Măcelurile din Gaza au introdus în lumea noastră trei termeni care nu au dreptul să existe: uciderea proporționată, victime colaterale și obiective-țintă.
de Amira Hass
Este proporționat
să bombardezi orașul Kochav Ya’ir, unde locuiesc comandanții armatei și
politicienii, atunci când rezidenții săi dorm sau își mănâncă cina împreună cu
familiile lor? Aceasta este o întrebare îngrozitoare care nu are niciun drept
să fie pusă. Dar Israelul a dat de mult un răspuns afirmativ la întrebarea
generală: Este proporționat să distrugi cartiere și să bombardezi case cu
familii întregi înăuntru – copii, bătrâni, femei și bebeluși?
Da, a spus
Israelul, cu bombardamentele sale asupra Gazei și Libanului. Este proporționat
pentru că în același timp am omorât – sau am intenționat să omorâm – comandanți
militari și activiști și politicieni importanți din organizațiile libaneze și
palestiniene.
Iată ce a scris
procuratura militară despre unul dintre multele atacuri care au ucis civili în
timpul ofensivei din Gaza în vara lui 2014:
„Atacul l-a avut ca
țintă pe...un important comandant, echivalentul unui comandant adjunct de
brigadă, din organizația teroristă Jihadul Islamic...În procesul planificării
atacului s-a estimat că un număr de civili s-ar putea afla în această structură
și că măsura în care aceștia vor avea de suferit nu ar fi fost excesivă,
comparativ cu avantajul militar semnificativ ce se aștepta a fi obținut...În
retrospectivă, ținta atacului a fost serios rănită și [încă doi conducători ai
Jihadului Islamic] au fost uciși, împreună cu patru civili.
Atacul a fost în
concordanță cu principiul proporționalității, deoarece atunci când s-a luat decizia
de a ataca s-a estimat că nu vor exista excesiv de multe victime colaterale și
din punct de vedere al raportului cost-beneficiu ar fi meritat, având în vedere
avantajul militar estimat a fi obținut...Legea nu impunea emiterea unui
avertisment specific înainte de a ataca ocupanții structurii în care se afla
ținta sau ocupanții structurilor adiacente și probabil ar fi anulat scopul
atacului.”
Măcelurile din Gaza
au introdus în lumea noastră trei termeni care nu au niciun drept să existe: uciderea
proporționată, victime colaterale și obiective-țintă. Acești termeni au devenit
axiomatici dincolo de întrebare sau reflecție. Cum ar funcționa aceste axiome
dacă am schița obiectivele-țintă în direcția opusă? Fiecare casă unde există un
soldat israelian sau un rezervist ar fi o țintă legitimă pentru bombardare;
civilii răniți sau uciși ar fi victime colaterale. Fiecare bancă din Israel ar
fi o țintă legitimă deoarece miniștrii și generalii israelieni au conturi
acolo.
Vecinii secției de
poliție de pe strada Dizengoff din Tel Aviv ar trebui să se mute, deoarece
ofițerii de securitate Șin Bet operează acolo în mod regulat și proiectilul și-ar
putea rata ținta și ar putea lovi o școală din apropiere. Bazele militare și
centrele Șin Bet din inima cartierelor civile – Kirya în Tel Aviv, în
cartierele Gilo și Neveh Yaakov din Ierusalim sau sediile Diviziei Binyamin de
lângă colonia Beit El – îi condamnă pe vecini la o moarte proporționată.
Toți pacienții de
la centrul medical Sheba ar trebui să fie evacuați din cauza centrului militar
din Tel Hashomer; toate laboratoarele universitare și companiile high-tech ar
trebui evacuate din cauza legăturilor lor cu industria armamentului, în timp ce
și viețile copiilor angajaților de la firmele Elbit și Rafael s-ar afla în
pericolul de a se număra printre victimele colaterale din cauză că părinții lor
ajută la crearea unor arme pe care nici nu putem să ni le imaginăm.
Sună îngrozitor și
pe bună dreptate. Dar pentru că acest monstruos scenariu în oglindă este
complet imaginar, oroarea pălește imediat. Surprinzător, revizorul de stat a
criticat faptul că nu a fost făcut niciun efort pentru a se găsi o alternativă
diplomatică la război, dar majoritatea israelienilor nu gândesc creativ,
neconvențional, „outside the box”, ci numai în interiorul cutiei, o cutie
sângeroasă. Ei caută modalități de a optimiza „cutia”, nu de a o sparge și a o
înlocui cu o perspectivă nouă.
Războaiele noastre
sunt o prelungire a politicii noastre de a nega drepturile altor oameni. Cei care
și-au bătut joc de diplomația palestiniană care căuta întemeierea unui stat
palestinian lângă Israel s-au ales cu boicoturile. Cei care nu au ascultat
logica generațiilor de rezistență populară palestiniană plătesc cu rachete
Qassam, atacuri din tuneluri și cu teama de atacuri sinucigașe cu bombă. Cei care
au creat închisoarea care este Gaza, s-au ales cu Yahya Sinwar, noul șef Hamas
în enclavă.
Este adevărat,
doctrinele noastre de represiune funcționează – ca o rețetă demonstrată pentru
escaladarea conflictului. Ele stabilesc criteriile pentru ca noi, israelienii,
să fim definiți ca „victime colaterale” în ochii celor umiliți de violența
noastră multifațetată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu