Israelul nu doar că a comis acte genocidare indescriptibile dar a făcut-o cu o transparență absolută.
de Stanley L.
Cohen
În săptămâna Crăciunului,
lumea a rămas uimită în fața unui gest simbolic al Națiunilor Unite prin care acestea
recunoșteau că ocupația israeliană a Cisiordaniei palestiniene este ilegală.
Deși Consiliul de
Securitate al U.N., cu o rară unanimitate, a sancționat Israelul pentru că și-a
bătut joc de legea internațională și clauzele sale privind ocupația, rezoluția
2334, concepută cu o precizie avocățească ambiguă, i-a lăsat pe analiștii cu
experiență asupra subiectului dezbătând ce vrea să însemne de fapt.
Cei mai ambițioși
interpreți ai săi vor spune că decretul pare să facă referire la întreaga
ocupație și că include în sancțiunile sale întreaga activitate colonială
începând cu 1967 încoace, când Israelul a pus stăpânire pe Cisiordania,
inclusiv pe Ierusalimul de Est, smulgând aceste teritorii de sub controlul
arabo-palestinian.
Alții îi privesc
limbajul mustrător ca fiind util în vederea continuării îmbrățișării perimatei
soluții a celor două state și un apel aparent la o întoarcere la statu quo-ul
de acum 15 ani când coloniile ilegale nu înghițiseră încă peste 60% din
Cisiordania.
În tablourile cel
mai puțin optimiste pare că rezoluția oferă legitimitate coloniilor deja
construite și s-ar referi de fapt doar la cele aflate în construcție dar
neterminate și la cele plănuite într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Pentru a înrăutăți
situația, în ciuda cuvintelor benevole, rezoluția rămâne o declarație
inofensivă, fără un mecanism de implementare – bazându-se practic pe un elan
brusc al conștiinței israeliene de a inversa un marș constant al indiferenței față de legea internațională care a condus
Israelul pe drumul pe care și l-a construit încă din prima zi pe pământul
furat al Palestinei.
Sfidătorul Netanyahu
Predictibil în
reacția imediată și urgentă, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a
făcut circul isteric săptămânal acuzând lumea de o conspirație murdară
organizată de în curând fostul președinte american Barack Obama, care, pe
finalul mandatului său de opt ani de obediență slugarnică față de voința
israeliană, a descoperit dintr-odată că e ok să spui nu...mă rog,
poate...intransigenței sale feroce.
Doar că e cam greu
să iei în serios „presiunea” exercitată de o țară care tocmai a îmbogățit cuferele
armatei și ocupației israeliene cu 38 de miliarde de dolari.
Nesatisfăcut cu
ecoul propriului său vitriol, Netanyahu abia s-a pornit. A urmat apoi selecționarea
Senegalului – una dintre cele mai sărace țări ale lumii și unul dintre
motoarele rezoluției – pentru represaliile economice. Greșeala sa a fost
curajul de a crede în guvernarea legii și de a se afla în clădirea newyorkeză cu
drapelele a 193 de națiuni și cel al statului Palestinei privind în zare peste
East River.
Netanyahu i-a spus
lumii ceea ce crede el despre U.N. și despre rezoluția sa când a anunțat
planurile sale de a continua construirea de noi colonii, mai ales în Ierusalim.
„Israelul nu va
întoarce și celălalt obraz”, a proclamat Netanyahu anticipând un „plan de
acțiune” împotriva Națiunilor Unite. La puțin timp după aceea, a suspendat legăturile
de lucru cu Marea Britanie, Franța, Rusia, China, Japonia, Ucraina, Angola, Egipt,
Uruguay, Spania, Senegal și Noua Zeelandă, țările care au susținut rezoluția.
Precum un prinț al întunericului
Netanyahu ar trebui
să renunțe cât încă e în vârf, dar nu poate. Nu are motivație. La fel ca
celelalte sute de rezoluții anterioare critice la adresa politicilor Israelului,
cea mai recentă condamnare din partea Națiunilor Unite nu poate să facă altceva
decât să strige în noapte pentru înfăptuirea dreptății de către un stat întemeiat
pe genocid.
Mi se spune adesea
că sunt „emfatic”, „obraznic”, chiar „agresor”. Totuși, bestia cu două picioare
este cea care se hrănește cu nevinovați, nu eu. Netanyahu este acel tip de
bestie – un căpcăun care trăiește într-o lume înconjurată de gânduri întunecate,
criminale. Cu amăgirea pe post de aliat, cu minciuna în calitate de prieten și
cu moartea drept mesager, îi râde lumii în nas în timp ce regatul său al
terorii consumă tot mai multe victime civile, a căror singură vină este dorința
de o viață liberă și aceea de a respira aerul care le înconjoară.
Când se va scrie
istoria timpurilor noastre, o relatare sinceră va adăuga, fără doar și poate,
umbra diabolică a lui Netanyahu – și cele ale predecesorilor săi – pe lista
tartorilor care au privit lumea ca pe terenul lor de joacă în care să jongleze
după bunul plac cu moartea și disperarea – întotdeauna, desigur, din motive
juste și întotdeauna împotriva celor slabi și fără apărare.
Suma eforturilor
Israelului din acești 68 de ani nu reprezintă altceva decât impunerea
deliberată a unor condiții de viață și moarte palestinienilor, un grup
cognoscibil, calculate în așa fel încât să îi distrugă fizic complet sau parțial.
În lumea lui Iosef
Stalin, foametea indusă a fost arma preferată, deși execuțiile în masă și
deportările l-au ajutat să se descotorosească de zeci de milioane de oameni pe
care i-a considerat „inamici ai poporului.”
Pentru Henry Kissinger,
lumea, în particular Indochina, nu era altceva decât un mic joc de șah. Civilii
erau simpli pioni gata de a fi sacrificați cu ajutorul tehnologiei militare,
inclusiv prin arme biologice și chimice, pentru a-și impune viziunea asupra
lumii cu orice preț. Milioane de oameni și-au pierdut viețile pe tabla acestui
joc cerebral.
Pol Pot și-a epurat, și-a șters de pe
suprafața pământului prin înfometare, extenuare și execuție, un sfert din
poporul său a cărui singură crimă era aceea de a vedea lumea într-un mod ce îi
contrazicea propria-i viziune – indiferent cât de blândă era viziunea lor sau
cât de înapoiată a sa.
În Rwanda, jumătate
de milion de femei au fost violate, mutilate sau omorâte dimpreună cu un număr
egal de bărbați tutsi, văzuți ca agenți inamici ai statului Hutu – printre
armele preferate numărându-se macetele și virusul HIV indus prin viol.
Genocid cu încetinitorul
Acestea sunt doar
câteva dintre extremele genocidului, acele cazuri care ne sunt date ca exemplu
pentru uciderea în masă, violul sistemic sau înfometarea la scară largă – cele mai
rele dintre cele rele. Însă genocidul nu necesită neapărat existența instantanee
a unui munte de cadavre sau o turbare explozivă a terorii.
Într-un act ce pare
din ce în ce mai puțin o coincidență, definiția juridică a genocidului
formulată de Consiliul General al U.N. s-a născut în 1948, exact în același an
în care a luat naștere Israelul – care de atunci a devenit atât un expert în
aplicarea acestuia cât și un specialist în negarea sa.
Potrivit celei de-a
Patra Convenții de la Geneva, genocidul înseamnă „oricare dintre următoarele
acte comise cu intenția de a distruge, total sau parțial, un grup național,
etnic, rasial sau religios, cum ar fi: (a) uciderea membrilor grupului; (b)
vătămarea fizică sau psihică gravă a membrilor grupului, sau (c) crearea în mod
deliberat a unor condiții de viață care să ducă la distrugerea fizică totală
sau parțială a grupului.” Fiecare dintre aceste tipuri de genocid a fost
practicat de către Israel, aproape cu mândrie și fără să fie tras la răspundere
în niciun fel și absolut niciodată în aproape 70 de ani.
Nu e nevoie să
facem apel la note de subsol obscure ale istoriei pentru a găsi o abundență de
acte cu adevărat sistemice de exterminare comise de Israel împotriva
palestinienilor din 1948 încoace – palestinienii, un grup „național, etnic,
rasial sau religios” cât se poate de cognoscibil potrivit termenilor înțeleși
și aplicați de legea internațională.
Începând cu
expulzarea în masă, violarea și uciderea la începutul Nakbei (Catastrofa),
Israelul și-a dedicat existența genocidului continuu, întrerupt
periodic doar pentru a se reechipa sau pentru a schimba natura armamentului
ales.
Ceea ce a început
cu expulzarea sub amenințarea armei a peste 700.000 de palestinieni de pe
pământurile lor strămoșești a pus în mișcare o fugă a refugiaților care a dus
la peste 7 milioane de oameni strămutați și fără de țară, oferindu-i lumii o
privire tulburătoare spre ceea ce avea să se întâmple câteva zeci de ani mai
târziu în Siria.
Violență fără de sfârșit
De-a lungul anilor,
Israelul a găsit diverse modalități de a omorî peste 400.000 de civili
palestinieni și de a răni sau a schilodi pe viață de două sau de trei ori mai
mulți, inclusiv zeci de mii de femei și copii. Că a fost prin focul de tun,
prin tirul rachetelor, prin bombe ciorchine sau cu fosfor alb, Israelul a reușit
să dea un sens nou diabolismului masacrării intenționate a grupurilor de
oameni.
În setea sa de a
purifica etnic Palestina de toți locuitorii săi rămași, a folosit înfometarea,
violând Protocolul Adițional I la Convenția de la Geneva din 1949, ca armă de
război, distrugând recoltele, turmele de animale și rezervele de alimente din
teritoriile ocupate.
În mod special, a
dezrădăcinat peste un milion de arbori de măslin, măslini care nu doar că reprezintă
una dintre amprentele principale ale culturii palestiniene, dar, dimpreună cu
sutele de mii de arbori fructiferi distruși, reprezintă un produs-cheie al economiei
naționale palestiniene aflate în diferite stadii de ruină.
În Gaza, Israelul a
bombardat spitale, școli, centre de îngrijire, blocuri de locuințe, adăposturi
ale U.N. Relief and Works Agency și clinici de sănătate mintală cu o eficiență
letală care i-ar fi făcut și pe cei mai mari criminali de război din istorie să
se înverzească de invidie.
A devastat mii de
cămine și a lăsat peste o sută de mii de palestinieni strămutați intern, aruncându-i
în stradă, la propriu, fără acoperiș deasupra capului – aducând multe familii
în prag de destrămare.
Supraviețuitorilor
dezastrului din Gaza, Israelul le-a făcut viața insuportabilă în ultimul
deceniu printr-un embargou criminal care nu doar că nu permite intrarea
alimentelor, a apei potabile și a medicamentelor, dar le refuză celor 2
milioane de oameni materialele necesare pentru reconstrucția
infrastructurii asediate și în mare parte făcute una cu pământul.
Nesatisfăcut doar
cu durerea fizică și abandonul crud, abundent, planul Israelului a inclus și inducerea
deliberată a unor niveluri de stres post-traumatic fără egal nicăieri în lume.
Date fiind toate
aceste elemente de purificare etnică, se estimează în mod rațional că în 2020
Gaza va fi nelocuibilă, punând astfel pe drumuri alte milioane de refugiați
traumatizați, într-o diasporă nesigură, periculoasă și ostilă.
A descrie strategia
israeliană în Gaza altfel decât una menită să cauzeze „vătămare fizică și
psihică gravă membrilor grupului” înseamnă a nega orgia cât se poate de publică
și de sistematică a pedepsirii palestinienilor civili pe baza dinamicii și a
identității grupului – și nimic mai mult.
În Cisiordania,
planul Israelului de a induce suferință și pedeapsă este unul care variază ca
formă dar este identic în intenție sau scop final.
Nesatisfăcut cu
cele 531 de localități pe care le-a depopulat și le-a distrus total în primele
zile ale Nakbei, începând cu 1967 Israelul a furat, a colonizat și a anexat
aproape întreaga Cisiordanie, inclusiv o mare parte a Ierusalimului de Est,
violând Articolul 4 al Convenției de la Geneva care interzice ca o forță
ocupatoare să facă altceva decât să își ridice câteva baze limitate pentru
propriile nevoi legate de securitate în teritoriile ocupate. Strămutarea populației
locale și înlocuirea acesteia cu populația civilă a forței de ocupație este
strict interzisă.
În timpul acestei
deposedări ilegale de pământ, Israelul a aprobat și a subvenționat construirea
de colonii ilegale pentru aproximativ 800.000 de coloniști – în mare parte
emigranți – distrugând în același timp aproape 50.000 de structuri
palestiniene, majoritatea locuințe, multe dintre ele străvechi, făcând ca mii
de palestinieni indigeni să rămână fără acoperiș deasupra capului, adesea
aruncându-i în stradă sau făcându-i să depindă de găzduirea în și așa
aglomeratele case ale rudelor sau prietenilor.
Niciunul dintre
aceste adevăruri despre istoria sordidă și criminală a Israelului nu este
exagerare sau vorbă în vânt. Acuzațiile de genocid la adresa Israelului au fost
susținute iar și iar de o mulțime de ONG-uri și organizații independente pentru
drepturile omului, printre ele câteva grupuri respectate din Israel.
De fapt, de la
înălțimea poziției sale arogante, Israelul nu doar că a comis acte genocidare abominabile,
dar a făcut-o cu o transparență absolută, ca și când i-ar fi spus lumii: iată
că am făcut-o și nimeni nu ne poate atinge nici cu un deget.
Să nu vă faceți
iluzii, suma eforturilor Israelului din acești 68 de ani (toată existența sa) nu
reprezintă decât o impunere voită a unor condiții de viață calculate așa încât
să inducă distrugerea totală sau parțială a populației palestiniene.
În prezența
dovezilor copleșitoare ale genocidului israelian premeditat, a susține altfel
înseamnă a reduce actele ticăloase, diabolice și sistematice ale lui Stalin,
Kissinger, Pol Pot și ale statului Hutu la o simplă colecție de întâmplări nefericite.
Da, domnule
prim-ministru, ar trebui să demisionați cât încă vă aflați în vârf. Astăzi,
Israelul este acuzat de violarea legii ocupației. Mâine, s-ar putea la fel de
bine să se afle într-o bine meritată boxă a acuzaților, judecat pentru genocid.
Stanley L. Cohen este avocat și activist pentru
drepturile omului cu o vastă experiență de lucru în Africa și Orientul
Mijlociu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu