de Gideon Levy
De fiecare dată când o Biblie evreiască se întâmpla să cadă pe jos, ne repezeam să o ridicăm și să o pupăm. Până de azi, pe rafturile mele se găsesc diverse copii ale Bibliei în diverse stări, după cum mi-au fost dăruite în diverse momente ale vieții mele și de care nu m-am îndurat niciodată să le arunc. La orele de religie și la cursurile de studiu al Talmudului cu domnul Koliker (care mai târziu și-a schimbat numele în Yakir), cu toții purtam kippa, care era obligatorie, iar în timpul lucrărilor de control domnul Koliker stătea în fața clasei cu un ziar care avea o gaură nu tocmai ascunsă prin care trăgea cu ochiul să vadă dacă trișăm.
În școala elementară fiecare zi începea cu o întrunire la care recitam versuri din Torah. Pe multe mi le amintesc pentru că eram adesea convocat să le recit cu voce tare. Nu le înțelegeam mereu foarte bine, dar textele sunau bine atunci în curtea școlii.
În zilele de vineri purtam alb și albastru și avea loc în clasă slujba de inaugurare a Șabatului (Kabbalat Shabbath). În clasa a doua am avut prima noastră ceremonie importantă, „ceremonia Cărții”, unde directorul ne-a oferit prima Biblie.
Nu am învățat nimic despre creștinism. Nimic cu excepția cărții ”The Narrow Path” a lui A.A. Kabak. Nu am auzit niciodată de islam (sau de Nakba). De bar-mitzvah eram chemați să recităm din Torah la sinagogile ortodoxe, era ceva de la sine înțeles. Toate acestea se întâmplau în Tel Aviv în anii 1960, într-o școală publică de renume unde învățau elevi seculari, unii dintre ei, așa ca mine, copiii unor părinți seculari. Când am avut ca temă să desenăm visul lui Iosif despre cele șapte vaci și am plâns toată noaptea din cauză că nu-mi ieșea o vacă, mi-a desenat-o tata fără să aibă habar despre ce este vorba. Tata știa bine latina dar abia dacă putea face diferența între Purim și Paște (evreiesc). Naftali Bennett nu se născuse încă iar cuvântul ebraic hadata (îndoctrinare religioasă) nu era în vogă.
Am crescut într-o atmosferă mult mai religioasă decât realizam, într-o țară mult mai religioasă decât căuta să se prezinte. Chiar și acum, încă este cea mai religioasă țară din lume după Iran și Afganistan. O țară unde până și tinerii „seculari” pupă tocul ușii fără să stea pe gânduri, ușă care e închisă complet de Yom Kippur și parțial de Șabat, o țară unde aproape toți copiii de sex masculin sunt circumciși și majoritatea locuitorilor țin post o dată pe an, unde divorțul este posibil numai prin rabinat este o țară foarte religioasă, chiar și fără vreo hadata.
Protestele părinților seculari față de hadata vine cu vreo câteva generații prea târziu. Sistemul școlar era mult mai religios și coercitiv atunci când eram eu tânăr. În ziua de azi nu trebuie să porți kippa la orele de religie și nu trebuie să reciți versete din Torah în fiecare dimineață. Revoluția pe care ministrul educației și minionii din partidul său încearcă să o instige este mai mult naționalistă decât religioasă și mult mai periculoasă decât a forța copiii să poarte kippa. Când clasa a doua ține sărbători despre construirea Templului, obiectivul este mai mult naționalist decât religios.
Aceasta este țara noastră. Doar a noastră. Vom reconstrui Templul pe ruinele moscheii Al-Aqsa. Acesta este adevăratul mesaj al ceremoniei Templului. Dar naționalismul trezește mult mai puțină opoziție din partea părinților seculari decât îndoctrinarea religioasă, la fel cum coloniștii stârnesc mult mai puțină aversiune decât evreii ultra-ortodocși (haredim). Este o distorsionare nefericită: coloniștii au cauzat Israelului mult mai mult rău decât ultra-ortodocșii și naționalismul este mult mai periculos decât îndoctrinarea religioasă.
În Israel, cele două merg mână în mână. Religiozitatea este folosită în slujba naționalismului. Acest sentiment distructiv de a face parte din Poporul Ales ne este insuflat prin religie, in slujba rasismului. Justificări religioase sunt citate în favoarea proiectului colonist pentru un scop nereligios. „Hebron - a fost mereu, va fi mereu” este colonialism camuflat în religiozitate.
Iar acum părinții sunt supărați din cauza unei cărți care arată o familie cu yarmulke si batic. Nu e o chestiune lipsită de însemnătate; lupta pentru secularismul Israelului este importantă, dar lupta împotriva naționalismului și rasismului accelerat este și mai vitală. Lui Bennett nu îi pasă dacă purtăm sau nu kippa. El vrea să stabilească al doilea regat al apartheidului, iar ăsta e un lucru mult mai periculos.
http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.801014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu