dar protestantismul
tot nu avea o bază instituțională în „Țara Sfântă” de unde să poată concura cu
instituțiile religioase ale ortodocșilor și catolicilor. Această bază a fost
creată odată cu stabilirea unui arhiepiscopat anglo-prusac în Ierusalim în 1841
și cu construirea unei „catedrale” protestante: Biserica lui Hristos, sfințită
în 1849. Instalarea unui episcop protestant a rezultat din activitățile
societăților misionare britanice (în principal Biserica Societății Misionare,
întemeiată în 1799 și de Societatea londoneză de promovare a creștinismului
printre evrei, fondată în 1809), precum și din interesele politice ale guvernului
britanic și ale politicilor bisericii prusace sub Friedrich Wilhelm IV.
În Anglia, ideea
unui episcopat protestant în Palestina nu era nouă; fusese promovată mai ales
de influentul Earl de Shaftesbury. Deci, o înțelegere cu Prusia s-a
materializat rapid, mai ales din moment ce biserica anglicană avea o influență
mai mare. Episcopii aveau să fie numiți alternativ de coroanele englezești și
prusace, dar întotdeauna aveau să fie hirotonisiți de arhiepiscopul de
Canterbury.
Alegerea primului
episcop – evreul convertit Michael Solomon Alexander – a fost influențată de
scopul creării unui nucleu în jurul căruia să se cristalizeze o comunitate
protestantă. Un alt factor determinant a fost „întoarcerea evreilor” și convertirea
evreilor, care trebuia să fie impulsionată de Ierusalim. Înainte de numirea
unui consul, misionarii de la Societatea londoneză pentru promovarea
creștinismului în rândul evreilor fuseseră cei mai importanți reprezentanți
britanici în „Țara Sfântă”. Principala sarcină a episcopului Alexander trebuia
să fie astfel convertirea evreilor; trebuia să creeze o parohie protestantă din
evreii convertiți. Era și reprezentantul Societății londoneze menționate, care,
fără permisiunea autorităților, începuse deja – în 1839 – să construiască o
biserică protestantă. Numai în 1845 un firman al sultanului aproba acest lucru.
Biserica lui Hristos fusese sfințită, în sfârșit, în 1849.
Rata de convertire
a evreilor a fost minimală; rezistența acestora părea insurmontabilă. Din acest
motiv, succesorul lui Alexander, Samuel Gobat – care în concordanță cu înțelegerea
privind desemnarea pe rând a episcopului fusese numit de Prusia și trimis la
Ierusalim în 1849 – a lăsat deoparte acest scop original. El și-a canalizat
zelul misionar în primul rând spre nativii creștini ortodocși. În conjuncție cu
această schimbare a liniei politice și cu activitățile prozelitice ale
episcopatului, evreii din Palestina au fost plasați sub protecție suplimentară
din partea Angliei. Young, primul consul britanic, fusese instruit în 1839 să
asigure protecția evreilor și când succesorul său, Finn, i-a preluat funcția, a
mers pe aceeași direcție. El trebuia să îi ia pe toți evreii sub aripa sa, fie
că erau britanici sau nu. Young scria într-un raport în 1839 că două grupuri
vor emite cu siguranță pretenții asupra viitorului Palestinei: primii erau
evreii, cărora Dumnezeu le garantase inițial proprietatea asupra pământului,
spunea acesta, și ceilalți erau creștinii protestanți, succesorii lor legitimi.
Marea Britanie avea să fie protectoarea ambelor grupuri, formând așadar un
front comun pentru realizarea aspirațiilor acestora în Palestina.
În 1850, protestanții
au fost recunoscuți drept comunitate religioasă oficială a Imperiului Otoman și
astfel se consolidase o bază sigură pentru exercitarea acestei funcții
protectoare. Un episcopat protestant fusese fondat în colaborare cu Prusia,
Ierusalimul avea o „catedrală” protestantă și Anglia își asumase protejarea
tuturor evreilor din Palestina (mai ales a celor care și-o doreau).
Pe cuprinsul Europei,
au apărut proiecte și solicitări de a „prelua posesia” sau controlul asupra
Palestinei în timpul „crizelor orientale” din anii 1830 și începutul anilor
1840, mai ales în legătură cu sprijinul puterilor europene față de sultan în
timpul expulzării egiptenilor din Siria. În 1841, de exemplu, cercurile
misionare englezești solicitau să nu se piardă această oportunitate prețioasă
oferită de retragerea egiptenilor, când soarta teritoriilor aparținând
„dezorganizatului imperiu al turcilor” avea să fie decisă. A fost emisă o
circulară care solicita Europei să ceară Porții să unifice Palestina cu lumea
creștină ca să poată fi transformată într-un teritoriu creștin, independent,
autonom, sub auspiciile suveranilor creștini din Europa și Asia. Ar fi urmat să
fie instalat un suveran care să fie pe placul tuturor națiunilor creștine și a
cărui autoritate să fie recunoscută de toate. Circulara adăuga că sultanul va
fi de acord cu asta fără îndoială, din moment ce acest regat creștin ar fi fost
o barieră protectoare împotriva eforturilor expansioniste ale conducătorului
Egiptului (Circular of a Project for the
Erection of Palestine into an Independent State, 1841).
Această
„oportunitate” a rămas neexploatată. Și în vreme ce politicile europene în
Orientul Mijlociu au dobândit un nou caracter la începutul anilor 1850 prin
penetrarea economică forțată a țării, penetrarea cultural-religioasă a „Țării
Sfinte” a continuat să fie mai importantă în politicile europene din zonă. Cu
siguranță, zelul cultural-religios, care s-a accelerat după 1856, era amestecat
cu pretenții politice și cereri ale unei „recuceriri”, cu alte cuvinte,
colonizări. Aceste aspecte ale plănuirii viitorului „Țării Sfinte” au cântărit
și mai mult la sfârșitul anilor 1870 și la începutul anilor 1880, după ce
Europa a intervenit direct în regiune și după ce templierii șvabi (suabi) au
reușit să mențină pentru o vreme demersul lor colonial (stabilit în 1868). S-au
emis pretenții teritoriale și sfere ipotetice de influență au fost marcate. Dar
câtă vreme existența Imperiului Otoman nu avea să fie pusă sub semnul
întrebării de marile puteri, pretențiile de acest fel nu se puteau realiza,
nici în perioada de după războiul Crimeii, nici în anii de după ocupația
britanică a Egiptului în 1882.
Astfel încât, și
atunci când politica Angliei față de Imperiul Otoman s-a schimbat în secolul al
19-lea, Anglia a trebuit să se mulțumească cu rolul său de putere protectoare
specială pentru protestanți și evrei și cu promovarea comerțului său. La fel,
Franța a trebuit să se mulțumească cu promovarea energică a intereselor
catolice la Ierusalim, în contextul pretenției sale de a asigura protecția religioasă
a catolicilor din Orientul Mijlociu și al politicii sale în Siria. Rusia, ale
cărei interese principale se învârteau în jurul Constantinopolului și
strâmtorilor, și-a urmat politica mai degrabă defensivă decât asertivă, de a
proteja resursele și prezența ortodoxă în Palestina. Iar Germania s-a limitat
la a-și consolida legături comerciale și la construirea prezenței sale în zonă
prin proiecte caritabile creștine: nici măcar „coloniile germane” din Țara
Sfântă nu aveau voie să pună în pericol legăturile cu Constantinopolul, mai
ales după 1880. Într-adevăr, într-un anumit sens, Imperiul German a preluat
poziția Angliei de gardian principal al integrității Imperiului Otoman. Această
constelație avea să fie destrămată doar de mișcarea Zionistă, care a căutat să
facă un partener dintr-una dintre marile puteri și de posibilitățile pe care
primul război mondial le-a deschis în această privință.
Așa încât, de la
izbucnirea războiului Crimeii și până la primul război mondial, consulatele
vest-europene din Palestina au fost instruite să descurajeze orice ar putea dăuna
eforturilor de „regenerare” a Imperiului Otoman și de a-i submina integritatea.
Dar, în același timp, puterile europene promovau deschis și zgomotos o
„cruciadă pașnică”, „o preluare a Țării Sfinte”. Mari companii navale
mediteraneene aduceau acum în mod constant în porturile palestiniene mulțimi de
pelerini și vizitatori. În timpul sărbătorilor se aflau mai mulți pelerini pe
străzile Ierusalimului decât locuitori ai orașului. Interesele religioase și
biblico-arheologice erau susținute de asociații naționale care aveau orientări
politice, științifice și confesionale, și, uneori, edituri de cărți.
Misionarii, pelerinii și „exploratorii Palestinei” produceau o cantitate de
literatură care nu putea fi ignorată. În a doua jumătate a secolului 19,
europenii puteau obține informații despre Palestina mai detaliate decât despre
orice altă țară neeuropeană.
În climatul în care
s-au dezvoltat politicile Europei privind Palestina, eforturile
non-guvernamentale, mișcările și cercetările au funcționat atât ca un stimul
cât și ca o legitimizare ideologică. Numai într-o măsură limitată aceste
aspirații în Palestina erau „pașnice”. Într-adevăr, în timpul „crizei
orientale” a secolului al 19-lea, s-au transformat adesea în revendicări
agresive ale ocupației Palestinei și ale stăpânirii acesteia de către Europa.
„Întoarcerea evreilor”
În anii 1840 „Zioniștii
gentili” ai Angliei au adus noțiunea de „întoarcere a evreilor” în politicile
cotidiene. În 1840, Palmerston, sub influența lordului Shaftesbury, a încercat
să-i inoculeze sultanului ideea unei „reîntoarceri” a evreilor, susținând că
aceștia ar trebui să fie încurajați să se stabilească în Palestina. Pe de o
parte, sultanul și imperiul ar fi profitat de pe urma bogățiilor pe care „un
mare număr de capitaliști bogați” le-ar fi oferit Palestinei. Și pe de altă
parte, evreii ar fi format o barieră împotriva oricăror ambiții viitoare ale
lui Muhammad Ali. În timpul anilor 1840, mulți jurnaliști, clerici,
politicieni, oficiali coloniști și ofițeri britanici aveau să fie mai direcți:
ei cereau, într-o formă sau alta, întemeierea unor colonii evreiești sau chiar
a unui stat evreiesc sub protectorat britanic, pentru a împlini țelul
„întoarcerii evreilor” și pentru a proteja interesele comerciale și strategice
britanice în regiune (Hyamson, British
Projects, pp. 5-21; Kobler, pp. 58-81; Hajiar, LEurope, pp. 325-40; Sharif, pp.
127-32). Presiuni la fel de puternice pentru ocuparea directă sau pentru controlul
asupra Palestinei de către Anglia se făceau și mai târziu, în jurul anilor de
criză 1880 și apoi în timpul primului război mondial.
Conceptul
chiliastic de „întoarcere a evreilor” era înrădăcinat în istoria intelectuală a
Marii Britanii. Dezvoltată de mesianismul anglican și de evanghelism, doctrina
fusese deja elaborată în întregime până la începutul secolului al 19-lea, abia
dacă i s-a adăugat vreo idee nouă în voluminoasa literatură din următoarele
sute de ani. Potrivit acestei doctrine, împlinirea profețiilor despre Ziua de Apoi
era indivizibil legată de întoarcerea evreilor pe pământul strămoșilor lor,
față de care aveau un drept inalienabil. „Întoarcerea” lor fizică și religioasă
– adică sfârșitul diasporei lor, adunarea lor în Palestina și acceptarea
învățăturii creștine – era concepută ca o componentă esențială a planului divin
pentru mântuirea omenirii și ca o condiție necesară pentru a doua venire a lui
Hristos. Adesea se punea problema dacă evreii trebuiau să se convertească
înainte de întoarcerea lor sau dacă acest lucru trebuia să se întâmple numai în
Palestina.
Interpretări ale
„semnelor timpului” – care vesteau „întoarcerea” și odată cu ea sosirea
Judecății de Apoi – au dus din nou și din nou la „greșeli corectabile”. În
secolele 18 și 19, dovada unui colaps al puterii islamice și papale (de exemplu
puterea otomană) era interpretată ca un astfel de semn. Din necesitate,
concluzia despre ce națiune sau conducător avea să fie ales drept unealta
providenței divine și avea să preia sarcina „întoarcerii” varia în funcție de
constelația puterii. Când Napoleon a sosit în Egipt și chiar a înaintat spre
Palestina (1789-99), părea să fi fost ales să îndeplinească voia Domnului. Dar
în anii ce au urmat, doctrina s-a curățat de astfel de erori și s-a clarificat
în ochii apărătorilor săi; iar aceștia au considerat că rolul îi este atribuit
Angliei.
Aceste noțiuni au
avut un impact mai mare când au fost întărite de mișcarea evanghelică renăscută
a secolului al 19-lea. Fiecare „criză orientală” – de la sfârșitul secolului al
18-lea și începutul secolului al 19-lea; de la sfârșitul anilor 1830 și
începutul anilor 1840; în timpul războiului Crimeii; și la sfârșitul anilor
1870 și începutul anilor 1880 – a declanșat un val de slujbe chiliaste,
pamflete, cărți, proiecte și pretenții politice. Concluziile pe care oamenii
le-au tras din asemenea „cunoștințe fundamentale” au variat cu fiecare criză;
cu alte cuvinte, erau croite așa încât să se potrivească realităților și
exigențelor politicilor de zi cu zi.
„Marea Britanie
jubilează!” spunea un pamflet în timpul războiului Crimeii. „Nouă ne-a revenit
misiunea de a-i conduce membrii împrăștiați ai neglijatei rase a iudeilor
înapoi în frumoasa lor patrie și, stabilind pe pământul lor o colonie (ale
cărei legături cu protectorul său nu pot fi puse sub îndoială), vom pune încă
un obstacol în calea dușmanului amenințător [adică Rusia].” Convertirea
evreilor la creștinism reprezenta un adevăr ce fusese deja prevestit, sub
inspirație divină, de profeți, era un fapt mai mult decât evident și nu era
nevoie să fie accentuat din nou. Dar convertirea nu trebuia să aibă loc înainte
de întoarcerea în Țara Sfântă (Palestina). (The
Final Exodus, pp. 14 and 25)
Un autor care trăia
în Palestina în anii aceia era însă mai puțin entuziast. Unde este omul de
stat, întreba el cu scepticism, care să poată aduce renașterea națiunii
evreiești, stabilirea unui „regat reînnoit, sprijinit de săbiile și sceptrele
creștine împotriva posesorilor de drept ai unei moșteniri atât de venerate
odată...?” (Dupuis, 1, pp. 156ff)
Falimentul otoman
din 1875 și criza lungă ce a rezultat au adus și mai multe „semne ale
timpului”.„Toți creștinii ar trebui să se bucure de declinul Imperiului
Otoman”, predica Hoare, „deoarece ruinele musulmanilor sunt speranțele evreilor
și întoarcerea evreilor va fi binecuvântatul prevestitor al triumfătoarei
sosiri a împărăției Ierusalimului.” Dar „...ar fi o jalnică binecuvântare pentru
copiii Israelului dacă s-ar întoarce în casa lor însă fără să se întoarcă la
Dumnezeu.”( Edward Hoare, Palestine and
Russia, pp. 22 anid 27). Convertirea nu avea să aibă loc, însă, decât după
reîntoarcere.
James Neil, care a
trăit în Palestina între 1871 și 1874, a confirmat că „semnele timpului”
indicau într-adevăr „întoarcerea” iminentă. Sublinia în special creșterea
populației evreiești în Palestina, dar în același timp avertiza în legătură cu
așteptările pe termen scurt, mai ales de când papalitatea și biserica grecească
se stabiliseră în Palestina pe scară largă și nu aveau de gând să cedeze teren
așa ușor.
În mod firesc, doctrina
„întoarcerii evreilor” nu a devenit convingerea generală a populației din Marea
Britanie. Dar aserțiunea autoritară că Palestina era într-adevăr căminul dat de
Dumnezeu evreilor, în care aceștia se vor întoarce mai devreme sau mai târziu,
se răspândea tot mai mult. Ca un fapt axiomatic pe care cineva îl menționează
doar ca să îl confirme, a pătruns în literatura engleză despre Palestina în a
doua jumătate a secolului 19. În asociere cu „cruciada pașnică” ce era
predicată pe continent, chiar se solicita o cruciadă care să paveze drumul
evreilor.
Acești „mizerabili,
ignoranți, arabi pe jumătate sălbatici, cu satele lor murdare și cu bojdeucile
lor dezgustătoare” nu pot fi „succesorii potriviți și moștenitorii de drept ai milioanelor
de oameni inteligenți, rafinați, civilizați și bine cârmuiți pe care i-au
condus David și Solomon în zilele de glorie ale Israelului!” scria Walker. „A
devenit datoria recunoscută a națiunilor prospere și puternice să intervină
pentru protecția oamenilor oprimați și pentru a face ordine pe pământurile
prost guvernate” – atât prin metode diplomatice cât și prin „presiune
extra-diplomatică”. Misiunea „puterilor organizatoare” avea să fie îndeplinită
odată ce evreii erau gata, ca națiune, să preia ei înșiși controlul țării. Până
atunci nu puteau decât fi pregătiți pentru responsabilitățile unei existențe
naționale independente.
Spre sfârșitul
anilor 1870, ideea „întoarcerii” s-a alăturat și mai puternic tendințelor
imperialiste și s-a legat de tot felul de proiecte. Edward Cazalet, industriaș
britanic, cerea stabilirea unui protectorat britanic asupra Palestinei cu
scopul conducerii evreilor înapoi în Palestina și creării unei legături de
durată între țară și Anglia. Charles Warren, unul dintre renumiții activiști ai
Fondului pentru Explorarea Palestinei, în fața falimentului otoman propunea ca
„Țara Sfântă” să fie plasată sub supravegherea unei companii – croită după
tiparul Companiei Britanice a Indiilor de Est – pentru 20 de ani. Compania avea
să-i stabilească pe evrei în țară, pas cu pas, așa încât Palestina să devină
într-un final sub controlul și proprietatea lor. Anumite întrebări se ridicau
în legătură cu ce s-ar fi întâmplat cu arabii din Palestina. Warren a spus:
„Întreb și eu la rândul meu: cine sunt arabii?”
Conder, directorul
Studiului Palestinei Vestice, avea niște idei în legătură cu ce se putea face
cu locuitorii țării. În viziunea sa, nimeni nu era mai potrivit să se ocupe de
renașterea Palestinei și să instruiască populația prezentă în domeniul
agriculturii decât proprietarii săi de drept, evreii, care erau energici,
destoinici și abili de la natură. Țăranii nativi erau „teribil de ignoranți,
fanatici și mai presus de orice, niște mincinoși inveterați” dar aveau și
calități „care, dacă erau dezvoltate, îi puteau face utili...” – utili pentru
„proprietarii” țării.
Odată dezbrăcată de
veșmintele chiliastice, doctrina dreptului inalienabil al evreilor în
Palestina, întoarcerea lor și rolul pe care Marea Britanie l-a dobândit, a
devenit o banalitate în literatura britanică despre Palestina. Era o componentă
esențială a înțelegerii britanice a Palestinei. Tot mai mult, imaginea
convertirii evreilor la creștinism se pierduse. La izbucnirea primului război
mondial, doctrina era încă în putere. Fascinația conceptului în forma sa secularizată
se combina cu argumentele politice ale războiului și cu strategia imperială ce
a dat naștere Declarației Balfour în 1917. Când Balfour și-a exprimat
convingerea în 1919 că Zionismul era „mult mai important decât dorințele și
pagubele suferite de 700.000 de arabi care locuiesc acum pe vechiul pământ al
Palestinei” dădea glas celor mai intime gânduri ale majorității populației
britanice. Scopul „întoarcerii evreilor” a fost echivalat, imperceptibil, cu
scopul Zionismului; în contextul politicii imperialiste, cei care susțineau „întoarcerea
evreilor” s-au identificat cu Zioniștii.
Proiecte de colonizare
Un număr de sugestii și planuri pentru o
colonizare a „Țării Sfinte” au fost menționate în legătură cu eforturile și
aspirațiile politico-religioase privind Palestina în secolul 19. Chemarea
pentru colonizarea europeană a devenit cu atât mai puternică mai ales după
mijlocul anilor 1860. A fost consolidată sub forma unor proiecte mai mult sau
mai puțin realiste. „Nevoia” de colonizare pentru „progresul țării” a devenit
un element fundamental al înțelegerii europene privind Palestina.
„Oricine este
într-o oarecare măsură familiar cu chestiunile acestea și care își pune
problema cum poate fi ajutată această țară, ajunge repede la concluzia că numai
prin cultura adusă de lumea creștină se va întâmpla acest lucru și că o
imigrare substanțială de pe pământurile creștine, civilizate, este necesară
pentru a pregăti drumul pentru condiții noi și mai bune.” În felul acesta
formula Shick chestiunea în 1881 (Schick,
"Studien über Colonisirung," p. 37). După cum se poate observa,
locuitorii arabi ai țării nu erau deloc luați în considerare.
„Este dezirabil”,
le explica Heilige Land cititorilor
săi, „ca mulți coloniști străini să se instaleze acolo. Renumita fertilitate a
oazei din Ierihon, câmpiile Șaron și Esdrelon și multe alte zone din Palestina,
odată ajunse sub mâinile destoinicilor și inteligenților coloniști...vor ajunge
să bucure din nou ochiul și inima pelerinului și vor răsplăti coloniștii pentru
munca lor.”
În 1866, Henry
Dunant, fondatorul Crucii Roșii, cerea întemeierea unei Societăți Internaționale
pentru Refacerea Orientului. Scopul său principal ar fi fost colonizarea în
masă a Palestinei sub protectoratul lui Napoleon al III-lea. Acțiunea ar fi
avut un caracter internațional și ar fi dus la neutralizarea Palestinei. Ca
parte a proiectului, o atenție specială s-ar fi acordat stabilirii evreilor în
Palestina, sarcină pe care și-ar fi putut-o asuma magnații financiari evrei ai
Europei. Poate că ulterior împăratul francez s-ar fi putut gândi dacă să preia
suveranitatea supremă asupra unui „mic stat evreiesc” în Palestina, care, deși
sub protecție europeană, ar fi fost dependent de Franța. Evreii ar fi putut să
continue misiunea civilizatoare a Franței și a Angliei din Asia. Cel mai
important rezultat al colonizării europene a Palestinei, susținea acesta, ar fi
fost eliberarea „Țării Sfinte” de jugul turcesc, încheierea pașnică a cârmuirii
islamice („Der Ackerbau in Palästina” HL
XVI (1872), pp. 117ff).
Un proiect colonizator
catolic, adus la viață în 1876 în Franța de arhitectul și scriitorul Pierotti,
care primise binecuvântarea Papei Pius al IX-lea, a eșuat și el. Scopul
proiectului era stabilirea de colonii catolice în „Țara Sfântă” și promovarea
pelerinajului catolic.
Cu puțin timp
înainte de întemeierea primei colonii templiere lângă Haifa, geograful vienez
Kuhlmann, care își petrecuse doi ani explorând Orientul Mijlociu, a insistat
asupra colonizării teutone a Palestinei, în baza unei misiuni teutone rasiste,
șoviniste, care privea întregul Orient Mijlociu ca pe terenul său de joacă. Pe
de o parte, Kuhlmann descria cititorilor săi o Palestină în mare măsură
nepopulată, iar pe de altă parte avertiza că imigranții nu se puteau stabili de
capul lor unul câte unul, ci trebuiau instalați „întotdeauna în grupuri mari de
cel puțin 1000 de oameni capabili să mânuiască armele”, ca să poată înfrunta populația musulmană.
În literatura
Zionistă, mai ales un proiect de colonizare al lui Oliphant, un diplomat
scoțian, activist politic și mistic (creștin), este descris ca „proto-zionist”.
În ajunul primului val de imigrare evreiască și cu sprijinul guvernului
britanic, Oliphant plănuia stabilirea unei colonii evreiești în Balqa, pe malul
celălalt al Iordanului; însă, inițiativa sa intra în conflict cu
Constantinopolul.
Nu e adevărat că,
propunând asemenea planuri, entuziaștii colonizării nu percepeau problema
existenței unei populații native. În timp ce Kuhlmann sugera o soluție
militară, Oliphant vroia ca populația din Transiordania care nu renunța la
stilul de viață nomad să fie pusă în rezervații, ca indienii din America de
Nord. Cât despre agricultorii sedentari, aceștia ar fi constituit o forță de
muncă valoroasă care ar fi putut fi folosită de imigranții capitaliști.
Și Conder credea că
populația nativă putea fi folosită. În 1872, colegul său de la Fondul pentru
Explorarea Palestinei scria direct: „Nu pot spune decât că ar fi minunat dacă
guvernul otoman ar putea să-și învingă aversiunea față de vânzarea pământului
către străini. Cu drepturile garantate, o mare porțiune a acestui pământ
[Palestina] ar găsi o piață favorabilă și apoi țăranii fie ar fi expulzați, fie
vor fi transformați în membri folositori ai societății, în timp ce câștigul
guvernului turc ar fi considerabil.”
În general, însă,
potențialii coloniști nu erau prea preocupați de populația indigenă. Fie apelau
la platitudinile de tipul „Palestinei nepopulate” sau pur și simplu ofereau
soluții gata confecționate, rudimentare. Așa încât, exista o continuitate în
gândire, începând cu viziunile propagandiștilor individuali care promovau
„întoarcerea evreilor” în anii 1840, până la entuziaștii colonizării cu
variatele derivații în ultima treime a secolului al 19-lea și până la concepțiile
Zioniste ale secolului 20. În 1845, Mitford, un adept al „întoarcerii”
evreilor, a avut ideea că s-ar putea face loc în Palestina pentru imigranții
evrei dacă populația musulmană ar fi relocată în Asia Minor. Iar în 1918,
Ballod încă credea că „Ultima noastră problemă sunt felahii (țăranii) arabi. Ei
vor părăsi bucuroși Palestina dacă li se vor oferi condiții mai bune în altă
parte, de exemplu, în Siria modernă sau în Babilonia...”
Dar dintre
multiplele proiecte și inițiative colonizatoare, doar două au avut succes: colonizarea
întreprinsă de templieri începând cu 1868 și cea a imigranților evrei începând
cu 1882. Templierii, o sectă pietistă din Württemberg, își stabiliseră ca țel
„adunarea poporului lui Dumnezeu” în Ierusalim. Aceștia și-au declarat
principiile de bază într-o proclamație din 1861: „Mintea națiunii germane ar
trebui să fie direcționată spre construirea Templului în Ierusalim și ocuparea
Palestinei...trebuie să facem eforturi pentru a crea o autoritate germană
centrală care să urmărească acest țel.” Ei credeau că „poporul lui Dumnezeu”,
(ei, cu alte cuvinte) avea un drept inviolabil de a ocupa „Țara Sfântă”.
Modalitatea prin care își puteau atinge scopul era emigrarea în Palestina. După
dificultățile inițiale, „poporul lui Dumnezeu” șvab a întemeiat patru colonii
între 1868 și 1873 și încă trei au fost adăugate între 1902-1907. Masele de
oameni care trebuiau să transforme „Țara Sfântă” întârziau să apară însă.
Numărul templierilor stabiliți în Palestina nu a depășit niciodată 2.000 de
suflete.
Însa guvernul
imperial german nu a ridicat niciodată activitățile de colonizare la rang la
politică. Din acest motiv, a manifestat precauție față de coloniștii germani.
Se pare că templierii, certându-se mereu cu autoritățile locale și mergând până
la evaziune fiscală, erau un element extrem de distrugător pentru relațiile
germano-otomane. În mod firesc, Înalta Poartă avea îndoieli fundamentale. În ciuda
legii din 1867, care încuviința dreptul străinilor de a achiziționa pământ în
Imperiul Otoman, Poarta Otomană s-a opus multă vreme acordării titlurilor de
proprietate templierilor, temându-se că aceștia se vor face independenți de
autoritățile naționale – așa cum raporta reprezentantul german al biroului de
externe din Constantinopol. Pentru Germania era mai importantă promovarea
protestantismului german și a instituțiilor catolice și crearea unei clientele
„germano-evreiești”. Acest ultim factor a jucat un rol esențial, mai ales după
anii 1870. Cât despre „protejarea” evreilor, Anglia începuse să aibă un rival
serios în Imperiul German. Așa că, rolul istoric al templierilor s-a redus la a
le demonstra competitorilor și moștenitorilor lor, coloniștii evrei, că o
colonizare europeană a Palestinei chiar putea să aibă succes. Coloniștii evrei
au încercat să învețe din experiența templierilor.
În pragul primului
val de imigrare evreiască (prima aliya),
doar 24.000 de evrei locuiau în Palestina. Marea lor majoritate locuiau în
„orașele sfinte”: Ierusalim, Safad, Tiberias și Hebron (deși Hebronul avea o
comunitate mică de evrei). În paralel cu proiectele creștine de colonizare,
existau și inițiative evreiești de acest tip. De exemplu, în 1860, un anume dr.
Lorje a fondat o „Uniune Colonizatoare pentru Palestina” în Frankfurt pe Oder,
lucru bine-primit de consulul austriac din Ierusalim. Scopul său imediat era
acela de a întemeia „o mare colonie agrară evreiască în Palestina”, iar cel pe
termen lung era „restaurarea statului evreiesc”. Filantropiști precum Sir Moses
Montefiore sau organizații precum Alliance
Israelite Universelle au susținut îmbunătățirea condițiilor de trai ale
coreligionarilor lor din „Eretz Israel”, mai ales prin crearea de stimulente
pentru activități industriale și agricole. Aceste lucruri au dus la primele
încercări majore ale evreilor de a coloniza noul pământ achiziționat în
Palestina. Alliance Israelite Universelle
a întemeiat o școală pentru economie agricolă în Jaffa (Mikveh Israel) în 1870
și în 1878, evreii din Ierusalim au fondat prima colonie agrară – Petach Tikva;
avea să fie abandonată în 1881.
Toate acestea au
fost acțiuni precursoare și numai după 1882 a început colonizarea evreiască
propriu-zisă, o colonizare care avea să schimbe fața Palestinei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu