Pesah însângerat

S-au încheiat primele două mari zile din sărbătoarea Pesah sau Paștele evreiesc, cum mai este numită. Evreii de pretutindeni au sărbătorit ieșirea din Egipt, ieșirea din robia egipteană, părăsirea unei ere a idolatriei și pășirea către calea lui Dumnezeu Unul, calea Torei. Israelul (și o spun cu inima îndurerată) se încăpățânează să se închine idolilor. Idolul puterii i-a vrăjit pare-se iremediabil pe o parte din copiii lui Israel. În loc să se închine lui Dumnezeu, israelienii se închină armatei, lui Netanyahu și lui Lieberman, rabinilor care prea puțin au în comun cu spiritualitatea și prea mult cu jocul intereselor ce face din ei niște politicieni versați, nu niște lideri spirituali.

Pe 30 martie, când evreii se pregăteau pentru prima cină de Seder, armata israeliană omora oameni. 17 palestinieni uciși și peste o mie răniți. De ce? Pentru că au îndrăznit să protesteze pașnic, la granița dintre Fâșia Gaza și Israel. Să ne înțelegem bine, Israelul nu se află în război. Înțeleg că în timpul războiului există un cod al comportamentului, diferit de cel din vremuri pașnice. Pacea nu o fi fluturând pe meleagurile acelea orientale, însă nu există un război. Există o armată de ocupație ce face legea pe bucata de teritoriu numită West Bank sau Cisiordania și există populația palestiniană din acel teritoriu care trăiește după cum dictează IDF-ul. Există aceeași armată israeliană și există o populație de 2 milioane de oameni în Gaza, oameni care trăiesc ca într-un ghetou, privați de lumină, de apă potabilă, de mâncare, de medicamente, de slujbe, de viitor. Deci nu există niciun război, nu există două părți mai mult sau mai puțin egale care se luptă pentru...treaba lor pentru ce. Nu, avem un colos militar, și avem o populație care își cere independența, care își cere drepturile naționale și umane. Ca pe vremea robiei egiptene, avem un popor rob și un popor înrobitor. De data aceasta poporul evreu (și din nou, mă doare nespus să articulez vorbele astea) a ales să fie înrobitorul. Poporul ăsta atât de oprimat de-a lungul secolelor, ba de unii, ba de alții, a ales să se comporte ca cei ce i-au fost dușmani, ca cei ce l-au scuipat și l-au umilit. De ce? De ce, Israele?

Cum nu te doare pe tine sufletul, Israele, cum nu-ți arde obrazul, cum nu ți se înnoadă stomacul? Cum să sărbătorești tu, Israele, eliberarea ta, prin crimă? Căci nu există alt cuvânt. Când ucizi oameni neînarmați care protestează pașnic de-a lungul unei granițe se numește crimă. Da, au ieșit niște zeci de mii de oameni să protesteze. Au ieșit că n-au mai suportat. Asta e, când nu ai controlul propriei vieți, al propriului destin, ți se mai urăște uneori de amarul de ei viață și îți vine să urli. La lună, la stele, la graniță, la cine te-o auzi. Ție nu ți-a venit niciodată să urli, Israele? Pe tine nu te-a apăsat prea mult cizma asupritorului pe grumaz, Israele? Tu n-ai disperat, Israele? Nu ai urlat tu la ceruri și la Dumnezeu, Israele, vreme de sute de ani, să te audă și să te elibereze? Ce vină au oamenii ăștia că simt la fel?

„Ahavti ki yishma Adonai, et koli tachanunay. Ki hitah oz’no li, uv’yamai ekra. Afafuni chevlei mavet, um’tzarei sh’ol m’tzauni, tzarah v’yagon emtza. Uv’sheim Adonai ekra: anah Adonai maltah nafshi!” „Îl iubesc pe Domnul, căci Domnul îmi aude vocea, rugămințile. Și-a întors urechea către mine, ca în zilele mele să strig către El. Durerile morții m-au împrejmuit; marginile mormântului m-au găsit; necaz și suferință va fi să găsesc. Atunci voi striga în numele lui Dumnezeu: „Te rog, Doamne, salvează-mi sufletul!”

Așa strigă și oamenii aceia ce-și zic palestinieni. Protestul lor a fost un strigăt de durere, de disperare. În ziua aceea nu s-au mai rugat cu mâinile spre cer, ci cu picioarele, mărșăluind. Oare nu știi tu, Israele, ce înseamnă să te rogi cu fiecare părticică din corp, cu membrele, cu trunchiul, cu toate măruntaiele? Ai uitat tu, Israele, ce e durerea? Oare pe strămoșii tăi, Israele, nu-i doare uitarea ta?

Presa va spune: Hamas, Hamas, Hamas. Pentru orice pe lumea asta, e de vină Hamas. Că a plouat, e de vină Hamas. Că n-a plouat, e de vină Hamas. Că a nins sau c-a ieșit soarele e de vină Hamas. Că au fost printre protestatari și luptători Hamas sau din alte facțiuni politice palestiniene, da, au fost. Însă marea majoritate a oamenilor a venit de capul ei acolo. Chiar crezi Israele, că ăia 2 milioane din Gaza au nevoie de Hamas ca să-i motiveze să protesteze față de soarta lor? Nu, le ajunge durerea, le ajunge disperarea. Și tu, Israele, tu ai găsit de cuviință să-i împuști, în prima seară de Seder. Și ai găsit de cuviință chiar să te mândrești. (După care ai șters postarea și te-ai făcut că plouă.)

Eu mă rog pentru tine, Israele, de acest Pesah, ca de fiecare sărbătoare și fiecare Șabat. Mă rog pentru eliberarea ta. Ți se pare că ești liber, pentru că ești puternic, ai o armată impunătoare și de legea internațională te doare în cot. Dar sufletul tău, Israele, vai de sufletul tău. Răutatea și aroganța colcăie în sufletul tău, Israele. Setea de putere te-a înrobit mai tare ca sclavia egipteană. Din poporul Torei te-ai transformat într-o hidoșenie pe care nici nu știu cum s-o numesc. Și știi ce doare, Israele? Nu doar că nu îți pasă de oamenii care sunt de altă religie și etnie, dar nu îți pasă nici de evreii care suferă pentru că tu te comporți așa cum te comporți. Nu-ți pasă de evreii cărora le crapă obrazul de rușine când tu comiți crime în numele religiei care pentru ei e lucru sfânt. Îți pasă doar de evreii care te aplaudă cuminți. Și e urât Israele, e urât și crud.