Cu fața spre Ierusalim

de Olimpia Olari


To Jerusalem

”O fair of view! World's joy! Great monarch's home!
For you, from earth's far end, my spirit yearns.
Compassion stirs in me when my mind turns
To your lost cloister and its splendor's doom.
Would that on an eagle's wings I flew
To mix the water of my tears with your parched clay!
Always I think of you -- and though your king's away,
And snakes and scorpions scuttle where once grew
Your balm of Gilead, your stones and earth
Would taste when kissed like honey in my mouth.”

Yehuda HaLevi, un evreu născut în Spania, unde a și trăit mare parte din viață (avea să moară la puțin timp după ce a ajuns pe Pământul Sfânt -- visul vieții sale) a fost și nu a fost ceea ce s-ar numi sionist. Nu are nici cea mai mică legătură cu ce înseamnă sionismul astăzi. Versurile acestea pe care le scria el în secolul al 12-lea, cu mult înainte de existența sionismului ca ideologie politică, au atâta sensibilitate și frumusețe în ele, atât suflet, atâta dragoste, atât de mult dor, dor dureros, dor ce sapă adânc în oase și taie în carne vie, tânjire sfâșietoare împletită cu iubirea pentru pământul ăla, pentru pietrele alea, pentru praful ăla, încât versurile par țesute din însăși lacrimile poetului.

A fi sionist în vremurile acelea nu avea legătură cu ambiții de cuceritor războinic, nu avea legătură cu emigrarea în masă (HaLevi -- și mulți ca el -- era un evreu credincios, pentru care adunarea laolaltă a poporului evreu din toate colțurile lumii făcea parte din viziunea evreiască tradițională a venirii lui Mesia și odată cu el a transformării întregii lumi într-o realitate până atunci doar subiect al speranțelor și rugăciunilor, o realitate de o frumusețe divină, o lume a corectitudinii, a dreptății, a spiritualității, o lume în care toți oamenii vor fi recunoscut Numele Domnului și vor fi spus „El este Cel ce este și în afara Lui nu avem alt Dumnezeu”) ci avea legătură strictă cu practicarea religiei -- ca element central al vieții evreului de odinioară -- în locul, pe pământul de unde s-au născut și întrepătruns toate speranțele și năzuințele poporului evreu. Un popor unit nu de un pământ natal, nu de o limbă comună, nu de o cultură comună, ci un popor a cărui patrie a fost mereu și mereu va fi Tora.

A fi sionist deci, însemna a-ți dori să te stabilești în Palestina sau pe Pământul Sfânt sau Eretz Yisrael, cum vreți să-i ziceți, că e unul și același lucru, pentru a-ți putea trăi viața conform rigorilor iudaismului, conform poruncilor (dintre care unele nu puteau fi realizate decât acolo), repet, ca individ, nu ca parte dintr-un proiect colectiv de emigrare, lucru interzis de Tora, și nu dezrădăcinând populația nativă a locului. În astfel de aspirații pot să mă regăsesc. Cu astfel de aspirații pot să-mi împletesc visele, în ritmul unei asemenea inimi poate să bată și inima mea.

"Binecuvântat ești Tu, Doamne, Ziditorul Ierusalimului." Barukh atah Hashem bonei Yerushalayim. Este un vers ce apare des în liturghia iudaică. Ierusalimul e orașul lui Dumnezeu. Mai înainte de a fi al oamenilor, este al Celui ce a fost, Cel ce este și Cel ce va fi mereu și după ce ultimul om va pieri. A te raporta la Orașul Sfânt al Domnului ca la o proprietate ce-ți aparține, ca la o palmă de pământ din curtea maică-tii, mi se pare vulgar. Ierusalimul aparține umanității, tuturor celor ce cred în sfințenia sa și i-o respectă. Dacă suntem atât de incapabili a trăi cu toții, evrei, musulmani, creștini, într-un loc ce aparține tuturor, în pace și condiții de egalitate pentru toată lumea, cred că soluția este ca Ierusalimul să aibă statut special, neaparținând nici Israelului, nici Palestinei, țară care oricum preferă unii sau alții să-i spună, cred că este făcută pentru a trăi ca un întreg, neîmpărțită nici de ziduri, nici de ură, nici de sânge, nici de mână umană, guvernat internațional, sub autoritatea organelor și legii internaționale care să vegheze la respectarea drepturilor tuturor oamenilor.

Fiecare pas cu care am călcat în orașul ăsta, în orice parte a lui, printre evrei sau printre musulmanii și creștinii palestinieni, a fost făcut cu dragoste și venerație. Am pășit aproape cu teamă, nu de vreun pericol ce mă păștea, ci cu teama aia stănesciană, "Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin de teamă să nu-mi strivești sărutul?". Aș fi vrut să plutesc, ca să nu-i strivesc pământul, pietrele, misterul, să nu-l ating cu nevrednicele mele tălpi.

Ierusalimul ocupă o parte centrală în rugăciunile zilnice ale fiecărui evreu religios. Sigur, Ierusalimul este mai mult decât un loc fizic, așa cum Pământul Sfânt e mai mult decât un loc fizic. Eu știu că oriunde m-aș afla, Ierusalimul trăiește în mine și eu trăiesc în el. Dar contează cum tratăm și reprezentarea fizică, terestră, a unuia dintre cele mai frumoase idealuri. Se spune că despre Dumnezeu nu ar trebui să vorbim cu alte cuvinte decât cele folosite în textele sacre, așa că mă întorc la ele când vorbesc de acest ideal. "Barcheinu Avinu, kulanu k'echad b'or paneikha, ki v'or paneikha natata lanu Hashem Eloheinu Torat chaim v'ahavat chesed, utz'dakah, uv'rachah, v'rachamim, v'chaim, v'shalom." ...căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat Tu, Hashem, Dumnezeul nostru, Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.

Când mă rog pentru pacea și prezența divină în Ierusalim și în Sion, "V'lirushalayim ir'kha b'rachamim tashuv", "V'techezenah eineinu b'shuv'kha l'Tzion b'rachamim...", mă gândesc că Ierusalimul nu poate fi reconstruit decât așa, potrivit acestui ideal, pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu prezența Sa, Sh'chinah, în Ierusalim și pe întreg Pământul Sfânt.