de Mohammed
El-Kurd
anul trecut: 17 octombrie, 2015
Draga mea,
Trei martiri fără
voie au căzut astăzi. Doi dintre ei aveau 16 ani și celălalt 18. Nu pot să nu
mă gândesc la toate visele și speranțele pe care și le făceau în legătură cu
viitorul; ce impact pozitiv ar fi putut avea asupra societății; și cât de ușor
ar putea să ne oglindească pe noi doi. Astfel de tragedii nu sunt deloc
izolate. Asemenea tragedii, pentru mine și pentru tine, stau lângă noi, pe
canapeaua noastră, ne ascultă conversațiile, iau autobuzul împreună cu noi și
încă sunt vii și zgomotoase chiar și după ce stingem televizorul.
Oamenii leagă pericolul
de exaltare, de adrenalină, când, de fapt, nu e nimic entuziasmant în legătură
cu el. Este insultător și chiar bizar pentru noi să fim acuzați că „nu suntem
recunoscători” pentru că „avem parte de asemenea senzații”, chiar și atunci
când lucrurile astea sunt spuse într-o manieră sarcastică. Nu e palpitant. Nu e
nici măcar șocant. Moartea în Palestina e rece, banală și paralizantă. Este prezentă
în fiecare șoaptă și în fiecare râset, este încă un titlu de ziar după cel
despre o vedetă pop care a divorțat, este un „allah
yirhamo” (Dumnezeu să-l odihnească) înainte de un „dă-mi te rog o țigară” și
este înfricoșătoare. E înfricoșătoare pentru că mânia pe care o stârnește este
rece și ea și se încadrează tot în banalitate și tăcere. Spune-mi, când a fost
ultima oară când ai vrut să dai foc la țara asta din cauza opresiunii pe care o
trăiești? Când mi-am exprimat eu frustrarea altfel decât prin oftaturi încărcate
de dor și poeme ezitante?
Și
totuși, oamenii caută cele mai frivole scuze pentru a argumenta moartea
victimelor. Nu îi jelesc decât dacă martirii au fost pasivi, nu au ripostat și
și-au dorit așa-zisa pace. Ferească sfântul ca martirul să fi aruncat cu vreo
piatră către ocupator. Și apoi, noi palestinienii ne justificăm, explicăm,
scoatem grafice și rezoluții UN ca să arătăm oamenilor că moartea unei fete de
16 ani nu este în regulă. Trebuie să ne argumentăm pledoaria, să le atragem
simpatia. Așa că moartea – moartea intimă a unui adolescent devine un act
dezgustător inundat de cifre și comentarii pe facebook, golit de orice urmă de
umanitate ar fi avut odată.
Oamenii
refuză să vadă aceste victime ca pe copiii lor. Le este imposibil să se
raporteze la un număr, declarat mort în timp ce ei își luau micul dejun, undeva
în marele semn de întrebare care este Palestina. Ma întristează pentru că asta
întunecă uneori solidaritatea. Dar, este ceva universal: se întâmplă atunci
când oamenii trebuie să se asigure că negrul din Bronx care a fost împușcat
mortal era neînarmat înainte să condamne actul sau când refuză să sprijine o
victimă a unui viol deoarece „nu era îmbrăcată decent” sau „era beată”.
Și
teroarea continuă.
Știu
că vrei să te consolez. Știu că te dezamăgesc. Dar nu de asta avem nevoie oare?
Ca palestinieni, întotdeauna ne-am consolat cu noțiunea de „mâine”. Am folosit
destinul ca să amânăm irefutabilul. Ce e scris, e scris. Nu
avem nevoie să ne stropim puțin pe ochi cu apă rece? Și dacă destinul nu este
de partea noastră? Nu e nevoie să decidem ce ar trebui să fie scris?
Durerea
noastră, iubito, nu ar trebui să fie șovăitoare – ar trebui să fie încinsă, ar
trebui să ardă. Revoltă-ți durerea cât încă suntem oameni, până nu ne piere dorința
de viață, până nu uităm că cine protestează față de nedreptate și ocupație cu
roți incendiate și urlete strașnice nu tulbură pacea, ci afirmă cât de mult o
merită.
Dar
lucrurile astea, cu siguranța, nu au logică pentru cineva a cărui definiție a
„păcii” este aceeași cu „a te preda”.
Erai
chiar un început; frumos spus, pictat ca o posibilitate înfloritoare și oferit
ca o doză modestă de fericire spontană. Dar odată ce ieși din teatru, ridici
cortina pentru a dezveli monstrul de care m-am temut întotdeauna: realitatea.
Orașul
ăsta nu e pentru visători și toată lumea e moartă din cauza cruzimii bestiei,
așa că, de fiecare dată când încerc să fug, de fiecare dată când încolțește în
mine cea mai firavă rază de speranță, de fiecare dată când ajung să cred, îmi
dau seama că nu are rost să mă ascund; monstrul trăiește în interiorul meu.
Iartă-mă
iubito pentru că nu pot să te mint și nu pot să-ți spun că totul va fi bine –
toți avem ochi, toți vedem.
Dar
tu și cu mine nu ne putem exclude din realitate. Oricât de frumoși am părea, nu
putem elimina fundalul acestei scene.
Aș
putea să îți vorbesc despre minunile zilei de mâine dar nu vreau s-o apuc pe
calea asta. De ce? Pentru că ziua de mâine moare cu fiecare copil care cade
mort pe asfalt, cu fiecare promisiune strălucitoare cu care mi se exploatează
setea, cu fiecare speranță avortată și cu fiecare șansă care este ucisă.
Nu
pot planta flori înăuntrul tău, pentru că nu-mi permit să le ud.
Iartă-mă,
Mohammed.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu