“Acţiunea armatei israeliene este o agresiune nejustificată desfăşurată în stilul lui Hitler, în manieră fascistă.” (Preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez)
“În mod clar, Preşedintele Chavez trebuie să reia contactul cu realitatea atunci când se pronunţă asupra conflictului din Orientul Apropiat.” (Abraham H. Foxman, Directorul Naţional al Anti-Defamation League)
Există o modă printre noi toţi, vocile critice la adresa Israelului şi a zionismului. Din vreme în vreme comparăm Israelul cu Al Treilea Reich, punem pe picior de egalitate armata israeliană şi Wehrmacht-ul, găsim o asemănare între tactica Forţelor Aeriene Israeliene şi tehnica blitz (fulger) a Luftwafe, asociem ocazional crimele de război ale lui Şaron şi ale lui Olmert cu cele ale lui Hitler. Eu însumi am căzut în această capcană de câteva ori. Dar acum am ajuns la o concluzie. Acest mod de a vorbi trebuie să fie oprit odată pentru totdeauna.
A-l privi pe Hitler ca pe suprema formă a răului nu este nimic altceva decât adoptarea unui discurs ziocentric. A-l privi pe Hitler ca pe cel mai rău om cu putinţă iar Al Treilea Reich ca pe încarnarea Răului este totuna cu a da drumul Israelului din cârlig. A-l compara pe Olmert cu Hitler este a furniza Israelului şi lui Olmert un metaforic scut moral. Această logică îl menţine pe Hitler pe un piedestal, iar pe Olmert undeva într-un con de umbră.
Mama mea, o femeie într-adevăr foarte inteligentă, m-a provocat în urmă cu mult timp: “Spune-mi, Gilad, de ce tu şi prietenii tăi comparaţi întotdeauna Israelul cu naziştii? Nu este Israelul suficient de rău?” La vremea aceea am găsit remarca ei mai degrabă amuzantă, dar instinctul cinic al mamei mele a fost mai mult decât corect. Israelul este cu adevărat “suficient de rău”. Israelul a stabilit deja o interpretare unită a noţiunii de răutate pe care a izbutit s-o facă superioară oricărei alte noţiuni de Rău. A venit vremea să fim conştienţi de faptul că Israelul şi zionismul sunt ultima formă a Răului, fără nici o comparaţie. Şi ca şi cum n-ar fi suficient, spre deosebire de nazism, care aparţine trecutului, răutatea zionismului este o crimă aflată încă în desfăşurare, în plină înrăutăţire. Chavez are cu siguranţă absolută dreptate să spună ce a spus, totuşi trebuie să-i reamintesc adorabilului preşedinte venezuelean că Hitler n-a distrus o ţară fără cel mai mic motiv, şi acesta este exact ceea ce au făcut israelienii în Liban timp de patru săptămâni şi în Gaza timp de ani şi ani. Analizarea carnajului şi a devastării din Liban nu lasă nici un loc pentru dubiu. Actuala brutalitate israeliană este nimic altceva decât răutate de dragul răutăţii. O sentinţă care nu cunoaşte mila. Israelul este o resurecţie colectivă devastatoare a biblicului Samson. Este o reprezentare modernă a bărbatului care ucide femei, copii şi bătrâni, a stăpânului evreu victorios al răzbunării oarbe nedescriminatorii.
Timp de ani de zile, liberali respectuoşi ai corectitudinii politice prezentându-se pe ei înşişi ca pe nişte oameni de stânga au persistat în afirmaţia că agresiunea israeliană trebuie să fie înţeleasă în termeni expansionişti colonialişti. Această direcţie de gândire este încă promovată de numeroşi activişti evrei pentru pace din întreaga lume. Raţiunea este simplă: atâta vreme cât Israelul este un stat colonialist, arhaica paradigmă marxistă ortodoxă a secolului al XIX-lea poate fi aplicată conflictului. Mai mult decât atât, dacă Israelul este într-adevăr o forţă expansionistă colonialistă regională, atunci nimic nu este categoric rău cu israelienii, care sunt exact cum au fost britanicii, dar cu 150 de ani prea târziu.
Nonsens! Interpretarea de mai sus este fundamental greşită şi în mod deliberat falsă. Mai mult decât atât, nu mai este aplicabilă, nici măcar în calitate de frunză de smochin iudeocentrică şi corectă politic. Este suficient să priveşti devastarea lăsată în urmă de Forţele Aeriene Israeliene, să iei în calcul morţii şi masacrele din Liban pentru a-ţi da seama că nu este loc pentru dubiu. Aceste lucruri nu au nimic în comun cu colonialismul sau expansionismul. Liban şi Beirut nu sunt şi nici n-au fost vreodată parte din Lebensraum-ul la care aspiră zionismul. Pe de altă parte, până în anii ’60, israelienii erau complet siguri că Libanul va fi prima ţară arabă care va face pace cu statul evreiesc. Israelul nu a avut nici un interes la nord de râul Litani şi în ciuda acestui fapt, Israelul a distrus acum orice pod libanez, orice aeroport, orice staţie de energie electrică. Au fost bombardate spitale, au fost şterse de pe faţa pământului sate şi cartiere, o mie de civili libanezi şi-au pierdut vieţile şi peste un milion de cetăţeni au devenit refugiaţi şi şi-au pierdut locuinţele. A venit vremea să ne ridicăm şi să spunem că - spre deosebire de nazişti, care aveau respect pentru alte mişcări naţionaliste, inclusiv zionismul – Israelul are zero respect pentru oricine altcineva, inclusiv faţă de vecinii apropiaţi. Comportamentul israelian ar trebui să fie receptat ca ultimul barbarism biblic vulgar, înrudit cu canibalismul. Israelul nu este nimic altceva decât răutate de dragul răutăţii. Este răutate fără comparaţie.
Aşadar, nu este loc pentru o comparaţie între Israel şi nazişti. Dacă trebuie făcută o comparaţie, atunci israelienii au câştigat campionatul mârlăniei şi motivele sunt vizibile. Germania nazistă a fost o tiranie, Israelul este o democraţie condusă de un guvern de unitate naţională de centru-stânga. În timp ce nu avem nici un instrument obiectiv care să determine aprobarea poporului german pentru crimele naziste (înainte de toate, germanii nu au fost informaţi despre crimele naziste; în al doilea rând, nu a existat nici un sistem activ şi independent de sondare a opiniei publice în Germania acelor vremuri), israelienii aprobă colectiv crimele guvernului lor în Liban şi acest fapt este documentat în mod zdrobitor de nenumărate sondaje de opinie.
Naziştii erau într-adevăr expansionişti precauţi, ei încercau să preia oraşele şi pământul intacte. Covoarele de bombe şi ştergerea completă de pe faţa pământului a zonelor populate, atât de iubite de politicienii şi militarii israelieni (ca şi de anglo-americani), n-au fost niciodată o tactică nazistă. Aparent, Israelul nu se străduieşte să cucerească Libanul, israelienii nu par să fie interesaţi în pământul libanez. Ei doar vor să-l demoleze. Ne putem întreba ce anume vor ei cu adevărat să obţină. De fapt, nimeni din Israel, sau de aiurea, nu ştie. Vor să desfiinţeze Hizballahul? Ce este sigur este că au obţinut exact opusul acestui lucru. Impresia lor că Hizballah este o facţiune minusculă (a unei miliţii deţinute de o minoritate fundamentalistă) care ar putea fi înlăturată fără nici un efort apare ca o teză ridicolă pe zi ce trece. Nu numai că a dat dovadă a fi o forţă care trebuie luată în calcul, dar acum Hizballah este acum susţinut de 85% dintre libanezi, incluzând populaţia creştină (în proporţie de 80%). A dorit Israelul să-şi menţină puterea de ameninţare? În mod cert a obţinut exact contrariul. În acest moment, fiecare arab ştie că armata israeliană nu mai este chiar atât de superbă pe cât era odată. De fapt, fotografiile militarilor israelieni care şi-au uitat cizmele pe pământul libanez o spun tuturor. În acest război, soldatul israelian şi-a aruncat cizmele pentru a putea fugi mai uşor ca să scape cu viaţă. A vrut Israelul să aducă mai multă securitate pentru centrele sale de populaţie? În mod cert a obţinut exact opusul. Cu cât mai mult a lovit Israelul infrastructura Libanului, cu atât mai mare a fost barajul de rachete care a căzut deasupra oraşelor israeliene. De fapt, este doar o chestiune de timp până când Tel Avivul va gusta din ceea ce înseamnă viaţa în Gaza şi Beirut. Într-adevăr, Israelul nu are nici plan, nici strategie. În locul lor practică cele mai josnice forme de zel barbar colectiv. Israelienii demolează de dragul demolării. Israelul este cu adevărat o formă a Răului fără nici o comparaţie.
Totuşi, trebuie să admitem că naziştii erau destul de buni când era vorba de provocarea ultragiului internaţional. Nu mulţi l-au iubit pe Hitler în afara lumii germane (şi a aristocraţiei engleze). Pe de altă parte, canibalismul israelian este adorat de câţiva lideri occidentali, iar Blair, Bush şi chiar Merkel sunt înfricoşaţi de ideea de a se opune barbarismului zionist. Dacă nazismul a fost înfrânt 12 ani mai târziu după preluarea puterii, brutalitatea zionistă funcţionează ca un bulgăre de zăpadă al mâniei respingătoare care nu cunoaşte limite şi sfârşit. Se rostogoleşte peste Occident şi atrage de partea sa forţele cele mai degenerate, fie că este vorba despre Blair şi tagma lui sau câţiva fundamentalişti americani creştini. Scopul zionismului este transformarea planetei într-un câmp de luptă sângeros. Pentru moment reduce instituţia Naţiunilor Unite într-o păpuşă americană neoconservatoare. A venit vremea să admitem că zioniştii se află în centrul însuşi al aşa-zisului “conflict între civilizaţii”. Dacă nazismul era o mişcare naţionalistă expansionistă cu ambiţii totuşi limitate, statul evreiesc şi lobiurile sale zioniste încearcă să reînvie spiritul cruciadei globale în numele unui război religios bizar (iudeo-creştinii împotriva musulmanilor). Dacă vrem să salvăm această lume, dacă încercăm să trăim într-o planetă umană, trebuie să ne concentrăm asupra celui mai mare inamic al păcii, cei care sunt răi de dragul răutăţii: statul israelian şi zionismul.
A venit vremea să nu ne mai ascundem şi s-o spunem cu voce tare. Israelul şi zionismul pun în pericol lumea, aşa cum o ştim noi. Nu doar Libanul, Palestina şi arabii sunt cei care suferă. Acum Marea Britanie şi America sunt târâte într-un război idiot. Întregul Occident este chemat să salveze ceea ce israelienii au lăsat în Liban. Trebuie să ne de-zionizăm cu toţii înainte de a fi prea târziu. Trebuie să admitem că Israelul este forma cea mai malignă a răului, şi nu Germania nazistă. Abe Foxman şi ADL sunt corecţi într-o anume privinţă: cu toţii trebuie să reluăm contactul cu realitatea. N-ar trebui niciodată să comparăm Israelul cu Germania nazistă. Dacă vorbim de Rău, Israelul a luat-o în frunte.
Cf. versiunea în limba engleză.
marți, septembrie 12, 2006
Raţionalitatea şi violenţa israeliană (de Issa Khalaf)
Asistând la desfăşurarea spectacolului de violenţă, distrugere şi brutalitate feroce şi nediscriminate din Gaza şi din Liban, este dificil să rezistăm concluziei că ceva teribil de rău se petrece cu statul şi societatea israeliană. Este ca şi cum toate constrângerile şi barierele morale şi psihologice ar fi fost anulate, iar deviaţionismului normalizat. Nu se poate spune că terorismul de stat, agresiunea deliberată, forţa extrem de disproporţionată şi violările masive ale legii umanitare internaţionale ar fi noi pentru statul Israel: din 1948 lista lor este lungă, şi la îndemâna oricui. Şi oricum, în acest caz, disproporţionalitatea – un concept de fapt inaplicabil în cazul răului revărsat asupra Libanului lipsit de apărare sau al genocidului din Palestina – implică faptul că Israelul reacţionează la provocarea şi actele de terorism ale altora, ca şi cum problema palestiniană ar fi început cu Hamas şi cu capturarea de către Hizballah a soldaţilor israelieni, sau ca şi cum doar Israelul ar avea dreptul de a utiliza forţa pentru a se apăra pe sine, în timp ce inamicii săi nu, o concepţie susţinută în aparenţă de către Vest, ca să nu mai vorbim de slugarnicele idioţenii din luările de poziţie ale administraţiei Bush.
Imaginea autopropagată de raţionalitate, încredere în sine, reţinere, pragmatism şi superioritate morală ale Israelului sunt înşelătorii şi mituri, construite pentru a proteja psyché-ul israelian, manipulat de stat pentru a întreţine spectrul terorii în publicul israelian şi pentru a deghiza raţiunea de a fi a statului, expansiunea şi discriminarea etnică din Palestina, şi pentru a menţine natura militară adânc înrădăcinată, instituţionalizată şi profund sociologică a Israelului, bruind din ce în ce mai mult liniile de departajare dintre un stat civil şi unul militarist.
În ultimii cinci ani se poate observa şi simţi o schimbare calitativă în rău a psihozei politice evreieşti israeliene, o acutizare a ei. Cum se poate explica rutina abundentă, funebră, violent rasistă şi bigotă a limbajului liderilor israelieni, a politicienilor, a biurocraţilor, a coloniştilor, a rabbinilor şi chiar a universitarilor? Sau profund tulburătorul dispreţ pentru vieţile “arabe” inocente, inclusiv cele ale copiilor, printre soldaţii israelieni? Sau sondajele care dezvăluie în mod consistent că majorităţii cetăţenilor evrei israelieni îi repugnă să trăiască în proximitatea “Arabilor”? Sau vocile din ce în ce mai ades auzite care argumentează în favoarea “transferului” arabilor israelieni sau a expulzării palestinienilor? Sau turbarea militară nebună, impredictibilă îndreptată împotriva populaţiilor arabe? Sau turnura extremistă, autodistructivă, spre extrema-dreptă a politicii israeliene?
Statul zionist al Israelului pare să fie în cădere liberă morală, politică şi psihiatrică. Din nefericire, aroganţa sa autoimplozivă, arogantă, şi acţiunile ei teribil de periculoase sunt suportate de un la fel de militarist guvern de la Washington şi de dorinţa lumii occidentale de a se legăna în iluziile sale violente, ca să nu mai vorbim de extremismul în creştere al comunităţii evreieşti americane organizate în vederea susţinerii Israelului. Toate acestea într-o perioadă în care principalele state arabe şi palestinienii caută pace, stabilitate şi co-existenţă, slăbiciunea şi inabilitatea lor de a-şi apăra popoarele lăsând uşa deschisă naţionalismului islamic al actorilor non-statali şi teroriştilor. Cei lipsiţi de putere se întorc din ce în ce mai mult la raţiune, în timp ce cei ce au puterea renunţă din ce în ce mai mult la raţiune.
Oamenii raţionali presupun că atitudinea Israelului, “strategia” sa, pot fi înţelese cu ajutorul raţiunii şi a analizei politice, deşi acţiunile sale în Gaza şi Liban, aparent conduse pentru a cauza maximum de moarte şi distrugere, sfidează raţionalitatea, inclusiv atunci când sea ia în calcul interesul propriu al Israelului. Desigur, acţiunile sale pot fi înţelese mai bine în contextul marelui plan al zionismului pentru un stat evreiesc lipsit de palestinieni care să controleze maximum de teritoriu şi scopul său accesoriu (acceptat de administraţia Bush) de distrugere a oricărei rezistenţe şi opoziţii populare, democratice la hegemonia militară a Israelului în regiune.
În Liban, obiectivul aparent este distrugerea directă a Hizballahului, sau întoarcerea libanezilor împotriva lor, sau slăbirea şi fragmentarea politică a Libanului prin război civil, sau instalarea unui guvern libanez colaboraţionist.
Acţiunile israeliene sunt sălbatice, în mod caracteristic disproporţionate faţă de provocările lor, excluzând utilizarea pacifistă, raţională, echilibrată a instrumentelor care ar putea rezolva disputele sau crizele. Aceasta a fost situaţia încă din 1948. Furia îndreptată împotriva Libanului, ca şi cea din Gaza, sunt lipsite de sensibiltate, de coerenţă strategică sau chiar de interes calculat, utilitarist, pentru propriile scopuri, în mod clar pentru toată lumea mai puţin pentru cei care conduc statul Israel, creând condiţii pentru consecinţe pe care Israelul nu le poate controla.
Scopul israelian fundamental în distrugerea şi fragmentarea socială şi politică a Palestinei şi a Libanului (acum că Irakul nu mai reprezintă o ameninţare) este încurajarea extremismului islamist în regiune şi, pornind de la aceasta, câştigarea sprijinului occidental în lupta împotriva terorii islamice. Deşi un motiv aparent strategic sau raţional, el este fundamental auto-distructiv pe termen lung, contrariu unor calcule statale îndreptate în direcţia păcii, a stabilităţii şi a securităţii pentru cetăţeni. Logica sa conduce în cele din urmă la războaie continue şi la eventuala distrugere a Israelului însuşi.
Astfel, scopurile Israelului în Palestina şi Liban (precum şi pe plan mai larg regional) sunt în mod inerent iraţionale, reprezentând o raţionalizare distorsionată (sau în cuvintele romancierului israelian David Grossman, “o mutaţie”) a puterii = o distorsiune a raţionalităţii – a cărei aplicare a devenit un mecanism în sine, cu finalitate nihilistică, contrazicând ipoteza modernă occidentală conform căreia raţionalitatea ar fi universală şi constantă. Această stare de lucruri întunecă, face neclare şi nedistincte delimitările dintre realitate şi fantezie.
Tocmai în asta rezidă zionismul, în stări de fantezie, paranoia, negare, schizofrenia, transfer, susţinut de o putere absolută cuprinsă de amoc. Într-o vreme era la modă să descrii deceniile de război, stările continue de urgenţă şi teama existenţială ca raţiunile urii şi ale violenţei îndreptate palestinienilor şi ale arabilor în general. Şi fără îndoială că este adevărat.
Dar problema e mult mai profundă, în puterea “mutantă” mânuită de un popor narcisistic cu un ascuţit simţ al unicităţii şi al victimizării proprii, moştenitor al unui stat-naţiune puternic, exclusivist, fondtat prin mijoace colonialiste şi care a pornit cu planul eradicării unei alte naţiuni.
Israelul este un stat etnic, cu o ideologie etnico-religioaso-naţionalisto-mesianică, bazat pe o identitate de grup şi nu pe drepturi individuale, a cărei preferinţă instituţionalizată este pentru superioritatea evreiască, nepermiţând posibilitatea egalităţii pentru o minoritate arabă exclusă şi discriminată în mod sistematic şi sofisticat. Acest lucru este departe de sistemul regulei majorităţii bazat pe principiul egalităţii morale individuale, protejat prin drepturi ale minorităţilor, suveranitatea legii şi drepturile civile care poate fi găsit în general în democraţiile vestice.
Michael Warschawski sugerează că aceste contradicţii sunt rezolvate, înainte de toate, printr-o formă de “negare” care ţine de schizofrenie (Ilan Palle se referă şi el la “mecanismul negării” psihologice care impregnează societatea israeliană), manifestat prin rasism, prin violenţă, prin epurarea etnică, prin tortură, prin pedepsirea colectivă a palestinienilor şi prin invizibilitatea lor generală în societatea israeliană însăşi. În al doilea rând, contradiţiile sunt anulate printr-o “legislaţie personalizată” care, în absenţa unei constituţii, ţine de maleabilitatea electoratului foarte schimbător în absenţa conceptului de “drepturi” în Israel.
Puterea şi corolarul ei, violenţa, atât cea fizică precum şi cea psihologică, sunt instuţionalizate în statul şi societatea israeliană. Efectul distorsionant al unei culturi a naţionalismului militaristic şi al relaţiei simbiotice dintre instituţiile militare şi politice şi conducerea statului a fost demonstrat de Uri Avnery, Ran HaCohen, Pappe şi Warschawski. Un stat nu poate avea drepturi ale minorităţilor aparent liberale în timp ce insistă asupra separaţiei dintre etnii şi a inferiorităţii instituţionalizate a uneia dintre ele, o condiţie similară cu a vieţii evreieşti din Rusia în urmă cu un secol, transpoziţie a schizofreniei evreieşti asupra palestinienilor. Acum evreii israelieni sunt albi şi europeni şi civilizaţi, ţinându-i deoparte pe arabii inferiori genetic şi cultural, violenţi şi cu piei măslinii.
Tensiunea patologică dintre puterea absolută, lipsită de constrângeri, agresivitatea, sfidarea şi victimizarea, teama existenţială şi insecuritatea produc violenţa inerentă statului israelian. La un anume nivel, prezenţa încăpăţânată a palestinienilor pune la încercare mecanismele negării şi conduce la încercarea de a extirpa prezenţa culturală, politică şi fizică a Celuilalt în aşa fel încât nici amintirea umanităţii sale să nu mai rămână. Israelienii sunt conştienţi de faptul că statul lor a fost creat în detrimentul palestinienilor, prin forţă, dar reacţionează la această psihoză prin negare şi violenţă. Haim Hanegbi exprimă condiţia israeliană în acest fel:
“Nu sunt un psiholog, dar cred că oricine trăieşte cu contradicţiile zionismului se condamnă pe sine la nebunie premeditată. Este imposibil să trăieşti în felul ăsta. Este imposibil să trăieşti într-o atât de înfricoşătoare eroare. Când văd nu doar coloniile şi ocupaţia, dar acum şi zidul nebunesc îndărătul căruia israelienii încearcă să se ascundă, trebuie să concluzionez că există ceva foarte profund în atitudinea noastră faţă de poporul indigen al acestei ţări care ne scoate din minţi.
Există ceva gigantic care nu ne permite să-i recunoaştem cu adevărat pe palestinieni, care nu ne dă voie să facem pace cu ei. Şi acest lucru este în legătură cu faptul că încă înainte de a le da înapoi pământurile, casele şi banii, primul act de expiere al coloniştilor faţă de nativii acestui loc trebuie să fie îndreptat în direcţia restaurării demnităţii, memoriei şi a justiţiei lor.
Dar acesta este exact lucrul de care suntem incapabili. Trecutul nostru nu ne va lăsa s-o facem… Chiar dacă Israelul se înconjoară cu un gard şi cu un şanţ cu apă şi cu un zid, tot nu va ajuta. Pentru că… Israelul ca stat evreiesc nu va fi capabil să existe.” (Interviu de Ari Şavit, în Haaretz, cu Haim Hanegbi şi Meron Benvenisti, în 28 august 2003).
E ca şi cum n-ar exista cale de mijloc pentru zionism, nici dubiu, nici introspecţie: ori noi, ori ei. Psihopatologia lor devine cu atât mai palpabilă cu cât conţine contradicţii morale intense: deşi a îndeplinit lucruri impresionante, inclusiv “democraţia evreiască”, un loc unde nişte evrei s-au refugiat sau şi-au găsit mândria, supravieţuirea împotriva tuturor dezacordurilor, precum şi dezvoltare economică şi tehnologică, Israelul este o societate colonialistă la originile ei la fel de mult pe cât zionismul este şi el o variantă a naţionalismului evreiesc. Este concomitent non-democratic prin excluderea non-evreilor şi democratic pentru majoritatea evreiască.
Indiferent de cred unii, rezultatul final este, aşa cum observatorii israelieni înşişi au comentat, o barbarizare, o decădere morală a societăţii israeliene. Cum ar putea fi altfel în condiţiile în care ideologia zionistă care, de la originile ei, i-a tratat pe palestinieni cu cruzime, cu dispreţ, cu violenţă şi cu dezgust, trăsături comune tuturor societăţilor colonialiste. Şi alături de statul care din 1948 a îndoctrinat atât de puternic societatea israeliană, prin războaie şi manipulare a fricii existenţiale, cupaţie şi opresiune violentă neîncetată? Şi în cadrul unui sistem educaţional rasist – care-i zugrăveşte pe “arabi” ca inferiori, leneşi, fatalişti, murdari, uşor inflamabili, violenţi şi însetaţi de sânge – şi o socializare a superiorităţii, a separaţiei, a alienării evreilor de non-evrei, în oraşe şi cartiere, pe pământuri deţinute de evrei şi domenii publice.
Natura patologică a acestei îndoctrinări este ilustrată de crima a cărei victimă a fost o elevă de 13 ani, Iman al-Hams, de către “căpitanul R”, care a fost ulterior achitat şi înaintat în grad. După ce a împuşcat-o de două ori în cap, a mers puţin mai încolo, apoi s-a întors şi a golit întreg încărcătorul cu cartuşe al armei sale automate, 17 gloanţe, în corpul ei pentru a “confirma crima”. Căpitanul, pe bandă, “clarifică” de ce a ucis-o pe al-Hams: “Acesta este un ordin. Orice mişcă în zona [de securitate], chiar dacă este un copil de trei ani, trebuie să fie ucis.”
Ziarişti şi organizaţii pentru drepturile omului au documentat nenumărate cazuri de israelieni care au ucis copii, chiar ca sport sau joc. A se nota, în cazul nostru, limbajul căpitanului: “Orice mişcă… trebuie să fie ucis”. Nu “oricine care”. Copiii palestinieni sunt asemeni animalelor, asemeni “orice”, asemeni animalelor ce mişcă, asemeni animalelor, nu oamenilor…
Căpitanul R s-a dovedit a fi un druz, dovadă puternică a succesului bolnav al socializării şi îndoctrinării israeliene. Acest druz, din punct de vedere istoric un marginal al societăţii islamice, şi-a interiorizat ierarhia etnică/rasială israeliană – psihopatologia ei colonialistă în care indigenii devin animale – deplasându-şi cu violenţă inferioritatea, aşa cum o fac evreii mizrahi, asupra palestinienilor. Dezumanizarea, ura îndreptată împotriva palestinienilor şi omorârea lor este supremul, maladivul act al apartenenţei şi al loialităţii faţă de o societate obişnuită să se refere la palestinieni în termeni de fiare, animale pe două picioare, gândaci şi viermi, inconştient de propria degradare şi dezhumanizare.
Posesia puterii se amestecă cu psihoză acută politică şi socială, manifestată de aplicarea iraţională a puterii şi comportament dezumanizant, trădează o teamă profundă: deşi Israelul deţine o putere neegalată şi classa lui politică/militară a fost de-a lungul timpului încrezătoare în abilitatea ei de a domina militar armatele arabe, ţara este tulburată în mod neîncetat, tăcut, de posibilitatea de a fi într-o zi abandonată de Statele Unite. Fără protectorul ei, puterea i s-ar transforma în nimic, nu atât militar cât emoţional şi psihologic.
Puterea militară teribilă şi mitul invincibilităţii sunt o condiţie psihologică insuficientă, mascând teama existenţială profundă a israelinilor că milioanele pe care le-au desproprietărit, ucis şi continuă să le dea bătaie de cap nu vor putea în cele din urmă să fie reduse la tăcere şi se vor întoarce să-şi ia revanşa. Dar actualele elite ale Israelului par incapabile să treacă de paralizia lor psihologică: ele refuză să abadoneze ideologia perimată şi aspiraţiile expansioniste deşi doresc cu fervoare să fie acceptaţi de popoarele înconjurătoare, cu care au relaţii doar în limbajul şi logica violenţei absolute.
Dacă situaţia israeliană/zionistă rămâne neschimbată, avem reţeta sigură a unui dezastru regional la scară mare.
Autorul a absolvit studii dedicate Orientului Apropiat şi un doctorat în ştiinţe politice la Oxford University.
Cf. versiunea in limba engleza.
Imaginea autopropagată de raţionalitate, încredere în sine, reţinere, pragmatism şi superioritate morală ale Israelului sunt înşelătorii şi mituri, construite pentru a proteja psyché-ul israelian, manipulat de stat pentru a întreţine spectrul terorii în publicul israelian şi pentru a deghiza raţiunea de a fi a statului, expansiunea şi discriminarea etnică din Palestina, şi pentru a menţine natura militară adânc înrădăcinată, instituţionalizată şi profund sociologică a Israelului, bruind din ce în ce mai mult liniile de departajare dintre un stat civil şi unul militarist.
În ultimii cinci ani se poate observa şi simţi o schimbare calitativă în rău a psihozei politice evreieşti israeliene, o acutizare a ei. Cum se poate explica rutina abundentă, funebră, violent rasistă şi bigotă a limbajului liderilor israelieni, a politicienilor, a biurocraţilor, a coloniştilor, a rabbinilor şi chiar a universitarilor? Sau profund tulburătorul dispreţ pentru vieţile “arabe” inocente, inclusiv cele ale copiilor, printre soldaţii israelieni? Sau sondajele care dezvăluie în mod consistent că majorităţii cetăţenilor evrei israelieni îi repugnă să trăiască în proximitatea “Arabilor”? Sau vocile din ce în ce mai ades auzite care argumentează în favoarea “transferului” arabilor israelieni sau a expulzării palestinienilor? Sau turbarea militară nebună, impredictibilă îndreptată împotriva populaţiilor arabe? Sau turnura extremistă, autodistructivă, spre extrema-dreptă a politicii israeliene?
Statul zionist al Israelului pare să fie în cădere liberă morală, politică şi psihiatrică. Din nefericire, aroganţa sa autoimplozivă, arogantă, şi acţiunile ei teribil de periculoase sunt suportate de un la fel de militarist guvern de la Washington şi de dorinţa lumii occidentale de a se legăna în iluziile sale violente, ca să nu mai vorbim de extremismul în creştere al comunităţii evreieşti americane organizate în vederea susţinerii Israelului. Toate acestea într-o perioadă în care principalele state arabe şi palestinienii caută pace, stabilitate şi co-existenţă, slăbiciunea şi inabilitatea lor de a-şi apăra popoarele lăsând uşa deschisă naţionalismului islamic al actorilor non-statali şi teroriştilor. Cei lipsiţi de putere se întorc din ce în ce mai mult la raţiune, în timp ce cei ce au puterea renunţă din ce în ce mai mult la raţiune.
Oamenii raţionali presupun că atitudinea Israelului, “strategia” sa, pot fi înţelese cu ajutorul raţiunii şi a analizei politice, deşi acţiunile sale în Gaza şi Liban, aparent conduse pentru a cauza maximum de moarte şi distrugere, sfidează raţionalitatea, inclusiv atunci când sea ia în calcul interesul propriu al Israelului. Desigur, acţiunile sale pot fi înţelese mai bine în contextul marelui plan al zionismului pentru un stat evreiesc lipsit de palestinieni care să controleze maximum de teritoriu şi scopul său accesoriu (acceptat de administraţia Bush) de distrugere a oricărei rezistenţe şi opoziţii populare, democratice la hegemonia militară a Israelului în regiune.
În Liban, obiectivul aparent este distrugerea directă a Hizballahului, sau întoarcerea libanezilor împotriva lor, sau slăbirea şi fragmentarea politică a Libanului prin război civil, sau instalarea unui guvern libanez colaboraţionist.
Acţiunile israeliene sunt sălbatice, în mod caracteristic disproporţionate faţă de provocările lor, excluzând utilizarea pacifistă, raţională, echilibrată a instrumentelor care ar putea rezolva disputele sau crizele. Aceasta a fost situaţia încă din 1948. Furia îndreptată împotriva Libanului, ca şi cea din Gaza, sunt lipsite de sensibiltate, de coerenţă strategică sau chiar de interes calculat, utilitarist, pentru propriile scopuri, în mod clar pentru toată lumea mai puţin pentru cei care conduc statul Israel, creând condiţii pentru consecinţe pe care Israelul nu le poate controla.
Scopul israelian fundamental în distrugerea şi fragmentarea socială şi politică a Palestinei şi a Libanului (acum că Irakul nu mai reprezintă o ameninţare) este încurajarea extremismului islamist în regiune şi, pornind de la aceasta, câştigarea sprijinului occidental în lupta împotriva terorii islamice. Deşi un motiv aparent strategic sau raţional, el este fundamental auto-distructiv pe termen lung, contrariu unor calcule statale îndreptate în direcţia păcii, a stabilităţii şi a securităţii pentru cetăţeni. Logica sa conduce în cele din urmă la războaie continue şi la eventuala distrugere a Israelului însuşi.
Astfel, scopurile Israelului în Palestina şi Liban (precum şi pe plan mai larg regional) sunt în mod inerent iraţionale, reprezentând o raţionalizare distorsionată (sau în cuvintele romancierului israelian David Grossman, “o mutaţie”) a puterii = o distorsiune a raţionalităţii – a cărei aplicare a devenit un mecanism în sine, cu finalitate nihilistică, contrazicând ipoteza modernă occidentală conform căreia raţionalitatea ar fi universală şi constantă. Această stare de lucruri întunecă, face neclare şi nedistincte delimitările dintre realitate şi fantezie.
Tocmai în asta rezidă zionismul, în stări de fantezie, paranoia, negare, schizofrenia, transfer, susţinut de o putere absolută cuprinsă de amoc. Într-o vreme era la modă să descrii deceniile de război, stările continue de urgenţă şi teama existenţială ca raţiunile urii şi ale violenţei îndreptate palestinienilor şi ale arabilor în general. Şi fără îndoială că este adevărat.
Dar problema e mult mai profundă, în puterea “mutantă” mânuită de un popor narcisistic cu un ascuţit simţ al unicităţii şi al victimizării proprii, moştenitor al unui stat-naţiune puternic, exclusivist, fondtat prin mijoace colonialiste şi care a pornit cu planul eradicării unei alte naţiuni.
Israelul este un stat etnic, cu o ideologie etnico-religioaso-naţionalisto-mesianică, bazat pe o identitate de grup şi nu pe drepturi individuale, a cărei preferinţă instituţionalizată este pentru superioritatea evreiască, nepermiţând posibilitatea egalităţii pentru o minoritate arabă exclusă şi discriminată în mod sistematic şi sofisticat. Acest lucru este departe de sistemul regulei majorităţii bazat pe principiul egalităţii morale individuale, protejat prin drepturi ale minorităţilor, suveranitatea legii şi drepturile civile care poate fi găsit în general în democraţiile vestice.
Michael Warschawski sugerează că aceste contradicţii sunt rezolvate, înainte de toate, printr-o formă de “negare” care ţine de schizofrenie (Ilan Palle se referă şi el la “mecanismul negării” psihologice care impregnează societatea israeliană), manifestat prin rasism, prin violenţă, prin epurarea etnică, prin tortură, prin pedepsirea colectivă a palestinienilor şi prin invizibilitatea lor generală în societatea israeliană însăşi. În al doilea rând, contradiţiile sunt anulate printr-o “legislaţie personalizată” care, în absenţa unei constituţii, ţine de maleabilitatea electoratului foarte schimbător în absenţa conceptului de “drepturi” în Israel.
Puterea şi corolarul ei, violenţa, atât cea fizică precum şi cea psihologică, sunt instuţionalizate în statul şi societatea israeliană. Efectul distorsionant al unei culturi a naţionalismului militaristic şi al relaţiei simbiotice dintre instituţiile militare şi politice şi conducerea statului a fost demonstrat de Uri Avnery, Ran HaCohen, Pappe şi Warschawski. Un stat nu poate avea drepturi ale minorităţilor aparent liberale în timp ce insistă asupra separaţiei dintre etnii şi a inferiorităţii instituţionalizate a uneia dintre ele, o condiţie similară cu a vieţii evreieşti din Rusia în urmă cu un secol, transpoziţie a schizofreniei evreieşti asupra palestinienilor. Acum evreii israelieni sunt albi şi europeni şi civilizaţi, ţinându-i deoparte pe arabii inferiori genetic şi cultural, violenţi şi cu piei măslinii.
Tensiunea patologică dintre puterea absolută, lipsită de constrângeri, agresivitatea, sfidarea şi victimizarea, teama existenţială şi insecuritatea produc violenţa inerentă statului israelian. La un anume nivel, prezenţa încăpăţânată a palestinienilor pune la încercare mecanismele negării şi conduce la încercarea de a extirpa prezenţa culturală, politică şi fizică a Celuilalt în aşa fel încât nici amintirea umanităţii sale să nu mai rămână. Israelienii sunt conştienţi de faptul că statul lor a fost creat în detrimentul palestinienilor, prin forţă, dar reacţionează la această psihoză prin negare şi violenţă. Haim Hanegbi exprimă condiţia israeliană în acest fel:
“Nu sunt un psiholog, dar cred că oricine trăieşte cu contradicţiile zionismului se condamnă pe sine la nebunie premeditată. Este imposibil să trăieşti în felul ăsta. Este imposibil să trăieşti într-o atât de înfricoşătoare eroare. Când văd nu doar coloniile şi ocupaţia, dar acum şi zidul nebunesc îndărătul căruia israelienii încearcă să se ascundă, trebuie să concluzionez că există ceva foarte profund în atitudinea noastră faţă de poporul indigen al acestei ţări care ne scoate din minţi.
Există ceva gigantic care nu ne permite să-i recunoaştem cu adevărat pe palestinieni, care nu ne dă voie să facem pace cu ei. Şi acest lucru este în legătură cu faptul că încă înainte de a le da înapoi pământurile, casele şi banii, primul act de expiere al coloniştilor faţă de nativii acestui loc trebuie să fie îndreptat în direcţia restaurării demnităţii, memoriei şi a justiţiei lor.
Dar acesta este exact lucrul de care suntem incapabili. Trecutul nostru nu ne va lăsa s-o facem… Chiar dacă Israelul se înconjoară cu un gard şi cu un şanţ cu apă şi cu un zid, tot nu va ajuta. Pentru că… Israelul ca stat evreiesc nu va fi capabil să existe.” (Interviu de Ari Şavit, în Haaretz, cu Haim Hanegbi şi Meron Benvenisti, în 28 august 2003).
E ca şi cum n-ar exista cale de mijloc pentru zionism, nici dubiu, nici introspecţie: ori noi, ori ei. Psihopatologia lor devine cu atât mai palpabilă cu cât conţine contradicţii morale intense: deşi a îndeplinit lucruri impresionante, inclusiv “democraţia evreiască”, un loc unde nişte evrei s-au refugiat sau şi-au găsit mândria, supravieţuirea împotriva tuturor dezacordurilor, precum şi dezvoltare economică şi tehnologică, Israelul este o societate colonialistă la originile ei la fel de mult pe cât zionismul este şi el o variantă a naţionalismului evreiesc. Este concomitent non-democratic prin excluderea non-evreilor şi democratic pentru majoritatea evreiască.
Indiferent de cred unii, rezultatul final este, aşa cum observatorii israelieni înşişi au comentat, o barbarizare, o decădere morală a societăţii israeliene. Cum ar putea fi altfel în condiţiile în care ideologia zionistă care, de la originile ei, i-a tratat pe palestinieni cu cruzime, cu dispreţ, cu violenţă şi cu dezgust, trăsături comune tuturor societăţilor colonialiste. Şi alături de statul care din 1948 a îndoctrinat atât de puternic societatea israeliană, prin războaie şi manipulare a fricii existenţiale, cupaţie şi opresiune violentă neîncetată? Şi în cadrul unui sistem educaţional rasist – care-i zugrăveşte pe “arabi” ca inferiori, leneşi, fatalişti, murdari, uşor inflamabili, violenţi şi însetaţi de sânge – şi o socializare a superiorităţii, a separaţiei, a alienării evreilor de non-evrei, în oraşe şi cartiere, pe pământuri deţinute de evrei şi domenii publice.
Natura patologică a acestei îndoctrinări este ilustrată de crima a cărei victimă a fost o elevă de 13 ani, Iman al-Hams, de către “căpitanul R”, care a fost ulterior achitat şi înaintat în grad. După ce a împuşcat-o de două ori în cap, a mers puţin mai încolo, apoi s-a întors şi a golit întreg încărcătorul cu cartuşe al armei sale automate, 17 gloanţe, în corpul ei pentru a “confirma crima”. Căpitanul, pe bandă, “clarifică” de ce a ucis-o pe al-Hams: “Acesta este un ordin. Orice mişcă în zona [de securitate], chiar dacă este un copil de trei ani, trebuie să fie ucis.”
Ziarişti şi organizaţii pentru drepturile omului au documentat nenumărate cazuri de israelieni care au ucis copii, chiar ca sport sau joc. A se nota, în cazul nostru, limbajul căpitanului: “Orice mişcă… trebuie să fie ucis”. Nu “oricine care”. Copiii palestinieni sunt asemeni animalelor, asemeni “orice”, asemeni animalelor ce mişcă, asemeni animalelor, nu oamenilor…
Căpitanul R s-a dovedit a fi un druz, dovadă puternică a succesului bolnav al socializării şi îndoctrinării israeliene. Acest druz, din punct de vedere istoric un marginal al societăţii islamice, şi-a interiorizat ierarhia etnică/rasială israeliană – psihopatologia ei colonialistă în care indigenii devin animale – deplasându-şi cu violenţă inferioritatea, aşa cum o fac evreii mizrahi, asupra palestinienilor. Dezumanizarea, ura îndreptată împotriva palestinienilor şi omorârea lor este supremul, maladivul act al apartenenţei şi al loialităţii faţă de o societate obişnuită să se refere la palestinieni în termeni de fiare, animale pe două picioare, gândaci şi viermi, inconştient de propria degradare şi dezhumanizare.
Posesia puterii se amestecă cu psihoză acută politică şi socială, manifestată de aplicarea iraţională a puterii şi comportament dezumanizant, trădează o teamă profundă: deşi Israelul deţine o putere neegalată şi classa lui politică/militară a fost de-a lungul timpului încrezătoare în abilitatea ei de a domina militar armatele arabe, ţara este tulburată în mod neîncetat, tăcut, de posibilitatea de a fi într-o zi abandonată de Statele Unite. Fără protectorul ei, puterea i s-ar transforma în nimic, nu atât militar cât emoţional şi psihologic.
Puterea militară teribilă şi mitul invincibilităţii sunt o condiţie psihologică insuficientă, mascând teama existenţială profundă a israelinilor că milioanele pe care le-au desproprietărit, ucis şi continuă să le dea bătaie de cap nu vor putea în cele din urmă să fie reduse la tăcere şi se vor întoarce să-şi ia revanşa. Dar actualele elite ale Israelului par incapabile să treacă de paralizia lor psihologică: ele refuză să abadoneze ideologia perimată şi aspiraţiile expansioniste deşi doresc cu fervoare să fie acceptaţi de popoarele înconjurătoare, cu care au relaţii doar în limbajul şi logica violenţei absolute.
Dacă situaţia israeliană/zionistă rămâne neschimbată, avem reţeta sigură a unui dezastru regional la scară mare.
Autorul a absolvit studii dedicate Orientului Apropiat şi un doctorat în ştiinţe politice la Oxford University.
Cf. versiunea in limba engleza.
sâmbătă, septembrie 09, 2006
Liban, războiul celor 33 de zile şi rezoluţia 1701 a Consiliului de Securitate (de Gilbert Aşcar)
Rezoluţia adoptată de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite în 11 august 2006 n-a satisfăcut pe deplin nici Israelul, nici Washingtonul, nici Hizballahul. Asta nu înseamnă că este “justă şi echilibrată”, ci doar că este expresia temporară a unui impas militar. Hizballah n-a reuşit să aplice Israelului o înfrângere militară majoră – posibilitate oricum exclusă de disproporţia forţelor prezente, la fel cum fusese imposibil pentru rezistenţa vietnameză să provoace o înfrângere militară majoră Statelor Unite. Dar nici Israelul n-a izbutit să administreze Hizballahul o înfrângere militară majoră – sau chiar o înfrângere oarecare, în realitate. În acest sens, Hizballah este fără îndoială veritabilul învingător pe plan politic, iar Israelul veritabilul învins al acestui război de 33 de zile declanşat în 12 iulie, şi nici un discurs al lui Ehud Olmert sau al lui George W. Bush nu va putea contrazice acest adevăr flagrant [1].
În scopul înţelegerii mizei jocului, este necesar să rezumăm obiectivele ofensivei Israelului, asumate de către Statele Unite. Scopul central vizat de atacul israelian era, bineînţeles, distrugerea Hizballahului. Israelul a încercat să-şi atingă obiectivul cu ajutorul unei combinaţii formate din trei instrumente principale.
Primul s-a vrut să fie lovirea fatală a Hizballahului prin intermediul unei campanii de bombardament “post-eroic” – altfel spus, de o mare laşitate – profitând de “superioritatea zdrobitoare şi asimetrică” a forţei de impact israeliene. Campania viza izolarea Hizballahului de liniile sale de aprovizionare, distrugerea unei părţi importante din infrastructura sa militară (stocuri de rachete, lansatoare de rachete, etc.), eliminarea unui mare număr de combatanţi şi decapitarea mişcării prin asasinarea lui Hassan Nasrallah şi a altor conducători ai ei.
Al doilea mijloc utilizat consta în întoarcerea împotriva Hizballahului a bazei sale populare formate din şiiţii libanezi, Israelul desemnând în acest scop partidul ca responsabil al tragediei lor printr-o campanie frenetică de război psihologic. Acest lucru presupunea, bineînţeles, ca Israelul să provoace şiiţilor libanezi un dezastru la scară mare printr-o campanie extensivă de bombardamente criminale, făcând una cu pământul deliberat sate şi cartiere întregi, omorând sute şi sute de civili. N-a fost pentru prima oară când Israelul a recurs la acest gen de stratagemă, crimă de război clasică. Atunci când Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei era activă în Libanul de Sud, în ceea ce era supranumit “Fatahland” înainte de prima invazie israeliană din 1978, Israelul obişnuia să bombardeze din plin zonele locuite din jurul locaţiilor din care erau lansate proiectile spre teritoriul său, chiar dacă acestea erau trimise dinspre terenuri pustii.
În vremea de atunci, această stratagemă reusise să aducă în conflict cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei o parte importantă din populaţia Libanului de Sud, lucru facilitat de faptul că anumite conduceri reacţionare reprezentau încă o forţă majoră în regiune şi că luptătorii palestinieni puteau cu uşurinţă să fie respinşi ca nişte intruşi din cauza comportamentului lor în general dezastruos. De data asta însă, dat fiind statutul incomparabil mai bun de care se bucură Hizballah în populaţia şiită, Israelul a crezut că ar putea obţine acelaşi rezultat doar crescând în mod spectaculos întinderea şi brutalitatea pedepsei colective.
Al treilea instrument consta în perturbarea masivă şi gravă a vieţii tuturor libanezilor, luându-i ostateci prin intermediul unei blocade aeriene, maritime şi terestre în scopul incitării populaţiei, îndeosebi alte comunităţi decât şiiţii, împotriva Hizballahului şi creării astfel a unui climat propice pentru o acţiune militară a armatei libaneze împotriva organizaţiei şiite. Din această cauză, la începutul ofensivei, responsabilii israelieni au declarat că nu doresc să vadă nici o forţă, cu excepţia armatei libaneze, desfăşurate în sudul Libanului, respingând îndeosebi perspectiva unei forţe internaţionale şi denigrând-o pe cea care era deja acolo: UNIFIL. Acest proiect era de fapt obiectivul urmărit de Washington şi Paris din momentul în care au început să lucreze împreună pentru a profuce rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU din septembrie 2004, care făcea apel la retragerea trupelor siriene din Liban şi la “dezmembrarea şi dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze şi non libaneze”, adică Hizballah şi organizaţiile palestiniene din taberele de refugiaţi.
Washington a crezut că imediat ce trupele siriene se vor fi retras din Liban, armata libaneză, echipată şi antrenată în principal de Pentagon, ar fi capabilă să “dezmembreze şi să dezarmeze” Hizballahul. Armata siriană s-a retras efectiv din Liban în aprilie 2005, nu din cauza presiunii Washingtonului şi Parisului, ci din cauza tulburărilor politice şi a mobilizării în masă care rezultaseră din asasinarea, în februarie acelaşi an, a fostului prim-ministru libanez Rafik Hariri, un aliat foarte apropiat al clasei conducătoare saudite. Echilibrul de forţe prezent în ţară, în lumina manifestaţiilor şi a contra-manifestaţiilor gigantice pe care asasinatul le provocase, n-a permis coaliţiei aliate Statelor Unite să înceapă reglarea chestiunii Hizballah prin forţă. A fost chiar obligată să participe la alegerile parlamentare din mai anul următor în cadrul unei mari coaliţii cuprinzând Hizballahul şi să guverneze apoi ţara într-un guvern de coaliţie incluzând doi miniştri membri ai organizaţiei şiite. Acest rezultat dezamăgitor a decis Washingtonul să dea undă verde intervenţiei militare israeliene. Nu mai trebuia decât să se găsească un pretext adecvat, care a fost furnizat de operaţiunea condusă de Hizballah în 12 iulie de cealaltă parte a frontierei.
Privit din punctul de vedere conferit de obiectivul central şi de cele trei mijloace descrise mai sus, ofensiva israeliană a fost un eşec total şi flagrant. Faptul că Hizballah n-a fost distrus, ba chiar e departe de asta, e de domeniul evidenţei. Partidul şi-a menţinut esenţialul structurii politice şi a forţei militare, oferindu-şi chiar luxul bombardării nordului Israelului până în ultimul moment care a precedat încetarea focului din dimineaţa zilei de 14 august. Nu şi-a pierdut baza populară, parvenind mai degrabă la o extindere considerabilă, nu numai printre şiiţii libanezi ci şi în sânul altor comunităţi religioase libaneze, fără să mai vorbim de imensul prestigiu pe care i l-a adus acest război, mai ales în regiunea arabă şi în restul lumii islamice. Şi pentru a completa tabloul, tot ce s-a petrecut a condus la o evoluţie a balanţei de forţe din Liban într-o direcţie exact opusă celei pe care o doreau Washingtonul şi Israelul: Hizballah a ieşit din bătălie mult mai puternic şi mai temut de adversarii săi declaraţi şi nedeclaraţi, prietenii Statelor Unite şi ai regatului saudit. Guvernul libanez a luat partea Hizballahului în timpul luptei, făcând din protestul împotriva agresiunii israeliene prioritatea sa [2].
Nu mai este vreo nevoie să insistăm prea mult asupra eşecului flagrant al Israelului, este suficient să citim avalanşa de comentarii critice foarte revelatorii emanând din surse israeliene. Una dintre criticile cele mai dure a fost exprimată de Moşe Arens, de trei ori ministru al “apărării” Israelului, expert incontestabil în materie. A scris un mic articol în Haaretz foarte revelator:
“Ei [Ehud Olmert, Amir Pereţ şi Ţipi Livni] au avut câteva zile de glorie atunci când au crezut că bombardarea Libanului de către armata aeriană israeliană ar face bucăţi Hizballahul şi ne-ar aduce o victorie fără necazuri. Dar atunci când războiul condus de ei se epuiza fără îndemânare… s-au dezumflat progresiv. Pe ici pe colo au mai lansat câteva declaraţii belicoase, dar au început să caute o ieşire, o metodă să scape din turnura luată de evenimentele pe care au fost în mod evident incapabili să le stăpânească. Au încercat să se agaţe de o himeră, şi ce himeră poate fi mai minunată decât Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite? Nu-i nevoie să se realizeze o victorie militară împotriva Hizballahului. Să declare Naţiunile Unite încetarea focului, iar Olmert, Pereţ şi Livni vor putea să declare pur şi simplu victoria, fie că voi credeţi în ea sau nu… Războiul care, după conducătorii noştri, se presupunea că va restabili capacitatea de disuadare a Israelului, a reuşit s-o distrugă într-o lună.” [3]
Arens are dreptate. Atunci când Israelul s-a dovedit din ce în ce mai incapabil să atingă vreunul dintre scopurile pe care şi le fixase la începutul noului său război, a început să caute o ieşire. În timp ce-şi compensa eşecul prin escaladarea furiei distrugătoare şi răzbunătoare deversate asupra Libanului, comanditarii săi americani şi-au schimbat atitudinea la ONU. După ce câştigaseră timp pentru Israel, blocând orice tentativă de a formula o rezoluţie a Consiliului de Securitate privitoare la o încetare a focului – unul dintre cazurile cele mai grave de paralizie a instutuţiei interguvernamentale din cei 61 de ani de existenţă – Washingtonul a decis să preia ştafeta continuând războiul Israelului prin mijloace diplomatice.
Schimbându-şi atitudinea, Washingtonul s-a reapropiat de Paris şi de dosarul libanez. Având în comun cu Statele Unite, concurenţa lor, dorinţa de a obţine profit de pe urma bogăţiei Saudiţilor, mai ales prin vânzarea de material militar [4], Parisul ia partea Saudiţilor în mod obişnuit, de fiecare dată când apar tensiuni între proiectele Washingtonului şi grijile celor mai vechi dintre clienţii şi protejaţii săi din Orientul Apropiat. Noul război dus de Israel în Liban a furnizat o asemenea ocazie: imediat ce agresiunea criminală a Israelului s-a dovedit contra-productivă din punctul de vedere al familiei domnitoare saudite, înspăimântată de perspectiva unei destabilizări crescânde în Orientul Apropiat, care ar putea să fie fatală pentru interesele ei, saudiţii au cerut încetarea conflictului şi căutarea unei soluţii alternative.
Parisul s-a pronunţat imediat în favoarea acestei atitudini şi Washingtonul a sfârşit prin a se ralia, dar numai după ce a dat agresiunii israeliene câteva zile suplimentare pentru a încerca să marcheze câteva puncte şi să-şi salveze faţa pe plan militar. Primul proiect de rezoluţie pregătit de către cele două capitale a circulat în Naţiunile Unite în 5 august. Era o tentativă flagrantă de a se ajunge pe cale diplomatică la ceea ce Israelul nu reuşise să obţină militar. Proclamând “susţinerea puternică” pentru suveranitatea Libanului, proiectul făcea apel totuşi la redeschiderea porturilor şi a aeroporturilor sale în mod exclusiv “în scopuri strict civile în mod verificabil” şi prevedea instaurarea unui “embargou internaţional privitor la vinderea sau la furnizarea de arme sau de material conex în Liban, exceptând cele autorizate de guvernul său” – cu alte cuvinte, un embargou care să atingă Hizballah.
Proiectul franco-american reafirma rezoluţia 1559, clamând necesitatea unei alte rezoluţii care ar autoriza “în virtutea capitolului VII al Cartei, desfăşurarea unei forţe internaţionale mandatate de către Naţiunile Unite pentru a ajuta forţele armate şi guvernul Libanului să instaureze un mediu sigur şi să contribuie la punerea în practică a unei încetări a focului permanente şi a unei soluţii pe termen lung”. Această formulare este atât de vagă încât n-ar putea să desemneze, în realitate, o forţă internaţională autorizată să întreprindă operaţiuni militare (capitolul VII al Cartei ONU) în vederea aplicării rezoluţiei 1559 prin forţă, în alianţă cu armata libaneză. În plus, nici o dispoziţie nu limita această forţă la zona din sudul fluviului Litani care, conform proiectului rezoluţiei, trebuia să fie o zonă fără armament al Hizballah – zona pe care Israelul a revendicat-o ca spaţiu de securitate după ce a eşuat să se debaraseze de Hizballah în restul Libanului. Acest lucru însemna că forţa Naţiunilor Unite ar fi putut fi chemată să intervină împotriva organizaţiei şiite în restul Libanului.
Acest proiect totuşi nu era autorizat de ceea ce Israelul izbutise să înfăptuiască pe teren şi a fost dejucat de următorul. Hizballahul i s-a opus cu fermitate, făcând cunoscut în mod clar că nu ar admite nici o forţă internaţională alta decât FINUL, forţa ONU desfăşurată de-a lungul frontierei Libanului cu Israelul (“linia albastră”) din 1978 încoace. Guvernul libanez s-a făcut ecoul opoziţiei Hizballah şi a cerut modificarea proiectului, susţinut în cor de statele arabe, inclusiv statele clientelare ale USA. Washingtonul n-a avut altă opţiune decât să revadă proiectul care, în orice caz, n-ar fi fost cauţionat de Consiliul de Securitate. În plus, aliatul Washingtonului în această afacere, Jacques Chirac, al cărei ţară se aşteaptă să furnizeze ce mai mare parte a forţei internaţionale şi s-o conducă, declarase public el însuşi că nici o desfăşurare nu ar fi posibilă fără acordul prealabil al Hizballah [5].
Proiectul a fost deci revizuit şi renegociat, în timp ce Washington cerea Israelului să fluture ameninţarea unei ofensive terestre majore şi să înceapă s-o pună în execuţie sub forma unei presiuni pentru ca Washingtonul să poată să obţină cele mai bune condiţii posibile din punctul său de vedere. În scopul facilitării unui acord care să conducă la o încetare a focului care devenea din ce în ce mai urgentă din raţiuni umanitare, Hizballah a acceptat desfăşurarea a 15.000 de soldaţi libanezi în sudul fluviului Litani şi a adoptat o poziţie generală maleabilă. Aşa a putut trece rezoluţia 1701 prin Consiliul de Securitate în 11 august.
Concesia principală făcută de Washington şi Paris a constat în abandonarea proiectului creării unei forţe multinaţionale ad-hoc în virtutea capitolului VII. În locul ei, rezoluţia autorizează “creşterea forţei FINUL până la maxim 15.000 de soldaţi”, reorganizându-se şi gonflându-se considerabil forţa existentă. Şmecheria principală era, totuşi, să se redefinească mandatul acestei forţe aşa încât să poată să “asiste forţele armate libaneze luând măsuri” pentru “stabilirea între Linia Albastră şi fluviul Litani a unei zone libere de orice personal înarmat, echipament sau armament altele decât cele ale guvernului libanez şi ale FINUL”. FINUL poate acum, în egală măsură, “să întreprindă orice acţiune necesară în zonele de desfăşurare ale forţelor sale şi în funcţie de ceea ce ea consideră că ţine de capacităţile ei, pentru a se asigura că zona sa de operaţiuni nu este utilizată pentru activităţi ostile de orice natură ar fi ele”.
Combinate, cele două formulări precedente se apropie mult de un mandat aflat sub incidenţa capitolului VII sau, în orice caz, ar putea cu uşurinţă să fie interpretate în acest sens. În plus, mandatul FINUL a fost extins de facto prin rezoluţia 1701 dincolo de “zonele sale de desfăşurare” pentru că acum poate “să ajute guvernul libanez la cerere” în eforturile sale pentru “securizarea frontierelor şi a altor puncte de intrare în scopul împiedicării intrării în Liban a armelor sau a materialului conex” – o frază care nu se referă cu siguranţă la frontiera Libanului cu Israelul, ci chiar la frontiera lui cu Siria, care se întinde din nordul în sudul ţării. Exact aceste puncte reprezintă principalele capcane conţinute în rezoluţia 1701, şi nu formularea privitoare la retragerea armatei de ocupaţie israeliană asupra cărora s-au concentrat multe comentarii, pentru că această retragere este determinată în orice caz de forţa disuasivă a Hizballahului şi nu de vreo rezoluţie onusiană oarecare.
Hizballah a decis să-şi dea acordul pentru aprobarea de către guvernul libanez a rezoluţiei 1701. Hassan Nasrallah a pronunţat un discurs în 12 august, în cursul căruia a explicat decizia partidului de a-şi da acordul pentru desfăşurarea mandatată de Naţiunile Unite. Discursul lui conţinea o evaluare a situaţiei mult mai sobră decât în unele dintre discursurile sale precedente, precum şi o bună doză de înţelepciune politică “Azi, spune Nasrallah, suntem în faţa rezultatelor naturale rezonabile şi posibile ale marii fermităţi pe care libanezii au exprimat-o pornind de la diversele lor posibile.” Această sobrietate era necesară, căci o revendicare trufaşă a victoriei, aşa ca cele făcute pe seama lui de suporterii Hizballah de la Damas sau Teheran, l-ar fi obligat pe Nasrallah să adauge, asemeni regelui Pyrrus al Greciei antice: “Încă o victorie ca asta şi sunt pierdut”. Şeful Hizballahului a refuzat în mod prudent şi explicit să intre într-o polemică asupra rezultatelor războiului, subliniind că “adevărata noastră prioritate” este oprirea agresiunii, recuperarea teritoriilor ocupate şi “realizarea securităţii şi a stabilităţii în ţara noastră, precum şi întoarcerea refugiaţilor şi a persoanelor deplasate”.
Nasrallah defineşte poziţia mişcării sale aşa cum urmează: respectarea încetării focului, cooperarea deplină cu “tot ceea ce poate facilita întoarcerea refugiaţilor şi a persoanelor deplasate de la domiciile lor, şi tot ceea ce poate facilita operaţiunile umanitare şi de ajutorare”. În acelaşi timp, a afirmat că mişcarea sa este dispusă să continue lupta legitimă împotriva armatei israeliene atâta timp cât rămâne pe teritoriul libanez, propunând concomitent să se respecte acordurile din 1996 în virtutea cărora operaţiunile celor două tabere ar fi restrânse la ţintele militare şi ar cruţa civilii. În această direcţie, Nasrallah a insistat asupra faptului că mişcarea lui n-a început să bombardeze nordul Israelului decât ca reacţie la bombardamentele israeliene ale Libanului consecutive operaţiunii din 12 iulie, şi Israelul este cel care trebuie blamat pentru a fi extins războiul, primul, împotriva populaţiei civile.
Nasrallah a expus apoi o poziţie privind subiectul rezoluţiei 1701 care ar putea fi descrisă în modul cel mai precis ca o aprobare cu multe rezerve, în aşteptarea verificării ei prin punerea în practică. Şi-a exprimat protestul împotriva caracterului injust al rezoluţiei care s-a abţinut în preambulul ei să condamne Israelul pentru agresiunea şi crimele sale de război, adăugând totuşi că ar fi putut să fie cu mult mai rău şi manifestându-şi aprecierea pentru eforturile diplomatice care au permis să se evite acest lucru. Argumentul său central a fost sublinierea faptului că Hizballah consideră numeroase probleme tratate de rezoluţie ca fiind afaceri interne libaneze care trebuie să fie discutate şi reglate de libanezi înşişi. A pus accentul în direcţia asta pe prezervarea unităţii şi a solidarităţii naţionale libaneze.
În circumstanţele date, poziţia lui Nasrallah a fost cea mai corectă posibil. Hizballahul a trebuit să facă nişte concesii pentru a facilita sfârşitul războiului. Cum toată populaţia libaneză era ostatecă a Israelului, orice atitudine intransigentă ar fi avut consecinţe umanitare dezastruoase suplimentare, pe lângă rezultatele înfricoşătoare ale furiei ucigaşe şi distrugătoare a Israelului. Hizballah ştie perfect că veritabila miză ţine mai puţin de termenii unei rezoluţii a Consiliului de Securitate decât de interpretarea şi aplicarea ei efective, şi că situaţia şi raportul de forţe de pe teren sunt determinante în această privinţă. Ca răspuns la fanfaronadele lui George W. Bush şi ale lui Ehud Olmert privind victoria care s-ar traduce, conforma lor, prin rezoluţia 1701, este suficient să cităm răspunsul anticipat de Moşe Arens în articolul deja menţionat:
“Retorica momentului a început deja să se facă auzită. Ce contează dacă lumea întreagă vede acest aranjament diplomatic, la care Israelul a aderat în timp ce-şi primea încă doza zilnică de rachete, ca o înfrângere a Israelului încasată de la câteva mii de luptători Hizballah? Şi ce contează dacă nimeni nu crede că o forţă FINUL “întărită” va dezarma Hizballahul, şi că Hizballah, încă cu mii de rachete în arsenalul său şi cu adevărat întărit de victoria într-o lună împotriva puternicei armate israeliene, va deveni un partener pentru pace?”
“Continuarea războiului prin alte mijloace” a început deja în forţă în Liban. Patru chestiuni principale sunt în joc, expuse aici în ordinea inversă a priorităţii lor. Prima, pe planul intern libanez, este soarta cabinetului. Majoritatea parlamentară existentă în Liban este rezultatul alegerilor desfăşurate sub acoperirea unei legi electorale defectuoase şi deformatoare, impuse de vechiul regim dominat de sirieni. Una dintre consecinţele sale majore a fost deformarea reprezentării electoratului creştin, cu o puternică sub-reprezentare a mişcării conduse de generalul Aun care, după alegeri a format o nouă alianţă cu Hizballah. În plus, războiul recent a alterat profund moralul politic al populaţiei libaneze şi legitimitatea majorităţii parlamentare actuale este puternic discutabilă din această cauză. Bineînţeles, o schimbare a guvernului în favoarea Hizballahului şi a aliaţilor săi ar altera radical sensul rezoluţiei 1701 în măsura în care interpretarea ei depinde mult de atitudinea guvernului libanez. În această privinţă, una dintre principalele griji este evitarea derapajului spre un nou război civil în Liban – este exact ceea ce gândea Hassan Nasrallah atunci când sublinia importanţa “unităţii naţionale”.
A doua problemă, care priveşte şi afacerile interne libaneze, este efortul reconstrucţiei. Hariri şi aliaţii săi saudiţi îşi construiseră influenţa politică în Liban dominând eforturile de reconstrucţie care se făcuseră în urma războiului de 15 ani terminat în 1990. De această dată, vor fi confruntaţi cu o impresionantă concurenţă reprezentată de Hizballah, susţinut de Iran şi cu avantajul legăturilor strânse cu populaţia libaneză şiită, principala ţintă a războiului răzbunător al Israelului. Aşa cum a scris foarte cunoscutul analist militar Ze’ev Schiff în Haaretz: “Multe vor depinde şi de cine va ajuta la reconstrucţia Libanului de Sud. Dacă ar fi opera Hizballahului, populaţia şiită din sudul Libanului ar fi datoare moral faţă de Teheran. Acest lucru ar trebui să fie împiedicat.” [6] Acest mesaj a fost recepţionat în totalitate de Washington, Riyad şi Beirut iar azi alte articole sună alarma în privinţa acestui subiect în principalele ziare ale Statelor Unite.
A treia chestiune este natural cea a dezarmării Hizballahului în zona delimitată din Libanul de Sud pentru desfăşurarea armatei libaneze şi a FINUL reorganizate. Maximul pe care Hizballah este dispus să conceadă în această privinţă, este să-şi “ascundă” armele din sudul fluviului Litani, adică să evite expunerea lor şi să le stocheze în zone secrete. Orice pas suplimentar, fără ca măcar să se menţioneze dezarmarea Hizballahului în ansamblul Libanului, este legat de organizarea unei serii de condiţii care merg de la recuperarea de către Liban a fermelor Şebaa, ocupate de Israel din 1967, până la apariţia unui guvern şi a unei armate capabile să apare suveranitatea ţării împotriva Israelului, şi determinaţi s-o facă. Această chestiune reprezintă prima problemă majoră în raport cu care aplicarea rezoluţiei 1701 ar putea să se clatine, pentru că nici o ţară din lume nu este acum în poziţia de a dezarma Hizballah prin forţă, sarcină în privinţa căreia a eşuat lamentabil cea mai formidabilă armată modernă din Orientul Apropiat, şi una dintre principalele puteri militare din lume. Acest lucru înseamnă că orice forţă desfăşurată în sudul fluviului Litani, fie că este libaneză sau mandatată de ONU, va trebui să accepte oferta Hizballahului, în mod deschis sau nu.
A patra problemă este, bineînţeles, cea a compoziţiei şi a misiunii noilor contingente ale FINUL. Planul iniţial al Washingtonului şi al Parisului era să se refacă în Liban ceea ce are loc în Afghanistan, unde o forţă supletivă a NATO, îndărătul unei frunze de viţă oferite pudic de ONU, continuă războiul Washingtonului. Dar rezistenţa militară, ca şi politica Hizballahului, au contracarat acest plan. Washingtonul şi Parisul au crezut totuşi că vor putea să-l execute, gradual şi sub camuflaj, până când se vor reuni în Liban condiţiile politice pentru un tur de forţă care să opună NATO şi aliaţii săi locali împotriva Hizballahului. Efectiv, ţările de la care se aştepta să trimită principalele contingente sunt cu toate membre NATO: împreună cu Franţa sunt aşteptate Italia şi Turcia, în timp ce Germania şi Spania sunt solicitate cu insistenţă să li se alăture. Totuşi, Hizballah nu se lasă păcălit. Lucrează deja pentru a disuada planul Franţei de a trimite trupe de elită, susţinute de unicul ei port-avion aflat în apele teritoriale libaneze.
În privinţa ultimei chestiuni, mişcarea pacifistă din ţările NATO ar putea ajuta din plin rezistenţa naţională libaneză şi cauza păcii în Liban mobilizându-se împotriva trimiterii de forţe din ţările membre ale NATO, contribuind astfel la disuadarea guvernelor acestor ţări care vor să ajute Washingtonul şi Israelul să sfârşească treaba mizerabilă pe care au început-o. Libanul are nevoie de o forţă cu adevărat neutră care să menţină pacea la frontiera sa din sud şi, mai ales, să se permită poporului său să-şi rezolve problemele interne prin mijloace politice pacifiste. Orice altă cale ar conduce la reînnoirea războiului civil libanez în momentul în care Orientul Apropiat, lumea întreagă, au deja multe dificultăţi în a face faţă consecinţelor războiului civil pe care Washingtonul l-a declanşat şi continuă să-l alimenteze în Irak.
Note:
[1] Asupra implicaţiilor regionale şi mondiale ale acestor evenimente, a se vedea articolul meu “Nava avariată a scopurilor imperialiste americane”, publicat în 7 august 2006 pe Znet.
[2] Aşa cum l-a spus un observator israelian într-un articol cu titlu foarte revelator: “A fost o eroare să se creadă că presiunea militară ar putea genera un proces care să împingă guvernul libanez la dezarmarea Hizballahului”. Efraim Inbar, “Pregătiţi-vă pentru runda următoare”, Jerusalem Post, 15 august 2006.
[3] Moşe Arens, “Lasă diavolului ziua de mâine”, Haaretz, 13 august 2006.
[4] Atât Statele Unite cât şi Franţa au încheiat în iulie importante contracte de livrare de armament cu Saudiţii.
[4] Interviu acordat ziarului Le Monde, 27 iulie 2006.
[5] Ze’ev Schiff, “Delayed ground offensive clashes with diplomatic timetable”, Haaretz, 13 august 2006.
(*) Gilbert Aşcar este originar din Liban şi predă ştiinţele politice la Universitatea Paris-VIII. Cartea sa cea mai cunoscută, Le choc des barbaries, a apărut în ediţie de buzunar (10/18) în 2004. Un volum de dialoguri cu Noam Chomsky pe probleme legate de Orientul Apropiat, Perilous Power, editat de Stephen R. Shalom, va apărea în curând în traducere franceză la editura Fayard.
Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.
În scopul înţelegerii mizei jocului, este necesar să rezumăm obiectivele ofensivei Israelului, asumate de către Statele Unite. Scopul central vizat de atacul israelian era, bineînţeles, distrugerea Hizballahului. Israelul a încercat să-şi atingă obiectivul cu ajutorul unei combinaţii formate din trei instrumente principale.
Primul s-a vrut să fie lovirea fatală a Hizballahului prin intermediul unei campanii de bombardament “post-eroic” – altfel spus, de o mare laşitate – profitând de “superioritatea zdrobitoare şi asimetrică” a forţei de impact israeliene. Campania viza izolarea Hizballahului de liniile sale de aprovizionare, distrugerea unei părţi importante din infrastructura sa militară (stocuri de rachete, lansatoare de rachete, etc.), eliminarea unui mare număr de combatanţi şi decapitarea mişcării prin asasinarea lui Hassan Nasrallah şi a altor conducători ai ei.
Al doilea mijloc utilizat consta în întoarcerea împotriva Hizballahului a bazei sale populare formate din şiiţii libanezi, Israelul desemnând în acest scop partidul ca responsabil al tragediei lor printr-o campanie frenetică de război psihologic. Acest lucru presupunea, bineînţeles, ca Israelul să provoace şiiţilor libanezi un dezastru la scară mare printr-o campanie extensivă de bombardamente criminale, făcând una cu pământul deliberat sate şi cartiere întregi, omorând sute şi sute de civili. N-a fost pentru prima oară când Israelul a recurs la acest gen de stratagemă, crimă de război clasică. Atunci când Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei era activă în Libanul de Sud, în ceea ce era supranumit “Fatahland” înainte de prima invazie israeliană din 1978, Israelul obişnuia să bombardeze din plin zonele locuite din jurul locaţiilor din care erau lansate proiectile spre teritoriul său, chiar dacă acestea erau trimise dinspre terenuri pustii.
În vremea de atunci, această stratagemă reusise să aducă în conflict cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei o parte importantă din populaţia Libanului de Sud, lucru facilitat de faptul că anumite conduceri reacţionare reprezentau încă o forţă majoră în regiune şi că luptătorii palestinieni puteau cu uşurinţă să fie respinşi ca nişte intruşi din cauza comportamentului lor în general dezastruos. De data asta însă, dat fiind statutul incomparabil mai bun de care se bucură Hizballah în populaţia şiită, Israelul a crezut că ar putea obţine acelaşi rezultat doar crescând în mod spectaculos întinderea şi brutalitatea pedepsei colective.
Al treilea instrument consta în perturbarea masivă şi gravă a vieţii tuturor libanezilor, luându-i ostateci prin intermediul unei blocade aeriene, maritime şi terestre în scopul incitării populaţiei, îndeosebi alte comunităţi decât şiiţii, împotriva Hizballahului şi creării astfel a unui climat propice pentru o acţiune militară a armatei libaneze împotriva organizaţiei şiite. Din această cauză, la începutul ofensivei, responsabilii israelieni au declarat că nu doresc să vadă nici o forţă, cu excepţia armatei libaneze, desfăşurate în sudul Libanului, respingând îndeosebi perspectiva unei forţe internaţionale şi denigrând-o pe cea care era deja acolo: UNIFIL. Acest proiect era de fapt obiectivul urmărit de Washington şi Paris din momentul în care au început să lucreze împreună pentru a profuce rezoluţia 1559 a Consiliului de Securitate al ONU din septembrie 2004, care făcea apel la retragerea trupelor siriene din Liban şi la “dezmembrarea şi dezarmarea tuturor miliţiilor libaneze şi non libaneze”, adică Hizballah şi organizaţiile palestiniene din taberele de refugiaţi.
Washington a crezut că imediat ce trupele siriene se vor fi retras din Liban, armata libaneză, echipată şi antrenată în principal de Pentagon, ar fi capabilă să “dezmembreze şi să dezarmeze” Hizballahul. Armata siriană s-a retras efectiv din Liban în aprilie 2005, nu din cauza presiunii Washingtonului şi Parisului, ci din cauza tulburărilor politice şi a mobilizării în masă care rezultaseră din asasinarea, în februarie acelaşi an, a fostului prim-ministru libanez Rafik Hariri, un aliat foarte apropiat al clasei conducătoare saudite. Echilibrul de forţe prezent în ţară, în lumina manifestaţiilor şi a contra-manifestaţiilor gigantice pe care asasinatul le provocase, n-a permis coaliţiei aliate Statelor Unite să înceapă reglarea chestiunii Hizballah prin forţă. A fost chiar obligată să participe la alegerile parlamentare din mai anul următor în cadrul unei mari coaliţii cuprinzând Hizballahul şi să guverneze apoi ţara într-un guvern de coaliţie incluzând doi miniştri membri ai organizaţiei şiite. Acest rezultat dezamăgitor a decis Washingtonul să dea undă verde intervenţiei militare israeliene. Nu mai trebuia decât să se găsească un pretext adecvat, care a fost furnizat de operaţiunea condusă de Hizballah în 12 iulie de cealaltă parte a frontierei.
Privit din punctul de vedere conferit de obiectivul central şi de cele trei mijloace descrise mai sus, ofensiva israeliană a fost un eşec total şi flagrant. Faptul că Hizballah n-a fost distrus, ba chiar e departe de asta, e de domeniul evidenţei. Partidul şi-a menţinut esenţialul structurii politice şi a forţei militare, oferindu-şi chiar luxul bombardării nordului Israelului până în ultimul moment care a precedat încetarea focului din dimineaţa zilei de 14 august. Nu şi-a pierdut baza populară, parvenind mai degrabă la o extindere considerabilă, nu numai printre şiiţii libanezi ci şi în sânul altor comunităţi religioase libaneze, fără să mai vorbim de imensul prestigiu pe care i l-a adus acest război, mai ales în regiunea arabă şi în restul lumii islamice. Şi pentru a completa tabloul, tot ce s-a petrecut a condus la o evoluţie a balanţei de forţe din Liban într-o direcţie exact opusă celei pe care o doreau Washingtonul şi Israelul: Hizballah a ieşit din bătălie mult mai puternic şi mai temut de adversarii săi declaraţi şi nedeclaraţi, prietenii Statelor Unite şi ai regatului saudit. Guvernul libanez a luat partea Hizballahului în timpul luptei, făcând din protestul împotriva agresiunii israeliene prioritatea sa [2].
Nu mai este vreo nevoie să insistăm prea mult asupra eşecului flagrant al Israelului, este suficient să citim avalanşa de comentarii critice foarte revelatorii emanând din surse israeliene. Una dintre criticile cele mai dure a fost exprimată de Moşe Arens, de trei ori ministru al “apărării” Israelului, expert incontestabil în materie. A scris un mic articol în Haaretz foarte revelator:
“Ei [Ehud Olmert, Amir Pereţ şi Ţipi Livni] au avut câteva zile de glorie atunci când au crezut că bombardarea Libanului de către armata aeriană israeliană ar face bucăţi Hizballahul şi ne-ar aduce o victorie fără necazuri. Dar atunci când războiul condus de ei se epuiza fără îndemânare… s-au dezumflat progresiv. Pe ici pe colo au mai lansat câteva declaraţii belicoase, dar au început să caute o ieşire, o metodă să scape din turnura luată de evenimentele pe care au fost în mod evident incapabili să le stăpânească. Au încercat să se agaţe de o himeră, şi ce himeră poate fi mai minunată decât Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite? Nu-i nevoie să se realizeze o victorie militară împotriva Hizballahului. Să declare Naţiunile Unite încetarea focului, iar Olmert, Pereţ şi Livni vor putea să declare pur şi simplu victoria, fie că voi credeţi în ea sau nu… Războiul care, după conducătorii noştri, se presupunea că va restabili capacitatea de disuadare a Israelului, a reuşit s-o distrugă într-o lună.” [3]
Arens are dreptate. Atunci când Israelul s-a dovedit din ce în ce mai incapabil să atingă vreunul dintre scopurile pe care şi le fixase la începutul noului său război, a început să caute o ieşire. În timp ce-şi compensa eşecul prin escaladarea furiei distrugătoare şi răzbunătoare deversate asupra Libanului, comanditarii săi americani şi-au schimbat atitudinea la ONU. După ce câştigaseră timp pentru Israel, blocând orice tentativă de a formula o rezoluţie a Consiliului de Securitate privitoare la o încetare a focului – unul dintre cazurile cele mai grave de paralizie a instutuţiei interguvernamentale din cei 61 de ani de existenţă – Washingtonul a decis să preia ştafeta continuând războiul Israelului prin mijloace diplomatice.
Schimbându-şi atitudinea, Washingtonul s-a reapropiat de Paris şi de dosarul libanez. Având în comun cu Statele Unite, concurenţa lor, dorinţa de a obţine profit de pe urma bogăţiei Saudiţilor, mai ales prin vânzarea de material militar [4], Parisul ia partea Saudiţilor în mod obişnuit, de fiecare dată când apar tensiuni între proiectele Washingtonului şi grijile celor mai vechi dintre clienţii şi protejaţii săi din Orientul Apropiat. Noul război dus de Israel în Liban a furnizat o asemenea ocazie: imediat ce agresiunea criminală a Israelului s-a dovedit contra-productivă din punctul de vedere al familiei domnitoare saudite, înspăimântată de perspectiva unei destabilizări crescânde în Orientul Apropiat, care ar putea să fie fatală pentru interesele ei, saudiţii au cerut încetarea conflictului şi căutarea unei soluţii alternative.
Parisul s-a pronunţat imediat în favoarea acestei atitudini şi Washingtonul a sfârşit prin a se ralia, dar numai după ce a dat agresiunii israeliene câteva zile suplimentare pentru a încerca să marcheze câteva puncte şi să-şi salveze faţa pe plan militar. Primul proiect de rezoluţie pregătit de către cele două capitale a circulat în Naţiunile Unite în 5 august. Era o tentativă flagrantă de a se ajunge pe cale diplomatică la ceea ce Israelul nu reuşise să obţină militar. Proclamând “susţinerea puternică” pentru suveranitatea Libanului, proiectul făcea apel totuşi la redeschiderea porturilor şi a aeroporturilor sale în mod exclusiv “în scopuri strict civile în mod verificabil” şi prevedea instaurarea unui “embargou internaţional privitor la vinderea sau la furnizarea de arme sau de material conex în Liban, exceptând cele autorizate de guvernul său” – cu alte cuvinte, un embargou care să atingă Hizballah.
Proiectul franco-american reafirma rezoluţia 1559, clamând necesitatea unei alte rezoluţii care ar autoriza “în virtutea capitolului VII al Cartei, desfăşurarea unei forţe internaţionale mandatate de către Naţiunile Unite pentru a ajuta forţele armate şi guvernul Libanului să instaureze un mediu sigur şi să contribuie la punerea în practică a unei încetări a focului permanente şi a unei soluţii pe termen lung”. Această formulare este atât de vagă încât n-ar putea să desemneze, în realitate, o forţă internaţională autorizată să întreprindă operaţiuni militare (capitolul VII al Cartei ONU) în vederea aplicării rezoluţiei 1559 prin forţă, în alianţă cu armata libaneză. În plus, nici o dispoziţie nu limita această forţă la zona din sudul fluviului Litani care, conform proiectului rezoluţiei, trebuia să fie o zonă fără armament al Hizballah – zona pe care Israelul a revendicat-o ca spaţiu de securitate după ce a eşuat să se debaraseze de Hizballah în restul Libanului. Acest lucru însemna că forţa Naţiunilor Unite ar fi putut fi chemată să intervină împotriva organizaţiei şiite în restul Libanului.
Acest proiect totuşi nu era autorizat de ceea ce Israelul izbutise să înfăptuiască pe teren şi a fost dejucat de următorul. Hizballahul i s-a opus cu fermitate, făcând cunoscut în mod clar că nu ar admite nici o forţă internaţională alta decât FINUL, forţa ONU desfăşurată de-a lungul frontierei Libanului cu Israelul (“linia albastră”) din 1978 încoace. Guvernul libanez s-a făcut ecoul opoziţiei Hizballah şi a cerut modificarea proiectului, susţinut în cor de statele arabe, inclusiv statele clientelare ale USA. Washingtonul n-a avut altă opţiune decât să revadă proiectul care, în orice caz, n-ar fi fost cauţionat de Consiliul de Securitate. În plus, aliatul Washingtonului în această afacere, Jacques Chirac, al cărei ţară se aşteaptă să furnizeze ce mai mare parte a forţei internaţionale şi s-o conducă, declarase public el însuşi că nici o desfăşurare nu ar fi posibilă fără acordul prealabil al Hizballah [5].
Proiectul a fost deci revizuit şi renegociat, în timp ce Washington cerea Israelului să fluture ameninţarea unei ofensive terestre majore şi să înceapă s-o pună în execuţie sub forma unei presiuni pentru ca Washingtonul să poată să obţină cele mai bune condiţii posibile din punctul său de vedere. În scopul facilitării unui acord care să conducă la o încetare a focului care devenea din ce în ce mai urgentă din raţiuni umanitare, Hizballah a acceptat desfăşurarea a 15.000 de soldaţi libanezi în sudul fluviului Litani şi a adoptat o poziţie generală maleabilă. Aşa a putut trece rezoluţia 1701 prin Consiliul de Securitate în 11 august.
Concesia principală făcută de Washington şi Paris a constat în abandonarea proiectului creării unei forţe multinaţionale ad-hoc în virtutea capitolului VII. În locul ei, rezoluţia autorizează “creşterea forţei FINUL până la maxim 15.000 de soldaţi”, reorganizându-se şi gonflându-se considerabil forţa existentă. Şmecheria principală era, totuşi, să se redefinească mandatul acestei forţe aşa încât să poată să “asiste forţele armate libaneze luând măsuri” pentru “stabilirea între Linia Albastră şi fluviul Litani a unei zone libere de orice personal înarmat, echipament sau armament altele decât cele ale guvernului libanez şi ale FINUL”. FINUL poate acum, în egală măsură, “să întreprindă orice acţiune necesară în zonele de desfăşurare ale forţelor sale şi în funcţie de ceea ce ea consideră că ţine de capacităţile ei, pentru a se asigura că zona sa de operaţiuni nu este utilizată pentru activităţi ostile de orice natură ar fi ele”.
Combinate, cele două formulări precedente se apropie mult de un mandat aflat sub incidenţa capitolului VII sau, în orice caz, ar putea cu uşurinţă să fie interpretate în acest sens. În plus, mandatul FINUL a fost extins de facto prin rezoluţia 1701 dincolo de “zonele sale de desfăşurare” pentru că acum poate “să ajute guvernul libanez la cerere” în eforturile sale pentru “securizarea frontierelor şi a altor puncte de intrare în scopul împiedicării intrării în Liban a armelor sau a materialului conex” – o frază care nu se referă cu siguranţă la frontiera Libanului cu Israelul, ci chiar la frontiera lui cu Siria, care se întinde din nordul în sudul ţării. Exact aceste puncte reprezintă principalele capcane conţinute în rezoluţia 1701, şi nu formularea privitoare la retragerea armatei de ocupaţie israeliană asupra cărora s-au concentrat multe comentarii, pentru că această retragere este determinată în orice caz de forţa disuasivă a Hizballahului şi nu de vreo rezoluţie onusiană oarecare.
Hizballah a decis să-şi dea acordul pentru aprobarea de către guvernul libanez a rezoluţiei 1701. Hassan Nasrallah a pronunţat un discurs în 12 august, în cursul căruia a explicat decizia partidului de a-şi da acordul pentru desfăşurarea mandatată de Naţiunile Unite. Discursul lui conţinea o evaluare a situaţiei mult mai sobră decât în unele dintre discursurile sale precedente, precum şi o bună doză de înţelepciune politică “Azi, spune Nasrallah, suntem în faţa rezultatelor naturale rezonabile şi posibile ale marii fermităţi pe care libanezii au exprimat-o pornind de la diversele lor posibile.” Această sobrietate era necesară, căci o revendicare trufaşă a victoriei, aşa ca cele făcute pe seama lui de suporterii Hizballah de la Damas sau Teheran, l-ar fi obligat pe Nasrallah să adauge, asemeni regelui Pyrrus al Greciei antice: “Încă o victorie ca asta şi sunt pierdut”. Şeful Hizballahului a refuzat în mod prudent şi explicit să intre într-o polemică asupra rezultatelor războiului, subliniind că “adevărata noastră prioritate” este oprirea agresiunii, recuperarea teritoriilor ocupate şi “realizarea securităţii şi a stabilităţii în ţara noastră, precum şi întoarcerea refugiaţilor şi a persoanelor deplasate”.
Nasrallah defineşte poziţia mişcării sale aşa cum urmează: respectarea încetării focului, cooperarea deplină cu “tot ceea ce poate facilita întoarcerea refugiaţilor şi a persoanelor deplasate de la domiciile lor, şi tot ceea ce poate facilita operaţiunile umanitare şi de ajutorare”. În acelaşi timp, a afirmat că mişcarea sa este dispusă să continue lupta legitimă împotriva armatei israeliene atâta timp cât rămâne pe teritoriul libanez, propunând concomitent să se respecte acordurile din 1996 în virtutea cărora operaţiunile celor două tabere ar fi restrânse la ţintele militare şi ar cruţa civilii. În această direcţie, Nasrallah a insistat asupra faptului că mişcarea lui n-a început să bombardeze nordul Israelului decât ca reacţie la bombardamentele israeliene ale Libanului consecutive operaţiunii din 12 iulie, şi Israelul este cel care trebuie blamat pentru a fi extins războiul, primul, împotriva populaţiei civile.
Nasrallah a expus apoi o poziţie privind subiectul rezoluţiei 1701 care ar putea fi descrisă în modul cel mai precis ca o aprobare cu multe rezerve, în aşteptarea verificării ei prin punerea în practică. Şi-a exprimat protestul împotriva caracterului injust al rezoluţiei care s-a abţinut în preambulul ei să condamne Israelul pentru agresiunea şi crimele sale de război, adăugând totuşi că ar fi putut să fie cu mult mai rău şi manifestându-şi aprecierea pentru eforturile diplomatice care au permis să se evite acest lucru. Argumentul său central a fost sublinierea faptului că Hizballah consideră numeroase probleme tratate de rezoluţie ca fiind afaceri interne libaneze care trebuie să fie discutate şi reglate de libanezi înşişi. A pus accentul în direcţia asta pe prezervarea unităţii şi a solidarităţii naţionale libaneze.
În circumstanţele date, poziţia lui Nasrallah a fost cea mai corectă posibil. Hizballahul a trebuit să facă nişte concesii pentru a facilita sfârşitul războiului. Cum toată populaţia libaneză era ostatecă a Israelului, orice atitudine intransigentă ar fi avut consecinţe umanitare dezastruoase suplimentare, pe lângă rezultatele înfricoşătoare ale furiei ucigaşe şi distrugătoare a Israelului. Hizballah ştie perfect că veritabila miză ţine mai puţin de termenii unei rezoluţii a Consiliului de Securitate decât de interpretarea şi aplicarea ei efective, şi că situaţia şi raportul de forţe de pe teren sunt determinante în această privinţă. Ca răspuns la fanfaronadele lui George W. Bush şi ale lui Ehud Olmert privind victoria care s-ar traduce, conforma lor, prin rezoluţia 1701, este suficient să cităm răspunsul anticipat de Moşe Arens în articolul deja menţionat:
“Retorica momentului a început deja să se facă auzită. Ce contează dacă lumea întreagă vede acest aranjament diplomatic, la care Israelul a aderat în timp ce-şi primea încă doza zilnică de rachete, ca o înfrângere a Israelului încasată de la câteva mii de luptători Hizballah? Şi ce contează dacă nimeni nu crede că o forţă FINUL “întărită” va dezarma Hizballahul, şi că Hizballah, încă cu mii de rachete în arsenalul său şi cu adevărat întărit de victoria într-o lună împotriva puternicei armate israeliene, va deveni un partener pentru pace?”
“Continuarea războiului prin alte mijloace” a început deja în forţă în Liban. Patru chestiuni principale sunt în joc, expuse aici în ordinea inversă a priorităţii lor. Prima, pe planul intern libanez, este soarta cabinetului. Majoritatea parlamentară existentă în Liban este rezultatul alegerilor desfăşurate sub acoperirea unei legi electorale defectuoase şi deformatoare, impuse de vechiul regim dominat de sirieni. Una dintre consecinţele sale majore a fost deformarea reprezentării electoratului creştin, cu o puternică sub-reprezentare a mişcării conduse de generalul Aun care, după alegeri a format o nouă alianţă cu Hizballah. În plus, războiul recent a alterat profund moralul politic al populaţiei libaneze şi legitimitatea majorităţii parlamentare actuale este puternic discutabilă din această cauză. Bineînţeles, o schimbare a guvernului în favoarea Hizballahului şi a aliaţilor săi ar altera radical sensul rezoluţiei 1701 în măsura în care interpretarea ei depinde mult de atitudinea guvernului libanez. În această privinţă, una dintre principalele griji este evitarea derapajului spre un nou război civil în Liban – este exact ceea ce gândea Hassan Nasrallah atunci când sublinia importanţa “unităţii naţionale”.
A doua problemă, care priveşte şi afacerile interne libaneze, este efortul reconstrucţiei. Hariri şi aliaţii săi saudiţi îşi construiseră influenţa politică în Liban dominând eforturile de reconstrucţie care se făcuseră în urma războiului de 15 ani terminat în 1990. De această dată, vor fi confruntaţi cu o impresionantă concurenţă reprezentată de Hizballah, susţinut de Iran şi cu avantajul legăturilor strânse cu populaţia libaneză şiită, principala ţintă a războiului răzbunător al Israelului. Aşa cum a scris foarte cunoscutul analist militar Ze’ev Schiff în Haaretz: “Multe vor depinde şi de cine va ajuta la reconstrucţia Libanului de Sud. Dacă ar fi opera Hizballahului, populaţia şiită din sudul Libanului ar fi datoare moral faţă de Teheran. Acest lucru ar trebui să fie împiedicat.” [6] Acest mesaj a fost recepţionat în totalitate de Washington, Riyad şi Beirut iar azi alte articole sună alarma în privinţa acestui subiect în principalele ziare ale Statelor Unite.
A treia chestiune este natural cea a dezarmării Hizballahului în zona delimitată din Libanul de Sud pentru desfăşurarea armatei libaneze şi a FINUL reorganizate. Maximul pe care Hizballah este dispus să conceadă în această privinţă, este să-şi “ascundă” armele din sudul fluviului Litani, adică să evite expunerea lor şi să le stocheze în zone secrete. Orice pas suplimentar, fără ca măcar să se menţioneze dezarmarea Hizballahului în ansamblul Libanului, este legat de organizarea unei serii de condiţii care merg de la recuperarea de către Liban a fermelor Şebaa, ocupate de Israel din 1967, până la apariţia unui guvern şi a unei armate capabile să apare suveranitatea ţării împotriva Israelului, şi determinaţi s-o facă. Această chestiune reprezintă prima problemă majoră în raport cu care aplicarea rezoluţiei 1701 ar putea să se clatine, pentru că nici o ţară din lume nu este acum în poziţia de a dezarma Hizballah prin forţă, sarcină în privinţa căreia a eşuat lamentabil cea mai formidabilă armată modernă din Orientul Apropiat, şi una dintre principalele puteri militare din lume. Acest lucru înseamnă că orice forţă desfăşurată în sudul fluviului Litani, fie că este libaneză sau mandatată de ONU, va trebui să accepte oferta Hizballahului, în mod deschis sau nu.
A patra problemă este, bineînţeles, cea a compoziţiei şi a misiunii noilor contingente ale FINUL. Planul iniţial al Washingtonului şi al Parisului era să se refacă în Liban ceea ce are loc în Afghanistan, unde o forţă supletivă a NATO, îndărătul unei frunze de viţă oferite pudic de ONU, continuă războiul Washingtonului. Dar rezistenţa militară, ca şi politica Hizballahului, au contracarat acest plan. Washingtonul şi Parisul au crezut totuşi că vor putea să-l execute, gradual şi sub camuflaj, până când se vor reuni în Liban condiţiile politice pentru un tur de forţă care să opună NATO şi aliaţii săi locali împotriva Hizballahului. Efectiv, ţările de la care se aştepta să trimită principalele contingente sunt cu toate membre NATO: împreună cu Franţa sunt aşteptate Italia şi Turcia, în timp ce Germania şi Spania sunt solicitate cu insistenţă să li se alăture. Totuşi, Hizballah nu se lasă păcălit. Lucrează deja pentru a disuada planul Franţei de a trimite trupe de elită, susţinute de unicul ei port-avion aflat în apele teritoriale libaneze.
În privinţa ultimei chestiuni, mişcarea pacifistă din ţările NATO ar putea ajuta din plin rezistenţa naţională libaneză şi cauza păcii în Liban mobilizându-se împotriva trimiterii de forţe din ţările membre ale NATO, contribuind astfel la disuadarea guvernelor acestor ţări care vor să ajute Washingtonul şi Israelul să sfârşească treaba mizerabilă pe care au început-o. Libanul are nevoie de o forţă cu adevărat neutră care să menţină pacea la frontiera sa din sud şi, mai ales, să se permită poporului său să-şi rezolve problemele interne prin mijloace politice pacifiste. Orice altă cale ar conduce la reînnoirea războiului civil libanez în momentul în care Orientul Apropiat, lumea întreagă, au deja multe dificultăţi în a face faţă consecinţelor războiului civil pe care Washingtonul l-a declanşat şi continuă să-l alimenteze în Irak.
Note:
[1] Asupra implicaţiilor regionale şi mondiale ale acestor evenimente, a se vedea articolul meu “Nava avariată a scopurilor imperialiste americane”, publicat în 7 august 2006 pe Znet.
[2] Aşa cum l-a spus un observator israelian într-un articol cu titlu foarte revelator: “A fost o eroare să se creadă că presiunea militară ar putea genera un proces care să împingă guvernul libanez la dezarmarea Hizballahului”. Efraim Inbar, “Pregătiţi-vă pentru runda următoare”, Jerusalem Post, 15 august 2006.
[3] Moşe Arens, “Lasă diavolului ziua de mâine”, Haaretz, 13 august 2006.
[4] Atât Statele Unite cât şi Franţa au încheiat în iulie importante contracte de livrare de armament cu Saudiţii.
[4] Interviu acordat ziarului Le Monde, 27 iulie 2006.
[5] Ze’ev Schiff, “Delayed ground offensive clashes with diplomatic timetable”, Haaretz, 13 august 2006.
(*) Gilbert Aşcar este originar din Liban şi predă ştiinţele politice la Universitatea Paris-VIII. Cartea sa cea mai cunoscută, Le choc des barbaries, a apărut în ediţie de buzunar (10/18) în 2004. Un volum de dialoguri cu Noam Chomsky pe probleme legate de Orientul Apropiat, Perilous Power, editat de Stephen R. Shalom, va apărea în curând în traducere franceză la editura Fayard.
Cf. versiunea în limba engleză.
Cf. versiunea în limba franceză.
Tenebrele Gazei (de Gideon Levy)
Gaza a fost reocupată. Lumea trebuie s-o ştie, şi israelienii trebuie şi ei s-o ştie. Gaza se găseşte în cea mai rea situaţie din istoria ei. De la capturarea lui Gilad Şalit şi mai mult de la declanşarea războiului din Liban, armata israeliană pradă totul în Gaza – nu există nici un alt cuvânt pentru a descrie ceea ce se petrece – omorând, demolând, bombardând şi zdrobind, fără discriminare.
Nimeni nu se gândeşte să trimită la faţa locului o comisie de anchetă, chestiunea nu este nici măcar pe ordinea de zi. Nimeni nu întreabă de ce acest lucru are loc şi cine l-a ordonat. Dar, în timp ce privirile erau aţintite spre războiul din Liban, IDF (Armata Defensivă Israeliană!) s-a întors la vechile ei practici din Gaza, ca şi cum n-ar fi avut loc nici o retragere. În afara implantaţiilor [evreieşti] care au rămas în continuare nişte grămezi de moloz, nu rămâne nimic din retragerea şi promisiunile ei. Cât de vrednic de dispreţ apare astăzi tot bla-bla-ul sublim şi absurd despre “sfârşitul ocupaţiei” şi “returnarea pământurilor”! Gaza este ocupată, şi cu o mai mare brutalitate decât înainte. Faptul că pentru ocupant este mai facil să controleze această bucată de pământ din exterior n-are nimic în comun cu condiţiile de viaţă intolerabile ale ocupatului.
În ultima vreme, în mari porţiuni ale Gazei nu mai este deloc electricitate. Israelul a bombardat singura staţie de distributie a curentului electric din Gaza şi mai mult de jumătate din furnizarea de electricitate va fi tăiată timp de cel puţin un an. Practic, nu mai este apă. Din cauza faptului că nu mai este curent electric, aprovizionarea locuinţelor cu apă este imposibilă. Gaza este mai murdară şi mai respingătoare ca întotdeauna: din cauza embargoului pe care Israelul şi comunitatea mondială l-au impus autorităţii alese democratic, nici un salariu n-a fost plătit şi serviciile de salubrizare au fost în grevă în timpul ultimelor săptămâni. Grămezi de resturi menajere şi nori împuţiţi sugrumă fâşia de pământ aflată pe coasta Mediteranei, făcând-o să semene cu Calcutta.
Mai mult ca întotdeauna, Gaza seamănă şi cu o puşcărie. Pasajul Erez este gol, pasajul Karni n-a fost deschis decât timp de câteva zile în ultimele luni şi acelaşi lucru este adevărat pentru pasajul Rafah. Aproape 15.000 de persoane au aşteptat timp de două luni pentru a intra în Egipt, unii încă mai aşteaptă, inclusiv un mare număr de bolnavi şi de răniţi. Alte 5.000 de persoane aşteptau de cealaltă parte să se întoarcă la casele lor. Unii au murit în timpul aşteptării. Trebuie să vezi scenele de la Rafah pentru a înţelege în ce măsură această tragedie umană în desfăşurare este profundă. Un punct de frontieră care n-ar fi trebuit să aibă o prezenţă israeliană continuă să fie un mijloc pentru Israel de a face presiune asupra a 1,5 milioane de locuitori. Este o pedeapsă colectivă scandaloasă şi şocantă. Statele Unite şi Europa, care fac poliţia la pasajul Rafah, sunt şi ele responsabile de această situaţie. Gaza este de asemeni mai săracă şi mai înfometată decât a fost vreodată. Practic nici o marfă nu mai intră şi nu mai iese. Pescuitul este interzis. Zecile de mii de funcţîonari ale Autorităţii Palestiniene nu mai primesc nici un salariu, iar posibilitatea de muncă în Israel iese din calcul.
Şi încă n-am vorbit de moarte, de distrugere şi de oroare. În aceste din urmă două luni, Israelul a ucis 224 de palestinieni, dintre care 62 de copii şi 25 de femei. Israelul a bombardat şi asasinat, distrus şi zdrobit, şi nimeni nu l-a oprit. Nici o celulă a lansatorilor de rachete Qassam, şi nici un tunel de contrabandă nu poate justifica un măcel la asemenea proporţii. Nici o zi nu trece fără morţi, cei mai mulţi civili palestinieni inocenţi.
Unde s-au dus zilele în care mai erau încă dezbateri în Israel asupra asasinatelor? Azi, Israelul aruncă nenumărate rachete, obuze şi bombe peste case şi omoară familii întregi, îndreptându-se spre un alt asasinat. Spitalele sunt sufocate de cele peste 900 de persoane care trebuie să suporte intervenţii chirurgicale. La spitalul din Şifa, singurul echipament din Gaza care încă poate fi numit un spital, am văzut săptămâna trecută scene sfâşietoare. Copii fără mâini sau picioare, dependenţi de respiraţie artificială, paralizaţi, infirmi pentru restul vieţii lor.
Familii întregi au fost ucise în somn sau în timp ce se deplasau pe spinarea măgarilor, sau munceau pe câmp. Copii înfricoşaţi, traumatizaţi de ceea ce au văzut, făcuţi covrig în casele lor cu o oroare în ochi imposibil de descris în cuvinte. Un ziarist spaniol care a stat recent ceva vreme în Gaza, un om cu experienţa zonelor de război şi a dezastrelor din lumea întreagă, a spus că nu fusese niciodată expus unor scene atât de oribile ca cele pe care le văzuse în timpul acestor din urmă două luni.
Este dificil de determinat cine a decis toate acestea. Ne putem îndoi că miniştrii sunt conştienţi de realitatea din Gaza. Ei sunt responsabili pentru ea, începând cu proasta decizie privind embargoul, şi până la bombardarea podurilor din Gaza şi a centralei electrice, ajungându-se la asasinatele în masă. Azi, Israelul este responsabil din nou pentru tot ceea ce se întâmplă în Gaza.
Evenimentele din Gaza expun marea fraudă a partidului Kadima, ajuns pa putere profitând de succesul vizibil al retragerii unilaterale, care acum este istorie veche. A promis convergenţă, o promisiune pe care primul-ministru a anulat-o deja. Cei care cred că partidul Kadima este centrist ar trebui de acum să ştie că nu este nimic altceva decât un partid de ocupaţie de dreapta. Acelaşi lucru este adevărat pentru partidul muncitoresc. Ministrul apărării, Amir Pereţ nu este mai puţin responsabil de ceea ce se petrece în Gaza decât primul-ministru, iar mâinile sale sunt la fel de pline de sânge ca şi cele ale lui Olmert. El nu va mai putea niciodată să se prezinte ca un “om al păcii”. Invaziile terestre care au loc în fiecare săptămână, de fiecare dată în locuri diferite, operaţiunile de asasinat şi de distrugere de pe apă, din aer şi de pe pământ sunt toate împopoţonate de nume care tind să edulcoreze realitatea, ca “Ploaie de vară” sau “Grădiniţa zăvorâtă”. Nici un pretext în numele securităţii nu poate explica acest ciclu al nebuniei şi nici un argument civic nu poate scuza tăcerea noastră scandaloasă. Gilad Şalit nu va fi eliberat şi Qassamurile nu se vor opri. Dimpotrivă, în Gaza se derulează o oroare şi, dacă acest lucru ar putea împiedica unele atacuri teroriste pe termen scurt, cu siguranţă va da naştere a mult mai mult terorism ucigaş. Israelul va spune atunci cu autosatisfacţia sa obişnuită: “Dar noi le redasem Gaza.”
Acest articol a fost publicat in Haaretz, editia din 3 septembrie 2006.
Cf. versiunea in limba franceza.
Nimeni nu se gândeşte să trimită la faţa locului o comisie de anchetă, chestiunea nu este nici măcar pe ordinea de zi. Nimeni nu întreabă de ce acest lucru are loc şi cine l-a ordonat. Dar, în timp ce privirile erau aţintite spre războiul din Liban, IDF (Armata Defensivă Israeliană!) s-a întors la vechile ei practici din Gaza, ca şi cum n-ar fi avut loc nici o retragere. În afara implantaţiilor [evreieşti] care au rămas în continuare nişte grămezi de moloz, nu rămâne nimic din retragerea şi promisiunile ei. Cât de vrednic de dispreţ apare astăzi tot bla-bla-ul sublim şi absurd despre “sfârşitul ocupaţiei” şi “returnarea pământurilor”! Gaza este ocupată, şi cu o mai mare brutalitate decât înainte. Faptul că pentru ocupant este mai facil să controleze această bucată de pământ din exterior n-are nimic în comun cu condiţiile de viaţă intolerabile ale ocupatului.
În ultima vreme, în mari porţiuni ale Gazei nu mai este deloc electricitate. Israelul a bombardat singura staţie de distributie a curentului electric din Gaza şi mai mult de jumătate din furnizarea de electricitate va fi tăiată timp de cel puţin un an. Practic, nu mai este apă. Din cauza faptului că nu mai este curent electric, aprovizionarea locuinţelor cu apă este imposibilă. Gaza este mai murdară şi mai respingătoare ca întotdeauna: din cauza embargoului pe care Israelul şi comunitatea mondială l-au impus autorităţii alese democratic, nici un salariu n-a fost plătit şi serviciile de salubrizare au fost în grevă în timpul ultimelor săptămâni. Grămezi de resturi menajere şi nori împuţiţi sugrumă fâşia de pământ aflată pe coasta Mediteranei, făcând-o să semene cu Calcutta.
Mai mult ca întotdeauna, Gaza seamănă şi cu o puşcărie. Pasajul Erez este gol, pasajul Karni n-a fost deschis decât timp de câteva zile în ultimele luni şi acelaşi lucru este adevărat pentru pasajul Rafah. Aproape 15.000 de persoane au aşteptat timp de două luni pentru a intra în Egipt, unii încă mai aşteaptă, inclusiv un mare număr de bolnavi şi de răniţi. Alte 5.000 de persoane aşteptau de cealaltă parte să se întoarcă la casele lor. Unii au murit în timpul aşteptării. Trebuie să vezi scenele de la Rafah pentru a înţelege în ce măsură această tragedie umană în desfăşurare este profundă. Un punct de frontieră care n-ar fi trebuit să aibă o prezenţă israeliană continuă să fie un mijloc pentru Israel de a face presiune asupra a 1,5 milioane de locuitori. Este o pedeapsă colectivă scandaloasă şi şocantă. Statele Unite şi Europa, care fac poliţia la pasajul Rafah, sunt şi ele responsabile de această situaţie. Gaza este de asemeni mai săracă şi mai înfometată decât a fost vreodată. Practic nici o marfă nu mai intră şi nu mai iese. Pescuitul este interzis. Zecile de mii de funcţîonari ale Autorităţii Palestiniene nu mai primesc nici un salariu, iar posibilitatea de muncă în Israel iese din calcul.
Şi încă n-am vorbit de moarte, de distrugere şi de oroare. În aceste din urmă două luni, Israelul a ucis 224 de palestinieni, dintre care 62 de copii şi 25 de femei. Israelul a bombardat şi asasinat, distrus şi zdrobit, şi nimeni nu l-a oprit. Nici o celulă a lansatorilor de rachete Qassam, şi nici un tunel de contrabandă nu poate justifica un măcel la asemenea proporţii. Nici o zi nu trece fără morţi, cei mai mulţi civili palestinieni inocenţi.
Unde s-au dus zilele în care mai erau încă dezbateri în Israel asupra asasinatelor? Azi, Israelul aruncă nenumărate rachete, obuze şi bombe peste case şi omoară familii întregi, îndreptându-se spre un alt asasinat. Spitalele sunt sufocate de cele peste 900 de persoane care trebuie să suporte intervenţii chirurgicale. La spitalul din Şifa, singurul echipament din Gaza care încă poate fi numit un spital, am văzut săptămâna trecută scene sfâşietoare. Copii fără mâini sau picioare, dependenţi de respiraţie artificială, paralizaţi, infirmi pentru restul vieţii lor.
Familii întregi au fost ucise în somn sau în timp ce se deplasau pe spinarea măgarilor, sau munceau pe câmp. Copii înfricoşaţi, traumatizaţi de ceea ce au văzut, făcuţi covrig în casele lor cu o oroare în ochi imposibil de descris în cuvinte. Un ziarist spaniol care a stat recent ceva vreme în Gaza, un om cu experienţa zonelor de război şi a dezastrelor din lumea întreagă, a spus că nu fusese niciodată expus unor scene atât de oribile ca cele pe care le văzuse în timpul acestor din urmă două luni.
Este dificil de determinat cine a decis toate acestea. Ne putem îndoi că miniştrii sunt conştienţi de realitatea din Gaza. Ei sunt responsabili pentru ea, începând cu proasta decizie privind embargoul, şi până la bombardarea podurilor din Gaza şi a centralei electrice, ajungându-se la asasinatele în masă. Azi, Israelul este responsabil din nou pentru tot ceea ce se întâmplă în Gaza.
Evenimentele din Gaza expun marea fraudă a partidului Kadima, ajuns pa putere profitând de succesul vizibil al retragerii unilaterale, care acum este istorie veche. A promis convergenţă, o promisiune pe care primul-ministru a anulat-o deja. Cei care cred că partidul Kadima este centrist ar trebui de acum să ştie că nu este nimic altceva decât un partid de ocupaţie de dreapta. Acelaşi lucru este adevărat pentru partidul muncitoresc. Ministrul apărării, Amir Pereţ nu este mai puţin responsabil de ceea ce se petrece în Gaza decât primul-ministru, iar mâinile sale sunt la fel de pline de sânge ca şi cele ale lui Olmert. El nu va mai putea niciodată să se prezinte ca un “om al păcii”. Invaziile terestre care au loc în fiecare săptămână, de fiecare dată în locuri diferite, operaţiunile de asasinat şi de distrugere de pe apă, din aer şi de pe pământ sunt toate împopoţonate de nume care tind să edulcoreze realitatea, ca “Ploaie de vară” sau “Grădiniţa zăvorâtă”. Nici un pretext în numele securităţii nu poate explica acest ciclu al nebuniei şi nici un argument civic nu poate scuza tăcerea noastră scandaloasă. Gilad Şalit nu va fi eliberat şi Qassamurile nu se vor opri. Dimpotrivă, în Gaza se derulează o oroare şi, dacă acest lucru ar putea împiedica unele atacuri teroriste pe termen scurt, cu siguranţă va da naştere a mult mai mult terorism ucigaş. Israelul va spune atunci cu autosatisfacţia sa obişnuită: “Dar noi le redasem Gaza.”
Acest articol a fost publicat in Haaretz, editia din 3 septembrie 2006.
Cf. versiunea in limba franceza.
Fascism şi Fals-ism (de Raja Chemayel)
Omul care are cele mai multe în comun cu orice tip de fascism a creat o nouă expresie: “fascism islamic”.
Acelaşi om, cel mai apropiat dintre toţi câţi cunosc de “fascismul creştin”, pe lângă faptul că este un prieten apropiat al “fascismului iudaic”, foloseşte în conceptul inventat două substantive cărora le ignoră în întregime sensurile. Pariez că George nu ştie ce este Islamul, şi mai apoi nici măcar ce este fascismul, altfel, dacă ar fi ştiut, n-ar fi devenit fascist el însuşi.
Nu neg că n-ar exista un fascism islamic, şi mă întreb dacă nu cumva wahhabismul nu este cel mai aproape de aşa ceva, dar nu întâmplător wahhabismul şi bushismul sunt aliaţi apropiaţi.
Dar sunt convins că George nu se referea la wahhabiţi atunci când a utilizat expresia/acuzaţia lui oportunistă şi neinspirată.
În cele din urmă, vă cer fiecăruia dintre voi să judecaţi obiectiv cine este cel mai mare fascist dintre următorii: Ussama Bin Laden, George Bush, Ronald Rumsfeld sau Silvio Berlusconi?
Acelaşi om, cel mai apropiat dintre toţi câţi cunosc de “fascismul creştin”, pe lângă faptul că este un prieten apropiat al “fascismului iudaic”, foloseşte în conceptul inventat două substantive cărora le ignoră în întregime sensurile. Pariez că George nu ştie ce este Islamul, şi mai apoi nici măcar ce este fascismul, altfel, dacă ar fi ştiut, n-ar fi devenit fascist el însuşi.
Nu neg că n-ar exista un fascism islamic, şi mă întreb dacă nu cumva wahhabismul nu este cel mai aproape de aşa ceva, dar nu întâmplător wahhabismul şi bushismul sunt aliaţi apropiaţi.
Dar sunt convins că George nu se referea la wahhabiţi atunci când a utilizat expresia/acuzaţia lui oportunistă şi neinspirată.
În cele din urmă, vă cer fiecăruia dintre voi să judecaţi obiectiv cine este cel mai mare fascist dintre următorii: Ussama Bin Laden, George Bush, Ronald Rumsfeld sau Silvio Berlusconi?
miercuri, septembrie 06, 2006
Gideon Lévy – un spin în coasta Israelului (de Sylvain Cypel)
“Un spin în deşert”. Sub acest titlul îşi redacta Gideon Lévy articolul săptâmânal din suplimentul cotidianului Haaretz, în 25 august, atunci când mass-media israeliană nu evoca decât “seismul” generat de “eşecul” războiului din Liban. Un reportaj făcut în Şoka (spin, în arabă) – un sat mizer din Fâşia Gaza. În decursul unei luni, în timp ce toate privirile erau îndreptate spre Hizballah, 17 palestinieni au fost omorâţi acolo de către armata israeliană.
Gideon vorbeşte cu locuitorii, le descrie casele. Fiecare poartă urmele gloanţelor sau ale obuzurilor israeliene. Ziduri prăbuşite, găurite – “o combinaţie de distrugere şi de patetică tentativă de a menţine o urmă de umanitate”. La Şoka, i-a întâlnit pe Hafez şi pe Mussa Armelat, 70 şi 60 de ani. Fratele lor, Suleiman, tocmai fusese ucis într-un bombardament. Avea 50 de ani. Anas Abu Awad, de 14 ani, şi-a pierdut şi el viaţa. Apoi l-a întâlnit pe Yussuf, a cărui femeie a trebuit să-i fie amputate un braţ. În decembrie 2000, Yussuf pierduse un frate. “Se întorcea de la rugăciune. Au rămas în urma lui zece copii”, spuse el.
Cu trei zile înainte, Lévy descrisese viaţa cotidiană a locuitorilor din Gaza, în plină caniculă a lunii august, privaţi de 60% din curentul electric. Când vorbeşte despre asta, vocea lui trădează dezolarea. “Fără frigider, este imposibil să păstrezi laptele proaspăt pentru copii.” Conform armatei, bombardarea centralelor viza “perturbarea activităţii reţelelor teroriste”. O “justificare mizerabilă”, spune el. Israelul controlează orice alimentare electrică a teritoriilor palestiniene. Dacă Ţahal ar fi vrut să-l întrerupă în Gaza, “ar fi fost sufficient să acţioneze o manetă”.
Sunt douăzeci de ani de când, săptămână după săptămână, Gideon expune compatrioţilor săi “realitatea palestinienilor aflaţi sub ocupaţia”, casele bombardate, livezile de măslini şterse de pe faţa pământului, interdicţiile de circulaţie, umilinţa barajelor, kilometrii de drum ocolitor care trebuie parcurse pentru a ajunge la locul de muncă, pentru a aduce un copil la medic, pentru a vizita un prieten. “Sarajevo”, spune el, “este la Rafah.” Ştie ce vorbeşte, pentru că ziarul lui l-a trimis acolo în timpul războiului din Bosnia. Îl “scârbeşte” că atâţia dintre compatrioţii săi îndrăznesc să compare cu Sarajevo, orăşelul israelian Sderot, lovit de obuzuri artizanale lansate din Gaza. În cinci ani, tirurile palestiniene au făcut doi morţi la Sderot. În aceeaşi perioadă peste 3000 de palestinieni au fost ucişi în Gaza. “Aproape 200 de la capturarea caporalului Gilad Şalit în 25 iunie, dintre care o treime copii. În fiecare zi au avut loc pierderi omeneşti, trei dintre ele în această dimineaţă”, a spus el atunci când ne-am întâlnit, în 22 august [2006]. Este sufficient să mergi în ambele oraşe pentru a şti care dintre ele este Sarajevo. “Dar cine dintre ai noştri merge la Rafah?”
“Ignorarea voluntară a realităţii ocupaţiei, autojustificarea şi convingerea de a fi, ei, victimele”, pe care o împărtăşesc cei mai mulţi dintre israelieni este împotriva “acestui lucru”, şi “din cauza” acestui lucru, scrie el. “Pentru ca nimeni să nu poată spune: “Nu ştiam.” Atunci când va veni timpul istoricilor, aceştia vor vedea, afirmă el, că în Israel, el, consora lui Amira Hass şi câţiva puţini alţii “au ţinut cronica ocupaţiei”. “Chiar dacă asta nu interesează aproape pe nimeni din ţara mea”, adaugă el.
“Ţara mea”… Gideon Lévy nu cunoaşte altă identitate decât cea israeliană. Copil din Tel-Aviv, oraş industrial, laic şi în căutare de plăceri. “Prostituata”, spun evreii religioşi. Mama venită din Cehoslovacia, tatăl din Germania, în 1939. Un “adevărat” refugiat, spune el, doctor în drept devenit aici vânzător ambulant de dulciuri pentru a-şi întreţine familia. Gideon, el, este educat în cele mai bune instituţii publice. Înrolat de tânăr în partidul muncitoresc, devine în 1978 purtătorul de cuvânt al lui Şimon Peres timp de patru ani.
“Înainte de a merge în teritorii, eram ca fitecine” – indiferent la soarta palestinienilor. Nimic nu-l destina funcţiei conştiinţă publică neliniştită. A avut loc un eveniment declanşator? La început, spune că “nu”, că n-a “descoperit curtea din spate a Israelului decât puţin câte puţin”. Apoi în cele din urmă zice “da”, a avut loc unul.
Devenit jurnalist, în timpul primei Intifada (1987-1993), fotograful său i-a zis că o palestiniană, plecată să nască într-o maternitate din Ierusalimul de Est, a fost respinsă la trei baraje diferite. “N-am putut să cred. Nişte sadici la un baraj, era posibil. Dar la trei baraje, nu.” Anchetează. Era adevărat. La al treilea baraj, femeia născuse în taxi, şi-i implorase pe soldaţi s-o lase acolo dar să-l ducă pe bebeluşul ei la spital. “Au refuzat şi asta.” Face parcursul pe jos. La sosire, copilul era mort.
“Am înţeles atunci că ceva cumplit ni se întâmpla. Tinerii noştri nu sunt monştri. Cei mai mulţi dintre ei ar băga mâna în buzunar pentru victimele unui seism din Mexic. De ce totuşi, imediat ce se află în contact cu palestinienii, se dezumanizează? Pentru că rutina ocupaţiei le afectează profund reperele, îi aduce în situaţia în care încetează să vadă în arabi oameni ca şi ei.” De atunci, povesteşte fără încetare “cancerul care ne roade, mai ameninţător decât toate terorismele: ocuparea unui alt popor”. Marea sa mândrie este că în douăzeci de ani niciunul dintre subiectele sale n-au fost infirmate. Despre tulburarea care a cuprins Israelul în urma eşecului militar din Liban, spune că este “un lucru bun”. După “şase ani de comă” datoraţi Intifadei, “societatea noastră îşi pune în sfârşit întrebări asupra ei înseşi”. Se teme totuşi că mobilizările actuale din Israel ar putea aduce profit extremei-drepte, “într-atât este de înrădăcinat la noi cultul nebunesc la forţei”.
Să nu ne lăsăm înşelaţi – dacă nu uită “nimic din ce s-a petrecut, putând situa faptele cronologic cu eroare de mai puţin de o oră” din dragul lui Tel-Aviv, el nu este “un anahoret al denunţului”. Seducător, bronzat şi caustic, n-ar lipsi pentru nimic în lume de la dimineţile sale la piscină şi nici din cafenelele preferate – cu toate la modă. Găseşte ultimul roman al lui Amos Oz “sublim” şi citeşte “multă poezie”. Pentru nimic în lume n-ar renunţa nici la Haaretz, unde se simte “foarte singur”, dar… “în întregime” la el acasă. Din 2004, singuraticul a intrat în conducerea redacţiei. Egoul lui este flatat atunci când se simte “recunoscut” profesional, deşi este “ultraminoritar”.
Simţindu-se israelian este concomitent pradă unei “culpabilităţi profunde”: “Nu pot suporta ca atâtea acte incalificabile să fie comise în numele meu.” Singurătatea îl apasă, dar mai puţin decât ostilitatea pe care o suscită. Mesaje ca “Mulţumesc pentru susţinerea dumneavoastră indispensabilă”, semnate “Adolf Hitler” sunt pâinea lui cea de toate zilele. Dar mai apoi, este el cu adevărat singur? Dacă tastezi Gideon Lévy în Google, găseşti aproape un milion de intrări…
Cf. versiunea în limba franceză.
Gideon vorbeşte cu locuitorii, le descrie casele. Fiecare poartă urmele gloanţelor sau ale obuzurilor israeliene. Ziduri prăbuşite, găurite – “o combinaţie de distrugere şi de patetică tentativă de a menţine o urmă de umanitate”. La Şoka, i-a întâlnit pe Hafez şi pe Mussa Armelat, 70 şi 60 de ani. Fratele lor, Suleiman, tocmai fusese ucis într-un bombardament. Avea 50 de ani. Anas Abu Awad, de 14 ani, şi-a pierdut şi el viaţa. Apoi l-a întâlnit pe Yussuf, a cărui femeie a trebuit să-i fie amputate un braţ. În decembrie 2000, Yussuf pierduse un frate. “Se întorcea de la rugăciune. Au rămas în urma lui zece copii”, spuse el.
Cu trei zile înainte, Lévy descrisese viaţa cotidiană a locuitorilor din Gaza, în plină caniculă a lunii august, privaţi de 60% din curentul electric. Când vorbeşte despre asta, vocea lui trădează dezolarea. “Fără frigider, este imposibil să păstrezi laptele proaspăt pentru copii.” Conform armatei, bombardarea centralelor viza “perturbarea activităţii reţelelor teroriste”. O “justificare mizerabilă”, spune el. Israelul controlează orice alimentare electrică a teritoriilor palestiniene. Dacă Ţahal ar fi vrut să-l întrerupă în Gaza, “ar fi fost sufficient să acţioneze o manetă”.
Sunt douăzeci de ani de când, săptămână după săptămână, Gideon expune compatrioţilor săi “realitatea palestinienilor aflaţi sub ocupaţia”, casele bombardate, livezile de măslini şterse de pe faţa pământului, interdicţiile de circulaţie, umilinţa barajelor, kilometrii de drum ocolitor care trebuie parcurse pentru a ajunge la locul de muncă, pentru a aduce un copil la medic, pentru a vizita un prieten. “Sarajevo”, spune el, “este la Rafah.” Ştie ce vorbeşte, pentru că ziarul lui l-a trimis acolo în timpul războiului din Bosnia. Îl “scârbeşte” că atâţia dintre compatrioţii săi îndrăznesc să compare cu Sarajevo, orăşelul israelian Sderot, lovit de obuzuri artizanale lansate din Gaza. În cinci ani, tirurile palestiniene au făcut doi morţi la Sderot. În aceeaşi perioadă peste 3000 de palestinieni au fost ucişi în Gaza. “Aproape 200 de la capturarea caporalului Gilad Şalit în 25 iunie, dintre care o treime copii. În fiecare zi au avut loc pierderi omeneşti, trei dintre ele în această dimineaţă”, a spus el atunci când ne-am întâlnit, în 22 august [2006]. Este sufficient să mergi în ambele oraşe pentru a şti care dintre ele este Sarajevo. “Dar cine dintre ai noştri merge la Rafah?”
“Ignorarea voluntară a realităţii ocupaţiei, autojustificarea şi convingerea de a fi, ei, victimele”, pe care o împărtăşesc cei mai mulţi dintre israelieni este împotriva “acestui lucru”, şi “din cauza” acestui lucru, scrie el. “Pentru ca nimeni să nu poată spune: “Nu ştiam.” Atunci când va veni timpul istoricilor, aceştia vor vedea, afirmă el, că în Israel, el, consora lui Amira Hass şi câţiva puţini alţii “au ţinut cronica ocupaţiei”. “Chiar dacă asta nu interesează aproape pe nimeni din ţara mea”, adaugă el.
“Ţara mea”… Gideon Lévy nu cunoaşte altă identitate decât cea israeliană. Copil din Tel-Aviv, oraş industrial, laic şi în căutare de plăceri. “Prostituata”, spun evreii religioşi. Mama venită din Cehoslovacia, tatăl din Germania, în 1939. Un “adevărat” refugiat, spune el, doctor în drept devenit aici vânzător ambulant de dulciuri pentru a-şi întreţine familia. Gideon, el, este educat în cele mai bune instituţii publice. Înrolat de tânăr în partidul muncitoresc, devine în 1978 purtătorul de cuvânt al lui Şimon Peres timp de patru ani.
“Înainte de a merge în teritorii, eram ca fitecine” – indiferent la soarta palestinienilor. Nimic nu-l destina funcţiei conştiinţă publică neliniştită. A avut loc un eveniment declanşator? La început, spune că “nu”, că n-a “descoperit curtea din spate a Israelului decât puţin câte puţin”. Apoi în cele din urmă zice “da”, a avut loc unul.
Devenit jurnalist, în timpul primei Intifada (1987-1993), fotograful său i-a zis că o palestiniană, plecată să nască într-o maternitate din Ierusalimul de Est, a fost respinsă la trei baraje diferite. “N-am putut să cred. Nişte sadici la un baraj, era posibil. Dar la trei baraje, nu.” Anchetează. Era adevărat. La al treilea baraj, femeia născuse în taxi, şi-i implorase pe soldaţi s-o lase acolo dar să-l ducă pe bebeluşul ei la spital. “Au refuzat şi asta.” Face parcursul pe jos. La sosire, copilul era mort.
“Am înţeles atunci că ceva cumplit ni se întâmpla. Tinerii noştri nu sunt monştri. Cei mai mulţi dintre ei ar băga mâna în buzunar pentru victimele unui seism din Mexic. De ce totuşi, imediat ce se află în contact cu palestinienii, se dezumanizează? Pentru că rutina ocupaţiei le afectează profund reperele, îi aduce în situaţia în care încetează să vadă în arabi oameni ca şi ei.” De atunci, povesteşte fără încetare “cancerul care ne roade, mai ameninţător decât toate terorismele: ocuparea unui alt popor”. Marea sa mândrie este că în douăzeci de ani niciunul dintre subiectele sale n-au fost infirmate. Despre tulburarea care a cuprins Israelul în urma eşecului militar din Liban, spune că este “un lucru bun”. După “şase ani de comă” datoraţi Intifadei, “societatea noastră îşi pune în sfârşit întrebări asupra ei înseşi”. Se teme totuşi că mobilizările actuale din Israel ar putea aduce profit extremei-drepte, “într-atât este de înrădăcinat la noi cultul nebunesc la forţei”.
Să nu ne lăsăm înşelaţi – dacă nu uită “nimic din ce s-a petrecut, putând situa faptele cronologic cu eroare de mai puţin de o oră” din dragul lui Tel-Aviv, el nu este “un anahoret al denunţului”. Seducător, bronzat şi caustic, n-ar lipsi pentru nimic în lume de la dimineţile sale la piscină şi nici din cafenelele preferate – cu toate la modă. Găseşte ultimul roman al lui Amos Oz “sublim” şi citeşte “multă poezie”. Pentru nimic în lume n-ar renunţa nici la Haaretz, unde se simte “foarte singur”, dar… “în întregime” la el acasă. Din 2004, singuraticul a intrat în conducerea redacţiei. Egoul lui este flatat atunci când se simte “recunoscut” profesional, deşi este “ultraminoritar”.
Simţindu-se israelian este concomitent pradă unei “culpabilităţi profunde”: “Nu pot suporta ca atâtea acte incalificabile să fie comise în numele meu.” Singurătatea îl apasă, dar mai puţin decât ostilitatea pe care o suscită. Mesaje ca “Mulţumesc pentru susţinerea dumneavoastră indispensabilă”, semnate “Adolf Hitler” sunt pâinea lui cea de toate zilele. Dar mai apoi, este el cu adevărat singur? Dacă tastezi Gideon Lévy în Google, găseşti aproape un milion de intrări…
Cf. versiunea în limba franceză.
Voi chiar nu vedeţi? (de Amira Hass)
Să-i lăsăm deoparte pe israelienii care susţin ideologic deposedarea poporului palestinian, sub-produs al adagiului “Tu ne-ai ales (printre toate naţiunile)”. Să-i lăsăm deoparte pe judecătorii care justifică orice politică militară de omor şi distrugere. Să-i lăsăm deoparte pe şefii militari care întemniţează cu bună ştiinţă un popor întreg în ţarcuri mărginite de ziduri, de observatoare fortificate, de mitraliere, de garduri de sârmă ghimpată, de proiectoare orbitoare. Să-i lăsăm deoparte pe miniştri. Toţi aceştia nu se numără printre colaboratori. Ei sunt arhitecţii, promotorii, inventatorii de concepte, executanţii.
Dar mai sunt şi ceilalţi. Istoricii şi matematicienii, marii editori, starurile media, psihologii şi medicii de familie, juriştii care nu sunt simpatizanţi ai lui Guş Emunim sau ai Kadimei, profesorii şi educatorii, amatorii de plimbări şi de cântece intonate în cor, virtuozii înaltei tehnologii. Unde sunteţi voi? Şi ce s-a ales de voi, cercetători specializaţi în nazism şi genocid, antisemitism şi gulaguri sovietice? Este posibili să susţineţi legi metodic discriminatorii? Legi care prevăd că arabii din Galileea nu vor primi aceleaşi despăgubiri pentru distrugeriile aduse de război ca şi cele la care vor avea dreptul vecinii lor evrei (Aryeh Dayan, Haareţ, 21 august 2006).
Este posibil să susţineţi cu toţii o lege rasistă a cetăţeniei care interzice unui israelian arab să trăiască la el acasă, cu familia sa? Să fiţi de partea exproprierii de noi pământuri şi a devastării de noi livezi pentru a se mai oferi încă un cartier coloniştilor, încă o şosea la care să aibă acces în exclusivitate evreii? Este cu putinţă să sprijinţi tirurile de obuze şi rachetele care omoară bătrâni şi copii în Fâşia Gaza? Se poate să fiţi cu toţii de acord ca o treime din teritoriul Cisiordaniei (Valea Iordanului) să fie interzisă palestinienilor? Să sprijiniţi politica israeliană care împiedică mii de palestinieni, cetăţeni ai unor ţări străine, să-şi viziteze familia din Teritorii?
Vă este într-atât de spălat creierul de scuza securitară, în virtutea căreia se interzice studenţilor din Gaza să meargă să studieze ergoterapia în Bethlehem şî medicina la Abu Dis, sau bolnavilor din Rafah să primească îngrijiri la Ramallah? V-aţi ascuns şi voi în spatele explicaţiei “nu ştiam de asta”? Nu ştiam că discriminarea practicată în distribuţia apei (o distribuţie aflată sub control israelian) lasă fără apă mii de case palestiniene în timpul lunilor de vară, nu ştiam că atunci când armata israeliană bloca intrarea în sate, împiedica în egală măsură şi accesul la puţurile şi la cisternele de apă.
Dar nu este posibil să nu vedeţi porţile metalice aflate de-a lungul şoselei 443 din Cisiordaina, porţile care barează accesul dinspre satele palestiniene aflate de-a lungul ei. Nu este posibil să susţineţi faptul că mii de agricultori palestinieni să fie împiedicaţi să ajungă la pământurile şi la livezile lor, să susţineţi blocada Gazei care împiedică intrarea de medicamente pentru spitale, să susţineţi întreruperea furnizării de energie electrică şi distrugerea distribuţiei de apă pentru 1,4 milioane de oameni, sau închiderea timp de luni de zile a singurei ieşiri pe care o au spre lume.
Este cu putinţă să nu ştiţi ce se petrece la un sfert de oră de catedrele voastre universitare sau de birourile voastre? V-ar veni în cap să susţineţi un sistem în care soldaţi evrei, la barajele instalate în inima Cisiordaniei, aliniază zeci de mii de persoane, în fiecare zi, sub un soare de plumb, ore în şir, şi triază: locuitorii din Tulkarem şi din Napluz nu sunt autorizaţi să treacă; cei care au 35 de ani sau mai puţin, yalla, înapoi la Jenin; pentru locuitorii din Salem, este total interzis să fie aici; o femeie bolnavă care trece înaintea câtorva persoane trebuie să înveţe bunele maniere şi va fi reţinută timp de câteva ore, voluntar.
Site-ul Machsom Watch este deschis tuturor. Se pot găsi acolo nenumărate mărturii asemănătoare sau mai dure: viaţa de zi cu zi. Nu, nu este cu putinţă ca cel care strigă cât îl ţine gura pentru fiecare swastikă desenată pe un mormânt evreiesc în Franţa sau pentru orice titlu antisemit apărut într-un ziar local spaniol, să nu ştie cum poate avea acces la această informaţie, să nu fie şocat şi să nu strige cât poate de mult.
În calitate de evrei, beneficiem cu toţii de privilegiile pe care statul Israel ni le acordă. Suntem din această cauză cu toţii nişte colaboraţionişti. Întrebarea este ce facem fiecare dintre noi, într-un mod cu adevărat activ, direct şi cotidian, pentru a limita colaborarea cu un regim de deposedare şi de opresiune care nu cunoaşte saţ. Să semnezi o petiţie şi să emiţi o interjecţie dezaprobatoare nu este suficient. Israelul este o democraţie pentru evrei. Viaţa noastră nu este pusă în pericol dacă protestăm, nu vom fi trimişi în lagăre de prizonieri, veniturile noastre nu vor fi afectate, nu ni se va întâmpla nimic în momentele noastre de destindere în inima naturii sau în cursul escapadelor în străînătate. În aceste condiţii, greutatea colaboraţionismului şi a responsabilităţii directe este doar incomensurabil de copleşitoare.
Acest articol a apărut în cotidianul israelian Haareţ, ediţia din 31 august 2006, versiunea în limba ebraică.
Cf. versiunea in limba engleza.
Dar mai sunt şi ceilalţi. Istoricii şi matematicienii, marii editori, starurile media, psihologii şi medicii de familie, juriştii care nu sunt simpatizanţi ai lui Guş Emunim sau ai Kadimei, profesorii şi educatorii, amatorii de plimbări şi de cântece intonate în cor, virtuozii înaltei tehnologii. Unde sunteţi voi? Şi ce s-a ales de voi, cercetători specializaţi în nazism şi genocid, antisemitism şi gulaguri sovietice? Este posibili să susţineţi legi metodic discriminatorii? Legi care prevăd că arabii din Galileea nu vor primi aceleaşi despăgubiri pentru distrugeriile aduse de război ca şi cele la care vor avea dreptul vecinii lor evrei (Aryeh Dayan, Haareţ, 21 august 2006).
Este posibil să susţineţi cu toţii o lege rasistă a cetăţeniei care interzice unui israelian arab să trăiască la el acasă, cu familia sa? Să fiţi de partea exproprierii de noi pământuri şi a devastării de noi livezi pentru a se mai oferi încă un cartier coloniştilor, încă o şosea la care să aibă acces în exclusivitate evreii? Este cu putinţă să sprijinţi tirurile de obuze şi rachetele care omoară bătrâni şi copii în Fâşia Gaza? Se poate să fiţi cu toţii de acord ca o treime din teritoriul Cisiordaniei (Valea Iordanului) să fie interzisă palestinienilor? Să sprijiniţi politica israeliană care împiedică mii de palestinieni, cetăţeni ai unor ţări străine, să-şi viziteze familia din Teritorii?
Vă este într-atât de spălat creierul de scuza securitară, în virtutea căreia se interzice studenţilor din Gaza să meargă să studieze ergoterapia în Bethlehem şî medicina la Abu Dis, sau bolnavilor din Rafah să primească îngrijiri la Ramallah? V-aţi ascuns şi voi în spatele explicaţiei “nu ştiam de asta”? Nu ştiam că discriminarea practicată în distribuţia apei (o distribuţie aflată sub control israelian) lasă fără apă mii de case palestiniene în timpul lunilor de vară, nu ştiam că atunci când armata israeliană bloca intrarea în sate, împiedica în egală măsură şi accesul la puţurile şi la cisternele de apă.
Dar nu este posibil să nu vedeţi porţile metalice aflate de-a lungul şoselei 443 din Cisiordaina, porţile care barează accesul dinspre satele palestiniene aflate de-a lungul ei. Nu este posibil să susţineţi faptul că mii de agricultori palestinieni să fie împiedicaţi să ajungă la pământurile şi la livezile lor, să susţineţi blocada Gazei care împiedică intrarea de medicamente pentru spitale, să susţineţi întreruperea furnizării de energie electrică şi distrugerea distribuţiei de apă pentru 1,4 milioane de oameni, sau închiderea timp de luni de zile a singurei ieşiri pe care o au spre lume.
Este cu putinţă să nu ştiţi ce se petrece la un sfert de oră de catedrele voastre universitare sau de birourile voastre? V-ar veni în cap să susţineţi un sistem în care soldaţi evrei, la barajele instalate în inima Cisiordaniei, aliniază zeci de mii de persoane, în fiecare zi, sub un soare de plumb, ore în şir, şi triază: locuitorii din Tulkarem şi din Napluz nu sunt autorizaţi să treacă; cei care au 35 de ani sau mai puţin, yalla, înapoi la Jenin; pentru locuitorii din Salem, este total interzis să fie aici; o femeie bolnavă care trece înaintea câtorva persoane trebuie să înveţe bunele maniere şi va fi reţinută timp de câteva ore, voluntar.
Site-ul Machsom Watch este deschis tuturor. Se pot găsi acolo nenumărate mărturii asemănătoare sau mai dure: viaţa de zi cu zi. Nu, nu este cu putinţă ca cel care strigă cât îl ţine gura pentru fiecare swastikă desenată pe un mormânt evreiesc în Franţa sau pentru orice titlu antisemit apărut într-un ziar local spaniol, să nu ştie cum poate avea acces la această informaţie, să nu fie şocat şi să nu strige cât poate de mult.
În calitate de evrei, beneficiem cu toţii de privilegiile pe care statul Israel ni le acordă. Suntem din această cauză cu toţii nişte colaboraţionişti. Întrebarea este ce facem fiecare dintre noi, într-un mod cu adevărat activ, direct şi cotidian, pentru a limita colaborarea cu un regim de deposedare şi de opresiune care nu cunoaşte saţ. Să semnezi o petiţie şi să emiţi o interjecţie dezaprobatoare nu este suficient. Israelul este o democraţie pentru evrei. Viaţa noastră nu este pusă în pericol dacă protestăm, nu vom fi trimişi în lagăre de prizonieri, veniturile noastre nu vor fi afectate, nu ni se va întâmpla nimic în momentele noastre de destindere în inima naturii sau în cursul escapadelor în străînătate. În aceste condiţii, greutatea colaboraţionismului şi a responsabilităţii directe este doar incomensurabil de copleşitoare.
Acest articol a apărut în cotidianul israelian Haareţ, ediţia din 31 august 2006, versiunea în limba ebraică.
Cf. versiunea in limba engleza.
marți, septembrie 05, 2006
De ce este atât de greu pentru un israelian să admită că un combatant arab este puţin mai bun? (de Gilad Aţmon)
Acum este clar că pe cât de mult armata israeliană nu ştie cum să câştige un război, pe atât poporul israelian nu ştie cum să piardă unul. Deja în fazele finale ale acestui recent val de ostilitate împotriva Libanului israelienii căutau cu disperare un ţap ispăşitor, cineva care să fie blamat, cineva care să-şi assume responsabilitatea personală pentru umilitoarea înfrângere colectivă israeliană.
N-a durat mult până când israelienii s-au întors în masă împotriva lui Dan Haluţ, şeful statului major al IDF. L-au numit “pilot arogant”, l-au acuzat de “pierderea legăturilor cu realitatea” şi de “nepregătirea armatei pentru câştigarea războiului”. Dan Haluţ, fără îndoială un criminal de război pe cât este ca trader la bursă un profitor al informaţiilor cu circuit închis, a respins criticile. Aşa cum oricine poate anticipa, Haluţ nu ar admite public că liderul unei minuscule forţe paramilitare arabe, legendarul Hassan Nasrallah, a fost puţin mai bun ca el, câştigând războiul. De fapt, Nasrallah a fost doar mai bun decât orice general israelian în utilizarea forţei, în manevrarea unităţilor de luptă, în mişcări strategice şi în decizii tactice. Haluţ şi stafful generalilor săi nu ar admite-o deoarece fiind soldaţi israelieni, un produs al naţionalismului şi al rasismului evreiesc, sunt impregnaţi de idea supremaţiei până în măduva oaselor.
În cadrul unei întâlniri cu comandanţi rezervişti de săptămâna trecută Haluţ a aflat despre un commandant IDF care a refuzat să salveze combatanţi doar pentru că “nu erau sub directa sa conducere”. A mai aflat şi despre un alt commandant israelian care s-a descurcat să plece de pe câmpul de luptă în mijlocul confruntărilor. A fost găsit câteva ore mai târziu ascunzându-se într-un tanc. Da, israelienii sunt departe de a fi eroi, trupele lor de commando nu trag din orice unghi, la fel cum comandanţii tancurilor lor nu-şi expun partea de sus a corpului în mijlocul bătăliei. Cu toţii preferă să se ascundă în spatele armurilor glorioaselor lor Merkava. Totuşi, nici unul dintre ei nu este în stare să admită că Hizballah sunt exact opusul lor. Luptătorii Hizballah realmente trag din orice unghi şi nu au vehicule blindate în care să se pitească. Cu toate acestea, israelienii preferă să se acuze pe ei înşişi decât să admită pur şi simplu că luptătorii arabi se întâmplă să fie puţin mai buni.
În aceste zile Israelul se confruntă cu o rebeliune rezervistă de amploare. Luptătorii IDF umiliţi se simt foarte nefericiţi. Se simt nepregătiţi pentru război. Armele lor erau depăşite, aşa spun ei, le-a lipsit echipamentul necesar, serviciile de aprovizionare nu le-au servit masa exact atunci când o aşteptau. Dacă asta nu este suficient, ei insistă şi asupra faptului că informaţiile furnizate de Mossad erau greşite iar ordinele superiorilor erau confuze. Asemeni mamei evreice arhetipale, nou-născutul Samson are un caracter efeminat care îl îndeamnă să prefere asumarea rolului de victimă. Cred că atunci când israelienii îşi fac autocritica tind să se considere ei înşişi drept o colectivitate de fiinţe sincer liberale. Dar în fapt se mint cu toţii. Autovictimizându-se evită mărturisirea faptului clar că cel puţin la runda asta “arabii” au fost mai buni.
Rebelii rezervişti cer demisia imediată a lui Olmert, Pereţ şi Haluţ. Părerea lor este că Pereţ este doar un mic “lider sindical”, lipsit de capacitatea de a comanda armata unui stat ostil care insistă să ameninţe constant pacea lumii. Poate au dreptate. Pereţ nu este un talent înnăscut. A fost într-adevăr rapid, alăturându-se nesfârşitei liste israeliene a criminalilor de război, a dat armatei israeliene undă verde pentru “îngenuncherea Libanului”, omorârea atâtor civili, distrugerea infrastructurii civile a ţării. Totuşi, Pereţ n-a fost un vizionar tactic sau strategic. A fost suficient de bun să împrăştie moartea în regiune dar nu a înţeles la ce a servit aceste imense pierderi. Spre deosebire de Pereţ, care a devenit ucigaş în masă în doar câteva zile dintr-un război absolut lipsit de motiv, Şeikhul Nasrallah a izbutit să înfrângă Israelul fără să îngenuncheze statul, fără să ucidă mulţi civili. Nasrallah a câştigat un război fără să devină un ucigaş în masă. Întrebarea este dacă a venit timpul pentru israelieni să admită că un lider şiit libanez este cu mult mai avansat intelectual şi moral decât proprii lor lideri. Dar îmi permit să vă spun că aceast lucru nu se va întâmpla. Israelienii sunt rasişti până în măduva oaselor. Chiar şi acum, după ce au fost înfrânţi de un grup de luptători patrioţi, ei încă sunt convinşi că s-au luptat cu o turmă fanatică de sub-oameni.
Şi ce se va întâmpla cu Olmert, omul care a supus votului implementarea unei agende bolnave iudeocentrice de pace unilaterală şi a izbutit să-şi aducă ţara într-un război mizerabil în urmă cu mai puţin de patru luni? Ar admite el public, sau măcar în forul său interior, că Assad, Ahmadinejad şi Nasrallah au zdrobit puterea de ameninţare a Israelului fără să-i deterioreze infrastructura? Au făcut-o fără să ucidă mulţi civili, folosid doar armament uşor şi rachete convenţionale, fără avioane americane şi tancuri Merkava. Au făcut-o fără sute de bombe nucleare. Vor admite israelienii că Assad, Ahmadinejad şi Nasrallah au fost doar puţin mai deştepţi decât proprii lor lideri mizerabili pe care i-au “ales democratic”?
Cred că nu, cred că niciodată! Israelul este un stat naţional rasist. Este pătruns de mitul supremaţiei rasiale până în măduva oaselor. Israelienii nu sunt capabili să-şi privească vecinii ca fiinţe umane egale. Din această cauză Israelul nu a fost niciodată şi nu va fi niciodată un partener pentru pace. Pentru a face pace, oricine trebuie înainte de toate să-şi respecte neprietenii.
Cf. versiunea în limba engleză.
N-a durat mult până când israelienii s-au întors în masă împotriva lui Dan Haluţ, şeful statului major al IDF. L-au numit “pilot arogant”, l-au acuzat de “pierderea legăturilor cu realitatea” şi de “nepregătirea armatei pentru câştigarea războiului”. Dan Haluţ, fără îndoială un criminal de război pe cât este ca trader la bursă un profitor al informaţiilor cu circuit închis, a respins criticile. Aşa cum oricine poate anticipa, Haluţ nu ar admite public că liderul unei minuscule forţe paramilitare arabe, legendarul Hassan Nasrallah, a fost puţin mai bun ca el, câştigând războiul. De fapt, Nasrallah a fost doar mai bun decât orice general israelian în utilizarea forţei, în manevrarea unităţilor de luptă, în mişcări strategice şi în decizii tactice. Haluţ şi stafful generalilor săi nu ar admite-o deoarece fiind soldaţi israelieni, un produs al naţionalismului şi al rasismului evreiesc, sunt impregnaţi de idea supremaţiei până în măduva oaselor.
În cadrul unei întâlniri cu comandanţi rezervişti de săptămâna trecută Haluţ a aflat despre un commandant IDF care a refuzat să salveze combatanţi doar pentru că “nu erau sub directa sa conducere”. A mai aflat şi despre un alt commandant israelian care s-a descurcat să plece de pe câmpul de luptă în mijlocul confruntărilor. A fost găsit câteva ore mai târziu ascunzându-se într-un tanc. Da, israelienii sunt departe de a fi eroi, trupele lor de commando nu trag din orice unghi, la fel cum comandanţii tancurilor lor nu-şi expun partea de sus a corpului în mijlocul bătăliei. Cu toţii preferă să se ascundă în spatele armurilor glorioaselor lor Merkava. Totuşi, nici unul dintre ei nu este în stare să admită că Hizballah sunt exact opusul lor. Luptătorii Hizballah realmente trag din orice unghi şi nu au vehicule blindate în care să se pitească. Cu toate acestea, israelienii preferă să se acuze pe ei înşişi decât să admită pur şi simplu că luptătorii arabi se întâmplă să fie puţin mai buni.
În aceste zile Israelul se confruntă cu o rebeliune rezervistă de amploare. Luptătorii IDF umiliţi se simt foarte nefericiţi. Se simt nepregătiţi pentru război. Armele lor erau depăşite, aşa spun ei, le-a lipsit echipamentul necesar, serviciile de aprovizionare nu le-au servit masa exact atunci când o aşteptau. Dacă asta nu este suficient, ei insistă şi asupra faptului că informaţiile furnizate de Mossad erau greşite iar ordinele superiorilor erau confuze. Asemeni mamei evreice arhetipale, nou-născutul Samson are un caracter efeminat care îl îndeamnă să prefere asumarea rolului de victimă. Cred că atunci când israelienii îşi fac autocritica tind să se considere ei înşişi drept o colectivitate de fiinţe sincer liberale. Dar în fapt se mint cu toţii. Autovictimizându-se evită mărturisirea faptului clar că cel puţin la runda asta “arabii” au fost mai buni.
Rebelii rezervişti cer demisia imediată a lui Olmert, Pereţ şi Haluţ. Părerea lor este că Pereţ este doar un mic “lider sindical”, lipsit de capacitatea de a comanda armata unui stat ostil care insistă să ameninţe constant pacea lumii. Poate au dreptate. Pereţ nu este un talent înnăscut. A fost într-adevăr rapid, alăturându-se nesfârşitei liste israeliene a criminalilor de război, a dat armatei israeliene undă verde pentru “îngenuncherea Libanului”, omorârea atâtor civili, distrugerea infrastructurii civile a ţării. Totuşi, Pereţ n-a fost un vizionar tactic sau strategic. A fost suficient de bun să împrăştie moartea în regiune dar nu a înţeles la ce a servit aceste imense pierderi. Spre deosebire de Pereţ, care a devenit ucigaş în masă în doar câteva zile dintr-un război absolut lipsit de motiv, Şeikhul Nasrallah a izbutit să înfrângă Israelul fără să îngenuncheze statul, fără să ucidă mulţi civili. Nasrallah a câştigat un război fără să devină un ucigaş în masă. Întrebarea este dacă a venit timpul pentru israelieni să admită că un lider şiit libanez este cu mult mai avansat intelectual şi moral decât proprii lor lideri. Dar îmi permit să vă spun că aceast lucru nu se va întâmpla. Israelienii sunt rasişti până în măduva oaselor. Chiar şi acum, după ce au fost înfrânţi de un grup de luptători patrioţi, ei încă sunt convinşi că s-au luptat cu o turmă fanatică de sub-oameni.
Şi ce se va întâmpla cu Olmert, omul care a supus votului implementarea unei agende bolnave iudeocentrice de pace unilaterală şi a izbutit să-şi aducă ţara într-un război mizerabil în urmă cu mai puţin de patru luni? Ar admite el public, sau măcar în forul său interior, că Assad, Ahmadinejad şi Nasrallah au zdrobit puterea de ameninţare a Israelului fără să-i deterioreze infrastructura? Au făcut-o fără să ucidă mulţi civili, folosid doar armament uşor şi rachete convenţionale, fără avioane americane şi tancuri Merkava. Au făcut-o fără sute de bombe nucleare. Vor admite israelienii că Assad, Ahmadinejad şi Nasrallah au fost doar puţin mai deştepţi decât proprii lor lideri mizerabili pe care i-au “ales democratic”?
Cred că nu, cred că niciodată! Israelul este un stat naţional rasist. Este pătruns de mitul supremaţiei rasiale până în măduva oaselor. Israelienii nu sunt capabili să-şi privească vecinii ca fiinţe umane egale. Din această cauză Israelul nu a fost niciodată şi nu va fi niciodată un partener pentru pace. Pentru a face pace, oricine trebuie înainte de toate să-şi respecte neprietenii.
Cf. versiunea în limba engleză.
Zionism - transfer şi apartheid (Dr. Mahmud Muharib) (3)
Acest studiu îşi doreşte să urmărească şi să analizeze poziţiile conducătorilor şi ale gânditorilor mişcării zioniste, de la Herzl şi până la Şaron, în legătură cu ceea ce ei numesc “problema demografică”.
După faza difuzării ideii de expulzare, a apelului de a acţiona în această direcţie şi a adoptării ei, mişcarea zionistă a mai făcut un pas în direcţia realizării ei, desemnând o comisie specializată numită “comisia de transfer”, a cărei sarcină este de a face studii şi de a planifica o operaţiune globală de “transfer” a palestinienilor în afara Palestinei, atunci când ocazia se va prezenta.
Difuzarea ideii de expulzare a palestinienilor, chemarea la acţiune în acest sens şi planificarea sa nu s-au limitat la mişcarea zionistă şi la societatea imigraţilor şi a coloniştilor Palestinei, ci s-au extins pentru a îngloba sectoare largi şi pături ale populaţiei din Europa şi Statele Unite.
De exemplu, partidul muncitoresc britanic, supus intereselor zioniste timp de o lungă perioadă, reclama în timpul congresului său general din 1944 nu doar expulzarea poporului arab palestinian din patria sa, dar chiar lărgirea limitelor statului evreiesc a cărui fondare o cerea, pentru a include, pe lângă Palestina, regiuni importante din Transiordania, Siria şi Liban (A. Hafiz Muharib, Les relations entre les organisations sionistes armées, Beirut, Centre de Recherches de l’OLP, 1981). În acelaşi fel, Edward Norman, evreu bogat şi descris ca fiind ne-zionist, a sprijinit ideea expulzării palestinienilor spre Irak şi a acţionat pentru executarea acestui plan.
În cadrul eforturilor sale pentru a realiza acest scop, Norman va mobiliza mai multe personalităţi influente din Europa, una dintre ele fiind celebrul ziarist Montagu Peel, care avea relaţii strânse cu conducerea britanică. Pentru acest lucru, el va vizita Irakul pentru a studia situaţia de aproape, întâlnind membri ai guvernului irakian pe care s-a strâduit să-i convingă de ideea de expulzare, în contrapartida unor sume de bani, dar eforturile sale eşuară.
Atitudinea preşedintelui american
În afara acestor tentative, o alta avu un mare impact asupra opiniei publice americane, care a admis ideea de a-i expulza pe palestinieni din ţara lor. Eroul acestei tentative a fost preşedintele Hoover, 1925-1933 care a chemat la transferarea palestinienilor spre Irak, şi la constituirea unui fond internaţional destinat ajutorului financiar al Irakului pentru a accepta expulzarea palestinienilor.
Autorul acestei idei şi iniţiative zioniste nu este altul decât Ilyahu Ben Hurin, unul dintre cadrele mişcării revizioniste zioniste care era jurnalist în Statele Unite şi consilier al consiliului zionist american pentru afacerile din Orientul Apropiat. Îşi publicase bazele proiectului pentru prima dată în cartea sa Orientul Apropiat, apărută în 1943. Cerea în ea alungarea palestinienilor spre Irak. Se întâlnise cu preşedintele american Hoover şi-i arătase planul. Hoover fuse entuziasmat de acest plan, pe care l-a anunţat în New York Times, într-un interviu luat de jurnal. După difuzarea acestui interviu, planul de expulzare a palestinienilor a fost cunoscut ca “planul Hoover”.
Acest plan a suscitat un mare interes în mediile americane, şi a primit aprobarea mai multor senatori şi deputaţi, scriitori şi ziarişti ca şi alte sectoare având o influenţă în societatea americană. După al doilea război mondial şi declanşarea războiului rece, Hoover încercă să-şi integreze planul în planul Marshal, consacrând 50 de milioane de dolari din planul Marshal pentru propriul său proiect, dar aeşuă.
Atitudinea lui Husni Za’im
Este important să notăm că sursele israeliene citează că guvernul israelian începuse, în 1949, negocieri cu generalul Husni Za’im, care ajunse la putere după lovitura de stat militară din 30 martie 1949, pentru a-i transfera pe refugiaţii palestinieni spre Siria. Aceste surse adaugă că Za’im propuse instalarea a 350.000 de refugiaţi palestinieni în Siria, dar negocierile dintre cele două părţi fură oprite şi eşuară.
După formarea unei unanimităţi zioniste generale în vederea expulzării arabilor palestinieni, şi atunci când chestiunea palestiniană atinse punctul crucial, în 1947-48, şi în cadrul aprobării de către sectoarele şi elitele influente din Europa şi Statele Unite a ideii de expulzare a palestinienilor din Palestina, organizaţiile militare zioniste, apoi armata israeliană, executară expulzarea a 750.000 de persoane, înaintea creării statului Israel.
Tentative de transfer după crearea statului zionist
De abia s-a sfârşit războiul din 1948 că s-au şi ridicat voci, în plină zi, care au cerut expulzarea restului palestinienilor din statul Israel. Voca cea mai insistentă care cerea ducerea la sfârşit a expulzării a fost cea a lui Abraham Şaron, care şi-a consacrat restul vieţii incitării la debarasarea de arabii palestinieni. În 1949, Şaron îşi publica ideile în opusculul intitulat Observaţii rasiste privitoare la arabi, în care îşi explică atitudinile rasiste îndreptate împotriva arabilor, insistând asupra imposibilităţii unei coexistenţe pacifiste între o majoritate evreiască şi o minoritate naţională arabă. După el, coexistenţa pacifistă între cele două popoare este în contradicţie cu natura umană, căci aceasta tinde spre armonia dintre individ şi membrii comunităţii sale, şi nu cu partea aflată în opoziţie. El obţinea de aici conculzia că menţinerea arabilor în Israel, chiar dacă proporţia lor este scăzută, crează în realitate un stat bi-naţional, lucru aflat în contradicţie cu zionismul. Şi pentru a aduce o soluţie finală la problema care îi preocupa mintea, el cere dezrădăcinarea restului arabilor palestinieni şi expulzarea lor spre statele arabe. În 1950, Şaron discuta, încă o dată, chestiunea prezenţei arabilor în Israel şi critica cu virulenţă politica guvernului israelian acuzat de refuzarea expulzării, de acceptarea prezenţei arabilor, şi de pregătirea creării unui curent de opinie printre ei care să-i fie partizană (Abraham Şaron, 10.11.1950, Ieşirea din Israel).
În 1951, A. Şaron critică din nou poziţia guvernului israelian faţă de arabii palestinieni din Israel, şi mai ales pentru că nu i-a expulzat pe palestinienii din regiunea Triunghiului, pe care regele Transiordaniei a redat-o Israelului în aprilie 1949 (Abraham Şaron, Faraonul Israelului, 15 martie 1951).
Proiecte de transferare spre Libia şi Argentina
În timp ce Şaron şi alţi zionişti lansau critici împotriva guvernului israelian, acuzându-l de slăbiciune faţă de expulzarea restului palestinienilor, guvernul israelian care fredona, public, slogane de pace, pregătea expulzarea palestinienilor, fără să suscite atenţia. Între 1949 şi 1953, autorităţile israeliene au expulzat spre ţările arabe locuitorii a aproape 23 de sate din Galileea, din Triunghi şi din sudul Palestinei, şi au distrus în întregime aceste aşezări (S. Jiries, Arabii din Israel, traducere în franceză din anii ’70, lucrare scrisă în 1966). Atunci când autorităţile zioniste au realizat cât de dificil era de aplicat proiectul expulzării palestinienilor, din cauza reacţiilor suscitate, atât arabe cât şi internaţionale, au pus la punct planuri secrete care vizau expulzarea palestinienilor spre Libia şi Argentina.
În 25 august 1951, Yosif Weiţ, director al departamentului pădurilor şi al exploatării terenurilor din Keren Keymet, care şi-a consacrat cea mai mare parte a vieţii sale chemării la acţiune pentru expulzarea palestinienilor, s-a întâlnit cu Isaac Navon, activist al partidului Mapai, care va deveni mai târziu preşedinte al statului Israel, şi Yacob Ţur, ambasador al Israelului în Argentina, care va fi mai târziu ministru în guvernul israelian, pentru a studia planul Weiţ vizând expulzarea arabilor palestinieni din Galileea. (Jurnalul lui Weiţ, vol. IV).
Trei zile mai târziu, Weiţ şi Ţur l-au întâlnit pe minstrul israelian al afacerilor externe, Moşe Şarett, în acelaşi scop. La sfârşitul reuniunii, s-a decis trimiterea lui Weiţ în Argentina pentru a studia situaţia, pentru a afla posibilităţile de instalare a palestinienilor în zonele agricole, conform lui Ben Gurion, prim-ministru, căruia i s-au adus la cunoştinţă detaliile proiectului. În 31 august, Ben Gurion aprobă proiectul de expulzare propus de Weiţ.
În cursul iernii lui 1951, Weiţ călătoreşte în Argentina şi reuşeşte să găsească o mare suprafaţă de teren, 600.000 de hectare, proprietate a unui evreu zionist care se declară gata să-l pună la dispoziţia guvernului israelian în schimbul unei compensaţii financiare pentru executarea expulzării. După această, Weiţ era liber să-şi pună planul în execuţie, întâlnind victimele şi încercând să le convingă să se lase expulzate, propunându-le anumite daruri.
În martie 1950, Weiţ şi alţi responsabili zionişti vizitaseră satul Jiş din Galilea, şi întâlnise pe unii din locuitorii săi pe care au încercat să-i convingă să imigreze în Argentina. După ce le-au vorbit îndelung de Argentina, prezentată ca “paradisul pe pământ”, unul dintre palestinieni le-a răspuns: “Nu există o ţară mai bună ca a noastră. Munţii noştri sunt mai frumoşi decât câmpiile lor. Orice stâncă dă o plantă şi orice piatră un fruct.”
Weiţ şi-a descris sentimentele pe care le-a avut atunci când l-a auzit pe palestinian, pe care nimeni nu l-a contrazis, spunând că a fost prins de frisoane şi de greaţă atunci când a descoperit că era imposibil să-i expulzeze pe palestinieni, şi a abandonat proiectul.
Guvernul israelian şi-a continuat eforturile de expulzare a palestinienilor şi după eşecu proiectului lui Weiţ. Comisia de transfer, chemată uneori comisia refugiaţilor, şi-a urmat eforturile pentru a găsi mijloacele de a se debarasa de arabii palestinieni din Israel, şi de a-i instala pe refugiaţii palestinieni din ţările arabe (idem). Weiţ a demascat, în jurnalul său, existenţa acestei comisii din cadrul căreia au făcut parte, împreună cu el, mai mulţi specialişti şi conducători israelieni, precum Ezra Denin, Ilyahu Sasson, Yehuşa Belmon, Teddy Kollek. El adaugă că această comisie pusese la cale un plan, spre sfârşitul lui 1955, aprobat de către guvernul israelian, şi care viza expulzarea palestinienilor spre Libia. Mai mulţi oficiali israeliani au mers în Libia, în 1955 şi 56, pentru a studia situaţia pe teren şi a cumpăra terenuri destinate instalării palestinienilor. Dar şi acest plan s-a dovedit un eşec.
Cf. versiunea in limba franceza.
După faza difuzării ideii de expulzare, a apelului de a acţiona în această direcţie şi a adoptării ei, mişcarea zionistă a mai făcut un pas în direcţia realizării ei, desemnând o comisie specializată numită “comisia de transfer”, a cărei sarcină este de a face studii şi de a planifica o operaţiune globală de “transfer” a palestinienilor în afara Palestinei, atunci când ocazia se va prezenta.
Difuzarea ideii de expulzare a palestinienilor, chemarea la acţiune în acest sens şi planificarea sa nu s-au limitat la mişcarea zionistă şi la societatea imigraţilor şi a coloniştilor Palestinei, ci s-au extins pentru a îngloba sectoare largi şi pături ale populaţiei din Europa şi Statele Unite.
De exemplu, partidul muncitoresc britanic, supus intereselor zioniste timp de o lungă perioadă, reclama în timpul congresului său general din 1944 nu doar expulzarea poporului arab palestinian din patria sa, dar chiar lărgirea limitelor statului evreiesc a cărui fondare o cerea, pentru a include, pe lângă Palestina, regiuni importante din Transiordania, Siria şi Liban (A. Hafiz Muharib, Les relations entre les organisations sionistes armées, Beirut, Centre de Recherches de l’OLP, 1981). În acelaşi fel, Edward Norman, evreu bogat şi descris ca fiind ne-zionist, a sprijinit ideea expulzării palestinienilor spre Irak şi a acţionat pentru executarea acestui plan.
În cadrul eforturilor sale pentru a realiza acest scop, Norman va mobiliza mai multe personalităţi influente din Europa, una dintre ele fiind celebrul ziarist Montagu Peel, care avea relaţii strânse cu conducerea britanică. Pentru acest lucru, el va vizita Irakul pentru a studia situaţia de aproape, întâlnind membri ai guvernului irakian pe care s-a strâduit să-i convingă de ideea de expulzare, în contrapartida unor sume de bani, dar eforturile sale eşuară.
Atitudinea preşedintelui american
În afara acestor tentative, o alta avu un mare impact asupra opiniei publice americane, care a admis ideea de a-i expulza pe palestinieni din ţara lor. Eroul acestei tentative a fost preşedintele Hoover, 1925-1933 care a chemat la transferarea palestinienilor spre Irak, şi la constituirea unui fond internaţional destinat ajutorului financiar al Irakului pentru a accepta expulzarea palestinienilor.
Autorul acestei idei şi iniţiative zioniste nu este altul decât Ilyahu Ben Hurin, unul dintre cadrele mişcării revizioniste zioniste care era jurnalist în Statele Unite şi consilier al consiliului zionist american pentru afacerile din Orientul Apropiat. Îşi publicase bazele proiectului pentru prima dată în cartea sa Orientul Apropiat, apărută în 1943. Cerea în ea alungarea palestinienilor spre Irak. Se întâlnise cu preşedintele american Hoover şi-i arătase planul. Hoover fuse entuziasmat de acest plan, pe care l-a anunţat în New York Times, într-un interviu luat de jurnal. După difuzarea acestui interviu, planul de expulzare a palestinienilor a fost cunoscut ca “planul Hoover”.
Acest plan a suscitat un mare interes în mediile americane, şi a primit aprobarea mai multor senatori şi deputaţi, scriitori şi ziarişti ca şi alte sectoare având o influenţă în societatea americană. După al doilea război mondial şi declanşarea războiului rece, Hoover încercă să-şi integreze planul în planul Marshal, consacrând 50 de milioane de dolari din planul Marshal pentru propriul său proiect, dar aeşuă.
Atitudinea lui Husni Za’im
Este important să notăm că sursele israeliene citează că guvernul israelian începuse, în 1949, negocieri cu generalul Husni Za’im, care ajunse la putere după lovitura de stat militară din 30 martie 1949, pentru a-i transfera pe refugiaţii palestinieni spre Siria. Aceste surse adaugă că Za’im propuse instalarea a 350.000 de refugiaţi palestinieni în Siria, dar negocierile dintre cele două părţi fură oprite şi eşuară.
După formarea unei unanimităţi zioniste generale în vederea expulzării arabilor palestinieni, şi atunci când chestiunea palestiniană atinse punctul crucial, în 1947-48, şi în cadrul aprobării de către sectoarele şi elitele influente din Europa şi Statele Unite a ideii de expulzare a palestinienilor din Palestina, organizaţiile militare zioniste, apoi armata israeliană, executară expulzarea a 750.000 de persoane, înaintea creării statului Israel.
Tentative de transfer după crearea statului zionist
De abia s-a sfârşit războiul din 1948 că s-au şi ridicat voci, în plină zi, care au cerut expulzarea restului palestinienilor din statul Israel. Voca cea mai insistentă care cerea ducerea la sfârşit a expulzării a fost cea a lui Abraham Şaron, care şi-a consacrat restul vieţii incitării la debarasarea de arabii palestinieni. În 1949, Şaron îşi publica ideile în opusculul intitulat Observaţii rasiste privitoare la arabi, în care îşi explică atitudinile rasiste îndreptate împotriva arabilor, insistând asupra imposibilităţii unei coexistenţe pacifiste între o majoritate evreiască şi o minoritate naţională arabă. După el, coexistenţa pacifistă între cele două popoare este în contradicţie cu natura umană, căci aceasta tinde spre armonia dintre individ şi membrii comunităţii sale, şi nu cu partea aflată în opoziţie. El obţinea de aici conculzia că menţinerea arabilor în Israel, chiar dacă proporţia lor este scăzută, crează în realitate un stat bi-naţional, lucru aflat în contradicţie cu zionismul. Şi pentru a aduce o soluţie finală la problema care îi preocupa mintea, el cere dezrădăcinarea restului arabilor palestinieni şi expulzarea lor spre statele arabe. În 1950, Şaron discuta, încă o dată, chestiunea prezenţei arabilor în Israel şi critica cu virulenţă politica guvernului israelian acuzat de refuzarea expulzării, de acceptarea prezenţei arabilor, şi de pregătirea creării unui curent de opinie printre ei care să-i fie partizană (Abraham Şaron, 10.11.1950, Ieşirea din Israel).
În 1951, A. Şaron critică din nou poziţia guvernului israelian faţă de arabii palestinieni din Israel, şi mai ales pentru că nu i-a expulzat pe palestinienii din regiunea Triunghiului, pe care regele Transiordaniei a redat-o Israelului în aprilie 1949 (Abraham Şaron, Faraonul Israelului, 15 martie 1951).
Proiecte de transferare spre Libia şi Argentina
În timp ce Şaron şi alţi zionişti lansau critici împotriva guvernului israelian, acuzându-l de slăbiciune faţă de expulzarea restului palestinienilor, guvernul israelian care fredona, public, slogane de pace, pregătea expulzarea palestinienilor, fără să suscite atenţia. Între 1949 şi 1953, autorităţile israeliene au expulzat spre ţările arabe locuitorii a aproape 23 de sate din Galileea, din Triunghi şi din sudul Palestinei, şi au distrus în întregime aceste aşezări (S. Jiries, Arabii din Israel, traducere în franceză din anii ’70, lucrare scrisă în 1966). Atunci când autorităţile zioniste au realizat cât de dificil era de aplicat proiectul expulzării palestinienilor, din cauza reacţiilor suscitate, atât arabe cât şi internaţionale, au pus la punct planuri secrete care vizau expulzarea palestinienilor spre Libia şi Argentina.
În 25 august 1951, Yosif Weiţ, director al departamentului pădurilor şi al exploatării terenurilor din Keren Keymet, care şi-a consacrat cea mai mare parte a vieţii sale chemării la acţiune pentru expulzarea palestinienilor, s-a întâlnit cu Isaac Navon, activist al partidului Mapai, care va deveni mai târziu preşedinte al statului Israel, şi Yacob Ţur, ambasador al Israelului în Argentina, care va fi mai târziu ministru în guvernul israelian, pentru a studia planul Weiţ vizând expulzarea arabilor palestinieni din Galileea. (Jurnalul lui Weiţ, vol. IV).
Trei zile mai târziu, Weiţ şi Ţur l-au întâlnit pe minstrul israelian al afacerilor externe, Moşe Şarett, în acelaşi scop. La sfârşitul reuniunii, s-a decis trimiterea lui Weiţ în Argentina pentru a studia situaţia, pentru a afla posibilităţile de instalare a palestinienilor în zonele agricole, conform lui Ben Gurion, prim-ministru, căruia i s-au adus la cunoştinţă detaliile proiectului. În 31 august, Ben Gurion aprobă proiectul de expulzare propus de Weiţ.
În cursul iernii lui 1951, Weiţ călătoreşte în Argentina şi reuşeşte să găsească o mare suprafaţă de teren, 600.000 de hectare, proprietate a unui evreu zionist care se declară gata să-l pună la dispoziţia guvernului israelian în schimbul unei compensaţii financiare pentru executarea expulzării. După această, Weiţ era liber să-şi pună planul în execuţie, întâlnind victimele şi încercând să le convingă să se lase expulzate, propunându-le anumite daruri.
În martie 1950, Weiţ şi alţi responsabili zionişti vizitaseră satul Jiş din Galilea, şi întâlnise pe unii din locuitorii săi pe care au încercat să-i convingă să imigreze în Argentina. După ce le-au vorbit îndelung de Argentina, prezentată ca “paradisul pe pământ”, unul dintre palestinieni le-a răspuns: “Nu există o ţară mai bună ca a noastră. Munţii noştri sunt mai frumoşi decât câmpiile lor. Orice stâncă dă o plantă şi orice piatră un fruct.”
Weiţ şi-a descris sentimentele pe care le-a avut atunci când l-a auzit pe palestinian, pe care nimeni nu l-a contrazis, spunând că a fost prins de frisoane şi de greaţă atunci când a descoperit că era imposibil să-i expulzeze pe palestinieni, şi a abandonat proiectul.
Guvernul israelian şi-a continuat eforturile de expulzare a palestinienilor şi după eşecu proiectului lui Weiţ. Comisia de transfer, chemată uneori comisia refugiaţilor, şi-a urmat eforturile pentru a găsi mijloacele de a se debarasa de arabii palestinieni din Israel, şi de a-i instala pe refugiaţii palestinieni din ţările arabe (idem). Weiţ a demascat, în jurnalul său, existenţa acestei comisii din cadrul căreia au făcut parte, împreună cu el, mai mulţi specialişti şi conducători israelieni, precum Ezra Denin, Ilyahu Sasson, Yehuşa Belmon, Teddy Kollek. El adaugă că această comisie pusese la cale un plan, spre sfârşitul lui 1955, aprobat de către guvernul israelian, şi care viza expulzarea palestinienilor spre Libia. Mai mulţi oficiali israeliani au mers în Libia, în 1955 şi 56, pentru a studia situaţia pe teren şi a cumpăra terenuri destinate instalării palestinienilor. Dar şi acest plan s-a dovedit un eşec.
Cf. versiunea in limba franceza.
duminică, septembrie 03, 2006
Cum faci gelos un barbar? (de Raja Chemayel)
În urmă cu şase ani, Israelul se retrăgea din Sudul Libanului lăsând în urma sa, fără hartă, 140.000 de mine antipersonal.
Retrăgându-se foarte recent din acelaşi loc, Israelul lasă în urma sa, neexplodate, 4.000 de bombe-ciorchine.
Asemenea isprăvi bestiale l-ar face pe oricare “terorist” sau barbar… extrem de gelos.
Retrăgându-se foarte recent din acelaşi loc, Israelul lasă în urma sa, neexplodate, 4.000 de bombe-ciorchine.
Asemenea isprăvi bestiale l-ar face pe oricare “terorist” sau barbar… extrem de gelos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)