de Gideon Levy și Alex Levac
Pe măsură ce 2016
se apropie de sfârșit, Betleemul este un oraș trist. Melancolia este
atotpătrunzătoare – în magazinele de suveniruri cu obloanele trase, în prăvăliile
deschise dar care sunt goale, în hotelurile fără oaspeți, în ochii abătuți ai
localnicilor. E adevărat că după-amiaza piața de legume și fructe forfotește și
traficul este aglomerat. Orașul a fost împodobit cu ornamente de Crăciun și
luminițele sale strălucesc colorat în noapte. Dar în rest, nu se întâmplă mare
lucru.
Poliția locală care
dirijează traficul lângă piață creează iluzia unei normalități și aparența unei
suveranități. Dar iluziile sunt spulberate la vederea zidului care sufocă
orașul la capătul străzii principale și la vederea coloniei Har Homa – o suburbie
evreiască impusă orașului – rășchirată pe dealul din apropiere.
Betleemul este
ocupat și sufocat. Lucru observabil mai ales în sezonul Crăciunului, când se
simte contrastul dintre ce ar putea fi acest oraș frumos, locul de naștere al
lui Isus și la ce a fost redus. Anul viitor va marca jubileul dezastrului care s-a
abătut asupra sa.
Betleem sau ghettoul lui Moș Crăciun cum i se mai spune
Posibil cel mai
trist loc din oraș este hotelul în care am stat weekend-ul trecut: Jacir
Palace, fostul Intercontinental, aparenta bijuterie a coroanei tuturor
hotelurilor din Betleem. O clădire din piatră cu o frumoasă fațadă ornamentală,
vastul hotel are o piscină mare, suficiente spații publice, săli de bal și
amfiteatre pentru conferințe, apartamente și birouri, cafenele, baruri și
restaurante – și este un imens pustiu. Holuri lungi și mute care nu duc
nicăieri, spații nemaifolosite de mult. Un hotel de cinci stele cu peste 200 de
camere care se descompune.
Nu e nimic mai
descurajant decât un hotel gol. Mai erau doar încă trei clienți în afară de noi:
un palestinian din Ramallah și un cuplu arab din Haifa. Bufetul de la mic-dejun
era abundent, dar mesele erau goale. O agenție de turism din Nazareth a făcut o
ofertă pentru trei nopți cu micul-dejun inclus, în săptămâna cu Crăciunul
pentru 1.050 de șecheli (275$) de persoană, dar e foarte puțin probabil să se
umple chiar și la prețul acesta.
E ușor de imaginat
cum ar putea arăta acest hotel: plin de turiști din toate colțurile lumii,
oameni de afaceri, pelerini înstăriți și israelieni în weekend-uri.
Dar, oricât ar fi
de rău, nu este cea mai groaznică perioadă a sa. Acum aproape 50 de ani, în
martie 2002, armata israeliană a invadat orașul ca parte a operațiunii
Defensive Shield. IDF-ul a ocupat hotelul pentru cinci luni și și-a încartiruit
trupele acolo. Probabil atunci a fost ultima dată când hotelul nu a mai avut
nicio cameră liberă. De atunci a fost reparat și renovat, dar niciun suflet nu
poate fi zărit.
Afară, strada
Yasser Arafat a devenit șoseaua Hebron, principala arteră a orașului, care îl
traversează de la nord la sud. În stânga hotelului, Mormântul lui Rachel este
ascuns de zidul de separație, pârjolit și murdar de la demonstrațiile furioase
ce au avut loc aici. În nord este Al-Aida, una dintre cele mai înghesuite și
mai cumplite tabere de refugiați ale Cisiordaniei. O parte din copiii și
adolescenții ei au fost uciși sau răniți în anii recenți, când au provocat
soldații din turnul fortificat ce păzește Mormântul lui Rachel și se ițește
peste casele lor. În ultimele câteva luni, între cazemata armatei și uriașa
„cheie a reîntoarcerii” din metal, instalată deasupra intrării în tabăra de
refugiați – de-a lungul gardului cimitirului local – s-au împrăștiat cantități
mari de gaz lacrimogen, s-au tras multe gloanțe și s-a vărsat deloc puțin sânge.
Toate acestea la doar câteva sute de metri de hotelul Jacir Palace, unde
tăcerea absolută domnea într-un weekend de decembrie.
Incursiune militară în tabăra Al-Aida
Am fost acolo ca să
particip la o conferință internațională a Kairos Palestina, o mișcare
palestiniană creștină care se concentrează pe componentele religioase ale
luptei împotriva ocupației. Tema acestei conferințe anuale era „Credință, sumud (statornicie) și rezistență
creativă.” Evenimentul ce s-a întins pe două zile a fost prezidat de fostul
ministru al afacerilor Ierusalimului din cadrul Autorității Palestiniene, Hind
Khoury; pastorul palestinian Mitri Raheb a ținut discursul de deschidere. Un oaspete
nu a ajuns, dr. Isabel Phiri, teolog al World
Council of Churches căruia i s-a interzis intrarea în Israel pe motiv că
WCC sprijină boicotarea Israelului.
Secretarul general
al WCC, pastorul Olav Fykse Tveit, un norvegian, căruia i s-a permis accesul în
Israel, a vorbit și el la eveniment. Afrontul adus colegului care a fost întors
de la aeroport și mânia resimțită de organizația sa erau palpabile în cuvintele
sale, deși a fost reținut, așa cum îi șade bine unui preot norvegian. Activiștii
WCC cu flanelele lor maro sunt un lucru obișnuit în Betleem, stând din zori
până în seară la punctul de control 300, pentru a observa situația permanentă
de acolo. Acesta este vastul, dezagreabilul punct de control unde mii de muncitori
care au permise de intrare în Israel sunt umiliți în fiecare dimineață. Observatorii
comunică bisericilor lor abuzurile sesizate: acesta este păcatul lor.
Punctul de control 300
Dar conferința
Kairos Palestina a debordat și de optimism și speranță, așa cum ne putem
aștepta de la clerul creștin. Cântăreți și o orchestră au cântat imnuri
religioase emoționante în limba arabă, după ce au intonat „Biladi, Biladi”,
imnul național palestinian. Și unul dintre cântăreți a fost absent. A fost
arestat pe drumul către Betleem la punctul de control căruia i se spune
„container” ce separă secțiunea sudică a Cisiordaniei de secțiunea nordică. „Vocea
sa a rămas la punctul de control”, s-a exprimat poetic moderatorul.
Preoți creștini în
robe și mitre au umplut primele rânduri; printre ei s-a remarcat fostul patriarh
latin al Ierusalimului, îmbătrânitul și venerabilul Michel Sabbah.
Dimineața fac o
plimbare pe strada Arafat, scăldată în soare. M-am aflat pe strada aceasta în
martie 2002, în miezul asediului prelungit impus de IDF asupra orașului. La vremea
aceea scriam: „Așa arată orașul reocupat de IDF: Principalele străzi sunt
pustii și presărate cu dărâmături. Tancuri atotputernice tronează la toate
intersecțiile. Toate ușile, ferestrele și porțile sunt ferecate. Străzile sunt
imprimate de urmele șenilelor. Mașinile lovite de tancuri zac strivite pe
marginea drumului. Cabinele telefonice, stâlpii electrici și indicatoarele
rutiere – toate sunt distruse. Pietre, cărămizi, obiecte casnice, cauciucuri
arse, boilere ruginite și instalații electrice vechi , toate zac în drum, poate
rămășițele unor plăpânde eforturi de rezistență...Tăcerea mormântală care s-a
lăsat peste oraș este întreruptă din când în când de focurile de armă. Uneori mai
răsună un bubuit mai puternic...Peisajul amintește de Sarajevo în 1993.”
De atunci, sigur,
lucrurile s-au schimbat. Nu sunt soldați israelieni, nici tancuri, numai zidul,
Har Homa – literalmente „dealul zidului” – și depresia. Dimineața zilei de
vineri, ziua de odihnă a musulmanilor, și atmosfera orașului evocă o dimineață
de Sabat din Israel. O aură de calm. Totul te face să te simți ca fiind în
străinătate – greu de crezut că la mai puțin de o oră de mers cu mașina se află
Tel Avivul. Folosirea șechelului este un indicator concludent al celui care deține
controlul aici, al celui ce este suveran. Un turist din Venezuela plătește un
vânzător ambulant din tabăra de refugiați Deheishe cu o bancnotă imprimată cu
un chip ce seamănă cu cel al poetului Shaul Tchernikhovsky. Există ceva mai
ciudat?
Aceste scene
străine, într-o superbă dimineață de vineri sunt cele care te fac să te întrebi:
ce naiba face Israelul aici? Cu ce drept continuă el sa controleze viețile
oamenilor de aici? Cu ce drept?
Piața Manger, foto Alex Levac
Piața Manger, lângă
biserica Nașterii Domnului, mișună de turiști. Grupuri de pelerini din Ghana și
Filipine, din Rusia și Columbia se răspândesc în biserica ce se află sub
restaurare. Foarte puțini pelerini rămân peste noapte în Betleem, spre supărarea
proprietarilor de hoteluri, a vânzătorilor și negustorilor ambulanți. În portbagajul
unui Opel vechi, cu un generator pe capota acestuia, un bărbat prepară vată de
zahăr roz. Rotește bățul și prepară și mai multe și mai multe gheme de vată înfășurate
în plastic, pe care le atârnă de mașină. Nu cred că prea multe dintre
dulciurile acestea vor fi vândute astăzi în orașul ăsta trist.
În restaurantul
Afteem Al-Yafawi, un loc turistic ce declară cu mândrie că a fost întemeiat în
1948, un an încărcat, o masă alcătuită din humus, salată, falafel și o doză de
Sprite te costă suma incredibilă de 15 șecheli (3,95 $). Și iată și restaurantul
Peace Center, un suvenir al zilelor deziluziilor care se transformă rapid în
trecut, devenind niște amintiri șterse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu