Israelul se află în negare națională în legătură cu oprimarea palestinienilor

de Eva Illouz

De pe lunga și fascinanta listă de grozăvii ce se pot abate asupra spiritului uman (cum ar fi anxietatea debilitantă și depresia, dependența, sadismul), cea mai uluitoare este cea care pare cea mai inofensivă: negarea.

Negarea este capacitatea minții de a bloca, uita, înlătura și minimaliza informația ce îi este inconfortabilă sau dureroasă sinelui. Psihoanaliza a fost prima care a acordat atenție sistematică negării și a privit-o ca pe o strategie fundamentală de a face față lumii atunci când aceasta amenință sinele. Sigmund Freud a numit-o „mecanism de apărare”: o amintire care, de exemplu, subminează dragostea pentru un părinte va fi adesea ștearsă din inconștientul nostru. Așadar, psihoanaliza privește negarea cu un soi de bunăvoință intelectuală: dacă este involuntară și inconștientă și dacă este o formă de auto-apărare, atunci nu este blamabilă din punct de vedere moral.

Dar negarea nu este doar mecanismul inconștient și inofensiv de auto-apărare împotriva amenințărilor la adresa sinelui. Negarea este și strategia semi-conștientă, semi-deliberată de a ignora ceea ce nu dorim să vedem despre noi și despre lume. Este o relație pe care o avem cu noi înșine, în care ascundem informații prin strategii care sunt în același timp deliberate și inconștiente. În acest sens, negarea este e acțiune morală.

Luați exemplul omului care fumează și știe că „fumatul ucide” deoarece citește asta în fiecare zi pe pachetul de țigări pe care îl cumpără. Acest om nu are vreo dorință de a muri. De fapt duce o viață bună pe care o prețuiește. Îi plac țigările pentru că îi place viața. El știe că țigările ucid și totuși nu știe. În fiecare zi reînnoiește cu sine un pact al ignoranței și persistă în a ignora, a da la o parte ceea ce știe. Cum o face? Spunându-și diverse povești: că se va lăsa în curând; că țigările ucid numai o parte din oameni și pe alții nu; că fumează mai puține țigări și de mai puțin timp ca prietenii săi; că mereu a fost norocos; că face sport și mănâncă sănătos; că are un genetic bun. Dacă am putea să auzim vocile mute ale oamenilor care trăiesc în negarea adevărurilor inconfortabile, am auzi în permanență un zumzet al poveștilor spuse către sine.  Astfel că negarea nu este o lipsă a cunoașterii, ci o formă complexă de cunoaștere. Această complexă formă de cunoaștere ia trei înfățișări.

Prima este cea pe care a discutat-o psihanaliza: o ștergere a amintirilor: „nu s-a întâmplat niciodată” este propoziția formulată de această (ne)-cunoaștere. Este un gol acolo unde ar fi trebuit să fie un cuvânt.

A doua înfățișare luată de negare-ca-și-cunoaștere ignoră consecințele acțiunilor, pentru noi și pentru ceilalți. Ia forma de tipul „X este adevărat, dar nu mi se va întâmpla mie.” De exemplu, bărbatul care ignoră faptul că fumatul poate afecta sănătatea sa și pe cea a copiilor săi. Această negare ignoră viitorul.

Și apoi mai există o a treia formă de negare care implică o privire și o conștientizare foarte particulară a prezentului, care vede ceva și totuși nu reușește să îi înregistreze sensul și semnificația, nu reușește să îi înregistreze numele real, îl minimalizează și spune sinelui „Nu am văzut nimic; nu știu nimic.” A vedea fără a înregistra sau a numi ceea ce se vede este strategia ochilor care văd răul fără a-l vedea. Acesta este exemplul femeii care este martora zilnică a abuzului sexual la care o supune soțul său pe fiica lor și totuși se uită în altă parte, își astupă urechile, continuă să-și servească soțul în același fel, cu mâncare, curățenie și sex. Această femeie nu este martoră la abuz în același mod în care cineva este martor la crimă; ea este martora crimei dar participă la ea deoarece o împinge în afara conștiinței, se învață să devină oarbă la crimă, la suferința copilului, la criminalitatea soțului și la propriul său eșec ca ființă umană. În același fel, miriade de țărani polonezi și ucraineni care au trăit în apropierea lagărelor de concentrare și-au antrenat ochii și mințile să nu vadă nimic, să nu miroasă nimic, să nu audă nimic.

Negarea este așadar nu doar despre a da la o parte o anumită amintire traumatică ; este și o alegere de a ignora în mod activ adevărul din fața ochilor noștri. Negarea este arta de a denatura realitatea, de a transforma adevărurile dure în imagini vagi, cețoase. La fel ca în mitologia voodoo, în care un zombi este în același timp și viu și mort, negarea este o formă zombi de cunoaștere, vie și moartă, ceva ce știm și nu știm.

Negarea nu aparține doar indivizilor. Se poate găsi, și adesea se și întâmplă, la grupuri ca familiile și națiunile. Multe familii pot construi loialitate mutuală numai negându-și propria patologie și violență emoțională. În mod similar și tipic, națiunile își construiesc trecuturi glorioase și identități impecabile prin negarea violenței pe care au comis-o. Folosind cuvintele lui Nietzsche, putem spune că politica este arta de a determina „granița dincolo de care trecutul trebuie uitat dacă nu vrei să îți îngroape prezentul.” Ce trebuie amintit și ce trebuie uitat este crucial pentru politica modernă. Nu din întâmplare este Winston Smith, eroul din „1984” al lui George Orwell responsabil cu rescrierea istoriei și a articolelor de ziar: credința într-un regim al puterii depinde de credința în trecutul său. O asemenea credință poate fi menținută numai dacă trecutul colectiv este crezut. Putem spune că se poate evalua cât sunt de deschise, corecte și morale țările și națiunile în funcție de gradul în care, precum și prin modurile prin care, își neagă sau recunosc fărădelegile trecutului.

Unele națiuni practică negarea ca politică sistematică, dar adesea nu ne gândim la ele ca la niște societăți deschise. Totuși nu cred că există un alt mod de a caracteriza politica Israelului față de teritoriile ocupate. Pretenția halucinantă, șocantă că statul Israel poate anexa aceste teritorii în liniște, controla viețile a 2,6 milioane de palestinieni și totuși rămâne evreiesc și democratic este negare la o scară supranaturală -- negarea transformată într-o strategie politică generală (palestinienii și arabii israelieni împreună ar reprezenta 4,3 milioane din populația totală a Israelului, lucru care l-ar împinge pe Israelul evreiesc să exercite un control inuman și nesustenabil asupra altor ființe umane).Originalitatea politicilor dreptei mesianice, care se află la putere de mai bine de un deceniu, poate fi definită ca fiind o politică a negării și politică drept negare la o scară rar văzută în lumea democratică. Totuși, contrar percepțiilor comune, eu sugerez că negarea ce caracterizează politica din teritorii ar putea deveni o tactică deoarece politica și tactica din interiorul Liniei Verzi este deja una a negării, poate încă de la conceperea Zionismului.

1: Negarea ca gol de memorie -- nu s-a întâmplat niciodată

Cum poate un stat să nege cu atâta încăpățânare pretenția strigător de justă a palestinienilor la independență? A fost ușor de ignorat deoarece Israelul a negat în mod constant că au existat oameni pe pământul ăsta, darămite că au fost expulzați. Sloganul Zionismului -- „Un pământ fără popor pentru un popor fără pământ” -- a fost fie o minciună conștientă, cinică, fie o negare a faptului că victimele abjectului antisemitism european ar putea fi și autorii violenței, expulzării, exproprierii. Această negare a fost facilitată în mod considerabil de refuzul inițial al statelor arabe de a împărți Palestina și de a se conforma votului U.N. din 1947 și au făcut ca Zioniștilor să le fie foarte, foarte ușor să își nege acțiunile și să mute povara responsabilității pe umerii națiunilor arabe.

Negarea de tip 1 -- negarea ca suprimare -- ia forma ștergerii, a golului de memorie. Dar suprema ironie a acestui gol este că trebuie produs și reprodus la nesfârșit de către stat.

Luați de exemplu așa-zisa „Lege Nakba” aprobată în 2011. Această lege a hotărât că orice organizație finanțată de guvern poate fi supusă sancțiunilor dacă sprijină un eveniment ce se referă la Ziua Independenței ca la o zi de doliu (Nakba înseamnă „catastrofă” în limba arabă și este termenul palestinian pentru formarea Israelului în 1948). Potrivit Institutului Israelian de Democrație, această lege a avut ca scop specific prevenirea finanțării evenimentelor legate de Ziua Nakba de către organizațiile arabe ce primesc finanțare de la stat. În martie, jurnalistul Kalman Libeskind de la Maariv a condamnat cu vehemență argumentul că Nakba ar trebui să fie predată în sistemul educațional israelian deoarece oferindu-i un loc în clasele școlare israeliene ar echivala cu a susține că existența evreiască pe pământ israelian este furt. Chiar mai rău, a preda istoria Nakbei dimpreună cu narativa Zionistă ar însemna a susține că nu există distincție între bine și rău, adevăr și minciună.

Un alt exemplu: jurnalistul Erel Segal a scris în ziarul religios-Zionist de dreapta, Makor Rishon, în aprilie: „În numele multiculturalismului și al tentativei de a submina statul evreiesc din interior, oamenii vor să predea aici narativa agresorului. Este o aroganță dublată de un tupeu scandalos.”

Un sondaj de opinie condus de Institutul Israelian de Democrație înainte de Ziua Independenței a revelat că 58% din publicul evreiesc susține Legea Nakba, numai o treime opunându-i-se. Cu alte cuvinte, ceea ce este unic în cazul Israelului este că nu doar neagă violența colonizării inițiale a pământului, dar îi privește pe nativi -- cei care au locuit pe pământ -- ca pe agresori. Această inversare a victimei și a atacatorului este un exemplu clar, clasic de negare, care în același timp șterge fărădelegile cuiva și le proiectează de cealaltă parte.

Ștergând începutul său violent, în particular exproprierea pământurilor arabe și crearea refugiaților palestinieni, probabil că Israelul nu a fost mai rău ca alte popoare. Dar diferența dintre Israel și alte națiuni este că, în timp ce majoritatea națiunilor vestice s-au deschis treptat în legătură cu trecutul lor și au acceptat să expună amintirile contestate sau chiar să adopte în întregime versiunea minorității (evreii în Germania; nativii americani în Statele Unite, indigenii australieni, etc), Israelul s-a dus în direcție opusă și treptat a făcut din ștergerea versiunii arabe a istoriei lor o politică oficială a statului evreiesc, pentru a crește legitimitatea Zionismului. Controlul și ștergerea trecutului a fost cauzată de implicarea tot mai mare a coloniștilor în politica israeliană, unde legitimitatea Israelului și legitimitatea teritoriilor a devenit o cauză unică.

Rezultatul acestei tactici nu este însă lipsit de ironie: negarea persistentă a Nakbei face Zionismul mai nelegitim, nu mai legitim în ochii minorității sale arabe și în ochii majorității lumii civilizate. A recunoaște oficial că unii arabi au fost alungați de pe pământurile lor și permițându-i unui grup minoritar să își exprime propria experiență istorică ar întări, nu ar slăbi autoritatea politică și morală a Zionismului (acest autor crede că marea catastrofă ce a căzut pe capul nativilor arabi ai acestui pământ nu subminează legitimitatea naționalismului evreiesc timpuriu).

Pentru a-mi ilustra argumentul mai departe: atât Germania cât și Turcia au comis genocid atroce și totuși, ceea ce i-a permis Germaniei să devină un lider moral al lumii este faptul că și-a recunoscut crimele. Turcia nu va atinge niciodată acest statut moral, dar nu pentru că a comis crime mai teribile, ci pentru că nu și-a recunoscut trecutul.

Comentând pe marginea șocantului comportament recent al țărilor est-europene față de criza umanitară a refugiaților la poarta Europei, istoricul și sociologul universității Princeton, Jan T. Gross a remarcat, „Europa de Est, prin contrast cu Germania, încă nu și-a acceptat comportamentul criminal. Numai atunci când o va face, popoarele sale își vor recunoaște obligația de a-i salva pe cei ce fug din cauza răului.” Deschiderea memoriei colective a unui popor față de narativele contestate mai degrabă crește, nu descrește statutul moral al statului. Comentând o poezie a lui Dan Pagis, un supraviețuitor al lagărului de concentrare, criticul literar James Wood a spus-o bine: mai rea decât suferința în sine, „este a-ți avea suferința ștearsă.”

2: Negarea ca deturnare a viitorului

A doua formă de negare nu este una care șterge trecutul, ci una care deturnează viitorul de dragul păstrării confortului și ideologiei anumitor grupuri din societatea israeliană.

Strategiile de a ignora consecințele acțiunilor cuiva asupra viitorului sunt precum cele ale fumătorului care persistă în a nu recunoaște că obiceiul său are un efect negativ asupra sănătății copiilor săi. Politicile mesianice din teritorii au un efect negativ uriaș asupra viitorului întregului Israel, miza ridicându-se până la însuși colapsul întregului proiect Zionist în decurs de câteva decenii, nu multe.

Într-un articol publicat de The Marker în iunie, articol ce avea ca subiect boicotarea economică a Israelului, se susținea că boicotul exista deja de multă vreme și opera pe multe nivele, departe de lumina reflectoarelor. Se extinde și se extinde, și dacă se păstrează același nivel al expansiunii, va afecta serios economia israeliană.

Un raport intern al economistului-șef al ministerului de finanțe afirma acum doi ani că în cazul extrem al unei interdicții impuse de Uniunea Europeană Israelului, care ar include o vătămare de 100% a exporturilor israeliene în Europa, pierderea anuală pentru exporturile israeliene ar fi de 88 de miliarde de dolari, PIB-ul ar scădea cu 40 de miliarde, 36.500 de locuri de muncă s-ar pierde și investițiile s-ar reduce cu 10,9 miliarde.

Aceste consecințe economice teribile ar reprezenta doar începutul: în curând, Israelul s-ar transforma într-un „rogue-state” (un stat criminal, are acţionează subversiv încălcând sistematic dreptul internaţional, normele diplomatice şi/sau drepturile omului) ce treptat se va dezvolta precum o fortăreață militară izolată, trăind din vânzarea de armament și echipamente de securitate restului lumii; intern, ar fi caracterizat de sărăcie excesivă, inegalități, fanatism religios și lipsă de educație.

În septembrie anul trecut, editorul Haaretz Aluf Benn a scris un articol ce înfățișa la ce ar trebui să se aștepte Israelul. Nucleul secular al societății israeliene se micșorează, cu grupurile minoritate -- ultra-ortodocșii, Zioniștii religioși și arabii -- extinzându-se în jurul lui, slăbind clasele seculare. Confirmând cifrele institutului israelian de statistică, tendințele sunt clare: cu o generație în urmă, 60% dintre copiii israelieni au învățat în școli de stat seculare. Cu doi ani în urmă, numai 41,4% dintre școlarii de clasa întâi au fost înscriși în aceleași școli. Datele estimează că, până în 2019, numai 37,2% dintre școlarii de clasa întâi vor fi înscriși la școlile de stat seculare. Politici deliberate ale statului au declanșat această revoluție demografică de la Ben-Gurion încoace. Israelul este deja puternic împărțit între grupuri tribale ostile și scindarea va continua cu și mai mare intensitate; deoarece devine un stat religios, nu ne putem aștepta decât ca nucleul său juridic, moral și cultural să fie în mare parte inspirat și modelat de halakha (legea religioasă evreiască) și vom vedea o mare proporție a populației sale suferind de sub-educație și șomaj cronic. O asemenea politică demografică a caracterizat diverse guverne și s-a bazat pe negarea faptului că acest model social este nesustenabil.

Economiștii au un mod deosebit de precis de a descrie mecanismul implicat în asemenea deturnări ale viitorului: optimismul părtinitor -- definit ca o eroare cognitivă în analizarea acțiunilor cuiva, care tinde să subevalueze riscurile deciziilor pe care le ia acel cineva precum și probabilitatea pierderilor sau daunelor cauzate de aceste decizii. Cu alte cuvinte, părtinirea optimistă este eroarea care îl face pe cartoforul ce înregistrează câteva victorii la începutul serii să dezvolte credința că va continua să câștige până în zori.

Coloniștii și tabăra religios-Zionistă au multe motive bune pentru a împărtăși prejudecata optimistă a cartoforului cu privire la viitorul Israelului. Ei sunt convinși că Dumnezeu însuși a scris istoria Israelului din ultimii 70 de ani și că această istorie a fost scrisă doar pentru ei (nașterea Israelului în condiții extrem de precare; Războiul de Șase Zile ca miracol divin; asasinarea lui Ițac Rabin ca un accident istoric nefericit dar pozitiv; prăbușirea stângii israeliene o dovadă a slăbiciunii sale morale, etc).

Optimismul părtinitor este în mod deosebit predispus a fi iluzoriu în rândul coloniștilor, din moment ce în teologia evreiască evreii sunt singurul popor pe care Dumnezeu îl are în vedere pentru planurile sale mărețe. Naționalismul israelian a fost interpretat în acest context teologic: ca manifestare a unei relații intime, privilegiate și exclusive dintre evrei și Dumnezeu. Negarea viitorului de către coloniști are motive teologice, dar același accent religios a fost prezent în Zionismul secular și a penetrat cu ușurință Linia Verde.

Un studiu OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) din 2015 care a comparat prosperitatea în 36 de țări a clasat Israelul pe ultimul loc la aproape toate criteriile obiective ale prosperității: siguranță personală, echilibru muncă-viață, implicare civică și guvernământ, calitatea mediului, locuințe, etc. Și totuși, Israelul a ocupat locul al cincilea când a venit vorba de prosperitate subiectivă -- cu siguranță o dovadă a temperamentului vesel al israelienilor cât și a inabilității lor de a înțelege slaba calitate a instituțiilor lor, un simptom al optimismului părtinitor ce face această țară fermecătoare pentru unii, insuportabilă pentru alții.

Optimismul părtinitor al unei națiuni sigure că Dumnezeu (sau istoria) va fi mereu de partea sa seamănă cu cel al fumătorului înrăit care consideră sănătatea de zi cu zi o dovadă tangibilă și irefutabilă a faptului că Dumnezeu i-a scris personal o asigurare pentru eternitate. Dar, așa cum știm toții, faptul că un fumător este sănătos în prezent nu înseamnă că nu poate face cancer în viitor.

3: Negarea de tip a vedea, dar a nu vedea

O mare proporție a populației israeliene este tot mai amorțită și indiferentă față de dezastrul umanitar ce năpăstuiește palestinienii. Acești israelieni se află în aceeași poziție ca femeia care își vede soțul abuzând sexual fiica și totuși nu înregistrează faptul. Suntem martorii unui număr uriaș de demolări ale caselor, ucideri ale copiilor, exproprieri ale pământului, detenții administrative, tortură, violări ale drepturilor internaționale, furturi zilnice, vandalism, atacuri ale coloniștilor împotriva palestinienilor, cu negarea deliberată a armatei care adesea stă pe margine și nu face nimic. Ceea ce ne încețoșează privirea este faptul că anarhia și ticăloșiile ce au loc în teritoriile ocupate este protejată de armata însăși -- cea mai morală armată din lume.

Motivul pentru care guvernul coloniștilor a subminat autoritatea morală și munca unor organizații pentru drepturile omului precum Yesh Din, B’Tselem sau Comitetul Public împotriva Torturii este acela că organizațiile acestea ne forțează să ne uităm acolo unde privirea noastră evită. Ne forțează să spunem acțiunilor Israelului pe nume. Se opun negării. Sunt ochii care văd. De exemplu, un raport al Yesh Don s-a adresat practicii soldaților israelieni de a sta cu mâinile în sân în fața crimelor comise de civilii israelieni împotriva palestinienilor și a proprietăților acestora din teritorii. Termenul se referă la incidentele în care soldații IDF sunt martorii atacurilor asupra palestinienilor sau a proprietăților lor și nu fac nimic pentru a le preveni sau opri sau pentru a-i reține imediat și a-i aresta pe făptași. O asemenea protecție pasivă a violenței și violare a legii și a drepturilor omului este la fel ca privirea pasivă a mamei care se uită cum soțul le abuzează fiica și nu face nimic, o negare a crimei și în ultimă instanță o negare a propriei sale umanități.

Din primele zile ale ocupației, „ethosul militar” al IDF-ului și-a ocolit responsabilitatea, definită de Curtea Supremă ca una dintre obligațiile majore, fundamentale ale unui comandant militar într-un teritoriu ocupat. Refuzul armatei de a-și respecta obligațiile permite răspândirea acestei practici a statului cu mâinile în sân și exprimă încă un aspect al tacticii negării activității ilegale a civililor israelieni.

Practica soldaților de a sta cu mâinile în sân a fost documentată vreme de decenii atât de agenții guvernamentale cât și organizații pentru drepturile omului. Și totuși armata israeliană continuă să vadă fără să vadă, să își aibă conștiința amorțită de sloganuri pufoase despre „apărarea militară” și „securitatea militară”.

Și aici, negarea anarhiei din teritorii de către stat poate avea loc numai din cauza proceselor din interiorului Israelului Liniei Verzi. După cum s-a spus adesea, Israelul nu este un stat cu o armată ci o armată cu un stat. Bugetul de stat pentru 2015 stipulează că ministerul apărării primește 57 de miliarde șecheli ($14,7 miliarde). Asta este în plus față de încă 7 miliarde de șecheli alocați ministerului pentru 2014. Cheltuielile pentru apărare reprezintă procentul cel mai mare al bugetului de stat, aproximativ 16% din acesta.

Bugetul ministerului apărării diferă față de alte departamente ale guvernului întrucât se bucură de drepturi bugetare speciale, este complet controlat de ministerul apărării, este de obicei secret și modificările cheltuielilor nu necesită aprobarea prealabilă a membrilor Knessetului.

Cu alte cuvinte, ministerul apărării și sistemul de securitate funcționează ca o birocrație independentă de restul țării, o birocrație ce cheltuiește fără să dea atenție altor nevoi colective ca sănătatea, educația sau cultura. „Securitatea militară” a înlocuit politica externă și internă. Viața în interiorul Liniei Verzi a devenit viața unui tranșeu militar: cerem numai să supraviețuim iar nevoile supraviețuirii au deturnat orice considerații politice, privându-i astfel pe israelieni de capacitatea de a vedea și înțelege relele ce sunt comise în numele lor.

Negarea nu este numai un defect al conștiinței, așa cum psihoanaliza sugerează uneori, în mod naiv. Negarea este un pact al ignoranței pe care îl facem cu noi înșine, o alegere de a ști și de a nu ști și astfel este o carență morală tulburătoare. Un cartofor care pariază casa copiilor săi deoarece este ferm convins că va bate cazinoul este mai puțin probabil să fie vindecat de dependența sa decât cartoforul emoționat care rămâne conștient de riscuri. O femeie care își agresează colegul dar se crede drăguță și spirituală este de mai mare râsul decât un bătăuș obișnuit.

Orbirea față de sine este materialul comediilor, dar în politică negarea nu este deloc amuzantă. Adam Smith, unul dintre fondatorii economiei moderne, a spus-o perfect: „Părerea arogantă pe care majoritatea oamenilor o au despre abilitățile lor este un rău străvechi remarcat de filosofii și moraliștii tuturor timpurilor.”

Tragedia acestui defect comic este aceea că devine conștient de sine însuși abia când contemplă dezastrul și distrugerile pe care le-a cauzat.

Negarea pe scară uriașă, așa cum există în Israel, nu doar că încețoșează conștiința și amorțește intuiția morală, dar face posibil și ca Netanyahu să declare că Hitler nu a intenționat niciodată să distrugă evreii și totuși să își păstreze funcția, să nu fie forțat să demisioneze. Putem auzi asta și relua rutina zilnică deoarece Israelul este construit acum în jurul unei minciuni colosale. În cuvintele uimitoare ale lui Václav Havel: ne-am obișnuit să trăim în minciună.


Prof. Eva Illouz este sociolog și autor a nouă cărți.

http://www.haaretz.com/peace/1.685389?v=86A488B46408AD0B53ECD5A019129F00