Se tot folosește sintagma „conflictul israelo-palestinian”, însă este greșită, termenul e folosit în mod abuziv. Ce conflict, care conflict? Nu avem de-a face cu un „conflict” aici, nici cu o „dispută”, nici măcar cu un război în sensul tradițional al cuvântului. Ceea ce se întâmplă în teritoriile palestiniene și în Israel este violența ocupației. Tot aud replica asta, „e război, războiul e dur, așa e la război, se moare de ambele părți, nimeni nu are dreptate.” Poftim? S-avem pardon. Nu e niciun război, un război presupune confruntarea a două armate. Noi însă, suntem martorii ultimului proiect colonialist al epocii moderne, cu toată brutalitatea care vine la pachet cu acesta. Iar când vorbim de ocupație, înțelegem prin asta un grup de oameni care a fost sau este oprimat de către un alt grup de oameni și, în cele mai multe cazuri, alungat, strămutat din țara lui, fizic, cultural, politic sau toate la un loc. A spune că în țara sfântă e război este o manipulare grosolană, nerușinată. E o tentativă de a spăla puțin crimele Israelului. Că vezi Doamne, așa e războiul, urât. Nu Israelul e urât, nu Israelul e culpabil, războiul e urât și războiul e de vină. Că există două tabere care se ciocnesc și nasol, curge sânge. Nu există două tabere aici. Există un ocupator și un ocupat. O victimă și un asupritor. E la fel de simplu ca doi ori doi.
De peste 70 de ani Israelul ocupă teritoriul Palestinei istorice și de peste 50 ocupă militar Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza. Acest lucru a dus la o încălcare sistematică a drepturilor omului pentru palestinienii ce trăiesc în aceste teritorii. Politicile dure de confiscare a pământului, de deposedare, cuplate cu discriminarea frenetică au cauzat multă suferință palestinienilor. Armata israeliană tulbură și subminează fiecare aspect al vieții palestiniene. Armata decide dacă și când locuitorii palestinieni pot circula pentru a merge la muncă și la școală, dacă pot călători în străinătate, dacă și în ce condiții își pot vizita rudele, dacă își pot câștiga traiul, dacă pot participa la un protest, dacă își pot munci pământul sau chiar dacă pot avea acces la electricitate și apă potabilă. Ocupația militară înseamnă umilință zilnică, frică, opresiune. Înseamnă să trăiești ca un prizonier într-o închisoare ceva mai mare. Nu mai vorbim de faptul că aproape 80% din populația nativă a Palestinei istorice a fost expulzată cu forța de către milițiile sioniste în 1948 și majoritatea celor alungați au și acum statutul de refugiați, Israelul interzicându-le să se întoarcă în țara lor, deși evreilor din toată lumea, oameni care nu au nicio treabă cu Palestina, li se permite emigrarea în țara sfântă. Cei rămași, se confruntă cu discriminări zilnice și cu regimul militar de care vorbeam mai sus.
Iar lumea se așteaptă ca palestinienii să capituleze, să renunțe la visurile și aspirațiile lor, să renunțe la demnitate și egalitate de dragul unui „proces de pace” care ține prea puțin cont de voința lor. Palestinienii își doresc pace, dar își doresc să li se facă dreptate. Palestinienii au făcut deja concesii, renunțând la teritoriile pierdute în războiul din 1948 și limitându-se la granițele stabilite înainte de 1967. Dar Israelul nici pe acelea nu le-a respectat (apropo, Israelul nici până în ziua de astăzi nu își are granițele declarate în Constituția sa), el continuând să construiască settlements, colonii exclusiv evreiești pe pământ palestinian, ciopârțind întreaga Cisiordanie și întregul Ierusalim de Est. Israelul a continuat să încalce legea internațională, care interzice strămutarea populației native și înlocuirea acesteia cu propria populație în teritoriile pe care le ocupă. A continuat să ignore și nenumăratele rezoluții ONU care îi cereau să nu mai clădească pe pământ palestinian și să le desființeze pe cele existente. Dacă Israelul și-ar fi dorit cu adevărat pacea, s-ar fi conformat. Dar adevărul este că Israelul nu își dorește o entitate politică vecină cu statul său. Visul lui este un Israel pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Și nu se va opri dacă organismele internaționale nu o vor face, dacă nu va fi tras la răspundere, dacă nu îi vor fi impuse sancțiuni. Dar lumea e ocupată să dea vina pe victimă pentru că nu există pace. Lumea e ocupată să îi plângă de milă Israelului de fiecare dată când Hamas mai răspunde cu câte o rachetă la o provocare israeliană. Lumea e ocupată să numească situația aceasta îngrozitoare un „conflict”, de parcă am avea două tabere egale. Pacea este posibilă, dar nu putem aștepta totul de la palestinieni. Israelul nu a demonstrat nicio secundă că e deschis la existența unui stat palestinian vecin, iar fizic, în condițiile în care coloniile israeliene din Cisiordania și Ierusalimul de Est continuă să rămână în picioare, nici nu mai prea poate să încapă un stat palestinian acolo, că a avut grijă Israelul de asta. Cât despre un stat binațional în care și evreii și arabii să aibă drepturi egale, reprezentare politică egală, din care să dispară discriminarea și rasismul, Israelul nici nu vrea să audă. Ar trebui să înceapă cu un prim pas: să ridice blocada din Gaza, să își retragă trupele și să renunțe la ocupația militară din Cisiordania și Ierusalimul de Est. Dar ce face el, Israelul? Dărâmă cartier palestinian după cartier palestinian, pentru a clădi altele noi, exclusiv evreiești. Dacă voi aveți vreo soluție pentru o pace în astfel de condiții, vă ascult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu