de Samah Jabr
Atrocitățile
copleșitoare și nesfârșite ale guvernului israelian lasă majorității
palestinienilor puțin timp pentru a reflecta asupra aspectului moral al
rezistenței lor. Mare parte din reacțiile noastre la evenimente sunt imediate,
instinctive și emoționale. Cei puțini care încă reușesc să mediteze la
aspectele morale, politice și strategice ale luptei noastre se pot trezi
obstrucționați de contradicții, de lipsa posibilității de alegere și de
vătămarea adusă de război rațiunii și conștiinței.
Atunci, cum poate
fi evaluată rezistența palestiniană în mod corect, dată fiind întreaga istorie
a conflictului israeliano-palestinian? Ocupația israeliană a Palestinei s-a
bazat pe o ideologie a secolului al 19-lea care a negat însăși existența
poporului palestinian și a urmărit o agendă colonială susținând drepturi divine
asupra unui „pământ lipsit de un popor.” Ca răspuns la această agresiune „teo-colonială”,
rezistența palestiniană a adoptat strategia „unui război prelungit al
poporului” pentru a recâștiga recunoașterea ca o națiune deposedată, și nu ca
una „inexistentă.”
Palestinienii nici până
în ziua de astăzi nu au un stat sau forțe armate. Ocupatorii noștri ne supun
interdicțiilor, expulzărilor, demolărilor de case, torturii legalizate și unor
violări ale drepturilor omului ce depășesc orice imaginație. Nu poate fi
trasată o comparație admisibilă între magnitudinea tragerii la răspundere la
care sunt supuși palestinienii pentru acțiunile câtorva indivizi și responsabilitatea
pentru violența intensă și sistematică împotriva întregii populații
palestiniene pe care o practică statul Israel cu impunitate. Mass-media
americană numește lupta noastră pentru libertate „terorism”, distribuind astfel
palestinianul în rolul prototipului internațional al teroristului. Acest lucru
a modelat conștiința publică vestică și a dat naștere la o părtinire
internațională care descrie violența împotriva civililor palestinieni într-un
limbaj neutru, reducând pierderile palestiniene la simple statistici anonime,
în timp ce folosește un limbaj și o imagistică emoțională pentru a descrie
pierderile israeliene.
Distorsionarea rezistenței
palestiniene a umbrit orice dialog rezonabil. Multe dintre eforturile noastre
de a sfida regulile arbitrare ale ocupatorului sunt respinse în mod reflex ca
„terorism” și mereu se așteaptă de la noi să ne cerem scuze și să condamnăm
rezistența palestiniană – în ciuda faptului că nu există un consens privind
definiția terorismului și în ciuda faptului că lupta armată pentru dreptul la
autodeterminare este permisă de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite privind
autoapărarea.
Vestul s-a folosit
mereu de procedee de dislocare ce distorsionează intenționat lupta
anti-colonialistă a palestinienilor, atât prin interpretările orientaliste ale
actelor de rezistență, cât și prin atribuirea, în mod eronat, a statutului de
victimă puterii colonialiste în loc să-l acorde mult mai îndreptățiților
asupriți.
De ce termenul
„terorism” se aplică atât de repede indivizilor sau grupurilor care folosesc
bombe artizanale, dar nu și statelor care folosesc arme nucleare sau alt tip de
armament interzis pe plan internațional pentru a se asigura de supunerea
oprimatului în fața opresorului? Israelul, Statele Unite și Marea Britanie ar
trebui să fie în capul listei cu statele exportatoare de terorism pentru
folosirea atacurilor armate împotriva non-combatanților în Palestina, Irak,
Sudan și alte părți ale lumii. Dar „terorism” este un termen politic folosit de
colonizator pentru a-i discredita pe cei care i se opun – așa cum afrikanerii și
naziștii îi numeau pe luptătorii pentru eliberare negri și respectiv francezi. Expunerea
perpetuă la agresiunea colonialistă este ceea ce a dus la necesitatea unei
rezistențe anti-colonialiste armate.
Mai există un trend
în rândul celor ce se opun rezistenței palestiniene, de a folosi termenul
„jihad” ca sinonim pentru terorism. Făcând asta, ei reduc înțelesul jihadului
la simpla moarte. Jihadul este un concept bogat care include lupta spirituală individuală
cu păcatul, efortul de a face fapte bune, opoziția activă față de nedreptate și
a fi răbdător în vremuri de restriște. Nu este despre violența împotriva creației
lui Dumnezeu, nici despre lipsa fricii de moarte în apărarea drepturilor creației
lui Dumnezeu. Violența, însă, poate fi o metodă omenească rațională de apărare.
Când o femeie reacționează cu violență când este amenințată cu violul, este o
formă de jihad.
Mai mult, jihadul
este o valoare islamică – și nu toți luptătorii palestinieni sunt musulmani. Motivul
pentru care palestinieni tineri, sincer altruiști, se aruncă în aer, este un
secret pe care îl iau cu ei în mormânt. Poate este fructul straniu al
răzbunării care crește în solul fertil al oprimării și al ocupației sau
protestul lor profund împotriva cruzimii; sau o încercare disperată de a obține
egalitatea cu israelienii în moarte, din moment ce în viață este imposibil. Cei
care trăiesc toată viața în condiții inumane sunt, din nefericire, capabili de
acte inumane. Ce le-a rămas miilor de rămași pe drumuri din Rafah cu excepția
rezistenței lor? Nu este vorba de islam, ci de natura umană, care e aceeași,
fie că vorbim de palestinieni religioși, seculari sau agnostici, bărbați și
femei. Cu siguranță că femeile noastre care se aruncă în aer nu mor în speranța
că le așteaptă 70 de virgine în Paradis.
Un alt factor care
influențează rezistența palestiniană este istoria sumbră a negocierilor de pace
și lipsa sprijinului internațional. Discuțiile cu Israelul nu ne-au oferit decât
promisiuni de autonomie asupra sărăcirii noastre, în timp ce voința celui
puternic era impusă și se comiteau ilegalități, ca bază pentru o înțelegere de
durată. Absența cea mai stridentă în acest proces de pace a fost un negociator
al păcii sincer. Națiunile Unite au fost incapabile să ia măsuri pentru a
asigura implementarea drepturilor palestiniene. Lumea nu a oferit nici măcar un
singur remediu pentru rănile numeroase suferite de palestinieni. Washingtonul s-a
folosit în mod repetat de dreptul său de veto în Consiliul de Securitate pentru
a contracara consensul larg ce solicita o prezență internațională în
Cisiordania și Gaza care să monitorizeze situația. Negarea neobosită a
drepturilor palestiniene fără un răspuns internațional veritabil ne-a lăsat
intens de conștienți ca autoapărarea este singura noastră speranță.
Legile internaționale
garantează unui popor ce se luptă cu o ocupație ilegală dreptul de a folosi
„toate mijloacele necesare pe care le are la dispoziție” pentru a pune capăt
ocupației și ocupatul „este îndreptățit să caute și să primească sprijin”
(citez aici din mai multe rezoluții U.N.). Rezistența armată a fost folosită în
revoluția americană, în rezistența afgană împotriva Rusiei (pe care Statele
Unite au susținut-o), rezistența franceză împotriva naziștilor și chiar în lagărele
de concentrare naziste sau, de mai mare notorietate, în ghetoul Varșovia.
Rezistența palestiniană
s-a născut dintr-o situație opresivă similară. Gradele răspunsului violent
variază de la caz la caz – într-adevăr, în multe situații rezistența este în
principal non-violentă. În ciuda tuturor greutăților, oamenii continuă, cu
vigurozitate, să trăiască, să studieze, să se roage și să muncească pământul în
teritoriile ocupate. În câteva cazuri, ei rezistă activ și recurg la violență. Această
rezistență violentă poate fi defensivă (și astfel, în mintea mea, acceptabilă
din punct de vedere moral) cum ar fi rezistența luptătorilor din tabăra de
refugiați Jenin când se apropiau mașinăriile israeliene aducătoare de moarte;
sau poate lua forma unor acte ofensive inacceptabile, cum ar fi bombardarea
civililor israelieni sărbătorind masa de Paști.
În toate cazurile,
însă, indivizii sunt cei care aleg formele de rezistență și alegerile lor nu ar
trebui să caracterizeze întreaga națiune. De asemenea, așa cum am văzut, și
rezistența pașnică și cea violentă sunt întâmpinate cu aceeași violență
deliberată, de o intensitate incomparabil mai mare cu cea palestiniană, aprobată
de stat, de guvernul israelian democratic și de forțele sale. Moartea activistei
pentru pace din Statele Unite, Rachel Corrie, este o dovadă îndestulătoare în
acest sens.
„Unde este un Gandhi
palestinian?” se întreabă unii. Ai noștri Gandhi se află în închisori, în exil
sau în morminte. Nici nu avem o populație de sute de milioane. Suntem 3,3
milioane de indivizi neînarmați, lipsiți de apărare, care se confruntă cu 6
milioane de israelieni, efectiv aproape toți soldați sau rezerviști. Aceasta nu
este o colonizare industrială; israelienii practică epurarea etnică pentru a
păstra pământul numai și numai pentru evrei.
Este ironic că
puțini dintre cei care îndeamnă palestinienii să îl imite pe Gandhi investighează
Zionismul, cauza principală a ocupației israeliene. În 1938, însuși Gandhi a
chestionat premisa Zionismului politic. „Simpatia mea nu mă orbește în fața
exigențelor justiției”, spunea el. „Strigătul pentru un cămin național pentru
evrei nu mă prea atrage. Consimțământul pentru acest cămin este căutat în
Biblie și în tenacitatea cu care evreii au tânjit la reîntoarcerea în
Palestina. De ce nu ar trebui ca ei, la fel ca toți oamenii de pe acest pământ,
să își facă un cămin în țara în care s-au născut și unde își pot câștiga
traiul?”
Gandhi respingea în
mod evident ideea unui stat evreiesc pe pământul promis al Palestinei
subliniind că „Palestina din concepția biblică nu este o regiune geografică.”
Rezistența violentă
se naște dintr-o ocupație militară inumană, una care pedepsește arbitrar, fără
proces, care neagă posibilitatea existenței, a mijloacelor de trăi și care
distruge sistematic perspectivele unui viitor. Poporul palestinian nu s-a dus
pe pământul unui alt popor ca să-l ucidă și să-l deposedeze de pământ. Ambiția noastră
nu este să ne aruncăm în aer ca să îi terifiem pe alții. Noi cerem drepturile
pe care le au toți oamenii – o viață decentă pe pământul pe care ne-am născut.
Ceea ce tulbură cel
mai tare în legătură cu critica adusă rezistenței noastre este că ei nu îi pasă
de suferința noastră, de deposedarea noastră, de violarea drepturilor noastre
cele mai elementare. Când suntem uciși, acești critici sunt implacabili și
neatinși. Lupta noastră zilnică, pașnică, pentru a trăi o viață cât de cât
decentă nu îi impresionează. Când unii dintre noi cedează și recurg la
răzbunare, întreaga furie și condamnare este îndreptată împotriva noastră. Securitatea
israeliană este considerată mai importantă decât a noastră și decât dreptul
nostru la existență; copiii israelieni sunt considerați a fi mai umani decât ai
noștri; durerea israeliană este mai inacceptabilă decât a noastră. Când ne
răzvrătim împotriva condițiilor inumane care ni se impun, criticii noștri ne
resping ca pe niște teroriști, dușmanii vieții umane și ai civilizației.
Dar nu pentru
criticii noștri trebuie să ne revizuim rezistența. Ci pentru că ne pasă de
moralitatea palestiniană.
Legea internaționala
și precedentele istorice ale multor națiuni aprobă dreptul unui popor ce suferă
din cauza opresiunii coloniale de a ridica armele și a lupta pentru libertate. De
ce ar trebui să fie diferit în cazul palestinienilor? Pentru că luptă împotriva
Israelului? Nu acesta este scopul legii internaționale, să fie universală?
Americanii susțin
că viața, libertatea și căutarea fericirii sunt cele mai fundamentale drepturi
umane ale lor. Este potrivit ca dreptul la viață să fie menționat primul. Până la
urmă, fără dreptul de a rămâne în viață, de a te pune la adăpost față de
atacuri, de a te apăra în fața atacatorilor, celelalte drepturi devin inutile. Fundamentală
pentru acest drept este exercitarea dreptului la autoapărare.
Noi, palestinienii,
continuăm să înfruntăm o ocupație brutală cu piepturile expuse și cu mâinile
goale. Cred în dialogul israeliano-palestinian, dar negocierile nu ar trebui să
fie singura opțiune; ele trebuie să meargă mână în mână cu rezistența față de
ocupație. În timp ce israelienii dialoghează cu noi, continuă
construcția coloniilor și a unui zid care sugrumă și violează și mai mult
drepturile noastre. De ce să abandonăm dreptul nostru de a rezista și a rămâne
vii în sfera absurdului ucigaș?
A trăi sub ocupație
și injustiție este incompatibil cu sănătatea psihică. Rezistența nu este numai
un drept și o datorie morală, ci și un remediu pentru cel oprimat. Chiar dacă
nu ca o opțiune strategică, pragmatică, trebuie să rezistam ca o expresie a – și
o insistență asupra – demnității noastre umane.
Rezistența violentă
trebuie să fie mereu ca apărare și ca ultimul lucru la care se recurge. Este important,
însă, să distingem între țintele permisibile (militare) și cele nepermisibile
(civile) și să stabilim limite pentru folosirea armelor. Și nici opresorul nu trebuie
să fie scutit de aceleași principii.
Istoria rezistenței
noastre trebuie explorată și analizată din perspectivele legii, ale
moralității, ale experienței și ale politicilor, luând în calcul contextul și
sincronizarea cu privire la drepturile omului, legea internațională și normale
de comportament împărtășite pe scară largă. Palestinienii trebuie să fie
creativi în oferirea alternativelor pacifiste eficiente la rezistență care îi
pot invita pe progresiștii lumii să se alăture luptei noastre.
În ultimă instanță,
forța luptei palestiniene stă în caracteristicile sale morale, umanitare; este
spre binele nostru să găsim mijloace morale, umanitare pentru a proteja această
forță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu