Dependența de eroism a Israelului

de Natasha Roth

„O națiune fără eroi este o casă fără uși.” Asta spune grotescul, dictatorialul general din „Toamna patriarhului” a lui Gabriel Garcia Marquez, după ce le-a oferit onoruri postume egale câtorva ofițeri ai armatei care muriseră într-o succesiune rapidă, fie că fuseseră uciși într-un tragic accident, fie în urma propriilor activități depravate.

Ideea că eroii naționali formează o parte structurală a oricărui stat a penetrat Israelul încă de la fondarea sa. Narativa anilor prestatali și a deceniilor timpurii ale statului – cel puțin versiunea pe care majoritatea israelienilor și-o spun lor înșiși – este, în principal, o secvență de bătălii militare ai căror participanți (evrei/israelieni) sunt aproape uniform considerați eroi, iar termenul „Gibor Yisrael” („eroul Israelului), în general rezervat oamenilor armatei, este o parte intrinsecă a lexiconului național. (Merită să subliniem că acest cuvânt, „gibor”, are aceeași rădăcină lingvistică precum „gever”, bărbat, oferind eroismului un subtext fix al masculinității.)

Narativele introduc memoria națională, care ea însăși formează identitatea națională. În Israel, membrii milițiilor prestatale și generalii armatei sunt comemorați prin nenumărate denumiri de străzi și monumente în întreaga țară, în același timp alcătuind în mod colectiv imaginea pe care Israelul însuși a modelat-o.

Nu mai e nevoie să spunem că nu atât conceptul de eroi naționali este problematic, ci mai degrabă faptul că în majoritatea țărilor vestice criteriul rămâne dominat de persoanele de sex masculin, albe, heterosexuale și, desigur, contextul. Cheia este contextul și în Israel contextul este problematic – nu doar pentru că eroismul este asociat în mod automat cu isprăvile militare ale bărbaților, ci și pentru că definiția acestuia este atât de strâns legată de accepțiunea Israelului privind cea mai bună versiune a sieși. Uniforma dictează valoarea persoanei care o poartă, nu invers, și în această privință, relația Israelului cu armata sa capătă caracterul unui devotament religios.

Armata e totul în Israel: fundația sa, inima sa, istoria sa, viitorul său și busola sa – atât morală cât și direcțională. A contesta acțiunile și motivele armatei este critica cea mai gravă care i se poate aduce Israelului, din perspectiva sa, deoarece atinge chiar sufletul țării. IDF-ul este cea mai venerată dintre vacile sacre ale Israelului.

Un documentar destul de recent, Censored Voices (2015, regia Mor Loushy), conținând mărturii înregistrate, îngropate de mult, ale soldaților IDF care au luptat în timpul Războiului de Șase Zile din 1967, a rulat câteva zile după care a fost oprit. Filmul perfora mitologiile strălucitoare ale acestui război – moralitatea sa infailibilă de la început până la sfârșit, comportamentul impecabil al soldaților din „cea mai morală armată a lumii.” Cei intervievați înțelegeau caracterul exploziv al mărturiilor lor, la fel și guvernul – numai 30% din materialul înregistrat a primit aprobarea cenzorului militar pentru a fi dezvăluit publicului. Temele persistente în mărturiile acelor soldați variau de la ordine pentru împușcarea a orice mișca până la execuția civililor neînarmați. Un veteran recunoștea că dacă ai vorbi astăzi de asemenea lucruri, ai fi considerat trădător.

Noțiunea de datorie militară activă ca ideal patriotic suprem este slujită de politicile Israelului, de mass-media, de sistemul judiciar și cel academic israelian. O armată este o instituție inerent violentă. Puterea violenței corupe și implicarea în violență – oricât ar crede cineva în justețea cauzei sale – îl va lăsa compromis din punct de vedere etic. Violența este devastator de contagioasă și adictivă și transformă irevocabil atât victimele, cât și autorii violenței. Ideea că o astfel de instituție ar trebui să reprezinte șablonul pentru normele bunului caracter și ale ținutei morale, este profund problematică. Nu este normal ca o instituție militară să definească idealurile și caracterul unui stat. Deși există și lupte juste, violența și războiul nu sunt eroice în ele însele și participarea la oricare dintre ele nu ar trebui să fie considerată vârful datoriei civice, așa cum adesea se întâmplă în Israel, unde a face parte din armată e la fel de normal ca mersul la școală.

Mai ales când vorbim de o armată de ocupație, influența acesteia este și mai malignă. A transforma un grup de oameni în stăpâni ai unui alt grup de oameni este o violare absolută a egalității umane și face ca fiecare secțiune a societății să accepte o întreagă matrice a violenței structurale. Normalizează violența, făcând din ea o problemă de administrație, birocrație și ștampile. Și brutalizează profund în ambele direcții. Violența pătează tot ce atinge și efectul său coruptibil este deprimant de previzibil. Iar violența în Israel-Palestina nu este doar instituționalizată, este țesută în textura societății și a politicilor de aici, din cauza rolului central al armatei în această țară.

În plus, această legare a eroismului de isprăvile militare face mai mult decât să îi ofere violenței un mai mare respect decât merită. Înseamnă și că serviciul militar este prezentat ca un semn aprioric al bunului caracter atunci când se nasc întrebări legate de comportamentul personal al unui soldat.

Astfel, de exemplu, termenul folosit în cazul primelor acuzații de agresare sexuală formulate împotriva ofițerului IDF Ofek Buchris în martie 2015, a fost cel de „Gibor Yisrael” (erou al Israelului). Buchris, care era suspectat de viol, sodomie și alte ofense sexuale, s-a bucurat inițial de sprijinul multor ofițeri și soldați IDF care s-au referit la el ca la un „erou” și „întruchiparea codului moral al IDF-ului.” O pagină de Facebook ce solicita susținerea lui „Ofek Buchris, erou al Israelului” are aproape 10.000 de urmăritori și a rămas activă – chiar după ce Buchris a recunoscut câteva ofense sexuale după ce inițial negase totul (la acuzația de viol s-a renunțat ca parte a înțelegerii în urma negocierii privind pedeapsa aplicată inculpatului și Buchris nu a primit o pedeapsă în închisoare).

                Ofek Buchris părăsind tribunalul militar din Jaffa, 29 septembrie 2016.

Rehavam Ze’evi, un fost ofițer IDF și veteran al războiului din 1948, a beneficiat și el de statutul de fiu al națiunii, chiar dacă postum. Ze’evi, care a fost asasinat de palestinieni în 2001, a fost un rasist anti-arab virulent care a fondat un partid politic ultra-naționalist la sfârșitul anilor 80 care cerea expulzarea totală a palestinienilor din Cisiordania și Gaza. Dar asta nu l-a împiedicat să intre în memoria națională oficială ca erou al Israelului, cu străzi numite după el și cu o lege care s-a asigurat că milioane de șecheli vor fi cheltuite pentru a-i păstra memoria.

Și renumele lui Ze’evi continuă să fie protejat de moștenirea sa oficială: un eveniment anual de comemorare se organizează in Knesset, în ciuda faptului că au apărut la iveală acuzații istorice de viol și agresiune sexuală, făcute publice de o emisiune de investigații a unui post de televiziune israelian. Mulți legiuitori au stat deoparte, dar prim-ministrul Benjamin Netanyahu a cerut poporului să se concentreze asupra „marii iubiri a lui Ze’evi pentru pământul lui Israel,” în timp ce președintele Reuven Rivlin a citat „realizările sale în apărarea țării.”

Buchris și Ze’evi reprezintă un gen de „înălbire” a fărădelegilor pe care o generează statutul de erou, unde orice discuție asupra caracteristicilor și comportamentelor unei persoane este direcționată către moștenirea sa militară. Dar există și un alt tip de „înălbire” care se petrece în Israel, unul care servește pentru a salva acțiunile de pe câmpul de luptă, nu pe cele din afara sa.

Aceasta este o chestiune mai sensibilă deoarece merge în inima felului în care sunt creați eroii Israelului – pe front, în uniformă, cu arma în mână. De asemenea, se adresează mai direct nevoii de eroi, nevoii de a păstra idealurile pe care le asociem cu aceștia și nevoia de a apăra ambele lucruri de critică. Până la urmă, unde mai apelăm la convingere și inspirație dacă eroii noștri se dovedesc a fi idoli falși și, mai mult decât atât, chiar ca rezultat al însăși actelor pentru care îi transformăm în eroi?

Povestea avându-l ca subiect pe Elor Azaria, soldatul IDF care a executat în Hebron un presupus atacator palestinian rănit și dezarmat și a fost surprins pe cameră făcând asta, ilustrează cât de înfiorător de greșită poate fi această abordare. Un număr mare de politicieni importanți de dreapta ai Israelului și-au exprimat opinia că soldatul a făcut lucrul corect și o coaliție alarmant de largă a unor legiuitori a cerut grațierea lui Azaria în ajunul condamnării acestuia pentru omor din culpă.

Totuși, cea mai tulburătoare reacție a venit din partea publicului israelian: poporul a susținut în număr copleșitor acțiunile lui Azaria și anumite secțiuni ale societății l-au numit erou național care a fost abandonat de eșaloanele superioare ale armatei (protestatarii de dreapta din fața tribunalului au putut fi auziți scandând că Șeful Statului Major al IDF-ului Gadi Eisenkot îi va ține companie lui Yitzhak Rabin; practic o amenințare deloc voalată cu moartea).

Protestatari exprimându-și solidaritatea cu Azaria în fața tribunalului militar HaKirya din Tel Aviv, 4 ianuarie 2017. Foto: Tomer Neuberg

Omorul din Hebron a venit într-o perioadă intensă a violențelor care au caracterizat sfârșitul lui 2015 și începutul lui 2016 în Israel-Palestina, în care ziarele israeliene erau pline de profiluri strălucitoare ale soldaților și ofițerilor de poliție care împușcaseră atacatori palestinieni (reali sau presupuși). Eroi naționali proaspeți erau creați în fiecare zi, înălțați în pantheon numai pentru că au apăsat pe trăgaci și au atins ținta.

Și Azaria, cel mai probabil, s-ar fi bucurat de aceeași soartă dacă nu ar fi fost surprins de camera de filmat și dacă nu ar fi venit dintr-o familie de evrei orientali (sefarzi sau mizrahi, cei care nu se bucură de același statut în Israel precum evreii „albi”, așkenazi) cu venituri modeste, aparținând „armatei periferiilor” cum o numește sociologul israelian Yagil Levy . Oricum, pentru popor, în ciuda verdictului tribunalului, Azaria rămâne un erou patriotic, un „Gibor Yisrael.”

Dar nu Azaria este problema. El este un simptom al unei boli mult mai ample a societății israeliene: că armata, în ciuda purificării etnice înfăptuite și în ciuda ocupației, în pofida atrocităților și a oprimării brutale zilnice, continuă să dețină monopolul asupra deciziei care spune cine este sau nu considerat erou național. Când acestea sunt ușile pe care Israelul le-a construit casei sale, este dificil să-l contrazici pe Netanyahu când spune că Israelul „va trăi mereu sub spectrul sabiei.”