de Jihad Abu Raya
În septembrie 1976,
ziarul israelian Al Hamishmar a publicat
un memorandum care făcea recomandări despre cum ar trebui gestionată situația
palestinienilor ce trăiau în interiorul statului Israel, care sunt considerați
cetățeni potrivit legii israeliene.
De ce a fost
publicat atunci acest document secret și cine l-a scris nu se știa la vremea
aceea. În anii ce au urmat după ce au fost „scurse” informații despre acest
document, niciun personaj al guvernului israelian nu i-a repudiat
recomandările, deși guvernul israelian a fost oarecum rușinat de faptul că a
fost făcut public conținutul acestui document. Autorul (sau autorii) anonim și
caracterul tainic al acestui document lasă loc de speculații.
Așa cum sugerează
narativa documentului, publicarea sa ar fi făcut parte dintr-un plan de a
incita intimidarea și ostilitatea față de palestinieni.
Ulterior, mai multe
voci au cerut ca Israelul să fie judecat de tribunalul internațional pentru
crime împotriva umanității, crime pe care le-a comis și continuă să le comită împotriva
palestinienilor. Printre aceste victime se numără și arabii palestinieni cetățeni
ai Israelului, care au de suferit din cauza discriminării rasiale a politicii
de stat.
Unde se integrează
Documentul Koenig în toate acestea?
Mascarea adevărului
Accesul la documente
clare și explicite emise de guvernul israelian nu este ușor, lucru care
contribuie la senzația că Israelul operează ca un sistem de apartheid. Statul este
nerăbdător să acopere politica discriminării rasiale camuflând-o: descoperirea
adevărului poate fi foarte dificilă. Poate Documentul Koenig a fost primul care
a afirmat clar și explicit adevărurile ascunse.
Documentul a fost
numit după Yisrael Koenig, despre care se spune că l-ar fi conceput, deși
sursele sugerează că erau și alții care au contribuit la realizarea sa. Koenig a
fost directorul general al Districtului Nordic al ministerului de interne
începând cu 1967, vreme de 26 de ani. Acolo, era responsabil pentru cea mai
mare proporție a palestinienilor din 1948 care trăiau în nordul țării.
Se mai crede că a
contribuit la redactarea memorandumului Tsavi Aldaroti, care era considerat un
expert în problemele arabe și care a ocupat mai multe poziții oficiale, dintre
care cea mai importantă a fost cea de director general al biroului primului
ministru.
Documentul în sine
a fost realizat în două etape. Prima parte a fost pregătită înainte de
protestele cu ocazia Zilei Pământului, pe 30 martie 1976, când mii de
palestinieni au intrat în grevă și au demonstrat împotriva confiscării
guvernamentale a teritoriului, primul lor act de dezobediență civilă colectivă
față de regimul Zionist. A doua parte (apendixul) a fost pregătită după aceea. Este
evident din această adăugare ulterioară că guvernul israelian a dorit să
recomande pregătiri pentru stabilirea unei strategii pentru a face față cetățenilor
arabi.
De la un capăt la
celălalt, există o premisă: că cetățenii arabi, care constituie o cincime din
cetățenii statului, trebuie să fie priviți ca dușmani și înapoiați, lipsiți de
înțelegerea modernității sau a democrației. Acesta, sugerează documentul, este
fundamentul în baza căruia ar trebui tratați acești cetățeni.
Conținutul documentului
Documentul se
deschide cu un preludiu care analizează „problema” – așa cum sunt denumiți
cetățenii palestinieni ai Israelului – și critică oficialii israelieni și
metodele și instrumentele nesofisticate pe care le-au folosit pentru a se ocupa
de această „problemă.”
De la început, spune
documentul, nu a existat un tratament obiectiv și țintit implementat de oficialii
israelieni pentru a asigura interesele evreiești naționale pe termen lung, nici
suficientă pregătire pentru a pune la dispoziție unelte eficiente care să
garanteze o legătură reală cu comunitatea evreiască.
Existau cinci
subiecte, potrivit documentului, care trebuiau abordate: „problema” demografică
și ramificațiile sale naționaliste arabe; liderii arabi și impactul lor;
economia și munca; educația; și implementarea legii. De asemenea, oferea recomandări pentru rezolvarea acestor probleme în cadrul unei strategii menite
să domesticească arabii și să garanteze supremația evreiască.
1. Strivirea nesupunerii arabe
Cetățeanul arab de
rând nu mai este nici inferior, nici învins, în ciuda celor mai bune eforturi
ale statului, spunea Memorandumul Koenig. În schimb, comunicarea dintre
cetățenii palestinieni din Israel și palestinienii din Cisiodania a încurajat
cetățenii arabi să se „ridice” și i-a motivat să își exprime opiniile naționaliste.
Schimbarea aceasta
sfidătoare a arabilor, potrivit documentului, era legată de creșterea populației
arabe din nordul Israelului. Pentru a remedia acest lucru, autorul (sau autorii)
recomanda extinderea procesului de iudaizare în Galileea și potențiala
strămutare a populației arabe. Acest lucru avea să fie făcut prin coordonarea
completă și absolută cu instituțiile guvernamentale și avea să fie implementat
cu strictețe și fermitate.
Demonstrație pentru a marca Ziua Pământului în Deir Hanna, nordul Galileei. Foto: AFP
2. Slăbirea liderilor arabi
Se face apoi
referire la populația arabă din Israel ca la un popor cu un „caracter arab
levantin” și a cărui „imaginație tinde să depășească raționalitatea.” Ulterior,
se menționează „arabul oriental, care este superficial și găunos în
personalitatea sa și care este mai înclinat spre ficțiune decât spre
realitate.”
Sunt și apeluri
pentru unitate, pentru „exercitarea tuturor eforturilor posibile pentru a uni
partidele Zioniste și pentru a le face să cadă de acord în mod unanim asupra
chestiunii arabilor Israelului – pentru a-i elimina din disputele politice
interne.” Consecința: refuzarea oricărei influențe semnificative a reprezentanților
arabi din parlament – care au fost membri ai Knessetului încă de la primele
alegeri parlamentare în 1949.
În a doua parte,
Documentul Koenig afirmă că „evreii care au fost împuterniciți să se ocupe de
această populație” și să o facă „loială” Israelului, au eșuat.
Documentul recomanda
numirea „unei echipe speciale de lucru (servicii secrete) pentru a monitoriza
comportamentul personal al liderilor organizației comuniste israeliene Rakah și
alte personalități slabe, și pentru a face informațiile disponibile publicului
care i-a ales”, cât și cercetarea tuturor personalităților „pasive.” Documentul
mai cerea și cercetarea mai amplă a liderilor arabi, inclusiv a membrilor arabi
ai Knessetului.
3. Refuzarea accesului la muncă pentru cetățenii arabi
Prea multe sectoare
ale muncii, remarca documentul, sunt dependente de muncitorii arabi. Folosind un
limbaj rasist și fascist explicit, documentul susținea că arabii au reușit să strângă
„munți de bani” și că „siguranța economică și socială, care eliberează
individul și familia sa de anxietăți, anticipări și presiuni zilnice,
furnizează muncitorilor, în mod deliberat sau nu, oportunitatea de a avea mai
mult timp pentru a discuta idei naționale și sociale.”
Muncitori palestinieni la punctul militar de control Eyal, Qalqilya, Cisiordania. Foto: AFP
Astfel că documentul
recomanda ca numărul muncitorilor arabi în fabrici să fie redus și să se ofere
întâietate angajării muncitorilor evrei. De asemenea, recomanda strategii
pentru a se asigura că cetățenii arabi aveau să întâmpine dificultăți economice
ca să nu devină prea preocupați cu gânduri despre interesele lor naționale.
Și adăuga în continuare:
„Guvernul trebuie să găsească o modalitate de a refuza beneficiile sociale
familiilor arabe cu mulți copii, fie legând beneficiul de statutul economic,
fie prin transferarea acestor beneficii de la securitatea națională la Agenția
Evreiască sau Agenția Zionistă pentru a le face disponibile numai evreilor.”
4. Negarea educației
În privința
tineretului arab, documentul vedea un pericol în îmbunătățirea educației pe
care o primea acesta și susținea că această amenințare trebuie confruntată. Trebuiau
introduse măsuri care să limiteze numărul arabilor educați și să încurajeze
„studenții arabi să studieze subiecte vocaționale sofisticate și științele
naturale deoarece astfel de subiecte lasă puțin timp liber pentru a le permite
să se implice în activități naționaliste.”
De asemenea, pleda
pentru „facilitarea călătoriilor în străinătate în scop educațional, făcând
apoi dificilă reîntoarcerea și găsirea slujbelor. O astfel de politică îi poate
încuraja să emigreze.”
5. Control mai strict
Cât despre „implementarea
legii”, Memorandumul Koenig susținea că arabii sunt cunoscuți pentru încălcarea
legii, mai ales când vine vorba de construcția caselor. Recomanda un control
mai strict și o monitorizare riguroasă a activităților acestora, folosirea
hărțuirii și acuzarea lor în instanță pentru a-i trimite la închisoare.
Confruntare între forțele israeliene de securitate și palestinieni protestând împotriva interzicerii accesului în moscheea Al Aqsa. Foto: AFP
După prima Zi a
Pământului, pe 30 martie 1976, odată cu succesul grevei generale din interiorul
Palestinei și cu uriașul sprijin public pentru liderii arabi, a fost publicată
a doua parte – apendixul – a Documentului Koenig. Oficialii care l-au pregătit
considerau că Ziua Pământului este o mișcare de nesupunere civică ce furniza legitimitate
recomandărilor rasiste afirmate, susținând nevoia înăspririi măsurilor de
controlare și monitorizare a populației arabe.
Ei mai recomandau numirea
de comitete guvernamentale care să fie însărcinate cu implementarea recomandărilor
documentului.
A adoptat guvernul israelian documentul?
Fără îndoială,
materialul conținut de acest document ce pledează pentru discriminarea rasială
împotriva cetățenilor arabi reprezintă un fundament ideal pentru un regim de
apartheid. Percepe arabii ca pe o comunitate superficială și retrogradă care are
nevoie de tratament special și observare constantă.
Ahmad H. Saadi, un
conferențiar la Departamentul de Politici și Guvern la Universitatea Ben-Gurion
din Neghev susține că „limbajul rasist al raportului și sugestiile sale
draconice au cauzat o indignare a palestinienilor pe scară largă. Însă oficialii
de stat au respins această reacție ca fiind nefondată.”
Ceea ce încearcă să
creeze Documentul Koenig este o realitate fascistă care vânează arabii în toate
aspectele vieții lor. Îi încurajează pe arabi să emigreze și le refuză drepturile
legitime ca cetățeni ai statului. În contrast, amplifică și mai mult
privilegiile de care se bucură evreii în timp ce caută stratageme necinstite
indirecte pentru a implementa acest proiect, inclusiv transferul puterilor la
instituțiile semi-oficiale, cum ar fi Agenția Evreiască și Agenția Zionistă,
pentru a sluji doar interesele evreilor.
În plus, documentul
recomandă unirea tuturor partidelor evreiești pentru a diminua orice influență
ar putea avea partidele arabe în parlament.
Nu avem documente
sau hârtii oficiale care să demonstreze că guvernul israelian a adoptat acest
document. Totuși, este un lucru cunoscut în cercurile politice și juridice israeliene
faptul că decizia luată de orice comitet de investigație este o acoperire
pentru guvernul israelian. Nu știm însă statutul juridic al comitetului care a
pregătit acest document.
Consiliul de
Securitate al U.N. a comunicat câteva din răspunsurile la publicarea
memorandumului. Un ziar israelian, Yedioh
Ahronot, spunea la scurtă vreme după dezvăluirea acestui document că elemente
importante apropiate de biroul primului ministru îi acordau însemnătate. Între timp,
radioul israelian raporta că ministrul internelor de atunci, Yosef Burg, a
reacționat la publicarea documentului spunând că avea încredere deplină în
Koenig.
Pozițiile guvernamentale
ocupate de Koenig și Aldaroti oferă autoritate oficială documentului. Astfel că,
este datoria guvernului israelian să demonstreze că a respins acest document și
că nu l-a adoptat niciodată.
Făcând din Koenig o realitate
Deci, a adoptat
guvernul israelian acest document ca politică? Indicațiile inechivoce arată că
a devenit o strategie, într-adevăr aproape o constituție, preluată de guvernele
israeliene succesive.
După publicarea
Memorandumului Koenig, a avut loc un uriaș proces de iudaizare a Galileei sub
pretextul „Planului de dezvoltare pentru Galileea.” Au fost construite zeci de
colonii exclusiv evreiești și sute de mii de evrei au fost transferați să
locuiască în ele. În același timp, guvernele israeliene succesive au încurajat emigrarea
arabă în afara țării. Cetățenii arabi au continuat să fie hărțuiți prin
confiscarea pământurilor și prin deposedarea lor într-o tentativă de a pricinui
o înfrângere morală.
Macarale și excavatoare israeliene în colonia evreiască Neve Yakoov. Foto: AFP
Poate cea mai clară
dovadă a venit în octombrie 2000, când poliția și armata israeliană au ucis 13
arabi palestinieni, 12 dintre ei cetățeni ai Israelului, fără existența vreunei
provocări, în timpul unui protest, pentru a-i descuraja pe arabi să-și ridice
capetele și să își ceară drepturile.
Excludere politică
În ciuda participării
partidelor arabe la alegerile parlamentare israeliene, parlamentarii arabi nu au
aproape niciun fel de influență, lucru care amintește de recomandările
documentului privind excluderea reprezentanților arabi din disputele interne. Acest
lucru a fost posibil prin unificarea partidelor Zioniste împotriva oricărei
participări efective a partidelor arabe în procesul decizional.
Cât despre
beneficiile legate de securitatea națională alocate copiilor, copiii arabilor
fiind tratați inițial ca egali, acestea au fost reduse semnificativ. Au fost
inventate noi căi pentru a compensa exclusiv copiii evrei, de exemplu prin
beneficii și recompense oferite celor care servesc în armată.
În privința rolului
agențiilor evreiești și Zioniste, acestora li s-au oferit puteri de dezvoltare.
Acest lucru a implicat bugete uriașe de miliarde de dolari pompate exclusiv în
municipalitățile evreiești, din moment ce aceste agenții serveau numai cetățenii
evrei.
Sistemul educațional
arab din Israel a fost plasat sub controlul aparatului serviciilor de informații.
Adică, niciun profesor sau director de școală nu putea fi angajat fără
aprobarea serviciilor secrete. Au existat apeluri repetate în instanță pentru
reducerea rolului jucat de serviciile secrete în aceste angajări, dar fără
succes (într-adevăr, a fost confirmat că un reprezentant al aparatului
serviciilor de informații supervizează aceste numiri în funcții).
Până și programa școlară
a fost plasată sub supravegherea „specialiștilor”, într-o încercare de a domestici
populația arabă și a o transforma într-una loială, așa cum s-a pledat în urmă
cu patru decenii.
Iar „implementarea
legii” așa încât să asigure sărăcirea populației arabe? Autoritățile israeliene
au emis ordine de demolări pentru 50.000 de case și au impus amenzi usturătoare
cetățenilor arabi. Efectul net a fost epuizarea și pauperizarea arabilor, o
îndeplinire a recomandărilor prezentate în document.
Memorandumul Koenig
a fost adoptat și implementat ca punct de referință și ca sursă esențială de
guvernele israeliene succesive și ca strategie stabilită împotriva populației
arabe. Este constituția pentru un sistem al apartheidului care a fost stabilit
în interiorul teritoriilor ocupate de Israelul zilelor noastre.
Ce este
apartheidul?
Apartheidul este o
crimă împotriva umanității în concordanță cu Statutul de la Roma din 2002 al
Curții Penale Internaționale. Trei condiții trebuie îndeplinite pentru ca o
practică să poată fi catalogată drept „apartheid”:
1. Trebuie să existe
două sau mai multe grupuri rasiale
2. Grupul rasial
guvernant trebuie să folosească practici inumane împotriva celuilalt grup
rasial (sau grupurilor)
3. Aceste practici
inumane trebuie aplicate într-o manieră instituțională și metodologică de către
rasa guvernantă, al cărei obiectiv este perpetuarea acestei situații.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu