Demistificând sionismul

de Yakov M. Rabkin

Cuvântul „sionism” înseamnă diferite lucruri pentru diferiți oameni. Unii îl folosesc ca pe un simbol de onoare, apărând necondiționat statul Israel. Totuși, mulți sioniști se simt ofensați când statului Israel i se spune statul sionist. Ei insistă că este un „stat evreiesc”, un „stat al poporului evreu.” Destui oameni ce se identifică drept sioniști sunt tulburați de ceea ce este și face Israelul, dar au rețineri în a exprima acest lucru în public. Alții, inclusiv destui israelieni, consideră că sionismul este principalul obstacol în calea păcii în Israel/Palestina, o cale spre un suicid colectiv. Și, în cele din urmă, în anumite cercuri cuvântul este folosit ca o insultă.

Acest articol își propune să demistifice sionismul analizând originile ideii sioniste și ale relației sale cu religia. Continuă apoi cu o privire rapidă asupra evoluției sionismului, de la un amestec de ideologii aparent incompatibile până la o poziție politică mai degrabă monolitică, așa cum este în ziua de astăzi. Articolul se încheie oferind răspunsuri la două întrebări ce preocupă mulți oameni: ce anume explică sprijinul solid pe care guvernele unor țări ca Statele Unite, Canada și alte state vestice îl oferă statului Israel și de ce respingerea sionismului și critica adusă statului Israel sunt adesea privite ca acte antisemitice.

Origini

Sionismul este un produs al istoriei europene și una dintre ultimele mișcări din istoria contemporană pornită să transforme omul și societatea. Atât sioniștii cât și opozanții lor sunt de acord că sionismul și statul Israel constituie o revoluție în istoria evreiască, o revoluție ce a început cu emanciparea și secularizarea evreilor europeni în secolele al 19-lea și 20.

Secularizarea, care a afectat mulți evrei europeni, a fost un factor necesar, deși nu suficient, ce a dus la apariția sionismului. Un alt factor important a fost rezistența față de pătrunderea evreilor în societatea europeană, care a fuzionat cu ideologia seculară a antisemitismului rasial sau științific. Spre deosebire de anti-iudaismul creștin, ce țintea spre salvarea prin convertire, antisemitismul modern îi consideră pe evrei a fi o rasă sau un popor intrinsec străin, chiar ostil Europei, populației și civilizației sale.

Secularizarea a revoluționat din interior și identitatea evreiască: evreii tradiționali pot fi distinși după ceea ce fac sau ar trebui să facă; noii evrei după ceea ce sunt. Deși practică aceeași religie, ar fi destul de îndrăzneț a presupune că evreii din Polonia, Yemen și Maroc aparțin aceluiași grup etnic, darămite urmașii israeliților biblici. Unii, precum profesorul Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, susțin că poporul evreu, ca și concept etnic, a fost pur și simplu „inventat” pentru nevoile sionismului la sfârșit de secol 19: până la urmă, e nevoie de o națiune pentru a fi naționalist.

În cuvintele răposatului profesor Yeshayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Istoricul popor evreu nu a fost definit ca o rasă, nici ca un popor al acestei sau celeilalte țări, nici ca al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor al unui mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului Torei și poruncilor sale. Această conștiință și-a exercitat efectul dinspre lăuntrul poporului. I-a format esența națională; s-a menținut de-a lungul generațiilor și a fost capabilă să își păstreze identitatea indiferent de timpuri sau circumstanțe.”

Sionismul a respins definiția tradițională în favoarea uneia naționale, moderne. Astfel se face că sioniștii au acceptat viziunea antisemitică ce îi considera pe evrei o rasă sau un popor distinct și, mai mult, și-au asumat o mare parte din vina antisemitică direcționată către evrei, acuzați că sunt niște paraziți neproductivi, degenerați. Sioniștii și-au propus deci să reformeze și să izbăvească evreii de condiția lor tristă. În cuvintele profesorului Elie Barnavi, fost ambasador israelian la Paris, „Sionismul a fost invenția evreilor intelectuali și asimilați...care au întors spatele rabinilor și au aspirat la modernitate, căutând cu disperare un remediu la anxietatea lor existențială.” Totuși, majoritatea evreilor au respins sionismul de la bun început. Ei au văzut că sioniștii practic făceau jocul celor mai mari dușmani ai lor, antisemiții: cei din urmă doreau să scape de evrei, iar cei dintâi doreau să-i adune în Israel. Fondatorul sionismului, Theodor Herzl, i-a considerat pe antisemiți „prietenii și aliații” mișcării sale.

Printre multele tendințe ale sionismului, cea care a triumfat a formulat patru obiective: 1) de a transforma identitatea evreiască transnațională și extrateritorială centrată pe Tora într-o identitate națională, ca cele existente în Europa; 2) să dezvolte o nouă limbă națională bazată pe ebraica biblică și rabinică; 3) să transfere evreii din țările lor natale în Palestina; 4) să instaureze control politic și economic asupra pământului, la nevoie prin forță. În timp ce alți naționaliști europeni, ca polonezii sau lituanienii, aveau nevoie numai să smulgă controlul asupra țărilor lor de la puterile imperiale pentru a deveni „stăpâni în casa proprie”, sioniștii se confruntau cu o provocare mult mai mare încercând să realizeze primele trei obiective simultan.

Sionismul a reprezentat o rebeliune împotriva iudaismului tradițional și a cultului său al smereniei și concilierii. A fost o încercare vitează de a transforma umilul evreu pios ce se baza pe providența divină într-un israelit secular și întreprinzător bazat pe propria-i putere. Această transformare a avut un succes impresionant.

Sionismul și religia

Potrivit unei observații sarcastice a unui coleg israelian, „pretenția noastră asupra acestui pământ ar putea fi rezumată în două fraze: Dumnezeu nu există și el ne-a dat pământul ăsta.” Într-adevăr, naționalismul secular și retorica religioasă stau la baza proiectului sionist.

Sionismul a transformat rugăciunile și așteptările mesianice în apeluri pentru acțiune politică și militară. În istoria sa intelectuală a sionismului, profesorul Shlomo Avineri de la Universitatea Ebraică observă că „evreii nu relaționau cu viziunea Reîntoarcerii într-un mod mai activ decât vizualizau majoritatea creștinilor a Doua Venire...Cu toată intensitatea sa emoțională, culturală și religioasă, această legătură cu Palestina nu a schimbat rutina vieții evreiești în diaspora: s-or fi rugat evreii de trei ori pe zi pentru salvarea care va transforma lumea și îi va transporta la Ierusalim, dar nu au emigrat acolo. ” Nu au emigrat deoarece tradiția evreiască descurajează reîntoarcerea colectivă, darămite cea violentă, pe Pământul Sfânt: această reîntoarcere trebuie să fie realizată ca parte dintr-o izbăvire mesianică a întregii lumi.

Nu e de mirare că ideea sionistă a provocat opoziție imediată în rândul evreilor tradiționali. „Sionismul este cel mai teribil dușman al națiunii evreiești...Sionismul ucide națiunea și apoi pune cadavrul pe tron” proclama un proeminent rabin european cu aproape un secol în urmă. Eruditul israelian Yosef Salmon explică această opoziție: „Amenințarea sionistă oferea cel mai grav pericol, deoarece căuta să priveze comunitatea tradițională de însăși dreptul său natal, atât în diaspora cât și pe Pământul lui Israel, obiectul speranțelor mesianice. Sionismul ataca toate aspectele iudaismului tradițional: în propunerea unei identități evreiești moderne, naționale, în subordonarea societății tradiționale noului stil de viață și în atitudinea sa față de conceptele religioase de diaspora (galut) și izbăvire (ge'ulah). Amenințarea sionistă atingea orice comunitate evreiască. Era neînduplecat și multilateral și astfel întâmpinat cu opoziție fermă.

Rabinii erau și ei preocupați, cu mult înainte de declarația de independență a statului Israel, că „sioniștii vor crea în cele din urmă un iudaism al tunurilor și baionetelor care va inversa rolurile lui David și Goliat și va sfârși printr-o pervertire a iudaismului care niciodată nu a glorificat războiul și nu a idolatrizat războinicii.” Exact asta s-a întâmplat, mai ales în cadrul mișcării național-religioase care a fost motorul colonialismului sionist în teritoriile cucerite de trupele israeliene în 1967.

Altoirea simbolurilor evreiești tradiționale pe sionismul esențialmente secular, oricât de nepotrivită ar fi, este foarte potentă. Identificarea cu bazarea Israelului pe forță a crescut chiar și în rândul multor evrei religioși, în ciuda respingerii principiale a sionismului de către rabinii pe care continuă să îi respecte. Mai important, sionismul a înlocuit iudaismul ca nouă religie pentru milioane de oameni seculari și atei. Aceștia resping în mod reflexiv dezaprobarea Israelului și evită lucrurile neplăcute despre el. Crezând că se poartă ca niște buni evrei, ei prețuiesc și aclamă un ideal, Israelul virtual, la fel cum comuniștii vestici susțineau o Uniune Sovietică ideală, ce avea prea puțin de-a face cu cea reală.

În același timp, o largă varietate de evrei continuă să se opună sionismului, acuzându-l de a fi distrus valorile morale evreiești și de a fi pus în pericol evreii din Israel și de pretutindeni. Rămâne de văzut dacă fractura dintre cei ce țin ferm de naționalismul evreiesc și cei ce îl detestă se poate corecta într-o bună zi. Sau dacă, precum creștinismul înaintea lui, sionismul se va coagula într-o nouă identitate complet independentă de iudaism.

Sionismul a divizat profund evreii, dar în același timp a unit milioane de creștini evanghelici din Statele Unite și alte părți. Unii dintre ei susțin că Israelul este „mai important pentru creștini decât pentru evrei.” Pentru proeminentul pastor evanghelic Jerry Falwell fondarea statului Israel în 1948 este „cel mai crucial eveniment din istorie de la urcarea lui Isus la ceruri...Fără un stat Israel pe Pământul Sfânt nu poate avea loc a doua venire a lui Isus Hristos, nici nu poate avea loc Judecata de Apoi și nici Apocalipsa.” Coaliția Creștini Uniți pentru Israel (CUFI) susține că are mai mulți adepți decât totalul evreilor de pe glob (între 13 și 14 milioane). Majoritatea sioniștilor de astăzi sunt creștini, ceea ce nu este deloc surprinzător din moment ce însuși proiectul adunării evreilor pe Pământul Sfânt a luat naștere în cercurile protestante anglo-americane cu mult înainte ca evreii să-l adopte la sfârșit de secol al 19-lea.

Evoluția sionismului

Ideologiile politice din sânul sionismului au obișnuit să varieze de la un naționalism militant exclusiv la socialism umanist și comunism național. În timp ce primul era convins că palestinienii vor accepta colonizarea sionistă odată aflați în fața unei forțe militare copleșitoare, cel din urmă credea că eventualele beneficii ale progresului și modernizării vor duce la o unitate proletară între colonialist și colonizat. Spre deosebire de Vladimir Jabotinsky din aripa dreaptă a sionismului, care a susținut în mod deschis caracterul colonialist și deci agresiv al sionismului, majoritatea socialistă a pionierilor sioniști a refuzat să admită conflictul dintre sioniști și populația indigenă, conflict ce avea ca subiect evident pământul. Jabotinsky, un admirator al lui Mussolini, care a făcut apel la mobilizarea evreilor pentru „război, revoltă și sacrificiu,” ridiculiza iluziile social-sioniștilor și insistența lor în legătură cu „puritatea armelor.”

De fapt, accentul pe folosirea forței era aproape la fel de comun și printre sioniștii socialiști. E adevărat, mii de socialiști și comuniști din mijlocul sioniștilor de rând se opuneau ideii unui stat evreiesc pe care îl considerau reacționar și chiar fascist în anii 1920. În același timp, liderii sioniști laburiști nu aplicau principiile egalitariste imigranților arabi și evrei din țările musulmane. Socialismul nu era pentru ei decât un instrument menit a fi folosit în slujba cauzei naționalismului, nu ca valoare socială sau politică intrinsecă. David Ben-Gurion, viitorul fondator al statului Israel, declara în 1922:

„Nu căutând un mod de a ne aranja viețile conform principiilor armonioase ale unui sistem perfect de producție socio-economică vom decide linia noastră de acțiune. Unica mare grijă ce ar trebui să pună stăpânire pe gândurile și munca noastră este cucerirea pământului și realizarea acestui obiectiv prin imigrație extensivă. Restul sunt simple cuvinte și frazeologie, și -- să nu ne autoiluzionăm -- trebuie să mergem înainte conștientizând situația noastră politică: adică să conștientizăm dinamica puterii, forța poporului nostru în această țară și în afara ei.”

Potrivit lui Ze'ev Sternhell, cel mai însemnat istoric specializat în mișcările de dreapta ale Israelului, socialismul lui Ben-Gurion era inspirat de național-socialismul german al anilor ce au urmat imediat după Primul Război Mondial. În introducerea cărții sale, „Miturile fondatoare ale sionismului”, Sternhell se dă peste cap pentru a veni cu termenul „socialism naționalist” pentru a evita să numească viziunea politică a lui Ben-Gurion național-socialism. În timp ce unii sioniști deplâng dispariția „micuțului frumos Israel” al anilor '50, care a fost atât de admirat de stânga internațională, era de așteptat ca sionismul practic, ce implica dezrădăcinarea populației locale, să evolueze către naționalismul exclusiv de astăzi, departe de idealurile socialiste ce i-au entuziasmat pe pionierii sioniști.

Sprijinul vestic

Un comentator politic israelian a remarcat odată că dacă Jean-Marie Le Pen și-ar fi transferat partidul în Israel, s-ar fi trezit că ocupă poziția de centru-stânga în spectrul politic al țării. De ce se bucură Israelul de un sprijin atât de mare din partea guvernelor vestice? Unul dintre motive este migrarea puternic spre dreapta a condițiilor politice, sociale și economice în Israel. Distanța dintre bogați și săraci s-a acutizat, competiția a înlocuit solidaritatea socială și privatizarea i-a acaparat chiar și pe chibuțnici. Aceste lucruri au coincis cu măsurile de dizolvare a sistemului de ajutor social în națiunile vestice după destrămarea Uniunii Sovietice. Naționalismul etnic fățiș a revenit în scenă, mai întâi în republicile baltice și mai apoi în restul Europei. Discursul liberal egalitarist a cedat locul retoricii bazate pe excluderea „celuilalt.”

În perioada post-colonială, când nu mai era admisibil să susții superioritatea unei culturi asupra alteia, a unei religii asupra alteia, să nu mai vorbim de a unei rase asupra alteia, au apărut valori liberale. Războiul Rece a făcut rasismul nelegitim în timp ce se ducea o luptă intensivă între super-puteri pentru simpatii în Lumea a Treia. Exista rușine și regret exprimat față de fostele practici rasiste din Europa și din coloniile de pe mapamond. Sfârșitul Războiului Rece a inversat acest proces. Puteam auzi justificări pentru regimul colonialist francez, monumente ale trupelor SS înălțate în Ucraina, iar romii, africanii și asiaticii erau atacați violent în Europa. Masacre în masă au însoțit prăbușirea Iugoslaviei, în timp ce Cehoslovacia se dizolva pașnic de-a lungul liniilor etnice. Referințe la factori comportamentali „intrinsec” naționali și religioși și-au recăpătat legitimitatea în timp ce națiunile vestice se angajau în războaie împotriva Afganistanului și Irakului.

Și ajungem din nou la Israel, devenind un trendsetter în timp ce afișa un naționalism etnic, nu civic. Așa cum sioniștii nu recunoșteau că la baza fondării statului lor stătea nedreptatea săvârșită față de populația indigenă, nu aveau nici să atribuie ostilitatea dezrădăcinaților palestinieni durerii cauzate de deportările și deposedările lor. „Arabii” erau portretizați ca niște fanatici religioși plini de ură irațională sau chiar ca niște naziști moderni. Unii aveau să-i compare cu animalele și insectele, vocabularul zoologic fiind adesea întâlnit la mulți coloniști. Reacția vestică la evenimentele de pe 11 septembrie a fost să adopte narativa israeliană despre iraționala ură arabă față de progres și libertate, ostilitatea lor nativă față de valorile „iudeo-creștine.” Mai mult, Israelul a ajuns să joace un rol important ca sursă privilegiată de expertiză și echipament în „războiul împotriva terorii” dus de națiunile vestice, în timp ce erau aclamate de dreapta evanghelică ce privește acest război ca pe un vestitor al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Cu toate acestea, sprijinul vestic este fragil, deoarece suferă de deficit democratic. Opinia publică în țările ale căror guverne sprijină cu entuziasm Israelul îl consideră un pericol major în calea păcii mondiale. În timp ce în cercurile de afaceri se exprimă admirația pentru Israel, uniuni și alte asociații îl condamnă ca practicant al apartheidului și organizează campanii pentru boicotarea și sancționarea acestuia. Israelul și-a consolidat poziția de model pentru aripa de dreapta.

Este antisemitic să respingi sionismul și să critici Israelul?

Încă din 1948, când sioniștii și-au declarat independența în mod unilateral, împotriva voinței majorității populației Palestinei -- creștini, musulmani și deloc puțini evrei -- liderii israelieni au început să își facă griji cu privire la asigurarea unei majorități etnice evreiești. Au folosit o varietatea de metode pentru a încuraja emigrarea cetățenilor evrei din țările lor de origine. Din moment ce majoritatea celor ce s-au mutat în Israel au făcut-o mai degrabă din cauza amenințării antisemitismului -- real sau fals, decât din motive ideologice, antisemitismul a servit mereu interesele Israelului.

Astăzi, antisemitismul este în principal efectul secundar al conflictului din Orientul Mijlociu. Lumea asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de bombardament, cu soldații înarmați până în dinți și cu settlerii sioniști ce împânzesc ecranele TV. Totuși, autoritățile israeliene nu sunt preocupate de faptul că politicile lor față de palestinieni nasc antisemitism peste tot în lume. Dimpotrivă, ascensiunea antisemitismului le susține lor ipoteza că un evreu se poate simți în siguranță numai în Israel, deci există motive pentru a spori emigrarea.

În același timp, „vasalii Israelului” (un termen născocit de fostul ambasador israelian în Franța, Elie Barnavi, pentru așa-ziși lideri evrei) nu doar că își proclamă loialitatea față de Israel, dar și afișează cu aroganță drapelul israelian la intrarea în instituțiile evreiești, inclusiv la spitale și aziluri de bătrâni. O astfel de egalizare între Israel și cetățenii evrei ai altor țări provoacă antisemitism și naște ostilitate. Sloganul sionist standard -- al unui stat îndepărtat și combativ pe care majoritatea evreilor nici nu îl controlează, nici nu îl ocupă -- că Israel este „statul poporului evreu” îi implică pe evreii din lume în ceea ce este și face Israelul. A numi Israelul statul evreiesc instigă la antisemitism și cultivă violența anti-evreiască.

Folosirea acuzațiilor de antisemitism pentru a reduce la tăcere chiar și pe cea mai moderată critică adusă Israelului, nu face decât să amplifice sentimentul anti-evreiesc. Din contră, evreii care vorbesc împotriva acțiunilor israeliene -- cum este organizația Jewish Voice for Peace, de exemplu -- slăbesc credințele fundamental antisemitice. Acești evrei întruchipează reala diversitate a vieții evreiești -- „doi evrei, trei opinii” -- care demontează tropii antisemitici ai unei conspirații evreiești pe scară mondială. Dar nu numai evreii trebuie să aibă „voie” să discute despre sionism și Israel.

A băga Israelul, evreii și istoria lor în aceeași oală servește la a ameți și sufoca discuția rațională. De aceea este atât de important să facem diferența între următoarele concepte: între sionism și iudaism; între Israel ca stat, ca țară, ca teritoriu și Pământul Sfânt; între evrei (israelieni și de alte naționalități) și israelieni (evrei și ne-evrei); sioniști (evrei și creștini) și anti-sioniști (evrei și creștini). Israelul ar trebui tratat ca orice țară independentă: conform meritelor și defectelor, fără referiri la Holocaust sau la pogromurile din Odessa. Pentru a evita tonurile antisemitice din discuțiile despre Israel, este important să ne amintim că sionismul a fost o revoltă îndrăzneață față de continuitatea evreiască și este important să separăm evreii și iudaismul de statul Israel și de acțiunile sale.

Unul dintre experții israelieni în sionism, Boaz Evron, aduce un strop de raționalitate în această problemă atât de încărcată din punct de vedere emoțional:

„Statul Israel și toate statele lumii apar și dispar. Statul Israel, va dispărea într-o sută, în două sute, în trei sute, în cinci sute de ani. Dar cred că poporul evreu va continua să existe atâta timp cât există religia evreiască, poate pentru încă niște mii de ani. Existența acestui stat nu are importanță pentru existența poporului evreu...Evreii din întreaga lume pot trăi chiar foarte bine fără el.”

Autorul este profesor de istorie la Universitatea Montreal.

http://www.informationclearinghouse.info/article23617.htm