Majoritatea Zionistă?

„Sănătatea mintală nu este o statistică -- a te afla în minoritate, chiar și într-o minoritate de un singur om, nu te face nebun.”

Winston Smith, 1984 (George Orwell)

Trăim așa cum o facem mulți dintre noi, în democrație, am fost îndoctrinați cu importanța conceptului „majoritatea dictează.” Atât de înrădăcinată este această idee încât poate lua proporții mitice, un fel de stâlp de susținere al statusului universului. Justețea democrației și eficacitatea politicilor dictate de majoritate sunt lucruri ce par mai presus de orice critică. Și, în mare, funcționează. Problemele apar însă, atunci când aceste principii migrează în alte regiuni ale gândirii. O opinie minoritară poate deveni dintr-odată subversivă sau chiar trădare. „Crima de gândire” orwelliană în acțiune.

După trauma colectivă a Holocaustului, Zionismul a devenit opinia standard. Popularitatea sa naște o întrebare valabilă: „Dacă atât de mulți evrei sunt dedicați Zionismului, nu este acest lucru o dovadă în sine a legitimității sale? Se pot înșela atât de mulți oameni?”

Zionismul, călcând pe urmele mișcărilor secularizante anterioare, a găsit teren fertil în rândul multor evrei europeni oprimați de ani de eforturi de secularizare adesea patronate de guvern. Iluminismul european și omologul său evreiesc, forțând un proces de modernizare care a variat de la regiune la regiune, a dezbrăcat mulți evrei și ne-evrei de concepțiile și identitățile lor tradiționale, adesea fondate pe o bază religioasă. Noua piață a ideilor a dus la o explozie a mișcărilor, unele frizând genialitatea, altele nebunia. Cum „secularismul” a devenit un model, masele au bâjbâit după ceva, orice care să umple golul lăsat de retrogradarea religiei. Tragic, mulți evrei au simțit că este momentul propice să se elibereze de Torah. Peste o sută de ani de o astfel de revoluție au precedat Zionismul. Când în sfârșit și-a făcut debutul, călca pe un sol european ce mustea de ceva nou și posibil mai perfid decât predecesorii săi. Naționalismul.

Naționalismul, departe de a avea o natură primordială, cum susțineau Johann Gottlieb Fichte și Johann Gottfried Herder, nu a înregistrat succes până prin anii 1880 (Hobsbawm). De fapt, Dicționarul Academiei Regale Spaniole nu a folosit termenul de „națiune” sau „stat” în manieră modernă până în 1884. Era o mișcare care a obligat noile naționalități formate să constituie, așa cum se exprima istoricul Benedict Anderson, „comunități imaginate.”

Totuși, mulți evrei, luați de valul spiritului vremii, au fost sensibili la chemarea Zionismului pentru o reîntoarcere și luptă pentru „vaterland”, mesajul naționalismului evreiesc. Acest mesaj avea o potență de două ori mai mare pentru mulți evrei ruși asimilați care, fiind martorii imploziei viselor lor de a se amesteca în mod lin în societatea rusă mainstream în ajunul progromului de la Chișinău și altele, căutau o nouă cause célèbre. Zionismul era perfect (în acel sens). O identitate evreiască înlocuitoare, una lipsită de un Creator, lipsită de puseele de vină pentru abandonarea tradiției strămoșilor lor adesea resimțită de alte mișcări evreiești seculare. Li se oferea ocazia de a fi evrei „mai buni”, evrei „naționali”, un popor în sensul romantismului german. Așa cum a spus istoricul social Ernest Renan:

„A înțelege istoria greșit face parte din a fi o națiune (modernă.”

Zionismul s-a specializat în asta. Primii ani ai Zionismului au fost departe de a fi spectaculoși, mișcarea fiind privită ca o fantezie nebunească în cel mai bun caz și uluitor de vicioasă în cel mai rău caz. Totuși, după ani în care s-au luptat pentru suveranitate de stat, Ben-Gurion și alții au fost martorii unui avânt al propagandei după Holocaust. Iată se oferea dovada incontestabilă că numai o patrie ar putea preveni anihilarea evreilor. Începând cu acel moment, guvernul israelian a folosit genocidul pentru a-și justifica orice acțiune. Publicul israelian este îmbuibat cu o dietă a fricii și militarismului, amintindu-i-se zilnic de masacrul care chipurile l-ar aștepta la porțile „Fortăreței Israel.” Dacă Israelul ar fi încetat să existe ca democrație evreiască, spune logica în continuare, acest lucru ar fi reprezentat sfârșitul poporului evreu. Apologetul Israelului Frederick Krantz, scriind în The Guardian, a dat glas acestui sentiment, afirmând că: „În spatele soluției unui stat unic pândește ceva cu adevărat monstruos. Dacă Israelul ca stat evreiesc este nucleul poporului evreu, legatarul Holocaustului, atunci ne confruntăm aici nu doar cu lichidarea unui stat, ci și cu distrugerea unui popor.”

Lăsând la o parte prevestirea apocaliptică, domnul Krantz este un exemplu clasic al mentalității de tip „zid de fier” pe care expus-o Vladimir Jabotinsky. Numai printr-o sprijinire consistentă a visului Zionist, ne putem salva. Orice altceva este echivalent cu extincția.

Toate acestea și nu numai au conlucrat pentru a crea o teologie civilă de înlocuire pulsând cu frica unor masacre invizibile. Israelienii au fost condiționați să creadă că orice minut al lor ar putea fi ultimul. Un om care se imaginează încolțit adesea va recurge la violență. Cetățenii israelieni se privesc pe ei înșiși ca pe niște cetățeni ai unei națiuni aflate în linie de bătaie, învăluită într-un foc mistuitor.

Cea mai tristă parte este că guvernul lor i-a privat de sensul existențial și a aprins chibritul.

Deși o minoritate, există sute de mii de evrei anti-Zioniști. Zionismul se poate să fie opinia majoritară în rândul evreilor de peste tot, lucru care este discutabil, dar ce fel de majoritate este? Una care mereu trebuie să caute război, fizic și ideologic, pentru a ascunde cât de este de găunoasă și neconvingătoare. Complet lipsită de conținut.


http://www.truetorahjews.org/zionist-majority