De-a lungul săptămânii trecute, pietonii și șoferii din Tel Aviv au putut observa un panou deosebit de tulburător pentru retină, afișat în tot orașul. Panoul, ridicat de grupul de extremă-dreapta Israeli Victory Project, îi prezintă pe președintele palestinian Mahmoud Abbas și pe liderul Hamas, Ismail Haniyeh, în genunchi și legați la ochi, pe un fundal apocaliptic. Peste această imagine putem distinge cuvintele „Pacea se face numai cu dușmani învinși.”
Până duminică dimineața, primarul Tel Aviv-ului, Ron Huldai, a dat ordin ca panourile să fie date jos, spunând că imaginile „incită la violență într-un mod ce amintește de ISIS și de naziști.” Dar nu incitarea la violență era lucrul cel mai tulburător la acele panouri. Israelul n-are nevoie de ovaționări când vine vorba de violența cu care tratează poporul palestinian. Lucrul cel mai grețos la reprezentarea vizuală cu pricina era felul în care panoul așternea în fața ochilor noștri, în văzul tuturor, cel mai întunecat și mai bolnav aspect al imaginii pe care israelienii o au despre vecinii lor.
Mai întâi, textul în sine. „Pacea se face numai cu dușmani învinși.” Oricine speră să-și aducă dușmanii în genunchi (și cu ochii legați) nu are niciun interes pentru vreun acord de pace -- tot ce-l interesează este supunerea. Acesta este adevărul amar din miezul „acordurilor de pace” și negocierilor cu palestinienii: Israelul vrea să îi îngenuncheze pe palestinieni și să îi forțeze să accepte învoieli din postura înfrântului, toate acestea în timp ce îi mai și mulțumesc Israelului pentru „concesiile dureroase” pe care a fost silit să le facă.
Faptul că Abbas este imaginat ridicându-și brațele, capitulând, o scenă ce aduce cu o execuție, dezvăluie un alt adevăr: Israelul nu a făcut niciodată diferența între diversele curente politice palestiniene sau între abordarea lor vizavi de ocupația israeliană. Pentru Israel, nu e nicio diferență între liderul unei mișcări ce crede în lupta armată și unul care asigură continuarea coordonării cu Israelul pe tema securității, pentru a preveni explozii ale autobuzelor în mijlocul orașelor israeliene. Adevărul este că toți trebuie aduși în genunchi. Toți trebuie să se supună.
După 50 de ani de ocupație militară brutală și peste 70 de ani de oprimare, care este semnificația înfrângerii la care crede Israeli Victory Project că trebuie să aspire Israelul?
Distrugerea completă din fundal ne oferă un indiciu. Înfrângerea înseamnă că poporul palestinian trebuie să se zvârcolească în moarte și decimare, în timp ce „cele mai morale avioane de luptă” din lume se învârtesc deasupra lui. Acesta, potrivit panoului, este scopul strategic al Israelului. Și dacă acesta este scopul, atunci valea morții pe care a creat-o Israelul în Gaza, este un succes răsunător.
Și totuși, poporul palestinian refuză să se supună și continuă să lupte pentru eliberare. În care punct, deci, hotărăște Israelul că palestinienii sunt suficient de învinși pentru a „face pace?” Și cum se poate obține această ultimă, absolută înfrângere? Prin uciderea protestatarilor neînarmați de la gardul de graniță al Gazei? Prin continuarea politicii de demolare a caselor? Prin accelerarea epurării etnice în Cisiordania? Prin multiplicarea numărului palestinienilor aflați în detenție administrativă? Prin continuarea distrugerii economiei palestiniene? Câți copii palestinieni trebuie să mai zacă în închisorile israeliene -- unii aruncați acolo fără proces -- pentru ca Israelul să poată anunța oficial înfrângerea poporului palestinian? Câți copii palestinieni trebuie să își mai piardă ochii, pentru ca noi să ne putem bucura de înfrângerea dușmanului?
Când înfrângerea absolută este scopul, toate mijloacele de ajungere la el sunt justificate. Exact asta avea în minte liderul coloniștilor, Uri Elizur, când a scris infamul articol -- în care practic pleda în favoarea genocidului poporului palestinian -- și care a fost preluat pe Facebook, în 2014, de cea care, la câteva luni distanță, avea să fie numită ministru al justiției, Ayelet Shaked:
„Poporul palestinian ne-a declarat război și trebuie să răspundem cu război. Nu cu o operațiune, nu cu una derulată cu încetinitorul, nu una de joasă intensitate, nu cu escaladare controlată, nu cu distrugerea infrastructurii teroriste, nu prin ucideri țintite. Destul cu metodele indirecte. Acesta este un război. Cuvintele au sensuri. Acesta este un război. Nu este un război împotriva terorismului, nu este un război împotriva extremiștilor și nu este nici măcar un război împotriva Autorității Palestiniene. Și lucrurile acestea sunt tot o formă de a ignora realitatea. Acesta este un război între două popoare. Cine este dușmanul? Poporul Palestinian...Ce este atât de oribil în a înțelege că întreg poporul palestinian este dușmanul? Orice război se dă între două popoare și în fiecare război, poporul care a început războiul, întregul popor, este dușmanul. O declarație de război nu este o crimă de război. A răspunde cu război, cu siguranță nu este. Nici folosirea cuvântului „război”, nici o definire clară a celui ce este dușmanul. Dimpotrivă: moralitatea războiului (da, există așa ceva) este bazată pe presupunerea că există războaie pe lumea asta și că războiul nu este starea naturală a lucrurilor și că în războaie, dușmanul este de obicei întregul popor, înclusiv bătrânii și femeile sale, orașele și satele sale, proprietățile și infrastructura sa. ”
Probabil că după ce ne descotorosim de un întreg popor -- inclusiv de bătrânii și femeile sale, de orașele și satele sale, de proprietățile și infrastructura sa -- poate atunci vom ajunge la concluzia că aceștia au fost învinși așa cum se cuvine și vom putea să facem, în sfârșit, pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu